Zugrav ne vine din grecescul ζωγραφος/zografos, care în greacă nu înseamnă zugrav, ci pictor, și care se compune din:

ζωη/zoi = viață

γραφω/grafo = a scrie

Prin urmare, pentru greci pictorul este scriitorul de viață, cel care scrie (cu pensula) viața cu ale ei.

Frumos și foarte îndepărtat ca sens de prozaicul zugrav din limba română. Dar n-a fost așa dintotdeauna. Zugrav a intrat în limba noastră cu sensul de pictor de biserici. Vezi de pildă Radu Zugravu1, unul dintre cei mai mari pictori români de biserici din sec. XVIII, care a pictat inclusiv Biserica Domnească de la Curtea de Argeș.

Acum, hai să luăm la puricat cuvântul ζωη/zoi, care ne dă printre altele numele Zoe, dar și zoologie (zoo+logos=știința viețuitoarelor).

El e înrudit prin străbunica Proto-Indo-Europeană *gweih cu βιος/vios. Care înseamnă tot viață, dar într-un sens mai larg, de existență, de timp al vieții. Din acest bios avem în română biologie, biotic, biopsie, pe linie neologistă. Dar tot bios - pronunțat, atenție, vios - mai e înrudit și cu româneștile viu, viață, vioi.

Desigur, etimologii români, care sunt majoritatea latiniști hardcore (atunci când nu sunt slaviști hardcore) susțin că noi am luat viață și toți derivații din latinescul vita. E o explicație canonică, dar nu singura, dacă luăm în calcul *gweih-ul din PIE, care a descins sub diferite forme în diferite limbi. De pildă, în sanscrită a dat jiva, care e aproape identic cu slavicul jivot (cum se zice viață în bulgară, de pildă). Jivină vine evident de la această jiva.

Mai există un cuvânt apropiat în greaca veche: βια/via, care exprimă ideea de forță vitală, dar și de violență. Rădăcina PIE de la care se trage este *gwei (a cuceri, a forța), foarte similară cu cea pentru viață. Din βια, grecii au extras două verbe. Βιαζω/viazo care înseamnă a sili, a supune, a viola, și reflexivul βιαζομαι/viazome, care are sensul de a se grăbi. Românescul violență vine probabil din latinescul violentia care e înrudit cu grecescul βια.

Atanasie – vine de la θανατος/thanatos = moarte, cu prefixul privativ a-. Deci ne-muritor. La noi dă Atanase, dar și forma contrasă Tănase (care, ciudat, elimină a-ul privativ și răstoarnă sensul).

Anastasie/Anastase – vine de la ανασταση/anastasi, adică „înviere” (ana+stasi = sus+ședere = ridicare din morți). E un nume închinat Învierii lui Hristos.

Glicherie – vine de la γλυκος=dulce. Din aceeași rădăcină grecească avem glucoză și glicemie.

Ghelasie – vine de la verbul γελαω/ghelao = a râde. Din aceeași zonă semantică avem Ilarion, pe rădăcina ιλαρος/ilaros, care înseamnă bun și vesel. În greacă, imnul Lumină Lină se numește Φως Ιλαρον, adică lumină care aduce bucurie.

Chiriac – vine de la Κυριος/Kyrios = Domnul (Dumnezeu), adjectivat. Deci Chiriac înseamnă al lui Dumnezeu. Echivalentul latinest este Dominicus/Dominic, de unde și Domnica românească.

Nicolae – de la νικη/niki = victorie și λαος/laos = popor. Victoria poporului. De la același λαος avem și adjectivul laic. Nicodim înseamnă același lucru, doar că aici se folosește δημος pentru popor. Același δημος de la care avem democrație.

(Aici se impune totuși o paranteză, fiindcă dimos și laos nu sunt sinonime. Dimos era poporul cu drept de vot, casta cetățenilor cu drepturi depline. Laos înseamnă popor în general, mulțime, națiune.)

Nichifor - de la același νικη/niki (victorie) lipit la rădăcina φορ-/for- = a purta, a duce. Nichifor înseamnă purtător de biruință. Tot cu -for avem Hristofor/Cristofor, care înseamnă purtătorul de Hristos.

Paraschiv/Paraschiva/Parascheva – în unele basme românești apare o anume Sfântă Vineri. Dar în greacă, ziua de vineri se numește Παρασκευη/Paraschevi. Deci Sfânta Vineri e de fapt Sfânta Parascheva. Numele se dădea fetelor născute vinerea, zi de pregătire pentru shabbat. Paraschevi se compune din prefixul para = înainte, vis-a-vis, lângă și schevi (σκευη) =strai, îmbrăcăminte, găteală. Prin urmare, para+schevi înseamnă pre-gătire. Pregătire.

Ștefan – vine din grecescul στεφανος/stefanos care înseamnă cunună (de lauri), cu sensul extins de renume, faimă (pentru că cel încununat era sau devenea faimos pentru o faptă anume). Cum Sfântul Ștefan este primul creștin care a purtat cununa muceniciei, lucrurile se leagă.

Teodora/Teodor/Dorothea – aici lucrurile sunt simple. Ca regulă, toate numele care au particula theo/teo au de-a face cu Dumnezeu (Θεος). Teodora înseamnă Θεος+δωρον = Dumnezeu+dar. Dar de la Dumnezeu. Dorothea e forma inversată, dar înseamnă același lucru.

Teofil – aplicăm regula și obținem Θεος+φηλος = Dumnezeu+iubit/prieten= Iubitorul de Dumnezeu sau Prietenul lui Dumnezeu. Avem și echivalentul feminin Filoftea (de la Filotheea).

Pe aceeași construcție avem substantivul comun teolog (Dumnezeu+logos/vorbă) – cel ce vorbește despre (sau cu) Dumnezeu și numele Teofrast (Dumnezeu+frază/frazare) = cel ce grăiește dumnezeiește sau Teofilact (cu φυλακή = pază), cel păzit de Dumnezeu.

Stratilat = vine de la στρατος = oaste, de la care avem cuvinte ca strateg și strategie. Terminația lat vine din grecescul ελαυνειν – a conduce, a călări, a mâna. Deci stratilat însemna comandant de oști. Era echivalentul generalului din zilele noastre.

Grigorie/Grigore – vine de la verbul grecesc γρηγορειν = a fi treaz, deștept, vigilent. Și în greaca de azi întâlnim adverbul γρηγορα/grigora care înseamnă repede, iute, mai cu viață.

Panaghiotis/Panos/Panait – vine de la Παναγια/Panaghia, unul dintre supranumele Maicii Domnului. Adică pan+aghia = atot+sfântă =preasfântă. Cei care poartă acest nume i-au fost închinați Maicii Domnului.

I-am citit prima traducere și i-a plăcut și lui. Am mai tradus o carte și apoi încă una; i-au plăcut la fel de mult. Și atunci i-am transmis lui Radu că Burgess al lui ar putea fi un mare succes. Am convenit să le scoatem și m-am apucat să traduc și restul. La un an după primul contact cu Thortnon Burgess, apăreau primele opt volume din seria Povestiri din Pădurea Verde.

Când am intrat în posesia lor și i le-am arătat lui Ilie, copilului nu-i venea să creadă că poveștile pe care i le citisem până atunci de pe foi printate căpătaseră haina aleasă a cărții. Le-am recitit pe cele trei deja cunoscute, plus restul de cinci, de câte două ori. Iliuță a prins un drag enorm de personaje - adevărul e că sunt minunate - și a început să-și imagineze dialoguri cu ele, întâmplări cu ele și așa mai departe. Erau prietenii lui imaginari. Și într-o zi i-am spus:

-Auzi? Ce-ar fi dacă le-ai scrie scrisori?

Începusem deja cu el lecțiile de scris, dar mergeau destul de greu, fiindcă n-avea motivație. I-au dat-o animăluțele lui Burgess. I-a plăcut ideea. I-am meșterit o cutie de scrisori, l-am învățat să-și facă timbre, i-am explicat cum funcționează poșta, care-i treaba cu expeditorul și destinatarul, cum se compune o scrisoare.

Primele scrisori au fost destul de scurte și de stângace, pline de greșeli adorabile:

Dar treaba a prins aripi în momentul în care Taica Oac, Petrică Iepuraș, Vulpe Roșculeț, Bobi Raton, Țepurcel Spineanu și restul trupei au început să-i răspundă!

De aici, lucrurile au devenit serioase. Ilie ajunsese să scrie trei-patru scrisori pe zi, ca să nu lase nimic nerăspuns (fiindcă nu e frumos). Și să primească trei-patru scrisori pe zi de la prietenii lui la fel de bine crescuți. Adică eu și Elena, care seara, după ce-l culcam pe țânc, ne apucam să ne schimonosim scrisurile ca să reproducem caligrafia unui raton sau a unui porc spinos.

Așa arată scrisorile și scrisul lui Ilie acum, la șase ani abia împliniți.

La citit, tot cărțile lui Burgess m-au ajutat. După prima serie de opt, am continuat traducerile. Și i le-am citit lui Ilie la fel ca pe primele, în versiune draft. Ba chiar ne-am făcut “ediția” noastră, printată, legată și colorată de noi. După care a ieșit a doua serie de opt volume la Anacronic.

Lecțiile de citire le începusem foarte devreme cu el, înainte să împlinească patru ani. Pe texte inventate de mine, special pentru nivelul și nevoile lui. La momentul despre care povestesc acum (avea vreo cinci ani copilul), putea să citească, dar destul de poticnit. Cam 10-20 de rânduri pe zi. Și nu prea îi plăcea.

Dar îi plăceau poveștile și personajele lui Burgess și mă tot bătea la cap că mai vrea. I-am zis:

- Dacă-ți mai traduc povești din Pădurea Verde, le citești tu singur?

Și i-am mai tradus încă patru sau cinci volume (care încă n-au apărut) pe care le-am transformat în material didactic pentru lecțiile de citire. Am început cu un capitol (o pagină și jumătate) pe zi și am ținut-o tot așa până când am ajuns la patru-cinci capitole per sesiune; nu-l mai puteam opri.

Iar după ce le-a terminat, s-a apucat de citit singur. Și-a luat o carte (Fridolin a lui Franz Caspar), s-a pus în hamacul din grădină și a început s-o citească. I-a luat cam zece zile. Asta se întâmpla prin iulie. Acum, la final de august, e la a zecea carte. Și nu-s cărți din acelea cu trei rânduri pe pagină și restul ilustrații, ci cărți serioase pentru copii, cu mult text.

Toată povestea asta from zero to hero a durat cam un an și jumătate. Știu că nu toți părinții au timpul și disponibilitatea de a traduce cărți pentru copiii lor. Dar dacă aveți copii și vreți să-i faceți să scrie și să citească, puteți folosi cărțile deja tipărite (le găsiți aici). O cutie de scrisori se face ușor.

Au existat și alte ramificații, pe care le-aș putea încadra la categoria miracolele copilăriei.

• La un moment dat, i-a trimis o scrisoare lui Tomi Pițigoi (personaj din cărți). Două zile mai târziu, au apărut doi pițigoi la hrănitoarea de păsări din curte. Evident, erau Tomi și nevastă-sa (guraliva de Cloe).

• I-am făcut în curte un mic heleșteu care să replice Zâmbăltoaca din povești. Imediat au crescut în jurul bălții niște plante care seamănă leit cu păpurișul. Lipsea doar locatarul bălții din cărți, bătrânul broscoi înțelept cunoscut sub numele de Taica Oac. Ei, și acum vreo trei luni Ilie a reușit să prindă un puiuț de broască de lac pe care l-am pus la heleșteu și s-a făcut ditamai broscanul.

• Într-o zi de luni i-a scris lui Vulpe Roșculeț să vină pe la el. Miercuri l-am auzit pe Ilie râzând în hohote la poartă. Se dusese la o tură cu bicicleta și dăduse nas în nas cu o vulpe!

Bine, și noi nebuni.

Pe la începuturile șederii mele în Elada, m-a întrebat într-o zi un vecin dacă a doua zi am de gândă să particip la parastasis. L-am întrebat cine a murit și mi-a zis că e ziua națională. M-am gândit că și pentru greci ziua națională o fi un motiv de parastas și comemorare, cum era pe vremuri 1 decembrie pentru domnul Iohannis.

M-am apucat să caut informații și uite ce-am aflat. Parastas-ul românesc e înrudit cu acest παράσταση/parastasi grecesc care azi înseamnă ceremonie, festivitate sau paradă. Greaca veche chiar are cuvântul παραστάς, pronunțat exact ca în română, care însemna ceea ce stă lângă.

Etimologic, aceste parastas și parastasi vin din rădăcina στάσις/stasis = stare, ședere, statură, loc, pilon, piatră. E înrudit cu româneștile stare, statură, stat și stază și, bănuiesc eu, și cu stană. La acest stasis s-a adăugat prefixul πάρα/para care înseamnă lângă sau vis-a-vis (și multe, multe alte lucruri, în funcție de context) și care ne-a dat paradox, parabolă, paralelă, parametru și altele.

Ca să închei, parastas-ul românesc descrie foarte corect ce se petrece la o astfel de ceremonie: se stă lângă cel răposat.

Două vorbe și despre colivă. Grecii au cuvântul κολλυβα/kolliva care se pronunță la fel ca al nostru și desemnează același lucru: un dulce care se oferă întru pomenirea morților. Rețeta grecească e ușor diferită; mie a noastră mi se pare mai bună. Dicționarele etimologice zic că româna a preluat termenul din greacă, dar nu direct, ci prin slavă (deși nu se precizează care slavă anume).

Grecii mai au un cuvânt care se pronunță exact la fel, deși se scrie ușor diferit: καλυβα/kaliva care înseamnă colibă. La aromâni i se zice și călivă. Ortodocșilor le este poate familiar dacă au auzit de așezarea monahală din Sfântul Munte numită Kavsokalivia, coliba arsă, care își datorează numele Sfântului Maxim Kavsokalivitul. Unul dintre obiceiurile sfântului era să pună foc din când în când căsuței în care locuia, pentru a nu se atașa de bunurile materiale.

Aici, etimologii sunt de acord: coliba românească vine probabil din greacă, fie direct, fie o limbă slavă. Dacă mă întrebi pe mine coliva și coliba au o înrudire pe undeva, fiindcă nu doar că sună foarte similar, ci și pentru că o colivă seamănă cu o colibă. Evident, speculez.

Oamenii par să crească din pământ. Nu vin de nicăieri și nu pleacă niciunde. Se întrupează din umbra mangotierilor sau din cotloanele aleilor, sprijinind zidul pictat al unei clădiri ori pedalând o bicicletă veche. Nu ei locuiesc orașul, ci orașul îi locuiește pe ei.

La fiecare colț mai ferit, câteva scaune de plastic invită la o lungă tacla, iar la intrările caselor sau pe lângă tomberoane vezi mici boluri cu apă pentru pisicile vagaboante. Melaka e plină de pisici, multe gravide, care-și târăsc ostenite burticile pe caldarâmul bătrân și fierbinte al orașului. Una dintre ele, o pufoasă albă cu pete negre, miorlăie la ușa balconului meu care dă spre râu. Cum o fi urcat până aici? (Ei, cum).

În lobby-ul pensiunii e o pianină suficient de dezacordată ca să poți da vina pe ea că nu ți-a ieșit Preludiul în Mi Minor după ureche. Lângă pianină, ca un bibelou chinezesc, secularul tată al proprietarei pare născut dintr-o broască țestoasă. Când îi apare cineva în preajmă, ridică încet, foarte încet privirea din laptopul pe care urmărise până atunci videoclipuri și desene animate, întoarce capul la fel de încet, urmărește apariția cu ochi placizi apoi, cu aceeași infinită lentoare de chinez, se întoarce la ceea ce nu făcea. Îi ia cincisprezece secunde să clipească și alte cincisprezece ca să răspundă la salut printr-o mișcare a capului.

Trebuie că e dirijorul orașului.

Un pic mai sprintenă ca el este bătrâna broasca țestoasă pe care o fătucă de douăzeci și ceva de ani a scos-o la plimbare pe malul râului. Tânăra toacă zarzavat pe piatra roșiatică a falezei, animalul vine și-i molfăie din mână, apoi stăpâna ia țestoasa în brațe și o așează mai încolo, într-un ochi de soare, să producă vitamină D. Trecătorii ocolesc scena pe trotuarul de vis-a-vis, pe jumătate amuzați, pe jumătate speriați, fiindcă omul nu deține în cod informații despre cum se gestionează întâlnirea cu o broască țestoasă ziua pe trotuar. Prudența e cuvântul cheie.

Nu știu cât și pe cine afectează încălzirea globală, dar eu am probleme mari cu cea locală. La temperatura atmosferică, sărită bine de 30 de grade la ora prânzului, se adaugă și dogoarea zidurilor înghesuite unele într-altele, iar vântul care bate vioi prin coridoarele orașului vechi nu face decât să plimbe fierbințeala înmiresmată de pe o stradă pe alta. Fac ieșiri scurte, de cel mult un ceas, fie dimineața, fie după 5 și jumătate seara, când soarele coboară dincolo de acoperișuri și se mai poate respira.

Multe prăvălii și case au grilajul tras. O ocheadă prin ușile ferecate nu dibuiește decât buruieni, rugină și câte un motan care evită pensia alimentară. Pe bulevardul Laksamana e chiar mai rău decât în centru. Nouă uși din zece poartă lacăte grele, iar deasupra celei de-a zecea scrie The Moral Uplifting Association. E plin de lume înăuntru.

Normal că nu mai merge treaba cum mergea, Melaka nu e promovată deloc, se plânge doamna Mandee, care se chinuie să țină în viață un băruleț pe malul râului cât e plecat patronul în Irlanda natală. Se promovează, în schimb, Langkawi, că acolo are interese prim-ministrul Malaeziei. La Melaka n-are nimeni niciun interes.

Nici turiștii n-au interes. Sunt câțiva, dar din ce apuc să vorbesc cu ei, se află în tranzit de o noapte sau două. Fie către Singapore, fie către Langkawi-ul prim-ministerial, fie către Kuala Lumpur unde-i așteaptă avionul de Thailanda sau de Bali. Și când te gândești...

Și când te gândești că Melaka a fost timp de sute de ani plexul solar al Asiei est-meridionale, captând, amplificând și distilând resursele muncii și gândirii întregului spațiu adiacent strâmtorii omonime, din sudul Thailandei până în nordul Sumatrei și din golful Bengalului până hăt, spre mările calde ale Chinei.

Un găinaț al ciorilor melakane conține mai multă istorie decât toată Kuala Lumpur, această capitală falsă și lipsită de suflet a cărei mediocritate colosală a devenit țipător de vizibilă odată cu înălțarea celor două inutile turnuri Petronas, singurele elemente din oraș cu care poți să-ți faci o poză ca să știe lumea unde ești. Avea și KL-ul un landmark, cât de cât, piticania aia de colină (Bukit Nenas), dar au îngropat-o sub oroarea de KL Tower de la înălțimea căruia poți să privești, la apus, definiția sintagmei “în curs de dezvoltare”.

Unde a înțărcat Alexandru malaya.

Un ipotetic zbor direct între Melaka și Balcani ar dura vreo zece, poate unsprezece ore. Aceeași distanță am reușit s-o parcurg însă în câteva minute după ce am deschis traducerea englezească a Sulalatus Salatin/Malay Annals, hronicul de căpătâi al civilizației malaeze. Drumul începe direct cu scurtătura:

”S-a întâmplat odată că Raja Secander, fiul lui Raja Darab al Rumului, din rasa Makaduniah, al cărui imperiu purta numele Zulkarneini, și-a dorit să vadă răsăritul soarelui; și mânat de această închipuire, a ajuns până la hotarele pământurilor Indului.”

(“It happened on a time that Raja Secander, the son of, Raja Darab of Rum, of the race of Makaduniah, the name of whose empire was Zulkarneini, wished to see the rising of the sun; and with this view he reached the confines of the land of Hind.” - traducerea lui John Leyden din 1821)

Un cititor cu ureche muzicală și cu un pic de cultură va fi recunoscut în personajul principal al acestui paragraf - și al porțiuni consistente din cele care urmează - pe Alexandru Macedon. Secander sau Iskander fiind echivalentul Indo-Malay pentru Alexandru, iar rasa – Makaduniah – fiind una și aceeași cu tracii macedoneni din care s-a ridicat războinicul nepereche căruia astăzi îi spunem Cel Mare ca să nu se supere grecii.

Alexandru mai este menționat în scripte și ca Iskander Zulkarnain, iar în Sura 18 din Coran el apare ca Dul Qarnayn (Cel cu Două Coarne, lucru explicat prin portretizarea sa pe monede purtând coarne de berbec) și este creditat cu înzidirea lui Gog și Magog, probabil la Derbent, pe țărmul Caspicei, ca să fie izolați de restul omenirii. Derbent, Dervent, da.1

Mânat de aspirația de a vedea răsăritul – se pare că și pe vremea aceea în Grecia nu erau disponibile decât apusuri, și asta doar în Santorini –, Alexandru a cucerit Hindustanul, s-a însurat cu fiica regelui învins și, înainte de a se întoarce acasă, i-a făcut soției un băiat pe nume Araston Shah.

Acest Araston este considerat strămoșul marilor regi care au edificat și condus destinele lumii malaeze până au venit nenorociții de portughezi și i-au civilizat. Așa susțin autorii Sulalatus Salatin.

Printre urmașii lui Araston s-a numărat prințul sumatran Sang Nila Utama (cunoscut în legende ca Parameswara), pe care Orang Laut (Oamenii Mării) l-au ridicat la rang de prim rege al Temasek-ului – Singaporele de astăzi – și care, la capătul unui lanț de fabuloase peripeții, s-a oprit sub un copac din specia melaka de pe malul Bertamului și a fondat orașul. Asta se întâmpla pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Poate din acest motiv, poate din altul, Melaka de azi arată un atașament uriaș față copaci. Fiecărei clădiri mai impozante îi este alocat un arbore care să-i pondereze aroganța și să-i ofere model de cum se crește, cum se stă drept și cum se oferă ospitalitate micilor făpturi căutătoare de adăpost. Pensiunea unde stau, deși nu foarte măreață, e și ea construită în jurul unui copac-tutore. Un bananier.

Flor do Karma.

Mai jos pe râu, lângă Christ Church, e replica în mărime naturală a celebrei și infamei Flor do Mar, corabia portugheză de 400 de tone care a participat la cucerirea Melakăi după ce în prealabil își folosise tunurile la îngenuncherea altor porturi asiatice: Socotra, Muscat, Ormuz, Goa. Sultanatul Melaccăi se bucurase de pace, prosperitate și o bună reputație timp de mai bine de un secol mulțumită poziției sale geografice ideale, prin care controla tot negoțul naval între China și India. Orașul era atât de popular printre negustori și aventurieri, încât la o populație de 40.000 de locuitori se vorbeau peste 80 de limbi și dialecte din a căror îngemănare a rezultat idiomul malay, această lingua franca a mărilor estului, care se vorbește azi în diverse forme din Madagascar până în Papua.

Flor do Mar și celelalte 17 nave ale Flotei a Opta portugheze au apărut în dreptul orașului în dimineața zilei de 1 iulie 1511, sub comanda temutului Afonso de Albuquerque, pentru a obține cu forța ceea ce misiunile portugheze anterioare nu reușiseră să obțină cu binișorul: dreptul de a construi un avanpost comercial și militar în zona orașului. După ce negocierile au eșuat, lusitanii au decis să ia orașul cu totul. După o lună de atacuri, bombardamente și trădări din partea chinezilor și indienilor locali, orașul încăpea pe mâini europene, unde avea să rămână doar un pic, până la 31 august 1957.

După cucerire, Albuquerque a încărcat prada de război pe trei corăbii, cu uriașa Flor do Mar în frunte. 60 de tone de aur, 200 de cufere cu diamante și multe alte bogății au luat calea Portugaliei în dimineața zilei de 1 noiembrie 1511. Dar imediat ce au ajuns în apele Sumatrei, o furtună teribilă le-a scufundat, cu tot cu tezaurul Melakăi, care nu a mai fost recuperat niciodată. Cum se zice karma în portugheză?

Prăvălia de Timp.

Merg la vale cu râul. Ne strecurăm împreună printre terase care zgomotoase, care pustii, printre hoteluri cu piscină, alergători de duminică și inevitabile pisici care nu doar că nu fug din cale, dar se apropie solicitând – revendicând chiar! - să fie mângâiate. Plaja se întinde, dezolată, la douăzeci de minute de centrul orașului. Adăpostite de peninsulă și de Sumatra, apele strâmtorii Melacca sunt liniștite ca cele ale unei fântâni. Niciun val, cât de mic, nu răcorește bolovanii încinși care se înșiră de-a lungul fâșiei de nisip grunjos.

În zare se zărește silueta fumegândă a unui vapor de marfă. E una dintre cele o sută de mii de nave care tranzitează anual strâmtoarea, ducând în măruntaiele lor un sfert din comerțul naval mondial. Pe vremuri, bogățiile acestea treceau prin Melaka. Acum, s-au mutat o sută de mile mai la sud, unde Singapore a devenit cel mai tranzitat punct naval al lumii, ca tonaj. Jumătate din traficul mondial de țiței și o cincime din toate containerele planetei trec prin cele unsprezece porturi ale sale.

Dar aici, coasta e pustie. Pe plaja umbrită de casuarine tinere, de un verde ascuțit, nu se văd decât două fetișcane care-și fac selfie-uri, un grup de tineri care râd din nimic și un senior care s-a oprit din alergarea de seară ca să-ți fixeze vârful pantofilor. La toneta mobilă, o bunicuță vinde sucuri atât de dulci, încât trebuie să beau o Cola după ca să-mi revin.

Pe bulevardul Temenggong, sub șirurile de lampioane roșii care amintesc că, nu demult, am intrat în anul chinezesc al porcului, și printre semnele care poartă urarea tradițională Dilarang Merokok! (Fumatul Interzis), e o prăvălie pe a cărei firmă scrie Kedai Jam. Literal, asta s-ar traduce prin Prăvălia de Timp. Un bărbat între două vârste, aplecat peste tejghea, își alege un ceas bun. Doar unul, ca să ajungă la toată lumea.

Parcă n-a mai plouat de când au plecat portughezii. Și parcă tot de-atunci n-am mai trecut pe-acasă.

(Melaka, Malaezia, 2019)

În doctrina sufită există o “foaie de parcurs spiritual” pe care practicantul o urmărește în căutarea desăvârșirii. Dar această foaie de parcurs nu se aplică doar sufitului, ci oricărui individ, credincios sau nu, musulman sau nu. Fiecare om trece, de-a lungul vieții sale, printr-una, două sau mai multe etape spirituale din acest itinerariu. Și fiecare etapă vine cu bunele și cu relele sale, sufletești și fizice. Așa zic ei, misticii mahomedani, dar o să vedem spre final că și creștinismul atinge aceleași idei.

Am să rezum aici cele cinci etape ale desăvârșirii sufite, așa cum le-am găsit în The Book of Sufi Healing1 a lui Abu Abdullah Ghulam Moinuddin.

1. Etapa Poftelor (maqam an-nafs)

E starea în care ne naștem, starea prunciei. Copilul e prin definiție egoist, fiind preocupat să-și asigure nevoile fizice și să crească. Cere tot timpul, plânge dacă nu primește, vrea totul pentru el, face scandal când nu-i convine ceva. Consecințele acțiunilor sale nu-l interesează câtuși de puțin.

Unii - hai să le zicem “hedoniști” - stagnează și la maturitate în maqam an-nafs, iar această stagnare generează boli cronice și degenerative, depresie, paranoia, devianță sexuală, tendințe suicidare, nebunie, anxietate.

Ieșirea din etapa copilăriei se face prin disciplinarea sinelui și a pornirilor sale, educarea voinței, a responsabilității, a compasiunii și grijii pentru ceilalți, a politeții. Exact ce încearcă și părinții normali la cap să-și învețe copiii.

2. Etapa Inimii (maqam-al-qalb)

În arabă, qalb înseamnă mai multe lucruri: inimă, suflet, minte, înțelegere, dar și miez, autenticitate sau puritate.

Cei ajunși în etapa inimii sunt în general oameni cumsecade, mulțumiți de viață și de lume. Sunt generoși, civilizați și relativ cumpătați. E etapa tinereții, nu neapărat biologice, ci mai degrabă sufletești.

Această stație a inimii predispune însă la dezechilibre emoționale și cognitive: incapacitatea de concentrare, amnezia, teama de eșec, ipocrizia, tristețea sau bucuria duse la extrem.

Tot aici pot avea loc tulburări emoționale serioase care să ducă la divorțuri sau la prietenii destrămate din cauză că subiecții aflați în acest stagiu simt nevoia excesivă de a se bucura de viață. Și atunci nu mai contează nimic, nici prieteni, nici parteneri.

Apar și boli fizice, cauzate de caracterul purgativ al acestei etape. Organismul scapă acum de toxicitatea și surplusul acumulate în etapa copilărească a egoismului. Și astfel apar probleme de inimă, migrene, grețuri, diaree, mâncărimi și erupții cutanate, probleme la rinichi și vezică.

3. Etapa Sufletului (maqam ar-ruh)

De la etapa 2 la etapa 3 e foarte dificil de ajuns fără ajutorul unui shaykh (maestru spiritual, duhovnic dacă vrei) care-și va îndruma ucenicul pe calea compasiunii, a milosteniei și a unei autodiscipline stricte fără de care nu se poate merge mai departe.

Persoana ajunsă în etapa sufletului este fără îndoială una maturizată spiritual și, cel puțin în aparență, plină de iubire și de pace interioară.

Dar și aici apar probleme, cea mai mare dintre ele fiind aroganța. Știm inclusiv din scrierile Sfinților Părinți că cel îmbunătățit duhovnicește poate cădea în ispita trufiei și a disprețului față de ceilalți. Riscă să se creadă mai bun, mai smerit, mai rugător și mai postitor decât alții și, prin asta, își riscă mântuirea. Valabil și la ortodocși, și la sufiți. Cauza acestei trufii este nelepădarea integrală de nafs, de pofte.

Problemele medicale ale acestui stagiu sunt de natură respiratorie (pricinuită de exercițiile de respirație), oboseală cronică, lipsa poftei de mâncare, spasme și febră. Febra, în cazul de față, e tot un simptom al purgației, doar că de data asta nu trupul se curățește, ci sufletul.

4. Etapa Tainelor Divine (maqam as-sirr)

Celor care izbutesc să ajungă aici li se dezvăluie mecanismele universului. Ei capătă darul străvederii și pot citi gândurile celorlalți. Îngerii li se arată adesea și le aduc informații din tărâmurile nevăzute.

E o etapă rezervată celor care au depășit întrutotul năzuințele lumești. Nu mai vor nici faimă, nici averi, nici plăcere trupească. Tind doar către apropierea de Dumnezeu și de “cei de sus”.

E o etapă alunecoasă, din care se poate regresa ușor spre cea dinainte. Subiectul ajuns în stagiul acesta poate deveni irațional, își poate pierde cu totul interesul pentru viața pământească, riscă să interpreteze eronat viziunile pe care le are și, în anumite cazuri, aiurează.

Fizic, pot surveni febra și dificultățile de respirație, până la senzația de sufocare. Acestea apar tot pe fondul anilor de exerciții de respirație (care la sufiți presupun în primul rând citirea corectă a Coranului).

5. Etapa Apropierii de Dumnezeu (maqam al-qurb)

Foarte puțini ajung aici (ceea ce vă dorim și dumneavoastră). Cei care ajung se despart practic de lume și devin, spiritual vorbind, vecini ai Creatorului și locatari ai Cerurilor. Ei văd lumea de acum, dar se bucură și de viziunea lumii viitoare și a universurilor paralele.

Din fericire, această etapă e săracă în probleme de sănătate, dar cele câteva care există pot căpăta forme severe, dintre care cea mai gravă este “excesul de extaz”, care face subiectul să-și piardă absolut orice interes pentru viața în trup. Uită să mănânce, să bea apă, chiar să se îmbrace. În arabă, un asemenea om se numește majdhub. În lumea ortodoxă, îi zicem “nebun pentru Hristos” și este o formă aleasă și foarte prețuită de sfințenie.

Ar mai exista și o șasea etapă, a Unirii cu Dumnezeu (maqam al-wisal) la care însă nu se poate ajunge prin nevoințe, ci doar prin bunăvoința Celui de Sus. Aici intră “aleșii”, care se fac una cu Dumnezeu.

Sfântul Ioan Scărarul, contemporanul Profetului

Există convergențe evidente cu ortodoxia. Și în practica duhovnicească creștin-ortodoxă există o anumită etapizare. Mai întâi se curățește inima prin stârpirea poftelor, smerenie și post, pe scurt prin asceză (etapa praxis/fapta). Apoi se luminează și liniștește mintea prin rugăciune continuă (apatheia/dezbărarea de patimi). Iar faza finală este Îndumnezeirea (Theosis) în care omul, deși rămas în trup, trăiește haric în comuniune cu Dumnezeu.

Gândul mă duce și la cele treizeci de trepte ale Scării dumnezeiescului urcuș2. Autorul acestei capodopere a literaturi ascetice, Sfântul Ioan Climakos3 (Scărarul), s-a născut în Siria cu nouă ani mai târziu decât Profetul Mohamed (579 vs 570 d. Hr) și a adormit în Sinai la 17 ani după moartea Profetului (649 vs 632). Scara Sfântului Ioan a fost scrisă în jurul anului 600, iar Coranul a fost compilat vreo 30 de ani mai târziu.

Doamne, ajută!

În 1935, doi etnografi americani - Milman Parry și studentul său, Albert Bates Lord - au ajuns în localitatea Bijelo Polje din Muntenegru. Cei doi lucrau la o colecție de poezie epică orală de zonă slavă și căutau rapsozi populari pe care să-i înregistreze interpretând diverse balade și legende locale.

Așa l-au cunoscut pe guzlașul (cântărețul la guzlă, un fel de vioară primitivă) Avdo Međedović, care le-a zis Nunta lui Smailagić Meho, balada unui tânăr care pleacă din Imperiul Otoman să se căpătuiască și, finalmente să se însoare.

Înregistrarea s-a întins pe opt zile, fiindcă balada s-a dovedit a avea nu mai puțin de 12.300 de versuri decasilabice, pe care bătrânul Međedović le-a cântat integral din memorie. Nici n-avea cum altfel, fiind analfabet.

Parry și Bates Lord plecaseră în Balcani după o ipoteză pe care muntenegreanul o confirmase. Anume că alfabetizarea poate duce la amnezie colectivă. Și că marile epopei ale Greciei clasice, Iliada și Odiseea circulaseră sub formă orală cu mult înainte ca Homer să le fixeze forma în scris.

În The Singer of Tales (1960), Bates Lord spune:

“Odiseea este una dintre multe balade despre întoarcerea acasă din vremea lui Homer. Unele dintre ele erau cu siguranță în repertoriul lui. Este limpede că atunci când a compus Odiseea, el avea în minte povestea întoarcerii lui Agamemnon, dar și pe cea a lui Menelaus. Aventura călătoriei Argonauților îi era sigur cunoscută. Toate aceste balade - și multe altele - se regăseau în repertoriul menestrelilor acelor vremuri. Ele împrejmuiau Odiseea, împreună cu care alcătuiau un corpus de material înrudit tematic.”

(Jean Defradas, în La Littérature grecque1, afirmă chiar că Homer n-a fixat doar forma epopeilor populare, ci și conturul caracterial al zeităților, care până la punerea lor în Iliada aveau tot atâtea fețe câți credincioși se închinau la ele. Zeii grecești așa cum îi știm azi sunt de fapt personaje ficționale creionate de Homer.2)

Bates Lord îl citează în cartea sa Epic Singers and the Oral Tradition pe faimosul clasicist englez Eric Havelock:

Societățile alfabetizate își conservă obiceiurile în documente. Cele pre-alfabetizate obțin același rezultat creând narațiuni poetice care servesc și drept enciclopedii comportamentale.

Filosoful Ananda Coomaraswamy pune în balanță vesticul alfabetizat și esticul pre-alfabetizat și - poate firesc pentru un hindus - concluzionează că omul care poate recita pe de rost sute sau mii de versete dintr-o carte sacră e superior nu doar intelectual, ci și spiritual celui care a învățat carte doar cât să citească ziarul și contractul de angajare.

Vorbind despre textele sacre ale vechimii - Biblia, Vedele indiene sau Eddele nordice - Coomaraswamy spune în Gogorița alfabetizării (The Bugbear of Literacy3):

Dintre aceste “cărți”, multe au existat cu mult înainte să fie scrise, multe nu au fost scrise niciodată, iar altele au fost scrise și s-au pierdut sau se vor pierde.

și, în acord cu Havelock:

Când o națiune începe să citească, ceea ce se afla cândva în proprietatea întregului popor rămâne exclusiv în bagajul anaflabeților. Iar dacă această moștenire nu e arhivată, se pierde pentru totdeauna.

Citează în continuare istorisirea unui autor familiar cu insulele din Sudul Pacificului, unde copiii învață tot ce au nevoie să știe doar ascultând și privind, fără ajutorul literelor, și reușesc să țină minte pe de rost povești din mitologie care durează ceasuri întregi (poate fi o exagerare, totuși). Când au venit englezii peste ei și au început să-i învețe scrisul, copiii l-au deprins repede, însă nu i-au prins rostul și-au întrebat: La ce vă folosește treaba asta? Voi chiar nu puteți să țineți minte și să spuneți?

Probabil ca un ecou al acelor vremuri dinaintea iluminării prin scris și citit, unii dintre noi încă își mai pun copiii să învețe poezii.

(Un articol salvat de pe fostul Tedoo.ro)

Barca pătrunse pe un canal îngust și puțin adânc și înaintă încet, atentă să nu se înfigă în vreun desiș, până ajunse la unul dintre lacurile care se desprind din trunchiul râului Kinabatangan făcându-l să semene, privit de deasupra, cu arborele sefirot. Ajuns în mijlocul lacului, Raihan barcagiul opri motorul. Barca mai înaintă din inerție câțiva metri, mângâiată de apa râului, fierbinte și lăptoasă ca un capuccino, apoi rămase să se legene ușurel în jurul unui ax invizibil care o conecta cu centrul Pământului.

- Ce facem aici? mă întreabă în șoaptă Adrian, unul dintre tovarășii de drum.

- Tăcem, îi răspund.

A durat ceva până când șușotelile au încetat, telefoanele au fost puse pe silent, iar răpăitul camerelor foto s-a stins, satisfăcut de recoltă. Apoi s-a făcut liniște. Peretele înalt de junglă care ne înconjura din toate părțile și care până atunci se ghemuise în sine cu prudență, se relaxă și se apropie de bărcuța din mijlocul lacului, presărând peste ea sunetul dulce al liniștii: foșnetul frunzelor, șoaptele brizei, zumzetul gâzelor, clipocitul peștilor și fâlfâitul de aripi al păsărilor. Au urmat cincisprezece minute pe care, în seara aceea, la cină, Cristina le-a descris drept “cel mai magic moment din toată tura.” Și mie, din toate minunile pe care le-am trăit excursia respectivă, îmi amintesc acel sfert de oră ca pe cea mai de preț comoară.

Frica de liniște.

Omul zilelor noastre asimilează liniștea cu dispariția, cu non-existența, și o alungă din prima secundă. Fiecare „gol” de sunet trebuie umplut cu ceva. Fiecare uimire – însoțită de un wow. Fiecare tăcere – tradusă în cuvinte (băi, voi auziți ce liniște e???) Fiecare sentiment sau impresie trebuie turnate impulsiv în forme de exprimare a sinelui, de parcă să taci e o rușine.

Stângăcia în fața liniștii este efectul unui stil de viață în care zgomotul e atât de prezent, încât dispariția lui, chiar și pentru câteva clipe, induce un sentiment de nesiguranță. Zgomotul a devenit fundația existenței noastre și ne simțim aruncați în vid atunci când nu auzim o sirenă de ambulanță, un zornăit de tramvai, un telefon sunând, un post de radio care bâzâie de undeva și, pe dedesubtul tuturor, acel murmur continuu al civilizației bazate pe hidrocarburi și electricitate.

Zgomotul este semnătura societății de consum. Zgomotul atrage atenția – sau o distrage, depinde cum vrei să privești lucrurile – obligă mintea să se concentreze asupra sursei și o absoarbe temporar până când un alt zgomot, mai strident, îi ia locul. E o cursă a decibelilor în care fiecare emițător încearcă să fie mai zgomotos decât cel dinaintea sa pentru a aresta atenția. Măcar de i-ar citi drepturile înainte.

Într-un final, puterea asupra lumii ajunge în mâinile celui care vorbește mai tare. De aici și starea dezolantă în care a ajuns comunicarea, indiferent de forma pe care o îmbracă: discurs politic, publicitate, mass-media, arte. Accentul se pune pe unda de șoc, pe volumul de sunet transmis, nu pe conținutul transmisiei. Ca-n cluburi, unde muzica este atât de tare încât nu-ți mai auzi nici gândurile (cât adevăr în această metaforă). De fapt, nici muzica nu se mai aude. Rămâne doar beat-ul, să-ți dicteze ritmul în care să te miști: 120 de bătăi pe minut, stâng-drept, stâng-drept, cadența civilizației noastre. Încă un whisky-red-bull!

Stuart Sim spunea: „Zgomotul contribuie la crearea unei atmosfere de frenezie supra-stimulată care promovează un consum încă și mai frenetic. […] Publicitatea are nevoie de consumatori, nu de gânditori; de oameni dominați permanent de dorința unei gratificări instantanee. Gândirea este antiteza unei astfel de dorințe.”

Poate că este momentul să încerc o definiție, sau mai bine zis o distincție, între liniște și tăcere. Tăcerea este o non-acțiune voluntară. Este alegerea de a nu face zgomot. Liniștea, pe de altă parte, este o acțiune involuntară. De exemplu, o pasăre în zbor nu alege să producă sunetul fâlfâitului, iar un pește care iese la suprafața apei să respire nu și-a propus să clipocească. Se întâmplă pentru că așa dictează legile fizicii.

De aceea, liniștea nu înseamnă absența sunetului ci, dimpotrivă, ea este compusă din miriadele de sunete naturale ale vieții. În timp ce scriu acest paragraf, ascult în jurul meu încercând să decelez sunetele zgomotului de sunetele liniștii. În prima categorie încadrez foșnetul ventilatorului, două tacâmuri care se lovesc în bucătărie și vuietul îndepărtat al unui avion care vine la aterizare. Celelalte sunete, mici și prea multe pentru a le enumera aici, sunt cele care compun mozaicul liniștii. Și, spre deosebire, de ventilator, care urmează robotic aceeași rutină, liniștea nu este niciodată la fel. Sună diferit în fiecare secundă. Evoluează.

Liniștea este atât de rară în lumea modernă încât, în loc să fugim de ea, potrivit ar fi să o îmbrățișăm și să o prețuim ori de câte ori ne aflăm în preajma ei. De exemplu, în vacanțe, și ele la fel de prețioase.

Te-ai gândit vreodată de ce tot mai mulți vacanțieri caută destinații fără turiști? Au devenit ei brusc, odată cu intrarea în concediu, asociali, ba chiar mizantropi? Nu. Este doar nevoia firească de liniște pe care doar lipsa principalului generator de zgomot – omul – o poate promite.

De ce avem nevoie de liniște? În primul rând, pentru ne regenera. Liniștea vie despre care vorbeam mai devreme este un soi de simfonie continuă în care orice ființă găsește o partitură de interpretat. Bucurându-te cu voluptate de liniște, integrându-ți liniștea interioară în marele concert universal, te reconectezi la armoniile firești și binefăcătoare ale vieții. Liniștea te reînvață să fii viu.

Într-un alt plan, liniștea este indispensabilă procesului de gândire. Același Stuart Sim spunea:

„Capacitatea de a gândi, de a reflecta și de a crea țin în mare măsură de accesul regulat la liniște.”

Liniștea este oxigenul gândului. Gândirea este un act de contemplare activă, de topire a sinelui în obiectul contemplat și, prin aceasta, de exindere a granițelor acestui sine. Fără liniște, nu există gând, iar fără gând, mintea se legumizează.

Îmi place să călătoresc cu trenul, deși nu e întotdeauna cea mai practică variantă de transport. Trenul, însă, îmi permite să petrec ore întregi privind pe geam și contemplând activ ansamblul lucrurilor care-mi trec prin fața ochilor. O colibă de stuf, un râuleț, un stol de egrete, un nor cu o formă ciudată sau un copil jucându-se cu cățelul, fiecare dintre aceste povești scurtissime alcătuiesc un spațiu în care mintea se simte vie și liberă. Glasul roților de tren e atât de previzibil și de familiar încât nu doar că nu deranjează, ba chiar stimulează acest proces. E un exercițiu pe care-l fac atunci când am ocazia. (De fapt, însuși acest articol este inspirat de ultima călătorie cu trenul.)

„Fără contemplare, omul încetează să se mai simtă înrădăcinat, iar fără rădăcini nu pot exista nici stabilitate, nici siguranță și nici creștere.” (Monica Furlong)

Liniștea este esențială și în comunicare. Este imposibil să avem - sau măcar să ne imaginăm - un dialog din care lipsesc tăcerile, pauzele, ascultarea. Elementele non-verbale sunt cel puțin la fel de importante ca cele verbale. Liniștea este cea care organizează conversația.

Din păcate, tehnologiile ultimului secol, în ciuda ingeniozității lor, văduvesc dialogul de aceste elemente. Ele facilitează transmiterea textului, nu a subtextului, ele te ajută să te faci auzit, nu neapărat și înțeles.

De pildă, atunci când ai o discuție pe instant messaging, nu primești feedback non-verbal pe lucrurile pe care le spui. Vorbești oarecum cu un perete. Dacă ai un video call, atenția îți este distrasă ba de calitatea transmisiei, ba de ferestruica mică în care apari tu (oare arăt bine?), iar inevitabilul delay distruge sincronicitățile prețioase – și tăcute - ale unui dialog față în față. Liniștile sunt codificate ca zgomot de fond sau ca absență.

Militarii, marinarii, pompierii, polițiștii au descoperit de mult timp potențialul catastrofal al absenței ordonatoare a liniștii dintr-un dialog. De aceea, în lumea uniformelor se folosesc radiourile VHF care, pe lângă faptul că nu permit interlocutorilor să vorbească simultan, sunt guvernate de un set de reguli pe cât de simple, pe atât de stricte. Se vorbește rar și răspicat, iar acolo unde există riscul ca un element verbal important să fie greșit înțeles, se folosește un cod clarificator cum ar fi Aflabetul NATO, în care fiecare literă are asociat un cuvânt: Alpha, Bravo, Charlie etc. Ideile se încheie cu „Over”, adică „am terminat ideea, aștept răspuns”, conversațiile – cu „Out”, adică „am terminat discuția, nu mai aștept răspuns.”

Liniștea are și o dimensiune spirituală. O regăsim ca stare firească în sanctuarele tuturor religiilor. Tăcerea este o practică virtuoasă în buddhism și creștinism. Balinezii țin cu strictețe ritualul hinduist Nyepi, acea zi din an în care orice activitate potențial zgomotoasă (sau, mai bine zis, neliniștitoare) este interzisă: nu ai voie să muncești, să te distrezi, să călătorești, să faci focul sau să utilizezi electricitatea. Găsim elemente comune între Nyepi și Shabbat-ul iudaic, ziua din săptămână care celebrează odihna lui Dumnezeu după crearea Lumii (m-am nimerit în Ierusalim într-o zi de Shabbat; îmi țiuau urechile.) În toate religiile majore, liniștea e prețuită și încurajată ca o condiție pentru atingerea Divinului.

Acum realizez că, în contradicție cu toate cele scrise mai sus și cu însăși tema articolului de față, am vorbit prea mult. Se poate glosa la nesfârșit pe marginea virtuților și binefacerilor liniștii, dar este în mod evident mult mai util să practicăm liniștea decât să vorbim despre ea. Ce frumos plouă.

Billit, Râul Kinabatangan, Borneo, 2017

Don Quijote și marea bătălie navală de la Lepanto

Unii spun că personajul Don Quijote a fost inspirat de Don Juan de Austria, bastardul lui Carol Quintul cu Barbara Bloomberg. Acest Don Juan a fost amiralul flotei Ligii Sfinte, învingătoare în bătălia de la Lepanto (1571) contra berbero-otomanilor.

Lepanto e pronunția venețiană a numelui grecesc Navpaktos, care înseamnă Șantier Naval, lit. Legătorie de nave de la ναυς (navă) și πηγ (a lega, a fixa). Se află în Grecia, la intrarea în Golful Corint, vis-a-vis de Patras, cel mai mare oraș din Peloponez.

Miguel Cervantes Saavedra a servit sub comanda lui în această bătălie (pe nava Marquesa). În luptă, i s-a dat comanda unui skif cu care să hărțuiască flota otomană, sarcină de care s-a achitat cu o cinste pe care a purtat-o tot restul vieții lui. A terminat bătălia grav rănit la piept și la mâna stângă, pe care ulterior nu și-a mai putut-o folosi. Din cauza beteșugului, Cervantes a fost poreclit Ciungul din Lepanto (El manco de Lepanto).

Tânărul Cervantes a stat apoi șase luni în spital în Sicilia, după care a revenit în serviciul militar. În condiții pe care nu prea le pricep - având în vedere infirmitatea -, a continuat să servească în flota militară spaniolă încă patru ani, fiind luat prizonier în 1575 de pirații berberi (despre care am scris mai mult în articolul despre “Istoria Pirateriei”). S-ar părea că acolo s-a ales cu supranumele Saavedra, care ar veni din arăbescul shaibedraa (ciungul). Alții zic că a împrumutat numele de la o rudă îndepărtată.

Miguel a fost răscumpărat cinci ani mai târziu și s-a întors la Madrid. În 1605 publica Don Quixote, iar în 1614 apărea Călătorie în Parnassus (Viaje del Parnaso), o satiră la adresa poeților spanioli din vremea lui. Culmea e că muntele Parnassus e la doi pași de Lepanto. De la același Parnassus vine și numele cartierului parizian Montparnasse.

Peloponezul și Casa Atreides din “Dune”

Etimologic, Peloponez/Πελοπόννησος/Peloponissos înseamnă Insula lui Pelops.

Peloponezul este o peninsulă, dar legătura cu corpul Greciei e atât de îngustă, încât anticii îl considerau insulă în toată legea (iar azi e tehnic insulă, fiindcă istmul e străbătut de Canalul Corint). Deci Pelops+nissos (insulă) = Peloponissos.

Acest Pelops care dă “titlul albumului” e un personaj cvasi-mitologic, fost rege al Pisei grecești (cetatea-mamă a Pisei italiene), aflată la doi kilometri de Olympia antică, leagănul jocurilor olimpice. Care jocuri olimpice au fost inaugurate în cinstea lui Pelops.

Domnul Pelops a avut un fiu, pe nume Atreus, fondatorul dinastiei Atreizilor. Printre cei mai iluștri membri ai acestei dinastii se numără Menelaus (rege al Spartei) și Agammemnon (suveran al Mycenei), protagoniști ai Războiului Troian și fii ai lui Atreus.

În capodopera S.F. “Dune”, Frank Herbert face o trimitere intenționată la Agammemnon, învestindu-l pe Paul Atreides, personajul principal, cu o descendență directă din dinastia fondată de Atreus, fiul lui Pelops. Paul Atreides este un Agammemnon proiectat într-un viitor imaginar. Iar Casa Atreides îi reprezintă pe urmașii lui Atreu, fiul lui Pelops, patronul Peloponezului.

Creta, ca și România, a avut ghinionul de a se situa la intersecția marilor vectori de forță și interese ai lumii. De-a lungul secolelor, Creta a ținut de Imperiul Roman de Răsărit (supranumit Bizantin), de arabii egipteni, de venețieni, de otomani și, pentru o foarte scurtă dar sângeroasă perioadă de nemții lui Hitler.

Dintre toate aceste stăpâniri, una singură nu s-a obținut prin luptă: cea venețiană, care a survenit ca efect al infamei Cruciade a Patra (1200-1204). Veneția asigura logistica și transportul pe mare al trupelor cruciate, dar cum Papa Inochentie III și liderii cruciaților nu reușiseră să strângă suficienți bani ca să plătască, dogele Enrico Dandolo a cerut “plata în natură”, adică atacuri în punctele unde poruncea el.

Și astfel cruciada, care își declarase ca țel recucerirea Ierusalimului din mâinile egiptenilor, a debutat prin a ataca rivalii Veneției de pe coasta Adriaticii (cetățile Zadar și Ragusa/Dubrovnik) și a sfârșit prin cucerirea și devastarea Constantinopolului. Ocazie cu care au ajuns la Veneția nenumărate odoare care împodobesc azi Catedrala San Marco, un lăcaș de cult ornat cu furăciuni.

Căderea definită a Imperiului Roman de Răsărit două secole și ceva mai târziu a fost favorizată de distrugerile pricinuite de cruciați în timpul asediului.

Printre căpeteniile Cruciadei s-a numărat și un anume Bonifaciu de Montferrat, nobil din Piemont, fratele lui William “Spadălungă” de Montferrat, fost duce de Jaffa și Askelon în regatul Ierusalimului.

Acest Bonifaciu pornise la drum cu impresia (sau cu promisiunea) că va primi un tron, fie la Ierusalim, fie în Bizanț. Dar după ce zidurile Constantinopolului au căzut și s-a trecut la împărțirea prăzii, lui Bonifaciu i s-a oferit “doar” Creta. Dezamăgit și neavând mijloacele s-o ia în stăpânire, noul proprietar a vândut insula venețienilor pentru 1000 de mărci de argint și în schimbul promisiunii că va primi susținere pentru tronul Salonicului. Pe care Bonifaciu l-a și primit în 1205, dar l-a păstrat păstrat doar până în 1207, când a fost ucis de vlahii lui Ioniță Caloian, conducătorul Țaratului Vlaho-Bulgar.

Dacă Bonifaciu s-a stins repede, nu același lucru se poate spune despre stăpânirea venețiană asupra Cretei, care a durat aproape 450 de ani. A fost o stăpânire tiranică, de model pur extractiv și cu o puternică dimensiune anti-ortodoxă. Veneția și-a dizlocat aproape o șesime din populația de atunci pentru a coloniza Creta, oferind cetățenilor săi statut privilegiat în raport cu populația locală, pe care s-a străduit s-o “civilizeze”, inclusiv religios.

Creta a fost creștinată încă din secolul I după Hristos de Apostolul Tit, lăsat acolo de Sfântul Apostol Pavel după naufragiul de pe coasta sudică a Cretei.

În punctul unde se crede că a debarcat Apostolul Pavel s-a construit acum mai bine de o mie de ani bisericuța din imaginea de copertă a articolului (fotografia e făcută de mine, ca să nu existe AIndoieli).

M-au intrigat numele grecești Σταματης/Stamatis sau Σταματακησ/Stamatakis, o dată pentru că sună ca româneștile Stamate, Stamatache, și-n al doilea rând pentru că în grecește σταματαω/stamatao înseamnă “a opri/a se opri.” Ciudată rădăcină pentru un nume.

Αm investigat.

Prenumele Stamatis li se dădea copiilor în două situații:

1. Ca să curme un șir nefast de prunci morți la naștere sau imediat după aceea.

2. Ca să curme un șir de nașteri reușite, atunci când familia nu mai dorea și alți copii. Sensul era de ultimul copil dorit.

De aici la româneștile Stamate și Stamatache se trag ușor liniile. Sunt nume de origine (sau măcar influență) grecească.

Dar stai, că avem și noi niște nume pe ideea de a opri: Oprea, Opran, Oprișor, Oprescu etc. Dicționarul Onomastic al lui Constantinescu ne lămurește: la români, prenumele Oprea/Oprișor se dădea pentru funcția doi, aceea a opririi șirului de progenituri. În plus, Oprea avea uneori funcție apotropaică, îl proteja pe copil de duhuri rele, boli și nenorociri.

Deci Oprea și Stamate sunt același nume, dar în limbi diferite.

Rădăcina PIE (Proto-Indo-Europeană) steh o regăsim și în greacă, și în română, și în multe alte limbi cu același sens de statornicie, nemișcare, soliditate. De aici vin a sta, stană, stâncă, stivă, stăpân. Numele Stan și Stanciu tot de aici derivă. În greacă, avem nu doar σταμα/σταματαω (a sta, a opri), ci și σταυρος/stavros = cruce, care inițial însemna par înfipt în pământ. În persană, steh a dat printre altele sufixul -stan, cu sens de loc sau țară, pe care-l regăsim în Afghanistan, Turkmenistan, Kazahstan etc.

În italiană, funcția lui Stamate și Oprea o îndeplinește numele Fermo/Fermi, care e cognat (înrudit) cu ferm, fermă, firmă, firmament, fermoar, afirmație. Toate au la bază latinescul firmo = a consolida, a fortifica, a dura, a întări.

Caraghios

vine din turcescul karagöz. Acest Karagöz era protagonistul - și numele - teatrului de umbre atât de popular în lumea otomană. Îl întâlnim sub denumiri similare în multe dintre teritoriile care au fost stăpânite de turci, inclusiv în Grecia, unde spectacolele de karaghiozis sunt populare și în zilele noastre (chiar aseară l-am dus pe Iliuță la unul și s-a distrat foarte tare).

Etimologia lui karagöz nu e mai puțin interesantă. Termenul se compune din kara=negru și goz=ochi. Deci ochi negri. Din goz e foarte probabil că a descins güzel, care înseamnă frumos în turcă. Plăcut ochiului.

Prefixul kara apare în toponime precum Karadeniz (Marea Neagră) sau în patronime. Karagiannis, de pildă, înseamnă Iannis cel brunet. În paranteză fie spus, acesta era numele original al marelui dirijor austriac Herbert von Karajan, al cărui stră-străbunic era aromân din Macedonia. La noi, prefixul Cara apare în general în nume aromâne (Caramitru, Caragiu).

Argument, Argint, Argilă

au în comun rădăcina proto-indo-europeană arg, care înseamnă strălucitor, limpede. Dacă la argint lucrurile sunt destul de evidente, argument necesită o explicație suplimentară. Latinii au construit pe rădăcina arg verbul arguere = a limpezi, a lămuri, a explica. Rezultatul lui arguere este argumentum; dovada, proba, logica din spatele unei afirmații. Ca să folosesc un termen mai vechi, dar mai precis în contextul de față, a argumenta înseamnă a învedera. A pune în vedere.

Argilă e un compus grecesc pe rădăcina αργ/arg și înseamnă pământ lucios. Din același αργ provine denumirea regiunii Argolia din Peloponez și a orașului Argos.

Argonauții, pe de altă parte, și-au luat numele de la corabia pe care navigau, Argo (care se scrie Αργω, cu omega). Naut vine din grecescul ναυτις=marinar, care la rândul său vine din rădăcina ναυς/naus=navă. De aici avem navă, nautic, dar și naosul bisericilor. Deci argonauții n-au nicio treabă etimologic cu arg-ul strălucitor (dacă facem abstracție de lâna de aur).

Scris

vine din rădăcina PIE skrabh= a săpa, care s-a ramificat atât fonetic, cât și semantic.

Cel care săpa-scrijelea în piatră sau lemn, ulterior pe papirus sau hârtie se numea scrib. Iar activitatea lui - scris. În latină avem scrobis=șanț, scribo=a scrie, scrofa=cea care râcâie în pământ.

Îl regăsim pe skrabh atât în românescul a scrijeli, cât și în englezescul scrub/scrubbing.

În greacă, acel skrabh a devenit γραφ/graf. La început, γραφω/grafo însemna și a săpa, a râcâi, a scărpina. Abia ulterior a început să semnifice a scrie. De la acest verb grafo avem γραμμα/gramma=linie trasată, care în greacă înseamnă și literă. Din graf și gramma au ieșit grafie (cu toți derivații ei, caligrafie, geografie, paleografie etc.), gramatică, paralelogram și așa mai departe.

Să începem cu umil, despre care toate dicționarele în vigoare sunt de acord că vine din latinescul humilis. Acest humilis din latină însemna una cu pământul, adică una cu humus*, substantivul latinesc pentru “pământ”. Umil = culcat la pământ. E clar.

Humus, la rândul său, e înrudit cu grecescul χωμα/homa (movilă de pământ), care vine din rădăcina χθων=pământ (de la care avem și în română pretențiosul adjectiv htonian=pământesc sau sub-pământean, în funcție de context).

Românescul humă (argilă, dar și pământ, țărână) vine deci:

• fie din latinescul humus (deși schimbarea de gen nu se explică, humus fiind masculin),

• fie din grecescul homa,

• fie dintr-o rădăcină comună mai veche. Mihai Vinereanu zice în DET că grecescul χθων vine probabil din pelasgică, limba vorbită pe teritoriul Greciei înainte de venirea grecilor. Limba greacă a împrumutat mii de cuvinte din pelasgică, inclusiv unele foarte comune, ca θαλασσα (mare) sau ελαια (măslin). Și keramos de la care avem ceramică e probabil tot un cuvânt pesalgic.

• În niciun caz, humă nu vine din bulgară, cum zice sinteza etimologică de pe dexonline.

Dar humus-ul latinesc n-a dat doar humilis, ci și homo și humanus=om, omenesc, adică literalmente făptură din lut. În latina arhaică era hemo, ceea ce ne-ar putea duce cu gândul la sânge (αιμα/hema în grecește). Dar dicționarele nu ne dau nici etimologia formei hemo din latină, nici pe cea a lui hema din greacă, deci nu putem uni puncte.

De la humanus avem om în română, unde aspirata h s-a pierdut, ca și-n italiană. Au păstrat-o însă engleza (human), spaniola (humano/hombre) sau franceza (homme/humain). Franțuzescul homme se pronunță ca românescul om și se scrie aproape ca grecescul homa.

Prin urmare, om și humă sunt cognate (rude de sânge), având aceeași rădăcină - lut, pământ - lucru care confirmă (poate istoric, poate doar simbolic) afirmația din Cartea Genezei:

“Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie. (Geneza 2:7)

*hummus-ul care se întinde pe pâine are etimologie semitică și se scrie cu doi “m” tocmai pentru a evita confuzia cu humusul-pământ.

Am citit un eseu al profesorului australian Rodney Blackhirst despre perspectiva tradițională asupra hranei. E o perspectivă care omului modern i-ar putea părea excesiv de romantică, dacă nu de-a dreptul mistică (sau medievală, cum etichetează omul ultramodern tot ce nu s-a întâmplat în timpul vieții lui).

I-am trimis articolul și Elenei, care se ocupă cu nutriția. Mi-a zis “e fix așa cum zice omul”. Și ea încearcă să-și îndrume clientele către o abordare mai profundă și mai firească asupra hranei. Dar e greu, fiindcă nimeni nu se desparte ușor de greșelile sale.

Am să încerc să rezum aici câteva dintre ideile cele mai interesante ale eseului lui Blackhirst.

Facerea hranei ca o Facere a Lumii

În culturile tradiționale, prepararea și servirea mâncării sunt puternic ritualizate și se supun legilor divine. Ele constituie o artă și o știință cosmologică. În lumea modernă, mâncarea e o chestiune de utilitate, de modă și de satisfacere a plăcerilor senzoriale. Cei care propovăduiesc întoarcerea la hrana sănătoasă și acuză ruptura dintre om și natură trec însă cu vederea o ruptură mult mai gravă, cea dintre om și sacru.

Naturismul de azi e „o reacție profană” care judecă lucrurile în termeni de vitamine și compuși chimici. În lumea tradiției, hrana e în primul rând creație. E o expresie a milei și iubirii lui Dumnezeu.

Omul traditional vede cupola universului în negrul concav al wok-ului, vede boabele de orez ca stele, iar legumele – semilune de morcov sau păstârnac – ca imagini ale planetelor.

Chimie și alchimie alimentară

Chimia profană clasifică mâncărurile după conținutul de carbohidrați, anti-oxidanți și altele asemenea. În vechime, categoriile utilizate erau unele cosmologice, cum ar fi yin și yang din sistemul chinezesc. Bucătăria chineză asocia fiecărui ingredient calități yin sau yang și avea grijă să le echilibreze. În Europa medievală exista sistemul celor patru umori, moștenit de la vechii greci. Aveam mâncăruri calde, reci, uscate și umede, iar valoarea lor nutritivă era socotită după acțiunea lor asupra organelor și a umorilor corespondente.

Și în lumea musulmană găsim un astfel de sistem. Există două categorii de mâncăruri: fierbinți (garmi) și reci (sardi), cu câte patru grade pe fiecare categorie. Clasificarea nu se făcea după conținutul chimic, ci după esențele constitutive. Fiecare grad de sardi sau garmi afecta într-un fel sau altul sângele, bila și alte secreții din corp.

Înțelepciunea musulmană statuta că pentru a avea o digestie completă e nevoie ca în corp să intre o anumită cantitate de hrană garmi (caldă) care să ajute „combustia”. În caz contrar, corpul rămânea „rece” și o parte importantă a nutrienților se pierdeau.

Blackhirst afirmă că dieta occidentală actuală e foarte „rece” și nu favorizează o digestie cât de cât decentă. În timp, organismul începe să sufere și apelează la medicamente (care sunt toate „fierbinți”).

(Nu cred că mai e nevoie să subliniez că aici nu discutăm despre temperatura hranei, ci despre caracterul ei).

Timpul ca nutrient

Noi, cei de azi, gătim repede spre foarte repede, însă în vechime timpul era un ingredient nutritiv esențial. Hrana se gătea îndelung, la foc mic, nu doar pentru a deveni comestibilă (ca în cazul cerealelor) ci și pentru a fi transmutată. De altfel – zice Blackhirst – arta culinară tradițională nu era prea diferită ca practici de alchimie.

E dat exemplul celebrei supe evreiești în care un pui se fierbea timp de șapte zile, până devenea o pastă gelatinoasă. Practic, devenea altceva decât un pui.

În Asia există tradiția ouălor murate, proces care poate dura ani întregi (sau sute de ani). Ia la final, ceea ce rezultă nu mai e un ou, ci o materie cu totul nouă.

Revoluția cartofului

Zice că-n Europa lucrurile au mers binișor până când s-a adus cartoful de peste Atlantic, în secolele XVI-XVII. Introducerea lui a coincis cu un curent de materialism și scepticism față de tradiție. Iar dieta europeană, bazată până atunci pe cereale, a virat către cartof.

Din punct de vedere al tradiției, distanța de la grâu la cartof e uriașă. Grâul e o plantă (sau o făptură vegetală, dacă vrei) mare iubitoare de lumină, care crește vertical, spre Soare. Cartoful e o făptură subterană, cu creștere orizontală prin diviziune, care urăște Soarele atât de mult, încât începe să secrete toxine când e expus la lumină. De unde europenii se alimentaseră până atunci cu soarele încapsulat în grâu sau mei, după introducerea cartofului au început să ingurgiteze întuneric.

Coincident, Parlamentul Francez a interzis cultura cartofului în 1748, numindu-l „rădăcina Diavolului”. Interdicția s-a ridicat în 1772, iar 17 ani mai târziu a izbucnit Revoluția Franceză. S-a digerat relativ repede.

Pâinea

Zice Blackhirst că pâinea pe care o mâncăm noi azi nu e pâine, ci mai degrabă o prăjitură. Pâinea de la mama ei se făcea cu maia de casă. Se amesteca niște făină cu niște apă și se lăsa afară, ca să prindă micro-organismele din aerul înconjurător. Punând acea maia în pâine, omul își acorda flora intestinală la cea a mediului în care trăia.

În secolul XIX, niște chimiști nemți au izolat o tulpină de drojdie activă, au multiplicat-o și au introdus-o în producție. Așa s-a intrat în zodia pâinii industriale, unde orice franzelă conține aceeași drojdie din același laborator. După ce s-a accentuat și rafinarea făinii, s-a ajuns la pâinea super-pufoasă și slab nutritivă pe care o găsim azi pe toate drumurile. Dar aceea nu este pâine în accepțiunea clasică a cuvântului.

Sarea

Sarea de azi conține aditivi, agenți liberi și conservanți (ceea ce e ușor absurd, fiindcă sarea însăși e un conservant). Societățile tradiționale priveau sarea ca pe un ingredient sacru, care cataliza experiența gustativă. Sarea industrială maschează lipsa gustului, ceea ce e cu totul altceva.

Sarea e un simbol al purității și înțelepciunii. Fără efectul ei de catalizator, transmutarea elementelor din hrană nu mai are loc. O găsim în nenumărate povești – inclusiv în Sarea în bucate – pe post de piatră filosofală, cheie de boltă a transformărilor esențiale din procesul gătirii.

Bună este sarea; dacă însă sarea își pierde puterea, cu ce o veți drege? Să aveți sare întru voi și să trăiți în pace unii cu alții. (Marcu 9:50).

Concluzia autorului, tradusă mot-a-mot:

Mâncarea industrială este nutreț pentru roboți, hrană fără suflet pentru ființe fără suflet. Asta nu e doar o problemă de sănătate, ci și de relație a noastră cu macro-cosmosul, cu rostul nostru de creaturi în cadrul Creației.

Articolul complet al lui Blackhirst poate fi consultat aici.

(Acesta nu este un articol cu pretenții academice. Sunt niște notițe cu public.)

Există o tendință, observată de-a lungul secolelor, ca limbile sintetice să devină limbi analitice. Acestă tendință a afectat și limba română, dar mult mai puțin decât pe suratele ei romanice.

Mai întâi, să definim ce înseamnă sintetic și analitic în termeni lingvistici. O limbă sintetică imprimă roluri cuvintelor adăugându-le prefixe, sufixe și flexiuni. Maria devine Mariei la Genitiv-Dativ. Acest caracter sintetic permite - printre altele - concizie și flexibilitate în exprimare. I-am dat Mariei cartea are același sens cu Mariei i-am dat cartea și cu i-am dat cartea Mariei.

Limbile analitice lasă cuvintele așa cum sunt și le dirijează prin prepoziții. Ca în engleză, unde Maria devine la Genitiv Maria’s și la Dativ to Maria. Dar nu te mai poți juca cu ordinea cuvintelor și trebuie să fii foarte precis în plasamentul prepozițiilor. Avantajul e că sunt mai ușor de învățat.

Engleza este dealtfel un exemplu clasic de tranziție de la o limbă sintetică, cu forme distincte pentru fiecare caz în parte, la una analitică, proptită în prepoziții. Engleza modernă are doar trei flexiuni cazuale, cât de cât vizibile la pronume: Nominativul (I/you/he-she), Acuzativul (me/you/him-her) și Genitivul (mine/yours/his-her). Pentru Dativ se folosește forma de Acuzativ (give me the ball), iar pentru Vocativ cea de Nominativ. Substantivele nu flexează.

În schimb, engleza veche (sau Anglo-Saxona), care s-a vorbit în insulă în prima jumătate a Evului Mediu, era sintetică, flexionară, și avea cinci cazuri clare: N, Ac, G, D și un Instrumental. Pierderea flexiunii s-a petrecut foarte rapid după secolul XI, sub presiunea francezei și a danezei.

Să revenim la română. Nominativul și Acuzativul, deși cazuri distincte, au aceeași formă și se deosebesc doar prin articulare și prepoziționare (câinele mănâncă vs. am văzut câinele sau l-am văzut pe câine). Același lucru se întâmplă cu Genitivul și Dativul (cartea Mariei vs. dă-i cartea Mariei). Deci, din punct de vedere morfologic, avem doar trei cazuri: Nominativ-Acuzativ, Genitiv-Dativ și Vocativ (băiete, fato, cățelule, care sunt forme distincte și de N-A, și de G-D).

Din acest punct de vedere, româna este atât o limbă sintetică (folosește flexiuni pentru a codifica un caz gramatical), cât și una analitică (folosește prepoziții). Însă Dativul curat e pe ducă. În limbajul curent, puțini mai spun dă-i mingea Mariei. Se folosește fie dă-i mingea lui Maria fie, așa cum am auzit pe la unii ardeleni, chiar Acuzativul dă-i mingea la Maria. Chiar și la Genitiv auzim adesea cartea lui Maria.

Limbile vechi erau mai bogate în cazuri gramaticale. Latina avea șase. Pe lângă cele cinci de mai sus, mai avea și Ablativul, un caz care se folosea pentru complementele de loc sau de mod. De pildă, în propozițiile ies din cetate sau lovesc cu sabia, cetate și sabie primeau terminații de Ablativ. La un moment dat, latina avusese și cazurile Instrumental (dau cu sapa) și Locativ (sunt în oraș) care s-au topit în ablativul original, care era cazul separării (plec din oraș). Acest ablativ separativ s-a păstrat în albaneză, deși nu e o limbă romanică.

Latina și-a păstrat cele șase cazuri până la “moarte”. Dar nu același lucru se poate spune despre descendenții săi. Franceza, spaniola, portugheza, italiana și romanșa nu au forme flexionare pentru cazuri. Sunt analitice. Româna e singura excepție din familie.

Hai să vedem cine-a mai pățit-o și cine nu.

Greaca veche avea cinci cazuri (N, Ac, D, G, V), unde Dativul comasa și funcțiile instrumentală și locativă moștenite din Proto-Indo-Europeană. În timp, funcțiile Dativului au fost preluate de Acuzativ și Genitiv. Astăzi, Dativul mai supraviețuiește ca atare doar în expresii ca Δοξα τω Θεω (Slavă Domnului), unde Θεω este forma de D a lui Θεος. Greaca a pierdut așadar un caz în mai puțin de două mii de ani.

Limbile slave s-au dovedit mai conservatoare. Slavona avea șapte cazuri. Sârba și poloneza le-au păstrat pe toate șapte: N, Ac, G, D, V, Instrumental și Locativ. Rusa are șase (Locativul s-a absorbit în cazul Prepozițional). În schimb, alte idiomuri slave au renunțat la cazuri de tot. Bulgara nu mai are niciunul. E singura (sau prima) din familia ei care a devenit analitică. Bine, bulgara are multe alte ciudățenii care o disting de surorile slave: articulează prin sufix, păstrează aoristul (perfectul simplu), nu are infinitiv și altele.

Există și limbi care se încăpățânează să-și prezerve zestrea de cazuri gramaticale. Finlandeza are nu mai puțin de 15 cazuri, dintre care șase locative, împărțite în două: trei pentru interior (în, din, înăuntru) și trei pentru exterior (la, de la, către). Maghiara, înrudită cu finlandeza, are 18 cazuri, multe cu funcție locativă.

Recordul mondial îl deține limba Tsez, vorbită în Daghestan, care zice-se că ar avea între 48 și 126 de cazuri (lingviștii nu se pot pune de acord). Dintre acestea, cele mai multe sunt locative. Am citit un studiu (Comry, Polinski, The great Daghestanian case hoax) care zice că n-ar fi vorba atât despre cazuri distincte, cât despre combinații de cazuri, ceea ce reduce numărul real la vreo 15-16. Săracii.

În cartea Origin of Things/Vom Ursprung Der Dinge a etnologului german Julius Lips, apare la un moment dat o ilustrație care reproduce „Revolta lucrurilor”, o scenă de pe un străvechi vas de lut găsit în Peru.

Această revoltă sau răzmeriță a lucrurilor e o temă mitologică foarte interesantă, pe care o regăsim nu doar la peruvieni, ci și la vecinii mayași din America Centrală. Ea e expusă mai pe larg în Popol Vuh (Cartea poporului), sfânta scriptură a mayașilor, pe care o putem asemăna, păstrând proporțiile, cu cartea Genezei din Vechiul Testament. O versiune ușor modificată apare și în literatura orală a culturii Moche, și într-un mural și două vase peruviene datate între anii 100 și 800 după Hristos.

Pe scurt, povestea este următoarea.

La un moment dat, oamenii de lemn (adică cei făuriți de Divinitate) ajung să nu mai știe și să nu mai asculte de poruncile zeilor care i-au creat. Soarele se stinge, și timp de cinci zile și cinci nopți toată lumea e în beznă. Apoi, stâncile încep să se bată cap în cap, iar peste oameni se abat un diluviu și o ploaie de pucioasă. Animalele sălbatice încep să îi atace.

Întreaga fire se ridică la răzmeriță împotriva oamenilor neascultători. Printre răsculați se numără pietrele de moară, păsările comestibile, câinii de curte și de vânătoare, oalele și tigăile, pietrele din vetre. Fiecare slujitor – viu sau inert – al omului se întoarce împotriva stăpânilor săi. Oalele de bucătărie își fierb bucătarii care le mânuiau, pietrele de moară îi sfărâmă pe morari. Casele și copacii se scutură de cei care le caută adăpostul. Peșterile se închid în calea refugiaților, obligându-i să fugă în păduri, unde fie mor, fie sunt transformați în maimuțe (deci evoluția darwiniană e reversibilă, lucru care nu cred că mai miră pe nimeni care-a fost în viața lui pe un stadion).

În muralul de la Huaca (Peru) vedem inclusiv efecte militare (arme, coifuri, centuri) care-și atacă posesorii. Pe unul dintre cele două vase descoperite în Valea Chicama (tot Peru), oamenii sunt atacați de pești, foci și alte creaturi ale mării.

Coroborând versiunile mitului, pare că întreaga lume creată - necuvântătoarele, obiectele, mineralele - s-a întors împotriva oamenilor care nesocoteau Divinitatea creatoare și Legea impusă de aceasta întregii realități fizice.

Acea epocă a fost și va mai fi, spune mitul.

Nu poți să citești sintagma The Revolt of the Objects (traducere oarecum improprie în engleză, fiindcă nu e vorba doar despre obiecte) fără să te gândești la The Internet of Things, la toate distopiile science-fiction despre răzmerițe ale roboților (vezi Terminator, Roboții și Imperiul, Matrix sau 2001: A Space Odyssey) sau la scenariile destul de plauzibile în care Inteligența Artificială devine independentă, creatoare și deturnează lumea.

Vom Ursprung Der Dinge a lui Lips a apărut și în română sub titlul Obârșia Lucrurilor la Editura Științifică (1960). Ediția cred că se mai găsește prin anticariate.

(Sursa imaginilor: Harvard Library, reproduceri de Donna McClelland.)

Grecia Antică

În secolul XIX (1811-1898), a trăit în Anglia un savant cu sânge scoțian pe nume Henry George Liddell, care timp de aproape 40 de ani a fost decanul colegiului Christ Church de la Oxford.

(Nicio legătură cu lanțul german de supermarketuri; am verificat.)

La doar 32 de ani, împreună cu filologul și prelatul Robert Scott (1811-1887), Liddell a publicat o lucrare monumentală care avea să devină referință pentru toți învățăceii de greacă veche: A Greek-English Lexicon, cunoscut în lumea cărților și ca Liddell and Scott. Prima ediția a apărut în 1843. Ediții ulterioare, revizuite și adăugite, s-au publicat până în zilele noastre. Nu poți studia greaca fără un L&S la îndemână. Am și eu un volum pe raftul din fața mea.

Alice in Wonderland

Domnul Liddle a avut zece copii, printre care și o fetiță pe nume Alice. Alice Liddell, născută pe 4 mai 1852. Această Alice a inspirat povestea Alice in Wonderland (și sequel-ul Through the Looking Glass). Lewis Carroll (nume real Charles Dogson) era un prieten apropiat al familiei Liddell.

Totul a început într-o zi de iulie 1862 când Lewis Carroll ieșise la o plimbare cu barca împreună cu un prieten și cu trei dintre fetele Liddell.

Read more

Mă intrigă pirații din două motive strâns legate.

În primul rând, pentru imaginea disproporționat de bună pe care o au în cultura pop, unde apar reprezentați ca niște tipi romantici, iubitori de libertate, curajoși, un pic zăpăciți și, la trasul liniei, mai degrabă simpatici. Seriile “Pirații din Caraibe” și “Black Sails” fantazează masiv pe marginea unor personaje și fapte reale, răsturnând atât morala acestora cât și intențiile și personalitatea făptașilor. Nu știu să existe vreo altă categorie de infractori cărora media să le creeze imagine atât de îndulcită. Poate doar criminalii financiari (ca Jordan Belford, în The Wolf of Wall Street).

În al doilea rând, pentru că această imagine idilizată contaminează și producțiile culturale pentru copii. Pirații, alături de dinozauri, extratereștri și “monstruleți” au umplut până și cărțile de școală. Cine are copii și se ocupă cât de cât de educația lor știe câte jocuri de logică sau matematică includ pirați: “Ajută piratul să ajungă pe insula lui” sau “Adună numerele de pe cuferele cu comori și vei afla greutatea corăbiei de pirați”. Nu se putea face treaba asta cu pisici sau cu camioane?

Iată de pildă descrierea unei cărți pentru copii apărute acum trei ani, Nava Piraților de Paul Beck. Sublinierile îmi aparțin.

“Descoperă epoca de aur a pirateriei! Pornește într-o aventură îndrăzneață, în timp ce explorezi pas cu pas toate dedesubturile unei nave clasice de pirați!”

Mai găsim în comerț Pirați și comori (Activități pentru copii isteți.), Lipim și colorăm: pirații, Tatuaje pirați, lipește, colorează, distrează-te, minunata carte de colorat Colorăm 40 de pirați, caietul de desen Pisici și pirați, cartea de activități Găsește prietenii pe corabia piraților. Și multe alte prostioare din aceeași categorie.

M-am enervat și am luat la mână Istoria Pirateriei a lui Philip Gosse (1932), lucrarea de referință în domeniu. Cartea, excelent documentată din surse de epocă, spulberă în mare măsură portretul de “erou romantic” cu care ne asasinează moralmente industria media. În locul acestuia găsim ceea ce era de așteptat să găsim: lăcomie, cruzime, trădare, înșelătorie, corupție la cel mai înalt nivel și un dispreț patologic pentru viața oamenilor.

În primul rând, aflăm că majoritatea piraților erau europeni. Sigur, dacă ne uităm la seriale, asta pare la mintea cocoșului, dar nu e. Fiindcă mult înainte de Caraibe, principalul focar pirateresc al lumii era coasta nordică a Africii, o salbă de fortărețe între Alger și Tunis. De aici s-au lansat nenumărate expediții de jaf - pe mare și pe uscat - care au bătut coastele Italiei, Spaniei, Franței, ajungând inclusiv să blocheze Canalul Mânecii pentru o bună perioadă de timp. Ar fi normal ca toți pirații de pe-acolo să fi fost berberi, arabi sau măcar turci. Dar renegații europeni au avut o felie neașteptat de grasă din acțiune.

De pildă, în 1606, un olandez pe nume Simon de Danser îi învață pe pirații din Alger să construiască nave oceanice cu vele pătrate, lucru care le-a permis să-și extindă masiv aria de operațiuni spre largul Atlanticului. Danser însuși s-a stabilit la Alger și a activat ca pirat. Mulți alți olandezi s-au alăturat flotei berbere, unii schimbându-și numele și adoptând religia și obiceiurile locului. Un exemplu ar fi Jan Jansz, cunoscut în istorie sub numele de Murad Reis (reis înseamnă căpitan). Piratul Hagi Ali era danez, născut la Copenhaga.

Merită amintiți și Francis Verney și unchiul său, Philip Gifford, doi englezi care s-au mutat la Alger, s-au turcit complet și au făcut avere jefuind navele compatrioților lor.

Doar poate cel mai spectaculos - într-un sens de-a dreptul sinistru - pirat cripto-european a fost englezul Thomas Horton. O să încerc pe cât posibil să rezum povestea vieții lui.

Horton și-a început cariera de tâlhar încă din fragedă tinerețe când, lucrând pentru un negustor, a fost trimis la bancă să încaseze un cec de 6 lire. Băiatul a adăugat un zero, a încasat cele 60 de lire, i-a dat stăpânului ce trebuia și cu restul de 54 de lire și-a luat un bilet de vapor și a plecat în Suedia. Aici, s-a înrolat la un moment dat în armată, i-a picat cu tronc nevasta comandantului (sentimentul fiind reciproc), l-a omorât pe comandant și a fugit cu femeia în sudul Rusiei. Și-a făcut o cârciumă pe Volga și s-a îmbogățit făcând contrabandă. La un moment dat, când nevasta a început să-l certe pentru repetatele lui indifelități, a omorât-o și a fugit în Crimeea, unde s-a înhăitat cu tătarii.

S-a convertit la Islam, a făcut un pelerinaj la Mecca pentru a-și asigura statutul și turbanul de hajj, iar de-acolo s-a dus la Basra deghizat în negustor musulman. L-a ucis pe guvernatorul Basrei, apoi s-a pus la dispoziția șeicului din Kishmah (actuala Qeshm) din Golful Persic, ajungând amiralul flotei acestuia. Evident, la un moment dat a pus la cale o revoltă a populației, l-a dat jos pe șeic, l-a sugrumat cu mâinile lui și s-a însurat cu nevasta răposatului. În 1818, când corabia “Hope” a eșuat pe țărmul insulei, marinarii de la bord au fost primiți cu mare fast în palatul lui Horton, care se prefăcea că nu pricepe engleza. Omul o ducea bine, primind inclusiv niște bani de la Compania Indiilor Orientale ca să nu-i atace navele. Mă mir că nu s-au scris cărți și că nu s-au făcut filme după el.

Aproape de Golf, pe coasta Malabar (între Bombay și Cochin) făcea legea federația piraterească a familiei Mahratta. Printre funcționarii ei se numărau numeroși europeni, din care “cei mai răi” erau englezii, spune Gosse, englez și el.

Și în apele Extremului Orient, tot pirații europeni speriau mările, în special portughezii. Istoria consemnează numele lui Simao de Andrade, care în 1521 bântuia Marea Chinei și răpea copii chinezi din orașele de coastă ca să-i vândă ca sclavi. Un alt portughez, Antonio de Faria, a ajuns până acolo încât a jefuit inclusiv mormintele sacre ale împăraților chinezi, lângă Pekin. Totuși, cel mai renumit pirat portughez din regiune a fost Mendes Pinto, pe care posteritatea ni-l prezintă ca explorator și scriitor. Pentru desecrarea mormintelor imperiale, a fost pedepsit de chinezi cu tăierea unor degete și cu un an de muncă silnică la Marele Zid. S-a dat o vreme misionar iezuit; probabil că o să-l vedem în manualele de religie cât de curând.

Chinezii și japonezii (mai ales) au dat și ei pirați. Dar conform lui Gosse, aceștia erau mici copii pe lângă portughezi, cel puțin în privința cruzimii.

Ajungem acum la o altă ciudățenie: pirații nu acționau singuri, așa cum s-ar putea crede, ci făceau parte dintr-un mecanism complex de interese politice și mai ales economice. Iar când într-un târziu erau prinși, erau tratați cu mănuși, dacă nu chiar răsplătiți pentru crimele lor.

De pildă, John Nutt, pirat notoriu în vremea regelui Iacob (1603-1625). Când a fost finalmente arestat și trimis la Londra pentru judecată, principalul secretar al regelui, Lordul Baltimore, a făcut toate diligențele posibile pentru a-l scăpa pe pirat, căruia îi era dator pentru niște “favoruri” făcute la plantațiile lui din Newfoundland (unde Nutt jefuia la sânge flotele de pescuit). Sentința: piratul a fost eliberat și a mai primit și 100 de lire recompensă. Un muncitor din Anglia acelor ani câștiga două-trei lire pe an.

Un caz mult mai celebru a fost cel al lui Henry Morgan (care a inspirat brandul de rom Captain Morgan). Când Thomas Modyford a ajuns guvernator al Jamaicăi în 1644 și s-a împrietenit cu bucanierii din zonă, el l-a desemnat pe Morgan să jefuiască în voie corăbiile spaniole. Morgan devenea astfel un privateer, termen care pe românește s-ar traduce corsar (pirat cu patalama de la o autoritate). Tot ce fura de la spanioli era adus în Jamaica și vândut pe piața neagră prin rețeaua bucanierilor (relația dintre Modyford și Morgan e ficționalizată în serialul Black Sails.)

Doar că amicul nostru Morgan era pus pe fapte mari și nu s-a limitat la ce-i permitea mandatul oricum discutabil primit de la guvernator. După ce a jefuit și incendiat orașul Panama, stârnind protestele vehemente ale spaniolilor, Morgan a fost arestat și trimis la Londra ca să fie judecat. Doar că în Anglia, piratul era deja erou național și niciun jude n-a îndrăznit să-i pronunțe o condamnare. Drept pedeapsă, regele Charles II l-a făcut cavaler și l-a trimis înapoi în Jamaica pe postul de vice-guvernator.

O explicație pentru acest soi foarte special de justiție e următorul: atât pirații, cât și vânătorii de pirați funcționau după principiul “nicio plată fără pradă”, adică erau plătiți nu de guvern (în cazul vânătorilor), ci din prăzile capturate. În unele cazuri, expedițiile erau finanțate privat, de “acționari”, unii dintre ei parte din elita conducătoare.

E cazul faimosului William Kidd (1645-1701), însărcinat de Lordul Bellmont să stârpească pirații de pe coasta Noii Anglii (pe lângă Boston). Operațiunea a avut cinci acționari privați: Lordul Bellmont, Lordul Cancelar al Angliei (Somers), primul Lord al Amiralității (Orford), Secretarul de Stat (Lordul Romnei) și pe Kidd însuși, care a cumpărat 20% din operațiune. Expediția s-a ocupat o vreme de misiunea ei, apoi a degenerat în piraterie de cea mai joasă speță. Și nu în Atlanticul de Nord, unde avea treabă, ci și în cel de sud și în Oceanul Indian. După trei ani, Kidd a fost arestat la Boston - unde-l momise Bellmont în speranța c-o să-l scape cumva - și supus unor torturi pentru a-i da în vileag pe partenerii săi (lorzii mai sus amintiți). Kidd a fost băiat onorabil și nu a ciripit, încă sperând că lorzii îl vor scăpa cumva. A fost spânzurat în Anglia.

The History of Piracy are și două ediții în limba română, Istoria Pirateriei, apărute în 1954 și 1975, în traducerea excelentă a lui Leon Levițchi. Încă se mai găsesc prin anticariate.

Extrase din “Ortodoxie și Etnocrație” (1937), capitolul “Copilărie și sfințenie”. Sublinierile îmi aparțin.

Avertizez cititorul că Nichifor Crainic (1889-1972) este prezentat în anumite manuale ale vremilor noastre drept “ideolog al extremei drepte”. Wikipedia îl asociază cu “rasismul”, “fascismul” și “antisemitismul”. Cu toate acestea, Nichifor Crainic a fost reabilitat legal și încă nu e interzis. A se citi pe propria răspundere.

Suntem creștini în măsura în care suntem copii.

“Tot secretul educației creștine stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcțiunea normală spre binele lui și al semenilor lui și de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi. Căci instinctele din om sunt ca niște arme cu două tăișuri: călăuzite normal de cârma voinței, ele duc pe calea marii destinații de dincolo de moarte; lăsate să degenereze în patimi, ele duc pe calea contrară a pierzării. Educația, prin urmare, care e îndeosebi exercițiul eroic al voinței, constă în sforțarea continuă de a păstra pe om la nivelul sublim al purității și al simplității cu care a venit odinioară pe lume ca prunc. Astfel, măsura virtuții omenești e copilul. Am putea spune, fără să greșim, că suntem atâta de creștini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârșitul vieții.

Iată, deci, pentru ce nu trebuie să confundăm procesul culturii, care e un spor progresiv de cunoștințe, cu procesul religiei, care e sforțarea de a ne păstra în viață zestrea de neprihană cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură, savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului. Cele mai înalte culmi ale geniului omenesc sunt poeții și filosofii, eroii și sfinții. Fiecare dintre ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei.”

Sfântul este copilul desăvârșit

„După umila mea părere, mitologia basmelor, care absoarbe atenția tuturor copiilor mai mult decât orice istorioară de conținut aievea, ascunde în atracția ei aderența profundă a sufletului copilăresc la dimensiunile supranaturale ale existenței. În basm, instinctul copilului își caută destinația de dincolo de moarte. Basmul e însă numai un paliativ care potolește setea acestui instinct metafizic. Singură religia îl poate mulțumi deplin. De aceea, dintre toate întâmplările culminante ale geniului omenesc, aceea care realizează în chip integral și sublim copilăria este sfântul. Sfântul e creștinul desăvârșit, dar în același timp și copilul desăvârșit.

Dar candoarea copilăriei e o stare de natură a sufletului purificat prin baia Botezului, în timp ce candoarea sfântului e o stare cucerită prin nevoințele și caznele nespus de grele ale unei vieți întregi. Gradul de puritate a copilăriei scade necontenit cu adolescența, cu tinerețea, cu bărbăția și bătrânețea, dacă omul se lasă pradă pornirilor rele. {...} Lupta sfântului este aceea de a menține nivelul inițial de candoare. {...} Numai o biruință deplină îl readuce pe sfânt la măsura copilului care a fost el însuși imediat după Botez.”

Despre cunoaștere și dorul de copilărie

„Când cunoaștem pe Dumnezeu, toate lucrurile din această lume ni se luminează prin el. Tot astfel, când am ajuns să iubim pe Dumnezeu, toate lucrurile din lume ni se vor părea bune și vrednice de iubit. Căci Dumnezeu este iubire nemărginită și iubirea lui cuprinde și pe cei tari și pe cei slabi, și pe cei drepți, și pe cei păcătoși.”

„Dorul de copilărie, pe care îl cântă cu atâta insistență poeții, e nostalgia după candoarea unui rai dispărut. Și numai cine se cunoaște bine pe sine, numai cine a suspinat pe ruinele lăuntrice ale neprihănirii de altă dată, vede cu groază perspectiva veștejirii și corupției ce-l așteaptă pe copil în viață.

Sentimentul acesta de inimă frântă în două trebuie să stea la temelia educației generațiilor noi. Truda educatorului adevărat nu este să-i facă pe copii asemenea nouă, ci să-i salveze pe toată viața în simplitatea de spirit și în curățenia inimii cu care au venit pe lume.”

„Botezul e nivelul sublim al sfințeniei; împărtășania e pârghia spirituală care ne ridică mereu până la el. Tot secretul educației cu adevărat creștine stă în raportul acestor două sfinte taine – una prin care începem viața, alta prin care continuăm să o desăvârșim.”

„Regula universală a Ortodoxiei e că nu putem iubi cu adevărat decât ceea ce cu adevărat cunoaștem: numai prin cunoaștere ajungem la dragoste. Mintea prin care cunoaștem e chipul lui Dumnezeu în noi; inima sau voința prin care iubim e asemănarea Lui.”

Cartea poate fi descărcată de pe Archive.org.

Portocală

Vine de la Portugalia, fiindcă portughezii sunt primii care au adus aceste fructe în Europa (din India). Asta e portocala dulce pe care o știe toată lumea. Portugalia vine de la porto=port și calle/galle, adică portul galilor care ocupau pe vremea aceea nord-vestul Peninsulei Iberice. Pe scurt, în portocală îi avem pe gali.

În unele țări din America Centrală, portocala se numește china, fiindcă de-acolo a fost adusă pentru prima oară.

Mandarină

Că tot veni vorba despre China. Fructul mandarină a fost numit așa pentru că semăna la culoare cu robele mandarinilor chinezi. Și pentru că sosise tot din Asia. Mandarin, la rândul său, vine din sanscritul mantra, care înseamnă “sfat, vorbă de duh”. Mantrin însemna cel ce dă sfaturi, “ministru, consilier, curtean”, adică un povățuitor al împăratului.

Neranțula

E numele personajului principal din nuvela omonimă a lui Panait Istrati. În greacă, nerandza/νερατζα e un soi de portocală mai acrișoară care a fost adus în Europa din Persia prin secolul XI, cu patru veacuri înaintea portocalelor dulci (pe care până și grecii le numesc portokali). Nerandzula e diminutivul.

Apropo de Persia, tot de acolo avem și cuvântul piersică. Latinii numeau piersica măr persan/malum persicum, care s-a contras în persicum și iată-ne aici.

Subscribe now

Ce e interesant e că neranța grecilor sună unul la unu cu naranja spaniolilor. Ambele vin din sanscritul naranga (portocală). Portughezii îi zic laranja, semn că-s conștienți că nu vine din Portugalia. E ca povestea cu turkey (curcan) care nu vine din Turcia decât pentru vorbitorii de engleză.

Willem de Orania

Am fost curios să văd dacă faimosul rege al Angliei (Willem/Wilhelm/William de Orange/Oranje/Orania) are vreo legătură cu fructele mai sus amintite. Se pare că nu.

Orania e un oraș din Provența franceză care a devenit parte a regatului Nassau în 1530. Numele său roman era Arausio, cică de la aura (briză). Arausio s-a corupt în Aurance, apoi în Orenga și finalmente în Orange, nume sub care îl găsim și azi, la 20 km de Avignon.

Povestea cu ceaiul

Legat de obiceiul de a numi un produs exotic după țara de origine - sau după țara-intermediar - avem celebra poveste a ceaiului care se numește fie tea, fie chai, în funcție de ruta pe care circula spre Occident. Dacă venea pe Drumul Mătăsii, din nordul Chinei, se numea cha, fiindcă așa-l pronunțau chinezii de-acolo. Dacă venea din sud-vest, pe mare, se numea te, cum îi ziceau vorbitorii de hokkien din Fujian și Taiwan.

La bază, firește, era același cuvânt, dar diferențele dialectale între nord și sud i-au făcut pe negustorii europeni și arabi să adopte denumiri diferite. Faptul că noi îi spunem ceai e edificator asupra modului în care a ajuns această plantă în Țările Române. Și turcii, și rușii, îi spun tot ceai, pe când națiunile cu mare tradiție navală îl numesc tea (englezii), the (francezii), thee (olandezii și nemții), te (spaniolii și italienii). Grecii îi zic τσαι/țai, ca să nu fie nici ca unii, nici ca alții.

Împotriva logicii mai sus expuse, portughezii au decis să-i zică cha, treabă care m-a enervat atât de tare, încât am decis să închei articolul aici.