Eram în apartamentul mătușii mele, la oraș. Tocmai venisem de la țară cu tolbele pline de fructe și legume, găini penite cu capul tăiat, bucăți mari de caș alb și alte bucate cu care-și fac plinul orășenii la fiecare vizită. Mătușa și sora mea s-au apucat să curețe nucile pentru dulceață în două lighene mari, întinse pe jos în bucătărie. E o operație migăloasă, nucile se spală în mai multe ape, apoi se curăță cu un cuțitaș de pielița verde înainte de a fi puse la fiert ore întregi cu zahăr în două. E mai ușor să le cureți cu mănuși, altfel iodul îți intră în palme și rămân negre luni de zile. Eu aranjam hainele noastre în dulap în altă cameră când le-am auzit chicotind. M-am proptit în ușa bucătăriei.

– Ap’ ce, ghicești? Câte nuci am cules? Noi le-am numărat.

M-am gândit câteva secunde, apoi am zis cu încredere:

– Cinsutetreizeșcinici.

Zâmbetele le-au căzut de pe față.

– De unde știi?, au strigat ambele. Ne-ai auzit, n-aveai cum să ghicești!

Dar ghicisem. S-a întâmplat cu mai mult de 20 de ani în urmă, dar țin minte foarte clar acest moment. Știu sigur că nu le auzisem numind cifra. Cumva, stelele s-au aliniat perfect, două lucruri aproape imposibile în univers au coincis și au făcut click. Aproape magic, mistic, ca în filme, dar fără niciun final dramatic. Pur și simplu am știut. Am ochit, fără prea multă experiență, și am nimerit în punctul roșu.

Subscribe now

Nu știu care a fost forța care m-a făcut să știu: intuiția mea, universul, Dumnezeu, vreun spiriduș de-al casei sau zeul dulceței de nuci? Dar uneori îmi amintesc de această anecdotă ca de un moment irosit, pentru că mi-ar fi plăcut să știu mai degrabă numărul câștigător la loterie, de exemplu, chiar dacă nu prea joc.

Sau decizii mai simple, de viață. Să știu cu siguranță că am ales facultatea potrivită, orașul potrivit. Just tell me what to do, father. Să știu sigur, nu pe dibuite, că un bărbat nu e potrivit pentru mine. Să știu când o prietenă nu-mi mai este prietenă, să știu când îmi fac rău sau când îi las pe alții să mi-l facă. Să știu cum să fac bebelușii să nu mai plângă. Cum să opresc cancerul și să lecuiesc lumea de războaie. Sau să mi se deschidă total cunoașterea teoremelor matematice – pe unele le înțelegeam foarte ușor la școală, iar în fața celor mai complicate frânam ca un personaj dintr-un joc video în perete.

Dar poate că le știu deja, toate aceste lucruri, dar sunt atât de adânc îngropate în mine încât nu le voi putea atinge niciodată. Nu va exista o după-amiază scăldată în zeamă de nuci și o întrebare potrivită ca o cheie.

Sau poate că mi-a fost dat să știu cu adevărat, cu întreaga mea ființă, o singură dată în viață și asta a fost cu cele 535 de nuci. Iar totul s-a întâmplat aleatoriu, accidental, absurd și foarte nedrept. Ca în bancul acela în care un om moare, ajunge la Dumnezeu și-l întreabă care a fost sensul vieții lui. „Ții minte când erai în vagonul restaurant din tren și un om te-a rugat să-i transmiți sarea, iar tu i-ai dat-o?”, întreabă Dumnezeu. „Țin minte, Doamne”, răspunde omul. „Acela a fost sensul vieții tale.”

Și nu există nicio lecție mai mare sau mai profundă pe care aș putea să o extrag din cele 535 de nuci, decât că viața e cel mai probabil o teoremă matematică complicată la care mă uit rugătoare, dar nu reușesc să o pătrund.

ANUNȚUL IMPORTANT E AICI

Începând de azi am activat plățile pe Substack și mă puteți susține și cu bani, deși inimioarele și comentariile rămân o valută importantă în acest spațiu!

M-am gândit mult ce model de susținere financiară mi-aș dori, pentru că vreau să simt că sunt răsplătită pentru munca mea. Pe de-o parte, dacă aș face toate sau unele postări cu plată, aș putea scrie despre chestii mult mai intime aici. Pe de altă parte, nu vreau să fac gatekeeping și înțeleg situația economică în care trăim.

Așa că textele mele de aici rămân gratis! Mai am multe de zis la acest subiect, (despre cum Substack nu mă lasă să fac un abonament mai ieftin de 5 euro lunar sau cum plățile nu sunt disponibile în Moldova), dar continuăm discuția altă dată.

Totuși, m-am gândit la două bonusuri pentru cei care vor și pot să mă susțină financiar. Primul, versiunea audio a textului înregistrată cu vocea mea. Al doilea, conversații în inbox despre chestii mai sensibile.

Vă mulțumesc că sunteți parte a acestui experiment.

Get 20% off forever

Leave a comment

Sincer, cu roșiile e cel mai greu. Disponibile tot anul, mici bucăți de carne fără gust împachetate în celofan roșu. De aceea la sfârșitul verii înțeleg, cu toate simțurile, că e timpul lor. Nu mă interesează soiurile, culoarea, dimensiunea sau forma. Deși la început mă lăsam amăgită, credeam că cele mai mari aveau șanse să fie cu adevărat bune. Dar le aduceam acasă, le tăiam în jumătate și din interior se ivea o rețea de vene albe, lemnoase. Dimpotrivă, roșiile mai mici, ca sticluțele, de multeori ascund gustul apropiat de ceea ce caut.

Iar eu caut gustul dulce și doar puțin acid, intens de roșie crescută în grădină la mama, udată cu apă cărată cu căldarea de la fântână, ruptă de pe curpăn într-o zi într-o zi prea călduroasă ca să-ți faci griji de gătit. Roșia aceea cere doar pic de sare și niște pâine, doar cât să-i absoarbă sucul. Dar merge și așa, sărată de pământul pe care nu l-ai spălat de pe roșie, ci doar ai șters-o de poala tricoului. Muști cu detașare din roșia coaptă, în timp ce ce uiți în zare. Te simți plină.

Caut și mirosul acela de verde, de la codiță, aproape toxic, îmbătător. Acum pot să-l cumpăr într-o sticluță de parfum, dar așa nu-mi trebuie. I want the real deal. La piață găsesc de multe feluri și dacă de obicei mi-e rușine să pipăi fructele și legumele, de data asta miza e prea mare, așa că mă aplec și apropii nasul de fiecare cutie cu roșii, ca o dependentă care-și caută următoarea doză.

Dar chiar și când o găsesc – roșia perfectă, tai o felie groasă, o presar cu sare grunjoasă și o mănânc pe o felie de pâine prăjită stând în picioare deasupra chiuvetei din bucătărie – nu pot să nu simt că ceva n-ajunge. Prin geam răzbate un burghiu violent, soarele prea puternic e oprit de jaluzele. O roșie bună are nevoie de o grădina, de o lumină specifică, de sunetele păsărilor și a copacilor de nuc care foșnesc.

Și știu de unde mi se trage, de la condiția mea de om care a schimbat un loc pe altul și încearcă disperat să le îndese pe amândouă într-un singur sine.

Am învățat că dacă sunt în Moldova și fac paella, oricum are gust de pilaf; dacă sunt în altă țară și vreau să fac ramen, oricum îmi iese zeamă. Știu, rațional, că cel mai ușor e să accepți, să iei lucrurile pe care ți le oferă un loc și să nu tânjești după cele din cealaltă viață a ta. Să te bucuri de plusuri, să ignori gălăgia metalică a minusurilor care se acumulează. Cunosc acest adevăr la gust, dar în aceste zile corpul meu refuză să-l consume.

Vrea doar roșii.

Leave a comment

Sau, my dream job acuma ar însemna să am acces în casele altor oameni și pur și simplu să casc gura pe pereți, să încerc să măsor atmosfera, să simt câtă dragoste s-a revărsat aici, câte certuri s-au încheiat cu un pumn în perete și care-s lucrurile care încă nu s-au spus și au rămas suspendate în aer, făcându-l greoi.

Vreau să simt mirosul unic și specific al fiecărei case, care te lovește în față în secunda în care intri pe ușă, ce cărți sunt (sau nu sunt!) în bibliotecă, cât de mare e garderoba, ce model floral au farfuriile, atât cele de fiecare zi, cât și cele cele de zile bune.

Poate mi se trage din copilărie, când toate casele erau accesibile. Trebuia doar să-ți anunți prezența cu un strigăt la prag. Pășeam liberă în casele bunicilor, mătușilor, a vecinilor, dând perdeaua de muște la o parte sau împingând-o cu fruntea până păream o stafie. Existau și case în care nu puteai veni decât invitat, ca un vampir. Acestea erau mai rare — colegi de clasă profesori, rude îndepărtate — dar și mai pline de vrajă.

Când am fost pentru prima oară la Amsterdam mi-a fost greu să mă stăpânesc. Geamurile olandeze sunt imense și deschise, te invită să te uiți înăuntru. Dar după o vreme aceste saloane ordonate și stilate, curatoriate ca niște vitrine își pierd farmecul. Viața reală nu se întâmplă acolo.

Vara asta am intrat în mai multe case decât de obicei. M-am oferit să stau cu animalele prietenilor și necunoscuților, în schimbul unui loc liniștit de muncă. Îmi imaginam că mă va învinge curiozitatea, că voi sări din în prima secundă să caut prin dulapuri, să văd unde ascund banii, bijuteriile sau jucăriile sexuale. Dar nu s-a înâmplat deloc așa; nu e genul acela de curiozitate. Mai degrabă am simțit că m-aș afla în cabina de probă pentru o altă viață: cum ar fi dacă aș avea acces la această terasă, dacă aș lucra la acest birou, dacă m-aș uita la seriale de pe această canapea verde?

Poate interiorul unei case e cel mai apropiat mod de a cunoaște interiorul minții unui om. Totul se vede ca în palmă: ce iubește, ce prioritizează, ce tolerează, cât câștigă, ce culoare are lumina fiecărei zile. Răspunsul apare fără ca să pui întrebarea. Dar legătura nu e proporțională, o casă goală nu înseamnă o viață anostă și invers: uneori ne umplem casele ca să acoperim prăpastia.

Dar lucrul esențial pe care ți-l poate spune o casă despre proprietarii ei ține de faptul că te afli deja acolo. Oamenii care te invită în casele lor, care ți le încredințează și îți dau voie să le locuiești sunt preferații mei, cei cu ușa și inima deschise. Încă învăț să fiu unul dintre ei.

Share

Leave a comment

Cealaltă tabără vrea să pună prieteniile pe primul loc sau cel puțin un pic mai sus pe lista priorităților, nu chiar la coadă, după soț/soție, copii, frați, părinți sau șefi. Bănuiesc că această nevoie vine inclusiv dinspre comunitatea queer, pentru care de multe ori prietenii devin familie, atunci când nu sunt acceptați sau înțeleși în casele în care s-au născut. Dar oameni de tot felul își dau seama cât de necesari sunt prietenii, chiar și studiile arată că o viață socială abundentă e mai importantă pentru longevitate decât orice dietă mediteraneană. Am citit articole despre prietene care cumpără o casă mare și locuiesc împreună, despre cum ar trebui să ne mutăm ca să trăim mai aproape de prieteni, nu doar de iubiți și părinți, de exemplu. Trăim și un moment de dezamăgire legat de relațiile romantice – un articol viral de anul trecut se întreba dacă e rușinos să ai un iubit — iar pe acest fundal prieteniile capătă nuanțe seducătoare.

Dacă aș fi impusă, aș alege clar a doua tabără. De multe ori m-au salvat, uneori au durut mai tare decât orice legătură romantică, dar prieteniile au fost mereu esențiale pentru mine.

Subscribe now

Totuși, în ultimul timp îmi dau seama că toate relațiile de prietenie pe care le am sau le-am avut nu încap în acest cuvânt. „Prietenă” înseamnă și colega mea de clasă căreia i-am botezat copiii, dar și persoana la care alerg să mă plâng când mi-a ieșit un coș în rid, pentru că da, sunt la acea vârstă minunată când le poți avea simultan pe ambele.

Oare câte feluri de prietenii am trăit până acum?

Există prietenia lumină, cea de care ai nevoie în timp ce crești. Începe la grădiniță sau în clasa întâi, ne ținem de mână ca să mergem la cantină, trecem împreună peste examene, îndrăgostiri și cele mai multe „prima dată” din viață. Ne-am crescut împreună și am crezut că asta va dura pentru totdeauna.

Apoi e prietenia oglindă, de obicei accidentală, ca atunci când mergi prin fața unei vitrini și ve vezi reflectat în ea fără să vrei. Uneori te întâlnești cu oameni care au trecut prin aceleași lucruri ca tine, în ei te vezi clar, neblurat. Dar, pe cât de ușor de conectezi cu acești oameni, pe atât de simplu e să o apucați într-o bună zi pe cărări diferite. Și asta e ok.

Prietenia cometă e rară, dar explozivă: omul cu care te-ai văzut de trei ori în viață, dar cu care, cumva, ajungi să discuți despre moarte și fricile tale cele mai adânci din primele cinci minute.

Și sunt și oamenii pe care i-ai avut alături aproape tot timpul și cu care n-ai simțit zvâcul conexiunii. Dar la un moment dat s-a spart digul. V-a dezgustat aceeași glumă sau v-ați dat seama că sunteți obsedate de aceeași carte. Într-o zi ea a apărut la ușa ta în momentul în care erai la pământ, te-a scos la restaurant și a plătit pentru ambele. Te-a asigurat că totul va trece, că va fi bine. Și chiar a fost. Iar între voi plutește o înțelegere tacită, ca două râuri care s-au unit la un moment dat și au format aceeași apă. Prietenia care curge, prietenia flow. Prietena asta știe dacă ai visat-o și te sună ea prima.

Unii prieteni sunt ca muntele, cei care au fost mereu prezenți în viața ta, chiar dacă mai subtil, chiar dacă nu ați fost mereu pe aceeași undă, dar cu care știi ca împărtășești aceleași valori, care cred și luptă pentru aceleași lucruri ca tine, iar asta vă va aduce iar și iar pe aceleași baricade.

Apoi, migrația și internetul mai fac posibilă prietenia miraj, cu cei pe care îi cunoști doar online sau foarte puțin, dar cu care ești sigură că ai avea o relație strânsă dacă ați fi mai aproape. Dar nu vrei să fii tu ciudata care scrie într-un chat de WhatsApp: hey, vrei să fim prietene?

Există probabil o infinitate de forme pe care le poate lua această relație de iubire, forme care se pot intersecta și întrepătrunde. Și atât de puține cuvinte care să le descrie. Amic, tovarăș? Deși potrivite la locul lor, mi se par aproape o insultă drept sinonime pentru „prieten”. Avem nevoie de noi definiții, de o nouă paradigmă a acestei legături. Sau cel puțin de o înțelegere mai bună despre cât de diferite, dificile și extraordinar de frumoase pot fi prieteniile.

Leave a comment

Săptămâna asta am lucrat la alte chestii și nici n-am găsit o idee suficient de bună pentru text. Sper că știți cât apreciez că mă primiți în inboxurile voastre, așa că nu m-aș ierta dacă v-aș trimite ceva de care nici eu nu sunt mulțumită.

Scriu aici în fiecare săptămână, fără nicio pauză, de aproape un an și jumătate! Poate am intrat în rutină? Numărul abonaților crește, iar odată cu el și dubiile mele. La început, când aceste scrisori ajungeau la câțiva prieteni, parcă-mi era mai ușor să experimentez și să mă joc, să scriu în genuri mai diferite sau să trimit o poezie. Acum mă gândesc că toți oamenii aceștia s-au abonat pentru că se așteaptă să primească de la mine un anumit fel de texte, nu? Acest gând mă strânge ca un sutien cu două mărimi mai mici. Așa că vă propun să-i dăm foc împreună.

Azi vă trimit o poezie inspirată de o (mult mai minunată) poezie de Wisława Szymborska. Szymborska a fost o poetă și eseistă din Polonia, care a obținut Premiul Nobel în 1996.

Mai întâi vă invit să citiți poezia originală, în engleză sau română. Apoi să vedeți cum m-a inspirat pe mine primăvara asta, când am decis să scriu versiunea mea.

Posibilități

după Wladyslava Szymborska

Prefer ochii închiși la culoare

Pentru că ai mei sunt deschiși

Prefer să merg pe jos sau cu bicicleta

Și niciodată cu autobuzul

Prefer să stau la coadă,

Așa mă simt înconjurată de oameni

Prefer tot ce are gust de primăvară:

Căpșunile, mărarul, soarele crud

Prefer femeile care fumează și beau,

Care-și fac poze goale, care dansează sub lună

Prefer femeile vii celor moarte

Prefer munții și mă tem de ei

Prefer o zi pe malul râului

Unei săptămâni de plajă fierbinte

Prefer brazii și florile de vișin cu miros de lemn

Prefer să citesc în parc sau în pădure

Prefer să scriu la laptop –

Mâna și creionul nu țin pasul cu gândurile mele

Prefer ploaia și cântecul ei

Prefer să îmbătrânesc cu ai mei

Prefer pământul, cu toate bubele lui,

Celorlalte planete și galaxii

Prefer să miroși a săpun

Prefer să întârzii puțin

Prefer visele fără sens

Și oamenii cu cauze

Prefer absurditatea scrisului de poezii

Absurdității de a nu le scrie

Pe final, vă invit să faceți un exercițiu similar, cu această poezie sau oricare alta și chiar să lăsați rezultatul (sau orice gând despre poezie) în comentarii.

Vă provoc să dați o șansă poeziei. Uneori ajută mai mult ca aerul condiționat.

Leave a comment

Ne-am mutat în apartamentul ticsit de suvenire, cărți și veselă acum trei ani, când pentru Luis devenea tot mai greu să îndure singurătatea, dar și să facă față unor sarcini simple cum e plata facturilor sau cumpărăturile. Plicurile se înghesuiau în cutia poștală.

De atunci, chiar dacă avem ajutor cu mâncarea și curățenia, suntem sprijinul lui principal. Avem grijă să-și ia toate pastilele, să iasă din casă, să-și sune prietenii. Îl ducem cu mașina la înmormântări, tot mai frecvente. Uneori îl ajut să-și aleagă hainele sau să se încalțe. Îi găsim cărți audio și filme și-l ascultăm atunci când se plânge – vede tot mai prost și e o mare durere să nu mai poată face lucrurile care i-au adus bucurie toată viața: să scrie și să citească.

Când ies cu Luis în public, pe stradă, în autobuz, la spital, oamenii ne privesc întrebător: sunt fiica lui, neapoata, îngrijitoarea din Europa de Est sau soția foarte tânără care așteaptă să-i moștenească apartamentul? Când le spun că sunt nora lui, mulți dau din cap aprobator, dar pe față încă le pot citi confuzia.

Uneori e greu. Uneori mă întreb dacă fac bine, pentru că asta nu e neapărat viața pe care mi-am imaginat-o. Decizia de a ne muta aici părea împotriva a tot ce știam că trebuie să facă doi adulți de treizeci și ceva de ani: să aibă joburi bine plătite, casă, mașină, doi copii și un câine. Noi în schimb ne-am amenajat un dormitor în apartamentul lui Luis, am adus motanii și am rămas.

Viața cu o persoană în vârstă vine la pachet cu multe întrebări, dubii și viraje neașteptate, dar și cu afecțiune, cu ajustarea a nevoilor și așteptărilor, cu netezirea continuă marginilor aspre ale relațiilor dintre noi.

Subscribe now

Încerc mult să nu-l infantilizez pe Luis, deși uneori trebuie să-i caut costumul tradițional și caietul cu versuri când se duce la repetiții la corul folcloric din care face parte sau să răspund la aceeași întrebare a treia oară, cu răbdare și empatie. Pentru că știu că s-ar putea să nu țină minte răspunsul meu, ci felul în care l-a făcut să se simtă.

Deși nu sunt o mamă, simt că fac lucrurile pe care le face o mamă. Și mi se pare nedrept că în română nu avem echivalentul verbului to mother – a fi mamă? a mămi?

Cred că a fi mamă nu mai înseamnă strict componenta biologică, cea legată de procreare. Există femei care au dat naștere și care nu sunt mame, bărbați care au procreat și nu sunt tați.

Să fii mamă înseamnă să iubești și să îngrijești, nu neapărat „necondiționat”, acest cuvânt absolut și intransigent, ci din înțelegerea faptului că doar așa funcționează lumea și nu se oprește în loc, prin efortul și dăruirea celor care aleg să o facă. Munca de mamă o fac mamele, dar o fac și bunicile, mătușile, mamele adoptive, surorile, fiicele, nurorile, prietenele, uneori vecinele, bonele și îngrijitoarele. Există nenumărate feluri de a fi mamă și aș vrea să extindem definiția îngustă a acestui cuvânt. Să porți cuiva de grijă, să fii aproape de oameni indiferent de vârstă, de caracter și alte lucruri care aparent vă despart – nu e asta oare comunitatea pe care vrem s-o construim ca antidot pentru izolare? Nu e acesta satul pe care-l vrem înapoi? Când din toate ecranele ni se vinde self care, să alegem să avem grijă și de alții și să dăm înapoi iubirea pe care am primit-o.

Oare simt așa pentru că nu am eu copii? Aș ține mai puțin la el și la pisicile mele dacă aș avea? Nu cred. Cred că iubirea doar ar crește.

În Motherhood, Sheila Heti luptă cu „mama tuturor întrebărilor”, așa cum a numit-o Rebecca Solnit: decizia de a avea sau nu copii. Iată ce își propune:

„Să încerc să le descopăr și să trăiesc conform valorilor mele, chiar dacă s-ar putea să pară că nu înaintez în viață, în timp ce prietenii mei par să avanseze în viețile lor — bifând toate căsuțele. Să mă întreb doar dacă îmi trăiesc valorile, nu dacă sunt bifate căsuțele.”

Știu că o viață care abia începe are aceeași valoare ca una la celălalt capăt. De fapt, cred că pot fi puse în balanță doar dacă am fi pe o corabie care se scufundă. Dar nu suntem. Suntem într-o societate în care, din fericire, toate viețile merită trăite în iubire și cu demnitate. Trăim într-o lume în care fiecare are nevoie de o mamă, chiar dacă forma pe care o ia această mamă e diferită, iar cuvintele cu care poate fi numită sunt infinite.

Leave a comment

Pe lângă sonerie și brutar de care se plânge Woolf – „How any woman with a family ever put pen to paper I cannot fathom. Always the bell rings and the baker calls” – azi avem smartphoane, social media și presiunea să excelăm în toate domeniile vieții: familie, carieră, legături sociale, vise împlinite și borne depășite, să mergem în călătorii transformatoare și să nu îmbătrânim dacă se poate.

Mi-a luat vreo trei zile să citesc articolul. Nu pentru că citesc greu, ci pentru că am fost întreruptă. Ca într-o scenă de Kafka, problema descrisă în articol mă împiedica să citesc articolul. Ba un motan, ba soțul, ba socrul, ba vecina, ba o prietenă și tot așa. Îmi imaginez că programul ajunge la nivelul turbo dacă ai și copii.

Dar cele mai grave sunt întreruperile care vin dinăuntru. Pentru că am un program în creier care rulează mereu pe fundal și care conține toate lucrurile pe care trebuie să le fac. Lista diabolică, balaurul cu șapte capete, tai unul, răsar trei la loc. Conține toate sarcinile legate de casă, de menținerea și înaintarea anostă, dar necesară a vieții. Să cumpăr cartofi și pastă de dinți, să vând bicicleta, să fac rezervarea ca să merg la sală, să o sun pe N. ca să ne vedem săptămâna asta, să fac curățenie în dulap și să donez hainele pe care nu le-am îmbrăcat de trei ani pentru că n-am mai slăbit, să cumpăr plasă de țânțari și s-o instalez. Uneori acest program rulează și noaptea și atunci nu pot dormi.

Încerc să le scot din cap pe foaie sau pe aplicație, dar continuă să se multiplice și să roiască ca o coroniță de muște negre. Soțul meu și soții prietenelor mele nu au această problemă. Mintea lor nu e permanent conectată la toate lucrurile care trebuiesc făcute, ca o caracatiță epuizată.

Desigur, not all men, dar nu pot trece peste faptul că am fost învățate de mici, ca fetițe, să servim, să îngrijim. Să propunem o cafea celor care intră în casă și să ne asigurăm că avem această cafea; să facem meniul săptămânal, să observăm când e nevoie de curățenie, să prevenim dezastre. Cunosc puține femei care nu sunt așa, le văd relaxate în timp ce au casa vraiște, și-mi par mai fericite, mai libere. În secret le judec, mă gândesc că într-o zi vor mânca ceva mucegăit din frigider și se vor îmbolnăvi, dar asta nu se întâmplă niciodată.

Știu că nu sunt de vină doar stereotipurile de gen, mi-e greu în general să-mi mențin atenția pe ceva, să fiu prezentă în prezent, cum e la modă azi. Iubitul meu îmi răspunde la întrebare și nu procesez răspunsul. Citesc de trei ori același paragraf, pentru că mintea mea decide că are treabă în altă parte. Să o țin din strâns, dar cu blândețe, ancorată în același loc e una dintre cele mai dificile sarcini. Să nu mă gândesc cu îngrijorare la viitor și nici să nu alunec în trecut. Vreau să am o cameră doar a mea în mintea mea, cheile căreia le țin cu încredere în mână. Să intru într-un spațiu în care pereții sunt goi și există doar ceea ce am în fața mea, un singur lucru, căruia să mă pot dărui în întregime. Să fiu în flow. Când reușesc, simt că ating cerul cu mâna.

Așa că mai trec câteva chestii pe lista infinită:

1. să mă gândesc mai puțin la liste de cumpărături și tot ce e de făcut în viața domestică

2. să-mi antrenez mintea ca să fiu mai prezentă

3. să nu mă simt vinovată când eșuez la pct. 1 și 2

Vreau să închei cu un fragment din eseul What Feminism Means to Me, de Vivian Gornick. Mai jos am încercat să-l traduc.

„Am înțeles ceea ce feministele vizionare știau de două sute de ani: că puterea asupra propriei vieți vine doar din stăpânirea fermă a propriilor gânduri.

Un sentiment ușor de exprimat, o sarcină pentru o viață întreagă.

M-am așezat la birou, ca pentru prima dată, ca să mă învăț să stau cu gândurile mele: să le pun în ordine, să le extind, să le fac să-mi slujească. Am eșuat.

A doua zi m-am așezat din nou. Din nou, am eșuat.

Timp de trei zile m-am târât înapoi la birou și, iar și iar, plecam de acolo învinsă. Dar în ziua următoare ceața s-a risipit din capul meu: am rezolvat o problemă simplă legată de scris, una care părea nerezolvabilă, și o piatră s-a rostogolit de pe inima mea. Am răsuflat ușurată. Aerul mirosea dulce, cafeaua era tare, ziua îmbietoare.”

PS: pentru că se adună lume multă (și frumoasă) aicea, aș vrea să vă cer o mică favoare. Chiar dacă mă încăpățânez să scriu în română pe această platformă unde tronează engleza, uneori nu știu dacă să traduc astfel de citate ca cel de mai sus sau dacă în afara exercițiului pentru mine nu am multe de câștigat și toată lumea de fapt știe engleză?… Let me know mai jos.

Mulțumesc că mă citești. Dacă-ți place ce fac aici, m-aș bucura să dai mai departe <3

Leave a comment

Suntem în al treilea sau al patrulea val de căldură, aud la televizor. O femeie cu păr negru gesticulează în fața unei hărți înroșite. Nu mai știu când am fost în afara valului. Am câteva ore maxim la dispoziție ca să ies afară – dacă ratez această fereastră, deja trebuie să aștept noaptea, după 10, când apune soarele. La 12 sau chiar mai devreme închid bine toate geamurile și trag jaluzele aproape până jos, las câte o linie orizontală de lumină în fiecare cameră. N-am știut că întunericul se poate simți ca o mântuire.

Intru pe site-ul agenției de meteorologie mai des decât intram cândva pe Facebook. Și nu doar pe cel spaniol, intru și pe cel din Moldova – vreau să văd cum sunt cei de acasă. Apoi îi sun, și la ei sunt 40 de grade. Mă întreabă cum e la noi și le spun că aici măcar suntem mai pregătiți, avem aer condiționat și jaluzele, supraviețuim(?). Mă gândesc la august cu oroare.

Subscribe now

Ultima vară suportabilă pe care mi-o amintesc a fost 2020, pandemia – erau mai puține mașini și mai puține mașinării scuipau aer fierbinte în atmosferă. Sunt șase ani de atunci, fiecare dintre ei – un nou record.

În unele zile, așa ca azi, sunt maxim 35 de grade, e aproape confortabil. Pot gândi, chiar pot scrie. Uite, înșir aceste litere aici.

Mi se pare banal, inutil, redundant să scriu despre încălzirea globală și anxietatea mea legată de viitor. Dar ar fi perfid să mă prefac că asta nu e frica mea cea mai mare, subiectul care mă consumă cel mai mult, cel mai des, cel mai adânc. Trăiesc un șir de sentimente similare cu etapele unui doliu atunci când nu doar îmi imaginez ce urmează, nu doar citesc știri, ci simt acest lucru în fiecare zi direct pe pielea mea.

În ultimii ani fiecare călătorie se simte ca o despărțire, ca „asta ar putea fi ultima dată când vin aici”. Bucuria lucrurilor și locurilor noi e contaminată de întrebarea: va exista oare peste ani? O senzație acută că centrul nu mai ține, ca la Yeats. Nu știu dacă sfârșitul lumii, mai degrabă o epuizare totală a optimismului în care omenirea a trăit în deceniile precedente. Mă uit la trecutul nostru recent și simt furie, pentru că oamenii nu și-au bătut capul despre lumea pe care o lasă după ei. Dar simt și invidie pentru viața lor lipsită de această grijă.

Îmi pare că sunt singură în această durere. În jur văd adulți serioși și puși pe afaceri, pe făcut bani, pe călătorit, pe făcut mișto de copiii ca Greta Thunberg. Mă simt neputincioasă: spăl sacoșele, zbor cât mai puțin, mănânc mai multe legume, folosesc foarte rar mașina, dar în timp ce fac toate astea mă întreb cât valorează contribuția mea. (Încă) nu merg la proteste legate de mediu și îmi spun că aș putea face mai mult dacă mă apasă așa de tare.

Ce ciudat e că lumea nu stă în loc, că trebuie să merg la cumpărături, la petreceri, la film. Iar pe fundalul acestei vieți aparent normale se aude zgomotul alb al epuizării.

Mă gândesc dacă să fac copii sau nu, ce viitor le pot promite? Într-un interviu artista Miranda July povestește că pe la 12 ani copilul ei a întrebat-o de ce a decis să-l aibă în aceste condiții. Nu țin minte ce răspuns i-a dat. Rațional înțeleg că dacă voi avea un copil, cel mai probabil îi voi putea asigura o viață bună, dar cât de bună poate fi viața în care îi lăsăm pe alții să moară de foame, de sete, de căldură, de bombe? Not that great, aș zice.

Mă enervez când mi se propun soluții individuale la probleme colective. Instalează-ți aer condiționat, mută-te mai la nord, sapă o fântână și crește roșii! Prefă-te că suferința oamenilor din alte puncte ale planetei sau chiar de alături nu există. Dar citesc Audre Lorde acum și nu pot să mă prefac: I am not free until every woman is free, even if her shackles are very different from my own. Se aplică și aici.

Așa că simt nedreptate. Pentru că dacă soluția nu e individuală, atunci nici vina nu poate fi. Știu că nu eu am făcut asta, că am contribuit, dar nesemnificativ la încălzirea planetei. Mai mult, știu că vina pe care o simt a fost creată de și plantată în interiorul meu de cei care sunt cu adevărat responsabili.

Nu pot să ignor această problemă pentru că nu e ca celelalte. Nu e un dezastru natural sau cancer. E creată de oameni. Dar, spre deosebire de rasism, sexism sau războaie, care vin din dorința de a domina și sunt alimentate de ignoranță, aici cauza e mult mai stupidă, iar miza e mult mai mare. Încălzirea globală e alimentată de niște indivizi pentru care busola morală e setată să maximizeze venitul pentru acționari, nu să mențină viața posibilă pe Pământ, cum bine zice acest articol din the Guardian. Un pericol existențial, generat de dragul acumulării infinite.

Sper că vom putea să-i oprim. Mă tem că nu avem suficientă imaginație ca să creăm o altfel de lume.

Leave a comment

— Uite-așa. Mi-am spălat părul, l-am prins în două cozi cu două elastice spre vârfuri, le-am ajustat, să fie cât de cât egale, și am tăiat!

Aud tăcerea în telefon. N-am mai vorbit cu Paulina de câteva luni, trăim în orașe diferite. Dar a auzit de la sute de kilometri mușcătura foarfecei și m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Paulina e omul care mă tunde de foarte mulți ani și o face excelent. Când ajung pe mâna ei cu vreo idee trăsnită se uită la mine cu o față de mamă sceptică, pe cale să fie dezamăgită. Apoi mă ajută să găsim numitorul comun și mereu ies de la ea nu mulțumită, ci încântată.

Între noi există încrederea aceea care îmi permite să-i spun „nu-mi place, hai să facem altceva” și orice femeie adultă știe cât de rar e asta. Dar nici ea nu mă menajează, și de multe ori taie cu cuvântul mai adânc decât cu foarfeca.

Dar are un talent cât casa și o inimă mare și doar cine n-a ieșit niciodată de la salon cu lacrimi în ochi după ce a zis „e bine, mulțumesc” nu înțelege cât înseamnă asta. Ne știm de o grămadă de ani și ambele purtăm numele și caracterul spurcat al bunicilor noastre.

Subscribe now

Așa că sunt nevoită să-i mărturisesc. Nu doar că m-am tuns singură, ci și că peste câteva luni, atunci când ne vom vedea, o voi ruga frumos să corecteze ce-am stricat eu.

– Bine, zice ea resemnată la celălalt capăt și știu că nu-i bine.

Mi-a îndurat multe capricii. De fiecare dată când ajung la ea dorința de schimbare e mare și invincibilă, ca o boală de care doar ea mă poate lecui. De câțiva ani am pus pe pauză experimentele, blondul, bretoane de tot felul și lungimi stranii. Îmi place cum îmi stă cu părul lung, fără breton, ușor ondulat.

– Ce-a fost cu tine?, mă întreabă.

E normal că mă întreabă. Generația noastră a crescut cu ideea că tunsul, mai ales acela frenetic, singură în oglinda din baie, cu un tutorial pe YouTube în față, nu-i semn bun. Părul scurt înseamnă schimbare (Felicity), ostracizare (Malena), psihopatie (Gone Girl), probleme de sănătate mintală (Hannah în Girls) sau cancer (Samantha, Sex and the City).

Părul femeii ar trebui să spună o poveste, iar GenZ numește fenomenul pe rețele hair theory. Sau, cum ne-a învățat Fleabag:

O femeie care se tunde singură este ori foarte săracă, ori nebună. A pierdut controlul și are nevoie să-l regăsească. Face ceva radical, aproape interzis, o erezie.

– Mi-era cald, Paulina. Nici n-am tăiat așa de mult, vreo cinci centimetri, mint eu. Erau vreo 10 de fapt.

Despre căldură nu mint. Sunt sub 40 de grade la Madrid, ieșim din al treilea val de căldură, iar părul foarte lung mi se încâlcește cât dorm, mă face să transpir și să-mi simt corpul și mai greu. Așa că în acest film femeia s-a tuns singură în fața oglinzii pur și simplu pentru că îi era foarte clad. Atacul de anxietate e doar așa, cireașa de pe tort, dacă vrea și are timp, desigur.

Leave a comment

Tabăra era în pădure și zilele de la tabără erau o poveste. Căsuțe din lemn cu două etaje adăposteau câte 10-12 copii, băieți și fete separat, adolescenții jos, cei mici în pod. Mâncare la cantină de trei ori pe zi, de cele mai multe ori paste răsfierte, dar puțin ne păsa, gustare la chindii, baie comună și discotecă în aer liber cel puțin o dată pe săptămână. Toxic de Britney Spears. Rug în ultima noapte.

Și încă n-am ajuns la partea cea mai bună: veneam la tabără nu singură, ci împreună cu cele mai bune prietene din școală, una de vârsta mea și câteva cu doi ani mai mari. Ne țineam împreună, râdeam non-stop și schimbam hainele între noi în fiecare zi. De acum am ajuns la tabără ne-a fost clar că eram grupul alfa. Mai erau câteva rusoaice de la oraș, evident cu haine mai scumpe ca ale noastre, dar oricum pierdeau de fiecare dată competiția, inventată și menținută doar în capul nostru.

Competiția era, desigur, pentru atenție. În special atenția băieților. Grupul alfa de băieți era format din vreo trei tipi un pic mai mari ca noi, doi sportivi și un artist. Artistul era înalt, cu plete lungi și negre, cu fața pătrățoasă. Cânta la chitară. Când l-am văzut, la una dintre adunările zilnice, am uitat să respir. Nu numai că era frumos de-ți țiuiau urechile, dar avea și un aer nonșalant, melancolic, aproape extraterestru, imposibil de găsit la băieții din școala noastră.

Trebuia să ne intersectăm cumva, am hotărât eu și prietena mea. Era evident, natural, ca grupul nostru de fete să se unească cu grupul lor de băieți, și apoi să lăsăm soarta (adică băiatul) să decidă pe care dintre noi o va alege. N-am fi făcut primul pas nici dacă am fi fost condamnate să rezolvăm toată viața logaritmi la matematică în caz contrariu. Din fericire nu era nevoie, pentru că semnele erau acolo. Uneori ei se uitau spre masa noastră la cantină sau citeam zâmbetul artistului îndreptat spre una din noi în timp ce zdrăngănea seara la chitară.

Într-o zi veneam de la baie, împreună cu prietena mea cea mai bună, pe cărarea lată de beton îngrădită de copaci. Nu mai era nimeni acolo. În față, la o aruncătură de băț venea el, artistul. În tricou de fotbalist, cu un prosop aruncat peste umăr. Era exclus să ne vorbim, dar eram sigure că ceva cardinal urma să se întâmple. O glumă, un gest, ceva care să ne demonstreze că nu suntem nebune, că ne bagă în seamă și se gândește la noi.

Înaintăm aparent liniștite, calculând atent fiecare pas ca să nu ne dezechilibrăm de emoție. Dar trece pe lângă noi și nu se întâmplă nimic. Liniște. Se aud niște copii țipând undeva la distanță, vântul frunzărind copacii.

Pășim peste prima mare dezamăgire a vieții noastre mai mult ușurate decât supărate și atunci îl adulmecăm. Nu era un miros natural. Era o aromă dulce în cel mai neplăcut mod posibil, de zahăr ars amestecat cu benzină; de hoit spălat cu săpun; de transpirație acoperită cu alifii; duhoarea celui mai ieftin deodorant de la magazinul din sat, de la care întorceam nasul dezgustate, atunci când le testam pe toate ca să alegem cadouri pentru băieții din clasă. Ne-am uitat una la alta și nu ne puteam crede nasului. Era parfumul lui!

Mai rău ca odecolonul sovietic cu care se dădeau bunicii noștri după ce se rădeau la oglindă, mai rău ca cel familiar, mirosind ușor a fân, al taților noștri, mai rău ca simpla și banala sudoare.

Băiatul de care ne plăcea purta cel mai oribil miros posibil. Aproape că s-a auzit, ca într-un joc video, cum i-a scăzut punctajul. Nu mai visam să ne pupăm cu el și nu-l mai putea reabilita nici părul negru, nici chitara, nici mandibula.

Am fugit spre căsuța noastră, ca să ducem vestea decăderii mai departe: artistul se dădea cu parfum de șapte lei.

Am mai simțit mirosul ăla de multe ori împreună cu prietena mea. În zilele rămase la tabără la tot mai mulți băieți — parfumul se extindea ca un incendiu. L-am regăsit pe stradă, la școală, în excursii, apoi ca studente, ca femei în toată firea care ies la o bere: întorceam capul ca un animal de pradă, îl prindeam cu nările, îl recunoșteam și știam.

Pe prietena mea n-am văzut-o de mulți ani, iar relația noastră s-a destrămat de și mai mulți. Dar de fiecare dată când simt parfumul de șapte lei pe stradă (tot mai rar, ce-i drept) mă gândesc nu la vreun bărbat, ci la vara aceea și la prietena mea, la intimitatea de crisalidă în care am trăit împreună. Mă uit la cele două fetițe, una blondă și alta șatenă, și le văd atât de sigure pe ele și pe viață, atât de oarbe și atât de norocoase să se înțeleagă fără cuvinte, să-și îmblânzească una alteia aterizarea în maturitate. Probabil acum acel parfum nu mai costă șapte lei, ci un pic mai mult, dar încă funcționează foarte bine ca portal, ca un buton care mă transportă instantaneu în cea mai frumoasă vară a vieții noastre.

Share

Leave a comment

Întrebarea pare inocentă, de umplutură, de dragul conversației, dar ascunde secole de rivalitate, lupte politice și orgolii colective rănite. Nu mă apuc să despic firul în două, dar simt că am patru ani din nou și sunt întrebată pe cine iubesc mai tare – pe mama sau pe tata?

Așa că dau și eu un răspuns de umplutură: îmi plac ambele. Fiecare are probleme și chestii faine și nu pot să aleg. E un răspuns adevărat, dar nedrept în simplitatea lui. Răspunsul real e mai complex, poate aveți un minut pentru scrisoarea mea de dragoste și reproș față de aceste două pete pe hartă care m-au ținut între pliurile lor.

Barcelona e prima mea iubire. E mersul pe jos din Gracia până la plajă, în timp ce mănânc înghețată pe Via Laietana. E scăldatul în mare la miezul nopții, când nu se vede mizeria, și știi precis că nu ești singura creatură care mișună prin nisip, dar asta nu te sperie, ci te alină. Barcelona înseamnă să te pornești pe jos din Nou Barris spre prietena ta și să nu te uiți pe Google Maps, pentru că stă lângă Sagrada Familia, iar steaua din vârful ei te ghidează și pentru o secundă te simți o regină magică, aducătoare de aur, mir și tămâie. Cerveza-beer amigo, falafel în Placa George Orwell, motanul lui Botero din Raval, turiști înghesuiți și amăgiți pe La Rambla, meniu în șapte limbi, flamenco pe Montjuic și locul acela fain și secret pe care încă nu l-au descoperit guiris.

Barcelona e cosmopolită, îi primește pe toți, dar numai pentru o perioadă. Aici rădăcinile se înfig greu în floarea cu patru petale. E un pic snoabă atunci când n-o vede nimeni. Înghesuită între mare și munți, egoistă în ceea ce a moștenit. E huruitul motocicletelor care se întrec pe Arago, e Gaixample și castellers. Un pic sinistră și ostilă, mai ales dacă n-ai bani. Și dacă-i ai o să ți-i fure. Barcelona e locul în care te întâlnești cu alte suflete la fel de pierdute ca tine, care vin de undeva, vor sta câțiva ani aici, apoi vor pleca mai departe. În alte orașe sau cel puțin în suburbii, nici localnicii nu trăiesc aici. Barcelona e un Erasmus pe viață.

Madridul e iubirea mea cea mare. În primul rând fiindcă aici s-a născut bărbatul cu care-mi împart viața, aici și-a trăit primele două săptămâni într-un spital și au mituit doctorul cu două colecții de dicționare ca să-l poată aduce acasă.

Aici e Gran Via, pe care am visat-o cu ochii deschiși la 13 ani, am văzut fete cu părul negru și fustele lungi și străzile late, păzite de clădiri baroce și moderniste, regale. Nu știu dacă a fost o premoniție, un mesaj pe care mi l-am trimis mie însămi sau ceva văzut la televizor și reciclat, dar imaginea era vie și mi-a rămas imprimată în memorie până azi, când nu știu cum s-o explic și atunci nici nu încerc.

Madrid e când cobori din tren direct într-o grădină exotică, e parcurile-păduri în care te poți pierde, cartiere cu nume ca Deliciile sau Literele, parcuri cu nume ca Șapte Țâțe. E multă mândrie și dat în spectacol, e orașul care nu are ieșire la mare și în care sendvișul tradițional e cu calamar. Aici femeile și bărbații se îmbracă colorat, dar niciodată strident, zici că s-au născut cu această eleganță firească.

În Madridul fără margini încap toți, aceasta e marea lui binecuvântare și cel mai vizibil defect, pentru că prietenii sunt parcă aici, dar totuși departe. Pentru că uneori trebuie să înghiți autostrada ca să ajungi în cartierul vecin.

Aici e mijlocul, nu chiar de aur, dar aurit, locul în care-ți faci prieteni cu ușurință, pentru o oră, cât bei o cañita într-un bar de cartier, sau poate pe viață, niciodată nu știi, vei afla mai târziu, pe la 11 noaptea, în timpul cinei. Aici august e fierbinte și pustiu, dar tinto de verano e mereu rece. Aici e etajul 13, aici sunt mereu păzită de lanțul de munți de la orizont.

Așa că nu-mi mai adresați întrebarea asta, decât dacă aveți timp la dispoziție și sunteți în căutarea unei astfel de perorații. Sau poate asta e exact ceea ce căutați, mai știu oameni din ăștia, gata să asculte nebunii pe stradă. Atunci ați bătut la ușa potrivită. Vă poftesc în inima mea, care se îndrăgostește premeditat de toate locurile în care am trăit, în care-mi văd clar privilegiul grosolan să pot primi această întrebare, dar nu mă țin de el cu dinții.

Cine știe, poate mă așteaptă alte orașe, alte întrebări. Despre Pamplona ce părere aveți?

Leave a comment

Am crescut mare, am învățat la jurnalism și am revenit acasă, să lucrez în televiziune. Douăzeci de ani mai târziu, era invitată la una dintre emisiunile pe care le produceam. Atunci ne-am cunoscut și am stat mult de vorbă, era aceeași zână bună, care pășise în afara ecranului. Cu o singură excepție: era incredibil de obsedată de propria ei imagine. E un lucru normal la oamenii de televiziune, sigur, dar aici se ajungea la paroxism. În timpul filmărilor avea grijă la unghi și lumini, a venit să se uite la toate filmările în care apărea și le-a ales doar pe cele în care i se părea ca arăta bine, ne-a implorat să punem filtre care să-i estompeze ridurile.

Peste câteva săptămâni ne-am revăzut la un eveniment, am salutat-o și m-am îndreptat spre ea, iar ea m-a recunoscut și mi-a zâmbit. M-am apropiat și am încercat să o îmbrățișez, așa cum făcusem de multe alte ori. Atunci m-a împins și a făcut un pas în spate, strigând pe șoptite să am grijă să nu-i stric părul și rochia călcată perfect! M-am îndepărtat speriată, ea părea supărată. Mi-am cerut scuze și am plecat.

Atunci, fără să vreau, m-a copleșit un sentiment de milă față de această femeie de succes. Pentru că succesul ei se baza pe un singur lucru, pe efortul de a arăta mereu impecabil, mereu pieptănată și machiată, uneori injectată. O frumusețe întreținută și muncită, ca o condamnare, ca un monstru care cere mereu noi sacrificii și nu e niciodată sătul. Zâna cea bună își cheltuia viața pensând, călcând și îndreptând, ascunzând orice i-ar fi alterat imaginea. Păstra distanța, ca o păpușă care n-a fost scoasă din cutie niciodată.

Subscribe now

Am cunoscut câteva astfel de femei, de toate vârstele. Femei pentru care felul cum arată a fost principala valută, valoarea cea mai importantă pe care au adus-o lumii. Sunt mereu aranjate, mai ales atunci când pare că n-au depus niciun efort. Țin să arate perfect în toate pozele, nu consumă cartofi sau bere sau orice mai cred ele că le-ar afecta silueta. Sunt consumate întru totul de necesitatea de a fi frumoase, și atunci în viața lor rămâne spațiu pentru foarte puține alte lucruri.

„Propriul sentiment de a-și popula spațiul interior este înlocuit de sentimentul de a fi apreciată de către altcineva”.

John Berger, „Feluri de a vedea”

Ritualurile frumuseții sunt atât de adânc înfipte în existența lor, încât uneori nici nu pare că fac un efort.

Înțeleg de unde vine această nevoie, frumusețea îți poate aduce carieră, bani, un partener mai bun și toate tipurile posibile de atenție.

„Ești o femeie cu un bărbat înăuntru care privește altă femeie”, zicea Margaret Atwood. Chiar și atunci când te prefaci că nu slujești fanteziilor bărbaților de fapt îndeplinești o fantezia a bărbaților: te prefaci că ești nevăzută, că ai o viață care-ți aparține.

E un sistem din care e aproape imposibil să evadezi. Eu nu sunt fără păcat. Îmi place să îmbrac în haine (pe care le consider eu) stilate, să mă machiez uneori, să am păr lung și feminin și pielea curată, să mi se spună că am ochi frumoși. Dar am simțit mereu, și mi-am confirmat atunci când idolul copilăriei mele s-a speriat de o îmbrățișare, că nu poți paria doar pe frumusețe. Că îți oferă privilegii și putere, dar că are tot atâtea părți întunecate, că uneori nu știi să te oprești, că îți mănâncă timp și bani și înseamnă deseori durere.

Frumusețea e o valută la mâna a doua, funcționează atâta timp cât alții te privesc și apreciază, nu e intrinsecă. Nu reprezintă „puterea de a face, ci puterea de a atrage” zice Susan Sontag în eseul „Frumusețea femeii”.

Atunci când voi merge pe stradă și mă va opri un influencer să mă întrebe ce mesaj aș transmite femeilor dacă l-aș putea publica pe un panou foarte vizibil voi răspunde: să nu puneți toate ouăle în coșul frumuseții, pentru că acesta e putred și nici nu ne-a aparținut niciodată.

Leave a comment

Mi-am petrecut ziua alergând între magazin și bucătărie. Pun peștele și legumele în cuptor și mă gândesc la Joan Didion și petrecerile ei fabuloase și riguroase. Odată a fost întrebată dacă a existat tensiune între scriitoarea serioasă și femeia care adora să gătească și să dea petreceri. „Nu a existat nicio tensiune. Petrecerile sunt importante pentru mine”, a răspuns ea.

N-aș îndrăzni să mă compar cu ea, dar un lucru sigur îl avem în comun, bucatele simple. Iată unul dintre meniurile create de Didion, păstrate religios într-o mapă: pui la cuptor cu rozmarin; usturoi copt, ceapă verde, morcov, țelină; brânză de capră și Brie; salată cu vinegretă; ciocolată și migdale. Aș vrea să-l recreez cândva. Și eu gătesc simplu. O prietenă mi-a zis odată că eu „fac ingrediente, nu mâncare” și am decis s-o iau ca pe un compliment.

Am crescut în casa în care se dădeau des petreceri, în care la masă se găsea mereu loc pentru încă un musafir. Multe obiceiuri din acea casă le-am lăsat acolo, dar pe acesta l-am luat cu mine și-l țin lângă inimă.

Subscribe now

De data asta am gătit și am invitat oameni la mine dintr-un motiv aproape ridicol: acum doi ani a murit bunica, iar mâncarea e limbajul în care a înțeles ea cel mai bine iubirea. Am pus pe masă bucatele ei preferate: pește, șampanie, înghețată. Sper că i-au plăcut. Uneori, cu cât mai ciudat și neașteptat e pretextul, cu atât mai faină iese petrecerea.

Uneori mă întreb dacă merită acest efort, mă întreb de ce eu, femeia din casă sunt cea care-l inițiază mereu. Mă gândesc la limitele personale și la nevoile mele. Apoi mă uit într-un colț al camerei, din care mă privește singurătatea cu ochi pustii, și dubiile mele se dizolvă în aer.

E ceva pământesc și confortabil în lucrurile făcute acasă, în gestul de a deschide ușa și a-i lăsa pe alții să-ți vadă intimitatea, rufele, plantele aproape moarte, praful adunat pe cărțile din bibliotecă. E ceva din zvâcul unei îndrăgostiri în anxietatea pregătirilor și așteptării, apoi bucuria revederii sau a noutății dacă vin oameni pe care abia îi cunoști. Urmează plăcerea mâncării, dibuitul și găsitul temelor comune, separarea naturală în grupulețe care strigă, apoi șoptesc.

Mai turnăm câte un pic în pahare și vorbim despre lucru, despre experiențele pe care le-am supraviețuit împreună. Despre cei pe care îi cunoaștem și pe care nu i-am văzut demult, despre cei mai tineri care vin din urmă, frumoși și curajoși, dar care știu prea puține despre începuturi și pare că nici nu-i interesează.

Ne întrebăm dacă devenim mai conservatori sau mai religioși odată cu vârsta, adunați în jurul acestei mese la un fel de praznic. Nu cred. Mai degrabă experiențele pe care le acumulăm ne scutură de tot de pojghița de ignoranță și înfumurare din tinerețe.

Se face târziu, copiii încep să caște și seara se apropie de sfârșit. Ne dăm seama că n-am făcut nicio poză, iar acesta e cel mai bun semn că petrecerea a reușit. Facem un selfie în care zâmbim obosiți și ne luăm rămas bun.

Închid ușa și mă uit în colțul camerei. Nu mai e nimeni acolo.

Leave a comment

Sunt nostalgică, dar nu m-aș întoarce astfel în trecut pentru nimic în lume.

Există o serie de abilități pe care nu le învățăm la școală, deși ar trebui: să plătim impozite, să menținem o relație și să știm exact când se încheie o etapă. E greu să acceptăm sfârșiturile. Îmi vin în minte toate momentele în care ar fi trebuit să plec și am rămas, în care ar fi trebuit să renunț la o idee care se năruia văzând cu ochii, dar care-mi era prea dragă, prea adânc sădită în ființa mea.

Ce-i drept, cu timpul și cu ceva vânătăi, am aflat cât de eliberatoare, aproape de extaz, poate fi senzația că știi exact unde să pui punct. Iei decizia și nu te mai uiți înapoi. E o superputere aplicabilă la relații de tot felul, la locuri de muncă, la obiceiuri și credințe, la situații care aproape că-ți strigă „aici nu mai e locul tău!”, dar tu continui să te înghesui în acest spațiu prea strâmt.

Subscribe now

O mică divagație care să ilustrez ce zic. De câteva ori pe săptămână eu și iubitul meu ne întindem cu picioarele încâlcite pe canapea și ne uităm la The Sopranos. Probabil l-ați văzut: Tony Soprano e șeful unei rețele mafiote italiene în SUA, are burnout și atacuri de anxietate. Personajul meu preferat e soția lui, Carmela, cu părul mereu coafat, unghiile pătrățoase făcute și spatele drept sub trei coliere groase de aur. Ea ține casa, crește copiii, înghite absențele și trădările soțului. Carmela e îndestulată, dar profund nefericită. Are totul, în afară de respect și afecțiune. Suntem pe la mijlocul sezonului trei și nu știu ce urmează, dacă îl va părăsi sau nu. Dar știu ce s-ar întâmpla în viața reală, pentru că am văzut scenariul ăsta desfășurându-se de sute de ori, în versiuni diferite. Cât timp soția își face curaj să plece, soțul vine într-o zi și o anunță că pleacă el. Ea rămâne nu doar cu groapa în care și-a băgat cei mai buni ani din viață, ci și cu orgoliul asasinat. Fărâma de demnitate din pasul pe care ea se pregătea să-l facă a fost spulberată.

Am văzut acest scenariu în politică, în artă, în relațiile intime sau profesionale. Oamenii nu știu să-și spună stop, să renunțe la peretele pe care l-au construit, chiar dacă dau cu capul de el încercând să înainteze. Există situații fără ieșire, firește. Relații abuzive și locuri de muncă la care mergem ca să plătim facturile, pe acestea le exclud din ecuație. Vorbesc despre situațiile în care avem putere de decizie.

În 2022 când s-a închis revista DOR, nu-mi venea să cred, dar am înțeles că aceasta a fost singura decizie corectă în raport cu ceea ce și-a propus revista să fie. În schimb, am numeroase exemple de instituții și oameni care n-au avut curajul să încheie un capitol cu adevărat, să nu aștepte să fie alungați sau uitați. Să plece cât încă sunt aplaudați, nu compătimiți.

Câți autori de filme, seriale sau cărți n-au știut să se oprească după una sau câteva ediții bune și au continuat să creeze același produs până s-a plictisit lumea de ei? Câți politicieni s-au ținut de tron până au fost decapitați (metaforic sau nu)? Câți oameni s-au agățat de alții ignorând termenul de valabilitate demult expirat și mirosul dulceag de hoit?

Cum știi că e timpul să pui punct? Eu folosesc un truc stupid, dar simplu, pe care l-am învățat de la iubitul meu cel înțelept. Zice așa: „când te întrebi dacă trebuie să faci duș sau nu, răspunsul este mereu da”. Însăși existența acestei întrebări e un răspuns. E la fel cu sfârșiturile. Dacă ai început să te întrebi, atunci simți că lucrurile nu se mai leagă. E normal să-ți gândești deciziile, să-ți dai un pic de timp. Nu e normal să treacă ani de zile, să lași întrebarea asta să-ți roadă toți pereții craniului pe interior și să rămâi într-o capcană doar pentru că e singurul loc familiar.

E sănătos să faci curățenie în viață din când în când și să arunci lucrurile care nu-ți mai vin. Pentru că numai un sfârșit neprefăcut și asumat poate face loc pentru alte începuturi.

Leave a comment

Mă așteptam la mai mulți abonați nu pentru că aș crede că textele mele sunt geniale și trebuie să ajungă la întreaga omenire. Am mizat mai degrabă pe alte două lucruri: 1. Că această platformă e o alternativă decentă la social media tradițională, care-ți bagă creierul la microunde. E mai lentă, mai meditativă, e despre idei și citit în primul rând. 2. Al doilea argument era constanța: dacă mă țin de ceva suficient de mult timp – va funcționa până la urmă.

N-am avut niciun fel de strategie de promovare. Scriu, trimit, mai pun pe alte platforme, încerc din răsputeri să nu insist prea tare. Închid ochii strâns și mai pun linkul o dată pe stories. Dacă vreau să-l îngrop de-a binelea îl pun pe Facebook sau pun tot textul într-o postare pe Instagram. Uneori mi se pare că am za*bit poporul cu blogul meu, dar rațional știu că nu e așa. Că în realitate oamenii pun de mai multe ori ori aceeași chestie, că postează des, după program, ca să aibă o șansă firavă să răzbată prin zgomotul informațional.

Și iată care-i treaba. Nu mă deranjează deloc că nu am mii de abonați, că nu am ajuns virală, că dacă pun text pe Instagram am cinci inimioare în cruce. Ba chiar îmi place, e un exercițiu care mă face să mă întreb de ce fac asta, și răspunsul e de fiecare dată același. O fac pentru mine și pentru ceilalți trei oameni și jumătate care încă mai citesc pe aici și asta mi-e de ajuns.

Subscribe now

Mă deranjează mai degrabă cei care vor să mă învețe cum să fac ca să-mi cresc prezența aici ca pe drojdii. Din fiecare colț al internetului cineva încearcă să mă învețe cum să am engagement și succes. „Trebuie să fii utilă!”, strigă la mine influencerii. Trebuie să-i rezolvi omului o problemă, să-l ajuți să evolueze, să obțină ceva. Spune-i ce face greșit. Folosește propriul exemplu, vorbește despre greutățile pe care le-ai depășit (chiar dacă sunt puțin umflate sau de-a dreptul inventate).

Dar eu foarte tare nu vreau să fiu utilă nimănui. Pentru că în spatele acestei idei de utilitate întrevăd fața sinistră a unei lumi în care orice relație e tranzacțională, în care păstrezi ceva sau pe cineva aproape atâta timp cât e convenabil.

Iar tu, tu trebuie să te îmbunătățești mereu, de aceea cauți sfaturi și trucuri. Să te „vindeci”, să-ți schimbi garderoba, să asculți, să citești, să consumi ca într-un final să devii cea mai bună versiune a ta, așa cum ne-au dictat sfintele cărți de dezvoltare personală și armata de coach personali din online. Nu zic să revenim înapoi la peșteră, dar refuz să alerg non-stop pe banda rulantă a eficienței.

Vreau să postez poze cu oamenii pe care-i iubesc în loc de cartonașe cu sfaturi și revelații. Vreau să scriu prostii care-mi vin în cap la miez de noapte (ca aceasta hehe), nu texte șlefuite conform brandului meu personal. Așa că-mi permit luxul să nu fiu utilă, să nu învăț pe nimeni nimic, și să dau scroll imediat când văd un text sau un video care vrea să-mi spună ce mai fac exact pe dos.

Refuz să scriu texte cu propoziții de maxim șapte cuvinte, cu enter după fiecare, pentru că „lumea nu citește”. Prefer să-i găsesc pe cei doi care încă citesc. Prefer florile sălbatice și frunzele uscate, prefer bibliotecile care nu aduc profit. Vreau să văd filme inutile, să am prietenii care mă incomodează uneori, să cred în cauze care nu-s la modă și să fac propriile greșeli. Să citesc cărți din care nu învăț mare lucru, dar care mă bântuie la miezul nopții. Vreau să învăț printre altele, cu pauze, nu constant și cu de-a sila, ca o gâscă îngrășată artificial. Vreau să-mi dau pace să trăiesc și să respir, nu să-mi transform existența într-un proiect nesfârșit de îmbunătățire a sinelui.

Leave a comment

E mult patriotism în aer zilele astea, îl tai cu cuțitul. Uneori mi se pare că am trecut și eu prin toate versiunile acestui sentiment, dar sper că încă nu. În clasele primare cântam „Cât trăim pe acest pământ”, dar nu cu toată inima. Îmi plăcea mai tare Andre. Apoi am trecut prin faza obligatorie pentru toți olimpicii la istorie – „Basarabia pământ românesc”, tricou negru și brățară tricoloră, microbuz spre Alba-Iulia. Apoi am ajuns la facultate în România și m-am lecuit. Atunci am început să înțeleg și cum se împletesc patriotismul și naționalismul și m-am dezis de ambele. Eu eram fiica lumii întregi. A trebuit să vin în Spania, în Catalonia mai exact, și să învăț că uneori, atunci când te protejezi de imperii, naționalismul poate însemna supraviețuire. Cred că abia atunci am înțeles de unde vin și am început să aplic conștient aceste tipare și peste palma mea de țară.

Subscribe now

Apropo, în țara mea adoptivă simbolurile patriotice sunt periculoase. Drapelul, de exemplu, a fost confiscat de dreapta și extrema dreaptă. Deținătorii adevărului îl poartă la mână, la mașină. Fâlfâie peste tot cu pânza galben-roșie, ca în fața unui taur însângerat. Mi-e trist, dar nu e treaba mea să rezolv traumele imperiului, măcar atât am învățat până la vârsta asta.

Mulți zic că țara mea biologică e inventată, dar oare nu toate sunt inventate? Îmi accept patriotismul, dar sunt atentă cu el, să nu mi se așeze prea tare pe ochi. Îmi iubesc țara și am făcut pace cu ideea asta.

Dar nu o iubesc venerându-i pe ștefancelmaremihaieminescumaiasandu, nu tresar la tricolor sau la imn, deși pașaportul îl țin în noptieră, dar mă gândesc că asta n-are treabă cu iubirea.

O iubesc așa cum iubești niște oameni care fac nuntă cu mortul pe laiță, oameni din care durerea se manifestă printr-o bătaie în troleibuz sau printr-o ușă deschisă atunci când ai cea mai mare nevoie. O iubesc așa cum iubești copilul pe care l-au uitat părinții la grădiniță. O iubesc așa cum pariezi pe echipa cea mai slabă, așa cum te duci la azilul de animale și vii acasă cu câinele cel mai jigărit, doar pentru că nimeni altcineva nu l-a vrut, știind că acesta are cea mai multă nevoie de iubirea ta. O iubesc pentru că am fost acest câine, am mușcat fiecare mână care mi s-a întins și cumva încă aștept ca cineva să mă aleagă și să mă ia acasă.

Leave a comment

Mă uit la casele abandonate, cu lacătele ruginite și văd copii țâșnind pe ușă, mă uit la clădirea fostului spital înghițită de buruieni și văd jocul, mă uit la drumul prăfuit pe care trec doar mașini și văd oameni mergând pe jos și cântând. Mă uit la ferestrele de plastic și văd lemn, mă uit la magnoliile chinuite și văd vișini. Îmi încordez privirea și îmi dau seama că de fapt acum totul e învelit în plastic – și casele, și mâncarea, și oamenii, și pământul.

De fiecare dată efectului drogului e tot mai slab, dar continui să-l consum o cu îndârjire incurabilă.

De ce tot revin aici? Ce caut cu ochiul minții? Îmi spun că vin pentru oameni, că-mi iubesc familia. E adevărat. Dar oamenii sunt legați de acest loc prin mii de fire invizibile imposibil de tăiat. De fiecare dată când i-am scos de aici au pășit pe alt pământ precauți și nu cu întreaga talpă a piciorului, de parcă și-ar fi uitat acasă centrul de greutate. Eu sunt cea care m-am smuls și am zburat ca un balon din mâna unui copil adormit.

Vreau să cred că cel mai mult m-am schimbat eu. Că am devenit mai bună, că am înțeles cruzimea, că am văzut lumea și de aceea știu să observ și aici frumusețea. Dar pășesc jos din autobuz și revin automat la setările din fabrică. Atunci, fix contrar așteptărilor mele, lumea din jur pare schimbată, casele mai mici, pisicile mai mari, florile mai șterse la culoare, iar eu stau amorțită în jurul lor și am din nou șapte ani.

Rațional înțeleg că totul se reduce la biologie, că aici am avut cele mai multe de „prima dată”, iar creierul meu le-a înregistrat drept extraordinare, le-a desenat mai speciale decât au fost. Dar inima îmi spune că e mai mult de atât. Că e aici ceva mai puternic ca rădăcinile, că în aceste puncte cardinale se ascunde cheia spre un loc din mine pe care încă nu l-am cunoscut.

Leave a comment

Țin minte tufișurile în care am ascuns o revistă porno pe care am găsit-o în pod. Femei cu sâni imenși și bărbați cu penisuri mari care se uitau direct la cameră. Pozițiile lor nu păreau sexy, erau mai degrabă ca dintr-un manual de anatomie; privirea lor te sfida, părea că încearcă să spună „așa arată corpul pe care-l ascundem”.

Țin minte creanga de nuc pe care urcam, de pe care atârnam și care căpăta un fel de luciu neted pe măsură ce o tot rodeam. Țin minte cum mă uitam la S. Eu îl vedeam, dar el nu mă vedea pe mine.

Țin minte iarna și geaca sură, greoaie, în care-mi era cald. O purtam cu o șapcă gri și credeam că arăt bine, iar când m-a văzut nașa părinților mei a plesnit din palme și a zis săraca fată, hai să-ți dau niște haine de la mine.

Țin minte pătura de sub copac, pe care a găsit-o mama și m-a întrebat ce făceați voi acolo.

Țin minte ce făceam acolo, cum sexul era stângaci și tăcut, cum mă întrebam ce fac greșit.

Îl țin mine pe băiatul de la oraș care-mi plăcea și care venea la discotecă. Țin minte cum l-am văzut la stația de autobuz în ghete pe timp de iarnă și m-am gândit că sigur era ud la picioare.

Subscribe now

Țin minte cum îmi plăceau doar băieții străini, veniți de departe. Poate pentru că-i vedeam doar de la distanță și nu-i auzeam niciodată vorbind.

Țin minte cum mirosea autobuzul care te ducea la oraș. Chiar dacă a fost unul oranj, apoi unul verde, mirosul era același – de gaz amestecat cu transpirație acumulată de ani de zile în cuverturile care ascundeau scaunele jumulite.

Țin minte răsăritul de soare din autobuz. Țin minte că eram îmbrăcată într-un pulover alb cu roșu de lână care mă înghimpa, dar îmi ținea de cald în același timp și nu știam cum să împac aceste două lucruri în mine. Țin minte cum aveam unghiile vopsite cu un lac roz sidefiu vechi, cu cocoloașe.

Țin minte cum eram foarte sigură că voi ajunge departe și voi uita acest loc și va fi ca și cum nu m-am născut niciodată aici. Că nu va trebui să revin, să-mi vizitez părinții sau să le prezint iubiții mei. Cum locul acesta va rămâne mereu la fel, iar eu mă voi schimba, voi deveni altcineva, un om care n-ar fi putut să se nască aici. Ar fi fost absurd.

PS: am scris acest text în cadrul unui atelier în februarie. Dacă vreți, vă invit să scrieți propria listă de „țin minte” și să o împărtășiți în comentarii sau să nu o arătați niciodată nimănui. Nu e nevoie să urmezi o ordine cronologică, doar să-i dai ochiului minții spațiu să-și aducă aminte.

Leave a comment

Mai jos e unul dintre primele mele texte de ficțiune, publicat pe Matca Literară.

E despre ieșirea din iarnă și nu numai. Sper să-l citiți. Și să vă placă.

– Nu știu cum să încep, i-a spus ea în timp ce luau cina într-o seară de ianuarie. Mâncau la masa din bucătărie niște resturi de pizza și lasagna albicioase, cam ofilite, rămase de ieri de la Andy’s Pizza.

Privea într-un punct fix și simțea o îngrijorare strângându-i coșul pieptului ca într-o plasă. Nu știa cum să înceapă. De obicei imaginile îi veneau ușor în minte, culorile se combinau între ele și tot ce trebuia să facă era să pună creionul pe hârtie și lucrurile se întâmplau de la sine. Desena ce-i trecea prin cap, multe fete cu picioarele și brațele exagerat de lungi în tot felul de momente ale plăcerii – în cadă, mâncând zmeură, cu pisici sau flori în brațe, alături de oameni iubiți. Dar de câteva zile apropia creionul de foaia albă și nu se întâmpla nimic. Iar uneori chiar se temea să ia creionul în mână. Dacă va alege culoarea greșită?

– Poate ai nevoie de odihnă, i-a răspuns el cu gura plină. Sărbătorile astea de iarnă m-au lăsat și pe mine mort.

Dar era odinită. Se odihnea de aproape o lună, de când fusese concediată de la agenție. Era primul ei job după facultate, dar după trei ani în care le tot muncise logouri și calendare, și fonturi, și campanii de marketing pentru influenceri care vând produse de detox, într-o zi de la începutul lui decembrie o anunțaseră că nu mai au nevoie de serviciile ei. Dăduseră afară cinci angajați atunci și toți știau de ce. Un abonament la Midjourney îi costa mai puțin, nu cerea cafea, nu-și lua zile libere pe motiv de boală și nu avea alte nevoi omenești.

Subscribe now

Nimeni nu fusese foarte surprins de decizie, deși colega ei a plâns în baie toată după-amiaza. La început nu credea că era posibil să-și piardă jobul, dar acum toate instrumentele pe care le foloseau deja aveau Inteligența Artificială integrată și angajații erau „încurajați“ să o folosească. Când abia apăruse, era distractiv să vezi ce poate face roboțelul, dar cu timpul toți s-au plictisit de imaginile prea perfecte, mereu cu lumină ca de studiou și combinații de culori previzibile. Apoi au făcut afișul acela printat cu o fetiță care avea șapte degete și părea că febra AI s-a mai răcorit puțin. Dar peste câteva săptămâni a revenit cu și mai multă forță.

În ziua în care i-au adunat în biroul mare să-i anunțe despre disponibilizare ea se uita pe geamul atât de curat, încât se îndoia de existența lui. Afară vârfurile negricioase ale copacilor goi se întindeau drepte spre cer, parcă încercând să-l străpungă ca să lase vreo rază de lumină caldă să ajungă pe pământ. A încercat să-și amintească când văzuse soarele ultima dată și n-a reușit. Când în birou au intrat și ambele angajate de la resurse umane și s-au așezat lângă șeful lor, a înțeles ce urmează.

Continuarea aici.

Leave a comment

It was incredibly romantic, this time in which I was my own.

Poeta Alina Ștefănescu, într-un interviu pentru The Rumpus.

Pe 4 iulie 1845 un bărbat a decis să se mute în pădure. Și-a construit acolo, pe malul unei ape, o cabană din lemn, acoperită cu șindrilă și izolată de ploi și furtună. Henry David Thoreau a locuit doi ani pe malul lacului Walden, timp în care a scris cea mai cunoscută lucrarea a sa, cu același nume.

„M-am dus în pădure pentru că am vrut să trăiesc deliberat, să dau piept numai cu faptele esențiale ale vieții și să văd dacă nu puteam învăța ce avea ea să-mi spună, ca să nu descopăr când voi ajunge să mor că nu am trăit”, zice el.

Scrierile lui Thoreau emană bucuria omului care se mulțumește cu puțin, pentru că are totul. „Mi-a făcut plăcere să mă lipsesc.” Are natura, lacul în care se scaldă în fiecare dimineață, cântecul păsărilor, sunetul trenului în depărtare, se are pe sine. Filozofia lui a inspirat mulți alți bărbați, inclusiv pe Tolstoi sau Martin Luther King. (A fost și foarte contestat, acuzat de ipocrizia experimentului său, pentru că mama lui i-ar fi spălat hainele și i-ar fi trimis mâncare.)

80 de ani mai târziu Virginia Woolf încerca să ceară aproape același lucru. „O femeie avea nevoie de o cameră doar a ei și de suficienți bani dacă vrea să scrie” e probabil cea mai celebră frază pe care ne-a lăsat-o.

Mai aproape de prezent, scriitoarea cu pseudonimul Sașa Zare s-a izolat în casa părăsită a bunicului unei prietene ca să scrie „Dezrădăcinare”, una dintre cele mai tulburătoare cărți în română din ultimii ani. Deși a rămas cu mine imaginea relației ei cu mama, triunghiul amoros și terapia infinită, cel mai mult mi s-au întipărit în minte sunetele șoarecilor, grădina în care își bea cafeaua și frica care o bântuia nopțile. Rămân fascinată de acțiunea ei, de înțelegerea clară că are nevoie de singurătate ca să ducă la capăt ce și-a propus.

Totuși, astăzi, câte dintre femeile lumii au luxul singurătății și izolării? Probabil mai multe decât pe vremea lui Thoreau sau a lui Woolf. Și cu siguranță există și mulți bărbați care nu au acest lux, care nu se pot muta în pădure ca „să dea piept cu viața”. Dar cred că există o diferență între felul în care percepem bărbații care aleg singurătatea și femeile care o fac. Dacă un bărbat e singur, atunci cu siguranță a ales această stare, are curajul să înfrunte natura și propria minte, caută ceva, cercetează viața însăși.

Dacă o femeie e singură, o compătimim. Ne gândim că nu a ales asta, că a fost forțată de circumstanțe. Dar mai ales – ne temem de ea. Pentru că o femeie singură e periculoasă, nu știi ce pune la cale. Femeile singure sunt vrăjitoare, în casele lor se întâmplă lucrurile negrăite, la ele ajungi când ai o problemă căreia lumea „normală” nu-i știe leacul.

Thoreau spune că multor oameni le e frică de întuneric, dar n-au de ce se teme, pentru că „vrăjitoarele au fost arse pe rug, iar lumânările există”.

***

Am petrecut primele două săptămâni din aprilie singură, într-o casă din munți. De pe geamul bucătăriei vedeam piscul înzăpezit și colțuros, în timp ce-mi beam cafeaua de dimineață. La început singurătatea mea mi se părea o stare aproape nenaturală. Deși nu eram în cabana lui Thoreau, nu trebuia să împart mesele cu nimeni, să stau de vorbă cu vecinii sau să fac glume cu brutarul. Nu aveam planuri să merg la teatru sau la film. Natura era la câțiva metri de pragul casei. Left to my own devices mi se pare o expresie potrivită, deși greu de tradus.

Cu trecerea timpului și a zilelor, mi-am făcut curaj. Am mers în munți, apoi în satul alăturat pe jos. M-am apropiat de animale, am atins cu degetele plante țepoase. Nu am trăit nimic transcedental și n-am avut nicio revelație, dar am stat cu mine și cu iarba, cu soarele, stelele, cu materia. Poate m-am cunoscut puțin mai bine. Poate nu. Poate e stupid să ne așteptăm ca izolarea să rezulte neapărat în productivitate. Dar am trăit în plăcerea singurătății. Și îmi doresc ca mai multe femei să aibă acces nestingherit la ea.

Leave a comment