*****

„Chiar în clipa aceea, la extremitatea de sud-est a grădinii, în umbra proiectată de carpeni, capacul unui chepeng disimulat printre ierburi începu să se ridice treptat, dând la iveală deschizătura unei galerii ce se pierdea sub pământ. Dintr-odată, o făptură îndesată și negricioasă ieși de acolo și se pornise să alerge cu o repeziciune frenetică în zig-zag.

Prins de o tulpină, un pui de cosaș se odihnea, fericit, tânărul lui abdomen verde palpita cu grație în ritmul respirației. Ghearele păianjenului de pământ i se înfipseră cu furie în torace, sfâșiindu-l. Trupușorul se zbătu, făcând să zvâcnească lungile picioare posterioare, însă numai o singură dată. Oribilii clești apucaseră să desprindă capul și acum se afundau în burtă. Din rupturi țâșni sucul abdominal, pe care ucigașul se puse să-l sugă lacom.

Absorbit de demonica voluptate a înfruptării, nu băgă de seamă la timp o gigantică făptură neagră care se apropia de el pe la spate. Haț. Strângându-și încă victima în gheare, păianjenul dispăru pentru totdeauna în gâtlejul broaștei râioase. (...)

Ceva mai încolo, o grațioasă idilă. Cu lanterna sa sclipitoare aprinsă la maximum, un licurici zbura în jurul nemișcatei străluciri a unei muieruști foarte atrăgătoare, tolănită leneș pe o frunză. Da sau nu? Da sau nu? Se apropie de ea, încercă s-o mângâie, ea îi îngădui. Zbuciumul dragostei îl făcu să uite ce infern putea să fie o pajiște într-o noapte cu lună. Tocmai când își îmbrățișa femeia, un cărăbuș auriu îi spintecă pântecele cu totul, sfâșiindu-l dintr-o parte în alta. Micul său felinar continua să palpite, întrebând da sau nu, iar tâlharul îl și înghițise pe jumătate.

În vremea aceea se petrecu o sălbatică agitație la o distanță nu mai mare de o jumătate de metru. Dar fu o chestiune de secunde. De sus căzu fulgerător ceva enorm și moale. Broasca râioasă de adineauri simți o fatală zvârcolire în spinare, încercă să se întoarcă. Dar se și înălța în aer în ghearele unei bătrâne cucuvele.

Dar dacă priveai, nu se vedea nimic. Totul, în grădină, era poezie și pace divină.

Această kermesse a morții începuse la căderea serii. Acum era în culmea freneziei. Și avea să continue până în zori. Pretutindeni masacru, ucidere, supliciu. Scalpeluri care desfundau cranii, harpoane care retezau picioare, scoteau solzi și se înfundau în viscere, clești care smulgeau carapace, stilete care străpungeau, dinți care tocau, ace care inoculau otrăvuri și anestezice, fire care capturau, sucuri erozive care lichefiau sclavii încă vii. De la cei mai mici locuitori cuibăriți prin pătura de mușchi, rotifere, tardigrade, amibe, tecamibe, până la larve, păianjeni, cărăbuși, miriapode și tot așa, mai sus, până la șopârle, scorpioni, broaștele râioase, cârtițe, bufnițe, nenumărata armată a ucigașilor la drumul mare se dezlănțuia în măcel, masacrând, torturând, sfâșiind, spintecând, devorând. Ca și cum, într-un mare oraș, zeci de mii de ucigași însetați de sânge și înarmați până în dinți ar ieși din vizuinile lor, ar pătrunde în case și ar gâtui lumea în somn.

Pe neașteptate, jos, în grădină, tace acel Caruso al greierilor, lovit mortal în cap de o cârtiță. Se stinge, lângă tufiș, lămpița unui licurici sfărâmată de mușcătura unui cărăbuș. Se pierde într-un suspin cântecul broaștei înghițite de un șarpe de apă. Și fluturașul nu mai vine să se izbească de geamurile ferestrei luminate; cu aripile rupte cu brutalitate, el se zbate închis în stomacul liliacului. Pentru mii și mii de creaturi ale lui Dumnezeu, somnul nocturn al unei grădini de treizeci de metri pe douăzeci înseamnă teroare, spaimă, distrugere, agonie, moarte. Și același lucru se petrece și pe câmpiile din jur, același lucru e și dincolo de munții care strălucesc cu reflexe sticloase în lumina lunii, palizi și misterioși. Și pe întreaga suprafață a pământului e la fel pretutindeni, de cum coboară noaptea: exterminare, nimicire, ucidere. Și când noaptea se destramă și soarele apare, un alt măcel începe, cu alți asasini de drumul mare, dar cu o cruzime egală. Așa a fost de când e lumea lume și așa va fi în vecii vecilor, până la sfârșitul lumii.“ (Dino Buzzati, Noapte liniștită, trad. de Florin și Mara Chirițescu)

*****

„Nesfârșita simfonie a vietăților pe cine n-ar descânta a bine, cu glasurile ei, aici glumețe, aici triste, când repezi, când prelungi, și piuitoare, și grave, și migălite, și otova? Acum, o clipă, au tăcut toate. Un maestru nevăzut ține deasupra lor vergeaua neclintită. O pitpalacă și-a repezit glasul de două ori. Un vuiet a mii de instrumente dezleagă somnul tăcerii. Deasupra bâzâitului întins – o ceartă veselă, o ciripeală ascuțită, dedesubtul lui – o bombăneală melancolică, și în acest «trio», plin și statornic, privighetorile, ca niște piculine, își piruie, la timp, melodia lor întreită de fluieratul gros al filomelelor și de chirăitul uscat al greierilor de câmp.

Ce felurimi de glasuri și de fraze, ce deosebiri de simțire și de expresie, ce veselie și ce jale, ce instrumente vii și bizare, și totuși, în acest haos simfonic, ce frumoasă și ce profundă legendă nu-și cântă veșnica natură!

Această simfonie, blândă și măreață, s-a speriat de un țipăt dureros, ascuțit, disperat: țipătul vieții care se stinge. Desigur, șarpele, lacom și nemilos, suge din vreo nefericită de broască moale și motoloagă. Păsările zboară încotro apucă. Doar surdele lăcuste mai bâzâie.

În adevăr, visele mele și-aici sunt chinuite. Nicăieri nu pot să-mi adorm dezgustul. Pretutindeni e aceeași luptă vicleană, neîndurată, sângeroasă, în care numai forța oarbă a fălcilor izbutește.

Subscribe now

În pletele acestui fân mătăsos, se muncesc aceleași patimi, mici și crude ca și în omenire, aceleași vicii, aceeași dobitocie nesimțitoare, aceleași virtuți înfrânte, aceeași dragoste și ură, aceeași necinste triumfătoare, aceeași sărăcie artistică, aceeași burghezie grasă, voinică și bogată. Mari și mici, cinstiți și necinstiți, răi și buni, pasionați și indiferenți, voinici și plăpânzi, darnici și zgârciți, târâtori și mândri, înșelători și sinceri, de tot felul, de toată mâna, se găsesc în acest paradis amăgitor.

Turturica și privighetoarea, patimă caldă și artă rece, curată, pompoasă și divină; furnicile strâng, economisesc ca băcanii, bob cu bob, firimitură cu firimitură; greierii, lăutari fără talent, îngheață de frig și de sărăcie; brotăceii se sparg la cântec ca niște poeți zgomotoși și fără minte; lăcustele, cobzari de cârciumă; pitpalacul, hoinar cosmopolit; broasca se reazemă pe picioarele-i strâmbe și-și răsfrânge gușa și burta cleioasă și, privind dobitocește, cu ochii pe jumătate închiși, seamănă cu un moșier gros, cu ceafa și cu pântecele revărsate; șoarecii sunt niște hoți fricoși; boii-popii, popor tihnit, peste care toată lumea calcă; sobolul, dobitoc liniștit, nu vrea să știe ce se petrece dincolo de mușuroiul lui; șerpii se târăsc, farmecă cu privirea și sug cu o sete nepotolită sângele altora; fluturii, niște secături cochete care, fără a iubi pe nimeni, zboară cotiș din floare în floare; găinușele și licuricii, craidoni de noapte, își colindă felinarele și serenadele lor vechi și nevinovate.

Și în aceste popoare – atât de fericite după aparență – câte lupte, câte nedreptăți, câtă durere și câte pungășii, ziua, la lumina soarelui, sub ochii tuturor nu se întâmplă, fără ca vreo ființă veșnică și sfântă să pună capăt răului care izbutește! Se fură îmbucătura din gura celui slab, se strică cuiburile, se mănâncă ouăle și puii, se bat până la sânge, se robesc, și nelegiuirile și crimele se petrec fără frică de lege și de Dumnezeu. Un gușter face douăzeci de omoruri pe zi; o furnică fură și robește pe bieții purici de iarbă; o vulpe strivește la fiece pas trei-patru gângănii. Și câte soții nu sunt părăsite într-un chip rușinos! Câți nevinovați înșelați! Câte zavistii! Câtă ură! Câte talente ucise! Și câți neghiobi în fruntea bucatelor!

Aceste partide, ori aceste noroade, se mișcă, se ațâță, se-nșeală, se ucid și-și duc viața într-o luptă egoistă și înțestată. Și când șarpele, aprins de focul soarelui, se repede fâșâind și culcând la pământ paiele de fân, vietățile se împrăștie ca puii de potârniche, și multe din ele își dau sufletul de spaimă. Trece cel mare, cel brutal, cel prost, dar cel mai tare... Cum n-o să înspăimânte pe-atâția lași, slăbănogi și fără de caracter?

Câtă asemănare între oameni și micile dobitoace! Și cât de ipocrit nu-și ascunde natura, sub velințe de flori, nemerniciile și crimele ei!“ (Barbu Delavrancea, Din memoriile Trubadurului)

Am adus la zi, în câteva puncte, limba lui Delavrancea.

Ilustrație: Leo P.

Dacă găsești utile textele mele, abonează-te. Cu cât am mai mulți abonați, cu atât îmi permit să aloc scrisului o mai mare parte din zi. În schimbul a șase euro pe lună, capeți acces complet nu doar la ce public acum, ci și la toate textele din urmă. Poți anula oricând.

*****

Citând magnanim din sute de opere, Istoria lui G. Călinescu face cât o călătorie în limba română veche. Prețioase nu sunt atât arhaismele (lesne de găsit și în dicționar), cât expresiile intrate în desuetudine și înlocuite ulterior cu altele. Românii de pe vremuri circulau pe drumul de fier, nu pe calea ferată. Hainele se făceau de porunceală, nu la comandă. Bunurile nu se împărțeau ca astăzi în mobile și imobile, ci în mișcătoare și nemișcătoare. Existau pe atunci procese civile și procese criminale, după cum existau pârâți și pârâși. Dacă dovezile pipăite erau suficiente, suspectul era reținut pe timp nehotărât. Ministerul de interne se ocupa de trebile din năuntru, cel de externe gestiona trebile din afară. Ambițiosul visa să devină mădular al unui comitet, nu membru al unui comitet. Până și sus de tot, în marile depărtări ale universului, lucrurile arătau altfel decât acum, din moment ce se vorbea de trupuri cerești, nu de corpuri cerești.

Despre câte o operă preferată Călinescu obișnuia să spună că este o arcă de delicii. Pentru îndrăgostitul de cuvinte, Istoria literaturii române este și ea o arcă de delicii. (august 2026)

Read more

„Printre mediocrii poeţi pe care i-a cultivat Junimea împingându-i la academie“ este Anton Naum – poeziile lui, înștiințează Călinescu, „sunt ale unui diletant“. Vasile Pogor „a colaborat la Junimea prin buna sa dispoziţie“ – altfel, „era un diletant“. C. Sandu-Aldea se înfățișează ca „un diletant care nu-și studiază subiectele“, în vreme ce Iordache Golescu apare ca „un diletant care nu știe să-și organizeze darurile“. Nicolae Rucăreanu și Caton Theodorian scapă de eticheta diletant, dar o încasează pe cea de... amator (ultimul pentru nuvelistică, căci teatrul primește notă de trecere). Spiridon Popescu este și el „mai mult un amator, fără invenţie și productivitate“. Tot dintre amatori se recrutează Dan Rădulescu (alias Ignotus) și Jean Bart („în bună măsură un amator, conștient de acest lucru“).

Dar „amator“ și „diletant“ sunt niște duioase complimente la Călinescu. Tolba lui de critic poartă săgeți infinit mai veninoase. Despre Grigore Lăcusteanu aflăm că este „o mediocritate perfectă, de o reducţie sufletească încântătoare“. G. Sion este „nul“ ca poet. La Pantazi Ghica, mai ales în nuvele, „este învederată lipsa de talent“. Versificația lui Ioan Prale „e îngrozitoare“. Poeziile de dragoste ale lui Iacob Negruzzi sunt „sub orice nivel“. La Zilot Românul, condeier pseudonim din secolul al XIX-lea, „fraza e așa de prozaică și de familiară, încât pare făcută ca să ne încânte prin deliciile neghiobiei“. Piesele de teatru ale lui George Baronzi nu au valoare, una dintre ele fiind „o mizerie“. La Nicolae Nicoleanu, absența înzestrării este „aproape desăvârşită: nicăieri nici cea mai modestă culoare lexicală, nicio metaforă, nicio muzică a frazei“. Nicolae G. Rădulescu-Niger compune „vulgar“ în poezie și „îngrozitor“ în roman. Dacă poetul N. Davidescu suferă de „pedantism formal incorigibil“, poetul Simion Stolnicu este tarat de „delir neologistic“ și „manierism insuportabil“. În zestrea lui Corneliu Moldovanu există aplecare lirică, dar „carenţa talentului de romancier este totală“, dialogurile sale atingând un nivel „detestabil“, pe un fond de „crasă platitudine“. „De un gust detestabil“ sunt și portretele în versuri ale lui N.T. Orășanu. A considera pe Romulus Scriban poet echivalează, până la urmă, cu „o mare aventură“. Dinu Nicodin este un „publicist bizar, snob cum nu se mai poate“, traducătorul Jul. Giurgea – un „agramat industrios“, Anton Bacalbașa – „un bufon care se risipeşte“. În N.D. Cocea trebuie să vedem un „ziarist mai mult de scandal decât de talent“. Opiniile lui Anghel Demetriescu despre Eminescu, dintr-un studiu polemic, „sunt ale unui cretin“. Impietăți similare sunt penalizate la Alexandru Grama („Nu în alt spirit era studiul din 1891 asupra lui Eminescu al anonimului de la Blaj – care e, de fapt, Alex. Grama –, un monument de ură şi prostie doctă.“), Aron Densușianu („Asupra lui Eminescu strecoară în Istoria limbei și literaturii române cele mai veninoase dobitocii.“) și Dimitrie Petrino („Dacă Dimitrie Petrino n-ar fi avut o purtare incalificabilă faţă de Eminescu, azi nu s-ar pomeni de el. Omul era antipatic şi n-avea nici un talent.“) Într-o proză de Mihail Sorbul „tonul e vulgar“, ca și în lirica lui George Gregorian („limbaj crud, vulgar-dunărean“, „stil ostentativ vulgar“). Nuvelistul Nicolae Gane, „departe de a fi artist“, semnează unele „curate furturi de la Asachi“. Ion Dragoslav, „departe de a fi un scriitor“, dă numai „adulterări limbute“ ale lui Caragiale și Sadoveanu, pendulând între „pastișa dizgrațioasă“ și „basmul sfătos“.

G. Călinescu, portretizat de Ștefan Dimitrescu

Dar aceștia sunt mai mult autori minori, se va spune. Este inevitabil ca verdictul în cazul lor să sune negativ. Numai că eu tocmai asta argumentez, că Istoria lui Călinescu mișună de autori minori și că ei sunt tratați exact cum se cuvine, ca minori. Nu-i copleșește nimeni cu flaterii, nu-i scoate nimeni, abil și propagandistic, la vopsea.

Scriitorii mai bine cotați, sau măcar mai cunoscuți, suportă un examen egal de sever, elogiile curgând în același jet cu diatribele. Calistrat Hogaș? „(...) un diletant superior, cu o singură coardă, și ca atare un scriitor minor. Însă un minor mare.“ H. Bonciu? „Deşi de o mare carenţă de gust, sentimental leșinător și verbios, indiscret în etalarea persoanei sale şi suferind, literar vorbind, de priapism“, vădește „humor“. C.A. Rosetti? „(...) nu are în poezie nimic de tehnician al artei. Metafora, cuvântul colorat nu-i sunt la îndemână. E un amator, dotat însă cu o mare uşurinţă de versificaţie, de o originalitate stranie a frazei, chiar când imită (și de obicei imită ori traduce)“. Alexandru Vlahuță? Merituoasă la el „(...) nu e găsirea, câteodată, a unei sugestii poetice, cât păstrarea într-o epocă de mediocritate a unei ţinute corecte în versificaţie şi a unei decenţe în platitudine.“ „Romanul Dan este un lucru cu totul searbăd, în stil jalnic (...)“. l. Al. Brătescu-Voinești? Ocupantul unui „loc remarcabil“ în literatura română, „mai ales dacă ţinem seamă de sărăcia producţiei acum câteva decenii“, izbește „prin lipsa de invenție“, prin absența „conștiinței estetice“: „Fenomenul este de altfel tipic pentru întreaga generaţie. Scriitorul nu-şi pune probleme înalte de artă, nu arată a avea măcar cunoştinţe satisfăcătoare în această direcţie, el scrie ca amator și e satisfăcut numai cu aprobarea contemporanilor.“

Oriunde deschizi Istoria literaturii române, îl găsești pe Călinescu punând bemoli în laudă și diezi în dojană. Convocând frunțile literare ale neamului, el manevrează mai degrabă spini decât lauri. Iar laurii, atâția câți sunt, vin împletiți cu spini. Lui Ionel Teodoreanu i se impută cam tot ce a scris după volumul întâi din La Medeleni, cu o vizibilă plăcere a respingerii: autorul „nu poate nara“, „nu poate să descrie“, este apăsat de „enorme cusururi“, produce imagini de o „intolerabilă ieftinătate“; romanul Turnul Milenei – un „vis urât“, Arca lui Noe – o „lungă eroare“. Victor Eftimiu este taxat pentru „piesa dezlânată“ Ringala, Duiliu Zamfirescu primește veto pentru romanele Anna („cu totul pueril“) și În război („foarte puțină substanță adevărată“). Costache Negri face în poezie figura unui „amator stimulat de V. Alecsandri, pe care-l imită“, în vreme ce Perpessicius semnează cronici doldora de defecte: nu situează valoric cărțile, practică „ermetismul critic“, „se pierd în minuții“, nu indică notele dominante ale autorilor, se lasă cotropite de „divagații lirice“ și „exces de finețe“.

Necruțător, tirul lui Călinescu bate până sus de tot, în lojele cele mai înalte ale canonului. La Nicolae Iorga se prețuiesc „cunoașterea aproape monstruoasă“ și uberitatea preocupărilor, prilej de comparație cu Voltaire, dar se acuză lipsa gustului literar (ca și la Bogdan Petriceicu Hașdeu, „om fără niciun gust literar“). Pasajul despre Iorga, spectaculos în vehemență, merită redat pe larg: „De patruzeci de ani Iorga este printre contemporani un neînţelegător, aprobat doar de rataţi. Metoda lui genealogică nu se mai potriveşte unei literaturi interioare, iar aparatul critic, atât de superficial, redus la citarea paginii, apare ca o metodă cu totul în afara spiritului criticii. Istoricul răsfoieşte revistele și nu citește cărţile, condamnă pentru obscenitate opere din auzite şi aprobă altele, nu numai lipsite de orice valoare, dar pline de cele mai abjecte perversităţi. Tot ce este valabil se repudiază (deşi cu o perfectă bună credinţă), ultimul analfabet din stradă fiind îmbrățişat şi declarat poet însemnat. De câteva decenii a fi descoperit de N. Iorga este în majoritatea cazurilor dovada sigură a lipsei de vocaţie.“

De atari demolări fragmentare au parte mulți autori de vârf, cazați confortabil în brațele admirației unanime. De la Lucian Blaga la Vasile Pârvan, de la Hortensia Papadat-Bengescu la Mircea Eliade, de la Nicolae Filimon la George Bacovia, trasoarele „divinului critic“ nu scutesc pe nimeni. „Ceea ce se remarcă numaidecât la Titu Maiorescu este îngustimea recepțiunii sale critice, sărăcia sufletească.“ La Nicolae Filimon deranjează spiritul „cam ieftin, dacă nu chiar vulgar“ din câte o bucată (Nenorocirile unui slujnicar), la Vasile Voiculescu poezia „devine de nesuferit“ prin „manierism“, „vocabular chinuit“, „metaforism fals“. „Manierism insuportabil“ găsim și într-o parte a liricii lui George Bacovia (Comedii în fond). Lui Mircea Eliade îi lipsește un lucru destul de important în creația artistică: talentul. Dacă C. Stere și Hortensia Papadat-Bengescu bâjbâie limba („H. P.-Bengescu nu cunoaște limba română și se pot scoate din orice pagină exemple distractive de stângăcie“), Lucian Blaga fușerește istoria („autorul cunoaşte superficial istoria patriei şi literatura ei“). Un „deficient“ simț al limbii posedă și Alexandru Macedonski, româna lui, în ciuda corectitudinii, „părând învățată de curând“. În ce-l privește, Vasile Pârvan pornește cu un handicap serios pe drumul teoretizării, lecturile sale în materie fiind „de amator“. De E. Lovinescu și Mihail Sebastian, analizați în pagini ilizibile azi, prefer să nu pomenesc.

Fenomenele colective – obiceiuri, instituții, mișcări – nu sunt tratate mai îngăduitor. Spre a ne convinge, este destul să revenim la pasajele citate. Anton Naum, „diletantul“ cu care am început, se numără „printre mediocrii poeți pe care i-a cultivat Junimea împingându-i la academie“ – așadar, Junimea, marea societate Junimea, făcea și nefăcute. I. Al. Brătescu-Voinești prinde podiumul literar, dar „mai ales dacă ţinem seamă de sărăcia producţiei acum câteva decenii“. Tot pe un fundal precar („epocă de mediocritate“) reușește să se profileze Alexandru Vlahuță. Când același Brătescu-Voinești este învinuit de lipsă a conștiinței estetice, Călinescu precizează că defectul este „tipic pentru întreaga generație“. Când îl acuză pe Lucian Blaga că nu prea știe istoria și literatura patriei, criticul adaugă în barbă: „Ca mulţi scriitori români de altfel.“ Când îl pomenește pe „agramatul industrios“ Jul. Giurgea, comentează că traducerile interbelice din autori moderni sunt de regulă „îngrozitoare“. Or, toate aceste drăgălășenii apar numai în pasajele deja folosite, fără să dau încă o raită prin carte.

Suspiciunea mea este că cei mai mulți citesc Istoria literaturii române pe sărite, „cangurește“ (adverbul nu-mi aparține). Se reped la cele vreo douăzeci de medalioane-cheie, văd acolo laude numeroase (în fond, juste, căci privesc autorii principali) și conchid prin extrapolare că G. Călinescu face encomion după encomion, ca un lăutar de serviciu al literaturii naționale. Adevărul este, cum arăt, altul. Dacă lăsăm la o parte aceste capitole-cheie, nici ele compacte în admirație, extatice, Istoria aduce binișor cu o succesiune de execuții. Călinescu are un ochi bun și un ochi rău, iar cel rău nu clipește mai des decât primul. Ar fi de dorit ca cei care-i comentează opul să aibă și ei ambii ochi deschiși.

Dacă găsești utile textele mele, abonează-te. În schimbul a șase euro pe lună, capeți acces complet nu doar la ce public de azi înainte, ci și la toate textele din urmă. Poți anula oricând.

*****

În sufletul adolescentului se bat mai multe personalități, într-o proliferare exuberantă, ca de cosmogonie. Ceea ce numim adult este sufletul în care o personalitate anume s-a impus. (iulie 2026)

*****

După patru zile epuizante, azi am zăcut. Oasele mele sunt fericite. Am răsfoit o carte despre George Enescu, am ascultat muzică, am mâncat așezat, m-am odihnit la prânz, am fumat mai puțin turcește decât ieri. Nu-i rău. Aveam nevoie ca de aer de o haltă năzuroasă, în care să mă adun în mine și să privesc norii liber, fără cataracta de urgențe a clipei. (decembrie 2013)

*****

Vladimir Streinu îi reproșează lui Călinescu că, luat de valul interpretării, tot șlefuind la paradoxurile lui sclipitoare, oferă analize finalmente inacceptabile. Dacă i-am da crezare, ar veni ca „Eminescu, spirit adânc cultivat şi cărturarul vremii lui, să ne apară ca om al instinctelor, făptură elementară, iar Creangă, cel care fusese prins scărpinându-şi cu o lopăţică spinarea groasă, sub care huzurea numai geniu popular, să ia înfăţişarea «autorilor cărturăreşti ca Rabelais, Sterne şi Anatole France.»“ Hazul exemplului dat de Streinu este de milioane. (august 2026)

Read more

Dacă ceea ce ne mână înainte este setea de fericire, dorinţa de a rezolva într-un fel sau altul animalica noastră nevoie de bucurie, nu înțeleg felul în care călătorim. Fenomenul poate fi formulat așa: odată ce trec granița, oamenii suferă o metamorfoză, o prefacere aproape totală a intereselor și pasiunilor.

Indivizi care acasă la ei nu ridică o dată ochii din pământ, pentru a lua notă de clădiri, devin în străinătate niște fanatici ai arhitecturii, niște amanți ai monumentelor, memorialelor, mausoleelor. Indivizi care ignoră cu desăvârșire vernisajele din orașul lor se învăpăiază după muzeele de aiurea. Indivizi care în țara lor nu dau doi bani pe librării, cabarete, hipodromuri, berării, parcuri le vizitează cu înverșunare dacă numele lor este scris în altă limbă. Mărturisesc că nu înțeleg. Mi se pare normal ca ceea ce te interesează acasă să te intereseze și „în deplasare“. Ești afemeiat? Te uiți după femei și la Paris, nu bați catedralele. Ești meloman? Mergi la concerte, nu la casa lui Victor Hugo. Îți place la nebunie fotbalul? Mergi pe stadioane, nu la unicul restaurant din lume care servește prepeliță în sos de pandișpan murat. Dar ceea ce se întâmplă este un transfer de pasiuni, turiștii orientându-se după „atracțiile locului“ și împrumutând provizoriu hobiuri fără legătură cu ei. Ateii devin bisericoși, cinefilii se trezesc microbiști, gurmanzii descoperă heraldica, filateliștii dau târcoale cazinourilor, muzicienii lasă notele la o parte și amușinează, răpiți, minunile făcute cu penelul și dalta.

Poate părea o concluzie exagerată, dar nu este: noi, când plecăm în vacanță, nu ne luăm și pe noi. Pașaportul, în loc să ne confirme identitatea, ne-o șterge. (2008 sau 2009)

Read more

*****

Luna – un soare cruțat de kitsch, sideralitate ca în epoca filmului alb-negru. (iulie 2026)

*****

Ciob din conversația unor puști de 13-14 ani: „M-am săturat de lesbiene, frate. M-am săturat. Toate-s lesbiene.“ (iulie 2026)

*****

Soarele sângerează ca o fecioară, iar orașul se pregătește de culcare. Sunt două ceasuri de când, pe cerul Bucureștiului, lumina zilei moare cu zile. Fără pudoare, roșul asfințitului transformă cuvertura de nori într-un cearșaf nupțial. (2008 sau 2009)

Read more

Urmăresc spectacolul de caractere minute în șir, mergând să trag o țigară chiar în mijlocul ringului. Nu dansez – observ. Mă fascinează să constat că, pe măsură ce timpul se scurge, diferențele dintre petrecăreți se estompează. Uzi și hămesiți, bogații nu se mai deosebesc de săraci, scrobiții de neglijenți, voioșii de astenici. Peste întreaga adunare se așază un duh de indistincție, un coeficient de hărmălaie. Nasturii se descheie, machiajele cad, cămășile ies din pantaloni, cu urmarea că, din tipice, manechinele vii din jur devin anonime, iar, din anonime, spectrale. Pentru o clipă (înfricoșătoare), am impresia că gravitează cu toții, ca niște planete întunecate, în jurul soarelui întâmplător din vârful țigării mele. O sting repede și plec. (mai 2013)

*****

Supără la Mihai Eminescu repetarea mecanică a unor figuri de stil. Tot albul este comparat cu neaua, muntele își înalță fruntea sau umerii în nori, stâncile și colonadele sunt sure, părul fetelor evocă aurul, apa oglindește. Cum Eminescu era genial și aceste imagini apar frecvent la mulți alți autori, nu-mi rămâne decât să presupun că atât putea, în secolul al XIX-lea, creierul literar românesc. În acel stadiu al artei scrisului, figurile în cauză aveau ceva inevitabil, tiranic. (iulie 2026)

Read more

Unul dintre cei mai inteligenți, intriganți, iscusiți, imaginativi, irezistibili nuveliști din toate timpurile este Dino Buzzati. Îl citesc mereu cu sufletul la gură. Maestru al intrigilor sucite, al personajelor magnetice, al finalurilor neașteptate, Buzzati este în același timp un remarcabil moralist, poveștile sale vădind preocupare pentru dramatismul condiției umane. S-a cunoscut oare cu Papini? Ar fi avut atât de multe să-și spună. (iulie 2026)

*****

Scandalul comparației literare: pentru a descrie exact un lucru, trebuie să tragi cu ochiul la un altul. (iulie 2026)

*****

Descopăr sedus În răspăr, romanul lui Joris-Karl Huysmans, „Biblia decadentismului“. Viața protagonistului, ultim vlăstar al unei familii aristocratice, este o conjuncție de lux, senzualitate, lene, rafinament, hatâr, nevroză. Campion al delectărilor solitare, abonat al bucuriei aduse de parfumuri și muzică, mobile și flori, literatură veche și pietre prețioase, bărbatul are profilul unui călugăr inversat. Se rupe scârbit de societate, dar nu pentru a cultiva moderația, ci excesul. Își evită semenii, dar nu pentru că detestă plăcerea, ci pentru a-i dedica somptuoase ceremonii private, în miros de ambrozie și capriciu. Cartea, autentic manual de stil, își merită fără discuție destinul. (noiembrie 2015)

*****

„Maiorescu avea o puternică inteligență mediocră.“ (G. Călinescu, Istoria literaturii române)

„Napoleon a avut, în plan filozofic și literar, rivali care l-au egalat: Hegel prin lipsa de măsură a sistemului său, Byron prin lipsa de ținută, Goethe printr-o mediocritate fără precedent.“ (E. Cioran, Ispita de a exista) (iulie 2026)

Read more

Ca în fiecare iunie, teii Bucureștiului varsă în aer mii de găleți cu mireasmă. Nu știu de ce, dar parfumul devine evident abia seara, odată cu răcoarea. Dacă n-ar fi așa, spun că am pluti pe timpul zilei cu toții, două milioane de locuitori, într-o fierbinte cană de ceai. (iunie 2026)

*****

Tratat cu limba de lemn a criticii („geniu sud-american“, „realism magic“ etc.), un creator ca Gabriel García Márquez riscă să rămână necunoscut. Cu cât mai invocat, cu atât mai inaccesibil. Îndărătul formulisticii pioase, dincolo de prefabricatele tămâierii, cititorul ajunge să-l caute cum ar căuta un om viu într-o statuie. Ce-i de făcut? Personal, aleg să merg la opere mai puțin știute – de exemplu, Douăsprezece povestiri călătoare – și să evit orice prefață. Teritoriu virgin, contact neprotejat. Și uite peste ce caligrafii galante dau: „Era frumoasă, suplă, cu o piele fragedă de culoarea pâinii și ochi de migdale verzi, avea părul neted, negru și lung, căzându-i pe spate, și o aură de vechime care putea proveni la fel de bine din Indonezia ori din Anzi. Era îmbrăcată cu un gust subtil: jachetă de piele de râs, bluză de mătase cu floricele delicate, pantaloni de in ecru și pantofi fără toc de culoarea florilor de bougainvillea.“ Uite, din aceeași culegere, și o țandără de umor: „Nena Daconte era aproape o fetiță – cu ochii de pasăre fericiți și cu o piele ca de melasă ce iradia încă reverberația soarelui din Caraibe în sumbra înserare de ianuarie –, înfofolită până la gât într-o blană de vizon ce nu putea fi cumpărată nici cu solda pe un an a întregii garnizoane grănicerești.“ Uite și o înnorare sufletească, consemnată cu scurtime de aforism: „Numai atunci am înțeles că a muri înseamnă a nu mai fi niciodată cu prietenii.“ Pretutindeni pișcă la limbă, și este bine că pișcă, condimentele lexicale tipice lui Márquez. Sunt pomenite „pilaful de cocos“, „ciorchinii de campanule“, „crustaceele din Alicante“, un pardesiu cu „guler de vizon artificial“ și altul cu „guler de cozi de vulpe“, „florile de organdi“, rochiile africane „de sărbătoare“, fularele de „mătase chinezească“, „luptele de cocoşi din San Cristobal de las Casas“, „salata de avocado“, „tacâmurile de alpaca“, „colierele şi brăţările de vrăjitoare“. Undeva, în adâncul secolului al XIX-lea, un anume Gustave citește și surâde cu subînțeles. (iunie 2026)

*****

Cutremurul ne amintește, brutal, că lumea nu este făcută pentru noi. Trăim convenabil aici, dar nimic nu garantează ziua de mâine. Suntem, esențialmente, musafiri într-un decor care ne ignoră. (iunie 2026)

Read more

În caz că se va ajunge la unirea cu Republica Moldova, îmi fac datoria de a semnala, în amonte, că va fi ocazia ideală de a tranșa disputele acestea. Nu este musai să schimbăm toate lucrurile înșirate și nu este musai să le schimbăm radical, dar, dacă vrem să umblăm la ele, un prilej mai potrivit nu vom avea. Marea reașezare ar veni bine și basarabenilor, cărora, dacă suntem deștepți, le vom face concesii menite a alunga gândul că prin absorbție își pierd identitatea, importanța. Am lovi, deci, două ținte deodată: am mai închide din dosarele istorice restante și am gestiona reîntregirea în mod elegant.

Nota de față nu este o pledoarie pentru unire, deși cred că o tergiversare de 35 de ani are ceva atipic (vă imaginați Polonia sau Franța, trezindu-se în coastă cu un teritoriu eliberat și neînghițindu-l cvasiinstantaneu?) Spun doar că, în caz de unire, trebuie să fim practici și să bifăm o serie de alte reforme. Dacă tot zdruncinăm șandramaua, măcar să o facem cu cap. Principalele documente și simboluri ale unei națiuni nu se schimbă ușor, la cea mai măruntă nemulțumire, dar nici nu sunt bătute în cuie. Când nemulțumirile au temei, se ține cont de ele și, la momentul oportun, li se dă curs. Sper că politicienii au urechi de auzit.

Dacă găsești utile textele mele, abonează-te. Cu cât am mai mulți abonați, cu atât îmi permit să aloc scrisului o mai mare parte din zi. În schimbul a șase euro pe lună, capeți acces complet nu doar la ce public acum, ci și la toate textele din urmă. Poți anula oricând.

Ilustrație: Jakub Zerdzicki.

Câțiva pescăruși apolinici planează deasupra cartierului, coborând în cercuri largi, ca avioanele de hârtie. Sunt la etajul unsprezece. Văzut de jos, orașul este o cacofonie de fațade obosite, străzi încurcate ca mațele, oameni birjăriți de griji. Doar de aici, de sus, peisajul își recapătă prestanța. Prin eleganta retorică a zborului, prin țipetele maritime cu care-și declamă libertatea, păsările scot cartierul din minoratul urâțeniei. Îi admir încercând să evit poezia ieftină și afundându-mă în ea până la gât. (toamna lui 2013)

*****

Părinții lui Mihai Eminescu, Gheorghe și Raluca, au avut cu tot cu el unsprezece copii. Numai unul, Matei, a atins însă vârsta părului argintiu și a dus o viață care poate fi numită normală. În rest, nenorocire după nenorocire, jale peste jale. Șerban, primul născut de blânda Raluca, s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit la vârsta cristică. Nicolae, căptușit cu o boală venerică și neputându-și purta de grijă, a murit „prin împușcare de sine însuși“. Iorgu, pe care Caragiale l-a cunoscut și despre care povestește că semăna izbitor cu Mihai, s-a stins la 29 de ani. Maria a pierit la 7 ani, Vasile – la un an și jumătate, Rucsandra a murit și ea de copil. Aglaia a ajuns la 54 de ani, dar și-a văzut unul dintre băieți chinuit de paranoia. Ilie a căzut în adolescență secerat de tifos. Henrieta, femeie strălucită, cea care l-a îngrijit pe scriitor în anii de nebunie, era obligată să se târască până la patul lui, căci suferea de paralizie. După ce consemnează toată această cascadă de tragedii, nu neapărat atipică pentru epocă, G. Călinescu, știind că prolificul genitor Gheorghe disprețuise preocupările literare ale lui Mihai, conchide cu tâlc: „Ei bine, ironia firii a făcut ca lunga sârguință paternă să fie înghițită de moarte și să fie salvată prin spiritualitatea neprocreatoare a poetului Eminescu, fără de care uitarea ar fi șters numele de pe crucile tuturor.“ (iunie 2026)

*****

Nu credeam că pot iubi un autor comic mai mult decât îl iubesc pe Andrei Pleșu. Ei bine, zilele trecute am citit din Mark Twain. Și îl iubesc pe Pleșu și mai mult. (septembrie 2015)

Read more

Numărul iubitorilor de fotbal este cam același cu numărul disprețuitorilor de fotbaliști. Medicii, juriștii, profesorii, inginerii, funcționarii, economiștii – toți privesc hipnotizați, meci după meci, la niște cârlani despre care în restul timpului vorbesc cu dispreț. Rezultatul? De pe urma gloriei obținute, cârlanii câștigă de sute de ori mai mult ca ei. (mai 2013)

*****

Este mult kitsch în Orbitorul lui Mircea Cărtărescu. Sunt pagini geniale, cum n-am mai întâlnit niciodată, dar este și mult kitsch. Țestele tuturor personajelor devin străvezii, și în ele pirotește ghemuit un făt, și în fătul translucid se disting ouă de păianjen, și din ouăle de păianjen ies fluturi tropicali de cincizeci de metri, și zborul lor caligrafiază pe cer versete din Biblie, și în versete sunt anticipate tehnologiile lui da Vinci, și tehnologiile intră pe mâna unei conspirații aztece, și conspirația pregătește venirea lui Mircișor, băiatul miraculos pe care glandele și ciacrele și supernovele lumii l-au gestat milioane de ani, pentru a-l odrâsli în România secolului XX printr-o vulvă tatuată în culorile peștilor abisali. Este prea mult. Mult prea mult. Eu, maniac al imaginației și stilului, ajung să lopătez prin roman implorând capitole realiste, cerând în genunchi să fiu scutit de frumusețe. Gata, nu mai pot! Ajunge. Dați-mi un băiat iubea o fată, un pistol împușcă un tâlhar. Nu mai suport turbionul de nirvane și mucoase, sorbul în care intră de-a valma, cu o ambiție neegalată de gust, tot ceea ce omenirea a gândit și spus vreodată. Aș fi înțeles ca vocabularul medical să fie valorificat ici, cel mistic colo, cel tehnologic dincolo, dar să le pui pe toate laolaltă, mereu și mereu, într-o cacofonie bălțată, sfidează regulile oricărei arte. Îmi pare rău, țin mult la Cărtărescu, am învățat de la el, dar Orbitor arată ce înseamnă să alergi după o reușită literară care să zdrobească clasamentele și conștiințele – ieși în decor. În marele roman, talentul lui Cărtărescu a jucat la cacealma cu orgoliul lui Cărtărescu și a pierdut. Căci orgoliul a fost, mă tem, neomenesc. (iunie 2026)

*****

Ar trebui să ne hotărâm: ori iubim fotbalul, ori disprețuim fotbaliștii? (mai 2013)

Read more

Dacă pe străzile New York-ului ar apărea într-o zi un roman în togă, plimbându-se printre automobile şi reclame luminoase, imaginea nu ar fi mai frapantă decât prezenţa lui Montherlant în literatura secolului XX. Acolo unde veacul a jelit, Montherlant a făcut apologia fericirii; acolo unde scriitorii au fugit de ridicol, el a alergat după sublim; acolo unde ceilalți s-au lipsit de comparații și metafore ca de niște cecuri fără acoperire, el le-a risipit ca un nabab, slujind frumusețea; acolo unde ceilalţi, timizi, au murmurat și bâiguit, el a strigat cu glas plin, patetic; acolo unde mai toți s-au ferit să strălucească, acest paladin al bucuriei, grandorii, frumuseții, ardenței, acest Kafka pe dos, a strălucit cu naturalețea sfidătoare a stelei de dimineață.

Iată-l pe francez, într-o pagină din Micuța infantă de Castilia, cântând fericirea: „Poţi să te bucuri de lume – de fiinţe, de natură, de artă – prin simţuri sau poţi să înţelegi lumea. Nu am trecut niciodată de la actul de a mă bucura la actul de a înţelege fără să am senzaţia că trec de la înţelepciune la nebunie.“ Iată o comparație, incomparabilă, din Demonul binelui: „Din trei în trei minute, Solange se dădea puţin îndărăt şi-l privea în ochi, apoi îl strângea în braţe, îl mângâia pe faţă, îl săruta mai mult decât o săruta el. Costals se simţea ca un boxer ciuruit de lovituri, în timp ce dădea mereu peste mâinile ei lungi, puse în locuri neprevăzute, pe şoldul lui, pe umeri, ca acele statui antice ce păstrează, puse pe ele, mâinile de marmură retezate, provenind de la vreo statuie alăturată, ce-a dispărut.“ Iată-l atacând partitura măreției, a bravadei, nu mai știu unde: „Îndoieli? Dar eu nu am decât certitudini.“ Sau: „Dați-mi circumstanțe grele.“ Iată-l, în Cardinalul Spaniei, apăsând până la fund pedala intensității: „De când mă ştiu – se confesează regina din piesă –, printre toţi ai mei ca şi printre toţi ce ne înconjurau, n-am pomenit, în afară de mine, pe nimeni care să iubească. Am surprins faţa unora umplându-se de groază când m-au văzut sărutând picioarele regelui meu mort. Fiindcă ei n-au iubit niciodată. Există două lumi, ce vor rămâne de-a pururi de nepătruns una pentru cealaltă. Lumea ocnaşilor şi lumea oamenilor liberi. Lumea bolnavilor şi lumea sănătoşilor. Lumea învingătorilor şi lumea învinşilor. Lumea celor ce iubesc şi lumea celor ce nu iubesc. Eu fac parte din lumea celor ce iubesc şi numai din această lume.“

Cât de des auziți asemenea sunete? Cine a mai glăsuit pe aceste frecvențe în sublim-oribilul veac al douăzecelea? Îl iubesc tare mult pe Montherlant. (2008 sau 2009)

*****

Mircea Cărtărescu strecoară și câte un vers în romanul Orbitor: „Curând, aripi pieloase de liliac, cozi şfichiuitoare, ciocuri coroiate, piepturi gheboase, coarne de taur şi de berbec şi de ţap şi de muflon şi de viperă cu corn şi de dragon se iscară dintr-o mocirlă de urlete ca de femeie ce naşte şi ca de bărbat cu boaşele smulse.“ (iunie 2026)

*****

Read more

Mateiu I. Caragiale – a fost, și în viață, și în operă, un tomberon acoperit cu dantele. Avea dreptate să vadă în Craii de Curtea-veche o carte „magnifică“. Cine nu știe românește iese în mare pagubă, căci romanul este intraductibil.

Nicolae Steinhardt – am regretat mereu că a ratat, cu doar șase luni, prăbușirea dictaturii. Acest om bun și exaltat și copilăros, de un curaj roman, merita ca puțini alții să contemple chipul victoriei.

Livius Ciocârlie – prin admirația care-l înconjoară curge un firicel de milă. Milă pentru omul plăpând, timid, rău echipat pentru viață. De-a lungul anilor, am purtat mereu cu mine cărțile în care îi talonează pe Valéry și Cioran.

Petru Creția – n-am știut niciodată dacă fragmentaristica din Norii și Oglinzile este ratată ori cititorul din mine are un defect de fabricație. Nu le înțeleg, nu fac contact cu textul.

Matei Vișniec – are vreun scriitor titluri mai inspirate?

Geo Bogza – amarnic lipsit de posteritatea pe care o merită.

Filip Florian – în Zilele regelui, singurul roman pe care i l-am citit, factura este artistă. Dicționar bogat și parfumat, răsfoit cu boarea evantaiului. Redactorul trebuia însă să-i rărească enumerările.

Lucian Blaga – imaginați-vă un autor care lasă în urmă două opere: cu una se înscrie la vârful literaturii, cu alta – la vârful filozofiei. Nimeni nu a mai reușit, la noi cel puțin, așa ceva.

Bogdan Ghiu – destrămat de contactul cu filozofia lui Derrida și Foucault. A ucenicit atât de mult pe lângă ei, încât nu se mai poate exprima omenește. Dacă s-ar inventaria titlurile articolelor sale, s-ar obține o enciclopedie a fandoselii.

Read more

La ivirea zorilor, cer neașteptat de alb. Păsările se profilează pe un fundal ca din omăt, vag brăzdat de pârtii albăstrii. În depărtare, o cireadă de argintiuri, un snop de movuri. Suntem la 31 mai, în buza verii, iar bolta dă un recital de tonuri iernatice. Să fie primit! (mai 2026)

*****

Se păcălesc scriitorii care își „înnobilează“ textele citând din mari autori. Imnurile și tratatele nu se construiesc din imnuri și tratate. Orice citat, din orice autor, oricât de mare, scade imperceptibil cota unei scrieri. Tot ce obții este o producție subalternă, mirosind a minorat. Nu între literatură primară și literatură secundară disting, ci, mai simplu, între scrierile care dau nume și cele care nu dau. Deosebirea este majoră. Constituțiile și evangheliile, teoriile și legendele, manifestele și profețiile stau în picioare singure. Răvașele de dragoste sau biletele de sinucigaș, la fel. Oricât de învățat ai fi, nu te prevalezi de „cum zicea Plotin“ și „cum observase Machiavelli“ când ai de tras un urlet, de așternut o demonstrație, de sigilat un testament, de consemnat un extaz. Marile texte se scriu ca și cum nu ar mai exista alte texte. Ori ai puterea să dialoghezi direct cu universul, unu la unu, ori sfârșești în postura de învățăcel care își laudă, satisfăcut, lecturile. (fără dată)

*****

Pnin este un roman supraevaluat. Acolo unde Lolita, scris în aceeași perioadă, are vrajă și palpit, Pnin se prezintă uscat, ticăit, de o agasantă artificialitate. Este diferența dintre un oraș și o machetă de oraș. (august 2008)

*****

Bine, bine, întreabă un preot, tu ești ateu. Dar ce fel de ateu: catolic, ortodox? Este important. (mai 2012)

Read more

Cât este de strident, când asculți o pavană, ca de dincolo de fereastră să izbucnească fredonări de petrecere. E miezul nopții, stai întins pe întuneric, te lași învelit în mătasea muzicii. Trupul tău obosit e uns cu frumusețe și distincție. Prin geamurile larg deschise irump jeturi de mâzgă sonoră care te inundă, te pângăresc, te obligă să te scuturi așa cum murgul se scutură de muște. Băiețandrii cheflii, opriți o clipă pe strada ta, o iau din loc într-un târziu și liniștea se reașterne. Dar momentul s-a dus. Va trebui să aștepți noaptea următoare, pavana următoare, fericirea următoare. (iulie 2012)

*****

De când e lumea, niciun cer nu a semănat cu altul, deși toate au fost magnifice. Această varietate în perfecțiune nu va fi atinsă în artă. (mai 2026)

*****

Visez o muzică atât de domoală, de catifelată, încât să mă imoleze. A fi carbonizat de blândețe. (iulie 2012)

*****

Cineva m-a întrebat „ce fel de om ești?“. Cu aceeași jovialitate pe care o conținea întrebarea, i-am oferit un ghid de întrebuințare. 1) Nu-i da vești proaste dimineața. Nu-l certa dimineața. Pentru tot ce-i rău, așteaptă seara. 2) Fii prevenit că glumește des. Se folosește de toată claviatura umorului, de la ironie la anecdotă, de la farsa școlărească la aluzia de birt. 3) Recomandă-i muzică. 4) Caută-l. 5) Ajută-l fără întârziere, rețineri, grimase de efort atunci când îți cere. Dacă nu-l ajuți exact în felul în care îți cere, va depăși greu dezamăgirea. 6) Fii parolist. 7) Evită discuțiile metafizice. 8) Nu-l vorbi de rău. 9) Invită-l la câte un prânz lung, scăldat în sosuri, frișcă, tacla. (ianuarie 2014)

Read more

Până acum, m-am referit doar pasager la numele de familie și este păcat. Este păcat pentru că ingeniozitatea populară ia cu asalt toate zările onomasticii, inclusiv aceste antroponime îndeobște mai stabile. Noutățile de aici nu încalcă regula declinării, dar bumbăcesc memorabil principiul fonetic. Să radiografiem cucuiele „reprezentative“.

Românii dornici de carieră internațională sunt, desigur, jenați de numele de familie care includ ă, â, î, ș, ț. Ca și la prenume, prea se simte în ele bărăganul stătut al estului, prea le deconspiră originea umilă. Terminațiile -escu și -eanu mai treacă-meargă1, dar aceste semne sucite, în care se citește înapoierea de la o poștă, sunt de nesuferit. Așa se întâmplă că, de la afaceriști la sportivi, de la juriști la medici, conaționalii cu pașaport trec printr-o oportună prefacere cosmetică. Stănescu se ascunde repejor în Stanescu, Ioniță năpârlește în Ionita, Crișan se pitește în Crisan. Succesul devine dintr-odată mai sigur, banii și prestigiul se strâng mai dihai. Meseriașul român, pornit să cucerească meridianele, știe că numai „mâhniții“ se împiedică în ciotul unui alfabet de provincie. De remarcat este că nici cărturarii, oameni ai cuvântului, nu evită cameleonismul. Cine răsfoiește jurnalele savante din Occident întâlnește nu o dată Calinescu, Nita, Muresan și alte asemenea confecții de vitrină. S-ar zice că, sub semnătură cosmopolită, argumentația științifică sună mai convingător. Strategia nu este, firește, exclusiv românească: mai sunt speriați pe lume. Dar mă îndoiesc că, dacă s-ar studia comparativ fenomenul, la nivel de continent, nu am ieși printre cei mai versatili. Am întâlnit, personal, nemți mai statornici, turci mai statornici, polonezi mai statornici. Și, apoi, vă întreb ceva: dacă am găsi la Zagreb sau Riga același nărav, ar dispărea el de la București?

O tehnică ieșită din comun, veritabil fachirism antroponimic, au cei care intervin și asupra numelui de familie, și asupra celui mic. Într-un caz, am văzut, recurg la operațiunea Jupuirea: pentru ca numele de familie să treacă granița, căciula, codița și coiful îi sunt rase de pe corp, cu furia epilării definitive (laser?). În celălalt caz, al numelui mic, se dibuie frecvent după echivalentul străin mai convenabil, de preferință cu litere speciale. Îl cheamă pe domnul doctor Sebastian? Își spune, cochet, Sébastien. O cheamă pe doamna arhitectă Daniela? Își comandă carte de vizită cu Daniëlle. Îl cheamă pe domnișorul jurnalist Andrei? Se semnează (și subsemnează) André. Rezultatul, dacă este să tragem linia, are seriozitatea unui banc. Contractele și statele de plată ale lumii se umplu de hibrizi din categoria Sébastien Nita, Daniëlle Stanescu, André Muresan, adică de centauri lingvistici: jumătate cu semne diacritice, jumătate fără. Logica, admițând că există așa ceva, pare să fie: diacriticele sunt irelevante, cu excepția cazului când sunt străine și, deci, relevante.

Am afirmat că din schimbarea la nume a României iese șifonat principiul fonetic. Ar fi însă necinstit să ignorăm că răfuiala cu ă, â, î, ș, ț merge uneori atât de departe, încât ajunge să se împace cu principiul fonetic. Nu am văzut pe nimeni să semnaleze curiozitatea, dar e poate cel mai spectaculoasă dintre toate: când vine vorba de numele de familie, ă, â, î, ș, ț sunt boicotate nu doar la nivel de scriere, ci și la nivel de pronunție. Nu știu dacă ați băgat de seamă, dar numeroși Dâncu își spun în zilele noastre [Dancu], numeroși Moțoc își spun [Motoc], numeroși Țurcan își spun [Turcan]. Exemplele sunt pretutindeni. Tot mai mulți Chirică se pretind [Chirica], tot mai mulți Tucă se convertesc la [Tuca], tot mai mulți Pașcu se dau [Pascu]. Printre vedete, avem cazul cântăreței basarabene Irina Rîmeș, care, ajunsă la București, a simțit că nu se poate integra fără să treacă la [Rimes]. Pesemne că, în marea lume a divertismentului, cine vrea să-și facă un nume începe prin a și-l schimba. Dar, cum spun, cu aceasta cercul deja se închide. Căci [Dancu], [Tuca], [Rimes] și ceilalți, deși în rebeliune față de certificatul lor de naștere, își scriu noul nume așa cum îl citesc și îl citesc așa cum îl scriu. Împinsă la extrem, lupta cu ă, â, î, ș, ț termină într-o neașteptată îmbrățișare.

De curând, în revista România literară, Adrian Popescu povestea că cititorii care se adresează redacției nu mai încep cu „Mă numesc Icsulescu“, ci cu „Numele meu este Icsulescu“, după model anglo-saxon. Este încă un semn că schimbarea la nume a României are datele unei revoluții. Ne schimbăm prenumele, ne schimbăm numele de familie, ne schimbăm numele de alint, ne schimbăm numele de scenă. Ne schimbăm și scrierea, și pronunția. Ne schimbăm, iată, până și fraza prin care ne introducem. Ce poate fi mai revoluționar? Cum să nu vezi în fiecare vecin un Robespierre, în fiecare vecină – o Ana Ipătescu?

Dacă găsești utile textele mele, abonează-te. Cu cât am mai mulți abonați, cu atât îmi permit să aloc scrisului o mai mare parte din zi. În schimbul a șase euro pe lună, capeți acces complet nu doar la ce public acum, ci și la toate textele din urmă. Poți anula oricând.

Ilustrație: Simeon Maryska.

Caniculă teribilă. De jur-împrejur, în parcurile și grădinile cartierului, pământul deshidratat este crăpat ca palma de zilier. Mici șanțuri îl zebrează barbar, aidoma unor fermoare desfăcute. Ploaia mult anunțată întârzie să-și facă apariția, dar nu poate fi prea departe. Parcă simt aversele ce vor îneca totul regenerator, ajutând rănile colbuite să se închidă. Praful va deveni noroi, iar noroiul va redeveni pământ. Este pacea lichidă pe care o aștept și eu. (iulie 2012)

*****

La lansarea primului roman al lui Cărtărescu, Gabriel Liiceanu și-a început intervenția așa: „În Explicație asupra operei mele, Kierkegaard povestește cum și-a scris opera. Una dintre paginile zguduitoare ale acestei cărți este aceea în care el vorbește despre felul în care obișnuia să scrie și despre faptul că, intrând în acest gest al așezatului la masa de scris, treceau ore și nu se mai putea opri.“ Frazele au unele imperfecțiuni inerente oralității, dar cuprind un rubin caracteristic lui Liiceanu: „intrând în acest gest al așezatului la masa de scris“. Dacă s-ar lua la puricat Jurnalul de la Păltiniș, Declarație de iubire, Ușa interzisă, s-ar găsi sute de asemenea expresii nimerite, dintr-un soi pe care eu nu l-am mai văzut la nimeni. Nu știu ce este cu ele, cum să le analizez, de unde le vine farmecul, dar o radiografie literară a autorului ar trebui să le aibă în centru. Așa cum ar trebui să aibă în centru ceea ce Teodor Baconschi numea „sintaxa gimnastică“ a lui Liiceanu, lungimile acelea melodios cadențate, în care incidentele fac falduri numai la timpul potrivit. (mai 2026)

*****

Film documentar, marginea unui sat de munte. După ce dau roată caselor, două păsări de pradă se-nfig cu poftă într-o ghenă. Privesc aripile lor maiestuoase, atingând gunoiul; ghearele făcute pentru vârfuri de stâncă, alunecând pe legume putrede; ciocul de carnivore, rânind în scrum de țigară. Regret, pentru o clipă, că am ochi. (aprilie 2013)

Read more

Nu e nici dulce, nici distinsă, nici delicată. E pur și simplu frumoasă. O frumusețe nudă, pură ca un concept. Este aproape înspăimântător să vezi frumusețea în această variantă: o vietate singuratică, un adjectiv izolat, o demonstrație. E doar frumoasă. (2010)

*****

Înţelegi că are un suflet abia când o auzi vorbind. Şoldurile coapte, pe care pantalonul dă să plesnească, curbura felină a spatelui, privirea de femeie care se ştie irezistibilă – toate astea te-ar îndemna să crezi că ai de-a face cu un trup, cu un simplu triumf al cărnii. Când vorbeşte însă, o senzualitate şoptită, melancolică se răspândeşte în jurul ei ca o mireasmă: câte suferinţe hrănesc din adânc, fără ca nimeni s-o ştie, strălucirea ei fizică? (2010)

*****

Nu știu cum o cheamă, dar numele ei trebuie să fie lung și cadențat, cu silabe care cad unele din altele, asemeni părului în despletire. Alexandra sau Elisabeta sau Mirabela. În timp ce-mi debitez prelegerea, își tot pipăie concentrată cercelul stâng, așa că trupul îi este tensionat: călcâie ridicate, spate cabrat, privire fixând în gol un punct oarecare. Este atât de absorbită de ceea ce face, încât nu cred că ascultă. Nici ea nu va ști, peste câteva zile, cum mă cheamă. (2010)

*****

Este urâtă, iremediabil urâtă. Sunt două ore de când pălăvrăgim la restaurant și o sută douăzeci de minute de când mă întreb ce caut aici, ce Dumnezeu e în mintea mea. Dar amărăciunea ei infinită, care supurează în tot ce spune, creează la un moment dat giuvaerul acesta de tânjire și neputință: „Să fi căutat un suflet în care să te odihnești, și să-l fi căutat fără odihnă...“ Întâlnire profitabilă. (2010)

Read more

Ce înjosire, pentru om, să aibă tub digestiv! „Regii și filozofii, scrie Montaigne, merg cu toții la budă. Femeile, de asemenea.“ Obligat să se încovrigheze ca un câine, să producă noroi, să-și contemple printre rictusuri scârnăviile, omul este pângărit de la natură. Nimic mai jalnic decât lutul care produce lut. O dată la câteva ore, orice am face, un jet galben iese din noi, o dată pe zi ne ascundem de ceilalţi ca să eliberăm o pastă oribilă. Suntem materie din materia lumii, balegă din balega ei. În cazul în care există un Creator, nu poți să nu vezi aici o înjosire a creaturii, un mod de a-l aduce cu picioarele pe pământ. Chiar era nevoie de așa ceva? Nu puteau fi lucrurile gândite altfel? E musai ca Adam să poarte cu sine mereu, în retorta mațelor, grămăjoare umide de gunoi? Un Dumnezeu care te creează după chipul și asemănarea Sa, pentru ca apoi să te bage cu capul, ca pe mâțe, în propria murdărie, e ceva nedemn. (2016)

*****

Primele zile de mai și sunt deja la piscină. De jur-împrejur, un bestiar mai curând repugnant decât insolit: burți păroase, pulpe crăcănate, călcâie cu pielea galbenă și întărită, țâțe bărbătești fără personalitate, țâțe femeiești lăbărțate, penibile, cu suzeta sfârcurilor mare, înspumată, ca ronțăită de o placă dentară. Claie de vergeturi peste grămezi de celulită. La mai toți, inclusiv la mine, epiderma palidă a iernii se aprinde după doar jumătate de oră, ca luată tare de un soare prematur. Mă consolez prefirând spectaculoasa colecție de burice, singurul punct metafizic de pe corpul omenesc. (mai 2013)

*****

Dacă într-o mulțime apare un pitic sau un ciung, poți fi sigur că numai bătrânii au nesimțirea să se holbeze. Este în ei o candoare tălâmbă care te scoate din pepeni. Stau pur și simplu și cască retina, măsurându-l pe nefericit din cap până în picioare. Nicio jenă, niciun tact. Cum ajunge un suflet la acest grad de indolență? (2016)

Read more