Cinesseur: Căutând prin arhiva mea am găsit că la precedentul interviu acordat, back in 2015, Box urma să fie proiectat la KVIFF. Acum, la acest nou șir sau tir de întrebări, ai film în competiție @ Locarno și apoi la Sarajevo, tot în competiție. Cu ce gânduri mergi acolo?

Florin ȘERBAN: Într-adevăr, Box a fost la Karlovy-Vary, a și luat un premiu acolo, tare drag mie, FIPRESCI, premiul criticilor europeni. Deci, a fost bine că am dat interviul (așa zic și eu, n.m.). Acum, că îl dau pe ăsta, sper sa fie tot așa, de bun augur. Mă bucur tare de Locarno, e un festival foarte bun și cel mai potrivit pentru acest film. Și de Sarajevo mă bucur la fel de mult. Apropo: Nu e locul tău aici a fost selectat și în alte două festivaluri, dar fiindcă selecția nu e deocamdată publică, nu pot spune care-s acelea.

Sunt la fel de orgolios și încăpățânat

Cinesseur: Nu mai ești de ceva vreme la primul rodeo, vorba aia, cum consideri că a trecut timpul peste tine ca om de film, ce ai mai învățat, la ce ai renunțat, ce te face să mai faci film(e) în lumea asta?

Florin ȘERBAN: La întrebările astea s-ar putea răspunde cu un volum de memorii. A fost o pauză mare pentru mine, aproape 8 ani, ăsta e primul film de festival din acești ultimi 8 ani, timp în care m-am ocupat aproape integral de proiectul la care țin tare mult, Școala de Film. E un proiect educațional făcut alături de actrița Cosmina Stratan și de regizorul spaniol Antonio Mendez Esparza pentru cei care au peste 30 de ani (în cea mai mare parte) și sunt interesați sa facă tranziția către o carieră în film. Potențiali actori, regizori, scenariști. De altfel, 18 actori de la Școala de Film sunt în Nu e locul tău aici, inclusiv Teodor Butănescu, cel care joacă rolul fiului. Teo are 20 de ani, deci mai sunt și excepții... Adolescenta care a primit rolul principal în următorul meu film, Ela sau Jurnalul unei fete cuminți din România e tot de la Școala de Film. Scenariul proiectului ăsta, al celui pe care încep să îl filmez în septembrie, e scris de Adriana Neagoe, și ea tot o absolventă a acestei școli (secția Scenaristică). Nu am stat degeaba, am crescut. Altfel, în toți anii ăștia, în afară de Școala de Film, nu am învățat nimic, sunt la fel de orgolios și încăpățânat. Poate m-am maturizat ca artist. Fac film fiindcă încă îmi pare cel mai bun vehicul artistic pentru a capta și transmite emoție. Îmi pare că e formula perfectă pentru timpurile astea: în două ore poți să descrii un destin, poți să emoționezi, poți să faci oamenii să se gândească la cum se leagă/conectează cu lumea din jurul lor. Nu e puțin lucru.

Cadre-secvență aproape în totalitate

Cinesseur: Care e (meta)povestea facerii sau desfacerii acestui film?

Florin ȘERBAN: Filmul a pornit de la un exercițiu în Școala de Film, un exercițiu de actorie pentru clasa de actorie - Actorie 2. Un actor trebuia să joace rolul unui tată care, din anumite motive, își disprețuia copilul. Apoi exercițiul a tot evoluat, în ultimii 4 ani am tot scris la el. A primit finanțare de la CNC și apoi m-am apucat de casting, care a durat mai bine de 2 ani. Castingul a fost pentru rolul fiului, rolul jucat de Teodor Butănescu, un tânăr actor extraordinar. Apoi, după ce l-am găsit pe Teo, imediat a apărut Adrian Văncică și a fost dragoste la prima vedere. De fapt, pe Adrian l-am văzut prima dată pe viu în holul TNB, la Gopo, și am știut de atunci că el va fi, dar nu i-am spus când a venit la casting.

Multe repetiții au fost pentru proiectul ăsta, apoi un fel de a filma foarte precis, cadre-secvență aproape în totalitate, la cameră cu un om care mie îmi e tare drag: Liviu Mărghidan. Toata echipa a fost așa… de vis. Foarte dedicați, pasionați, deși unii făceau asta pentru prima oară, atât actori, cât și oameni din echipă.

Cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată…

Cinesseur: Știu de ce ai ales Reșița ca principal loc de filmare, însă de multe ori întoarcerea acasă nu-i o aterizare facilă. Care au fost cele mai dificile - cum se zice acum - provocări? Și - dacă vrei - o întrebare telefonată ca unele pase la fotbal: ai încercat să exorcizezi ceva draci cu filmul ăsta tras acolo?

Florin ȘERBAN: Nicio exorcizare! Am ales Reșița fiindcă e un oraș foarte cinematografic, neexplorat cu adevărat și foarte potrivit cu povestea - îl cunosc bine, fiindcă am crescut acolo. Am avut enorm de mult ajutor din partea tuturor, de la primar până la oamenii pe care i-am deranjat cu filmarea unei scene de noapte de acțiune, violentă. Nu doar că ne-au tolerat sub ferestrele lor, urlând până la 4 dimineața, dar văzându-ne plouați și înghețați, ne-au făcut o oală imensă cu ceai de fructe, fierbinte. Cel mai bun ceai pe care l-am băut vreodată ăla a fost. Doar interioarele au fost filmate în București, iar asta pentru ca filmarea în locație în afara Bucureștiului e costisitoare, iar bugetul filmului a fost extrem de redus.

Teo Butănescu este un actor minunat

Cinesseur: Ce l-a scos pe Teodor Butănescu din mulțimea tinerilor care au dat probe (înțeleg că a durat vreun an castingul pentru acest rol)?

Florin ȘERBAN: Au fost la casting cred că în jur de 1.000 de băieți din toate părțile: studenți la UNATC, elevi care activează la diverse trupe de teatru de liceu, băieți fără nicio experiență în actorie, care au răspuns unui ad pe rețele sociale, prieteni ai unor prieteni, copii ai unor prieteni etc. Mulți! Iar Cătălin Dordea, directorul de casting, a fost tare răbdător. Când a venit la casting prima oară, Teo era student in anul 1 la UNATC. Extrem de curajos ca actor, foarte citit pentru vârsta lui, curios, sensibil, cu o lume interioară fascinantă, chiar minunat. Nu mai știu la câte sesiuni de casting a venit până când l-am chemat, alături de încă 4 băieți, la Actorie 1, la Școala de Film, într-o grupă creată doar pentru ei.

Le-am spus de la început că întregul program al acelei grupe înseamnă bazele actoriei de film, dar că, în același timp, e o sesiune de casting întinsă pe câteva săptămâni din vacanța lor. La sfârșit mi-am dat seama că Teo e pur și simplu de neînlocuit. Am lucrat apoi mult împreună, față în față, pe scenariu, apoi în repetiții cu Adrian (Văncică). A trebuit să își amâne anul la UNATC, cei de acolo au fost înțelegători și l-au lăsat. Teo își va relua studiile de actorie acum, în toamnă. Altfel, n-ar fi fost posibil să meargă și la cursuri, și să facem tot ce trebuia făcut (repetiții, întâlniri, studiu individual, lecturi).

Cinesseur: Lecturi? Ce i-ai dat de citit?

Florin ȘERBAN: Există bibliografia și filmografia cursului pentru toți cei admiși. I-am dat pentru rolul ăsta două cărți anume, așa cum procedez și în alte cazuri, fiindcă recomandările țin seama de poveste, de specificul rolului și de actor. Lui i-am recomandat Cântece învățate de la mama - autobiografia lui Marlon Brando scrisă cu Robert Lindsey și Pastorala Americană a lui Philip Roth.

Cinematografia noastră e una dintre cele mai interesante din Europa*

Cinesseur: Plecând de la titlul filmului, unde crezi ca ar putea fi locul tău (în lume, în cinematografia din RO), ești filosof prin formare, mă gândesc că te preocupă și chestiunile astea?

Florin ȘERBAN: Dacă mă preocupă locul meu în cinematografia românească zici? Da, mă preocupă, sigur. Indiferent de studiile de filosofie, mă preocupă. Sunt tare mândru ca fac parte din generația asta de oameni care fac film. Cred că, în ciuda condițiilor de producție complicate și a subfinanțării întregului sector cultural, cinematografia noastră e una dintre cele mai interesante din Europa.

Cinesseur: Am văzut pe imdb că e gata Hamlet. Când l-ai făcut, cum - și aș îndrăzni să zic - și de ce?

Florin ȘERBAN: Da, Hamlet e în mare măsură gata, dar va fi lansat după Nu e locul tău aici. E un film foarte diferit de celelalte pe care le-am făcut. Acolo este exorcizare, a fost o exorcizare. Nu e după Hamlet-ul lui Shakespeare. Pretextul narativ e o sesiune de casting pentru personajele din Hamlet care mor pe scenă în piesa originală. Și un regizor nebun care închide 5 actrițe într-o sală așteptând să se omoare între ele.

Voi face filme în care spectatorii să se recunoască

Cinesseur: Speaking of which: avem Love 1, Love 2... Pe când Love 3?

Florin ȘERBAN: Uffff… nu știu! Problema cu trilogia asta este că filmele din ciclul Dragoste sunt destul de neprietenoase cu publicul. Și nu sunt foarte prietenoase nici cu festivalurile. Sau, mă rog, festivalurile cu ele. Asta deși Dragoste 1. Câine a fost la Sarajevo și a luat două premii acolo. Îmi sunt foarte aproape de suflet, dar, dacă te grăbești cu vizionarea și ai așteptările nepotrivite, par exerciții estetice.

Spre exemplu, Dragoste 2. America, probabil filmul care mă reprezintă cel mai mult, a fost foarte puțin văzut. Și înțeleg de ce, căci e neașteptat și în poveste, și în felul de a juca al actorilor, și în tratamentul vizual. Iar un spectator obișnuit cu interpretări realiste, cu method acting, va fi confuz la început. Apoi, dacă nu marșează pe propunere și nu are încredere în film, l-am pierdut. Felul in care curge povestea e și el neașteptat. Cred că trebuie să am grijă cu astfel de filme, cu astfel de experimente, căci poți foarte ușor să-ți înstrăinezi un public interesat de cinema și iubitor de povești, dar nu foarte deschis la experiment. Dragoste 1 si 2 a fost un moment în cariera mea, o să revin acolo cândva, dar nu acum. Deci, Dragoste 3 va mai aștepta, iar până atunci voi face filme în care spectatorii să se recunoască, filme la care spectatorii să se emoționeze, să strângă din dinți și să se bucure. Așa e Nu e locul tău aici.

Care-i faza cu acest clip?

Una singură: ilustrație pentru episodul al doilea din Nevăzuții (sezonul 2).

Pe blog nu-mi place deloc cum arată clipurile iar pentru acest new installment niște freeze-uri nu erau suficiente.

—

Rămânând doar o voce, personajul său este dovada că în lumea lui Resnais nevăzuții pot exercita din când în când o putere mai mare asupra realității decât cei care ocupă centrul cadrului. Răsteala sa de dincolo de perete este imaginea barierelor invizibile dintre oameni, temă recurentă în opera cineastului francez, așa cum spuneam. Prin vocalizarea magistrală (se poate vorbi în acest caz despre un rol de voce), Claude Rich imprimă consistență unui personaj care este, în esență, zgomotul de fond al unei/unor vieți irosite. [textul integral este aici]

Another two things on Paul Thomas Anderson’s latest trick (or one trick pony):

• ​Thomas Pynchon's novel is a deep exploration of the counterculture movement and the military-industrial complex. The PTA film reduced these complex themes into essentially a father-daughter family drama. In this context, Pynchon’s revolutionaries are just window dressing.

• OBAA reminded me of movies like R.P.M. or even Zabriskie Point. It’s spectacle for the sake of spectacle, filtered through hip filmmaking, but not trying to break new ground so much as sell sizzle with no steak.

The plot of What Happened Was... is straightforward: Jackie Marsh (Karen Sillas), an executive assistant at a New York law firm, invites her colleague Michael (Tom Noonan) to her apartment for a first date. Essentially, the two co-workers have dinner and react to each other’s insecurities and paranoia. Or maybe they simply confront them in a conversation where the symbolic power shifts constantly.

The directing and camera work are excellent and capable to manage the limitations of space with a few different techniques. The camera movements clarify the relationships between these two characters and set the tone of the scenes. For instance, during the first 10 minutes, the music, editing, and visuals establish the female lead’s background before she speaks a single word. This approach reminds me of Hitchcock, who often used similar techniques (visual cues) to establish characterization and background.

In its simplest form, the film is a one-act play (written by Noonan) about two lonely people struggling to communicate their intentions. Haunted by their pasts, they shift between a basic need for isolation and the hope (or the desire) that someone will eventually rescue them.

But could this be remotely possible? Not going to answer :)

P.S.: Tom Noonan's own play-turned-film won the Sundance Grand Jury Prize for Best Dramatic Feature in 1994.

„The end of a critic’s, or a moviegoer’s, list is where the oddball magic really happens. The movies here are the stragglers, the drifters, the hobos that not all of society loves. These are movies that may have been kicked off the list, put back on and kicked off again - they don’t ask for easy membership in any club. These are movies that may have reached us in ways we can’t quite parse, even after we’ve spent hours or days thinking and/or writing about them. If all top-10 lists are subjective (and all are, no matter how pompous some critics may be in presenting their choices), the tail end of the average list is truly the untamed wilderness, the place for inexplicable passions, for wooliness, for massive quantities of «What the f-itude?»”

Parafrazez The Prodigy și zic: They took our brain to another dimention (pun intended)! De-asta și intră la categoria Mențiuni mai mult decât speciale (singurele și singurii). I-am spotuit în seriile tv pe care le urmăresc (selectiv) în care, tocmai fiindcă le-au fost oferite spațiu de manevră și posibilități de exprimare, au luat personajele în proprietate și le-au catapultat la alt nivel.

Ladies & gents, am onoarea: Ntare Guma Mbaho Mwine (as Freddy Fasano in Smoke - S1) & Tramell Tillman (as Seth Milchick in Severance - S2). Mr. Milchik will also do the honors. Ready?

25. El Jockey / Kill the Jockey (regia: Luis Ortega/2024)

Hint: Primul cadru din seria „sucitelor” (a se vedea locurile 22 & 12).

24. Mamlaket al-qasab / The President’s Cake (regia: Hasan Hadi/2025)

23. Håndtering av udøde/Handling the Undead (regia: Thea Hvistendahl/2024)

Hint: cadrul de față are un pandant la poziția 17.

22. Pendant ce temps sur Terre/Meanwhile on Earth (regia: Jérémy Clapin/2024)

21. Dala qasqiri/Steppenwolf (dir.: Adilkhan Yerzhanov/2024)

20. Campo di battaglia (regia: Gianni Amelio/2024)

19. Sept promenades avec Mark Brown (regia: Vincent Barré & Pierre Creton/2024)

18. Los hiperbóreos/The Hyperboreans (regia: Joaquín Cociña & Cristóbal León/2024)

Hint: Scroll până la locul 6 pentru a vedea ce înseamnă să filmezi cu o cameră vintage. Bine, cameră e un fel de a spune. E ca punchline-ul ăla dintr-un banc faimos: dacă și aia e cameră: Sony Ericsson W 595.

17. 2000 Meters to Andriivka (regia: Mstyslav Chernov/2025)

16. L'accident de piano (regia: Quentin Dupieux/2025)

În lungmetrajul de față, centrat pe a face un mișto rupător la adresa influencing-ului, pianul apare din primul cadru, cioara care se izbește de parbriz reînvie din nămeții în care fusese îngropată, iar titlul filmului apare pe ecran la minutul 54:57 și apoi, ca să fim siguri că nu-l ratăm, la final.

Hint sau P.S.: E alt pian, nu ăla de mai jos ;) Nu-i nici măcar pianul din penultimul film al lui Dupieux, pianul din care curge apă :P E altul, complet diferit :))

15. Mirrors No. 3 (regia: Christian Petzold/2025)

14. Gouzhen/Black Dog (regia: Guan Hu/2024)

Hint: Nu e singurul câine negru de aici, îl găsiți voi și p-al doilea, sunt absolut convins.

13. Miocardio (regia: José Manuel Carrasco/2024)

12. The Visitor (regia: Vytautas Katkus/2025)

11. Mr. Scorsese (regia: Rebecca Miller/2025) & Cover-Up (regia: Mark Oberhaus & Laura Poitras/2025)

Atât Scorsese, cât și Seymour Hersh, protagonistul din al doilea documentar sunt uniți în munca lor de această pildă.

10. Little, Big, and Far (regia: Jem Cohen/2024)

9. Sovereign (regia: Christian Swegal/2025)

Apropo de câini negri: este unul dintre finalurile care-ți smulg inima din piept fără să-și propună asta. Sigur, trebuie raportat la contextul care-l precedă.

8. 风流一代/Feng liu yi dai/Caught by the Tides (regia: Jia Zhang-ke/2024)

7. The Damned (regia: Roberto Minervini/2024)

6. Dry Leaf (regia: Aleksandre Koberidze/2025)

Genul de film-proiect experimental care i-ar fi plăcut lui Godard. Cum se zicea pe vremuri: nu vă reglați receptoarele video, e de la el. De la Sony ăla pomenit mai sus.

5. The Outrun (regia: Nora Fingscheidt/2024)

Nu e singura care procedează așa, Jem Cohen (locul 10) recurge la același procedeu doar că expandează studiul la altă scară.

4. Sotto le nuvole (regia: Gianfranco Rosi/2025)

Trișez oleacă (în sensul că titlul pomenit mai jos nu a prins clasamentul: încă de când le-am văzut, am avut senzația că astea două cadre merg minunat împreună. Primul e din Ressurection-ul lui Bi Gan.

3. Bird (regia: Andrea Arnold/2024)

Îmi voi permite o cvasimilitudine, legând acest cadru de unul aproape la fel (de unde și numele rubricii, nu?) din The Outrun. Ambele au de-a face cu întâlnirea de tip miracol între regnuri.

Tot o pasăre, doar că în plan ceva mai îndepărtat ;)

2. The Mastermind (regia: Kelly Reichardt/2025)

1. آواز بوقلمون / Une langue universelle / Universal Language (regia: Matthew Rankin/2024)

Un cadru recurent, veți zice. Da, este al treilea din categorie ;)

Să nu uităm cele 3 ***. Sunt importante. Duc dincolo. Am conceput acest clasament ca un dialog între mediile unde scriu. Navigare ușoară!

Sunt curios dacă știți de unde e cadrul ăsta, nu e musai să știți, nici măcar să vă simțiți obligați a încerca să răspundeți, nu e musai nimic in the end, îl folosesc doar ca ancoră în context.

Altceva aveam a (s)pune aici, astăzi și în următoarele două zile crăciunești: ce filme și texte literare sunt importante pentru mine în acest decor festiv ce vine ciclic peste noi și ne lasă - observație empirică - așa cum ne-a găsit (dacă nu cumva mai rău de-atât): 0 progres & self awareness.

Așadar, două titluri/zi sau seară în cele trei zile de profil. Literatură și film.

Christmas is a Sad Season for the Poor de John Cheever (tradusă în românește de Ciprian Șiulea prin Crăciunul este o perioadă tristă pentru cei săraci și inclusă în integrala prozei sale scurte de la Polirom - de fapt, toate textele sunt traduse de C.Ș.) este o povestire capcană: te imersează în mrejele observației sociale pentru a te abandona pe final, împreună cu protagonistul, undeva pe terenul nemapat al farsei.

Povestea îl are în centru, la mijloc și pe margini (până la un punct) pe Charlie, liftier într-o clădire de apartamente de lux, care - în ziua de Crăciun - decide să se folosească de #magiasărbătorilor pentru a stârni compasiunea locatarilor cu dare de mână. Doar că, efect pervers, tactica lui funcționează mult prea bine: aceștia, cuprinși de un entuziasm autoindulgent, îl bombardează pe Charlie cu mâncare, băutură și cadouri, nu neapărat din bunătate, ci pentru a-și valida propriul statut de „oameni buni”.

M-am gândit dacă nu cumva Charlie cerșește (sort of) pe principiul „mâna întinsă care nu spune o poveste...”, doar că litania sa nu pare cerșeală („pentru oameni ca mine Crăciunul nu prea e sărbătoare, e trist, n-am pe nimeni”), ci mai curând o formă de expiere a frustrării acumulate în timp. Evident că, pe măsură ce vede ce efect fantastic de acumulare a bunurilor au poveștile lui, pe care le mai și înflorește, începe să-și chestioneze impostura.

Iar aici Cheever vine cu acea pivotare pomenită mai sus: el nu vrea ca povestirea să fie despre moralitatea lui Charlie. Prin evacuarea lui din peisaj, Cheever îl transformă din persoană omniprezentă în vector de transmisie. Prin lamentație și invenții, Charlie a declanșat o reacție în lanț, însă odată ce „darurile” (care în povestire devin aproape toxice) ajung în alt spațiu, duse chiar de el, Charlie și-a îndeplinit rolul narativ. El dispare pentru că Cheever vrea să vedem cum #spiritulCrăciunului, transformat în lăcomie, lovește o altă celulă socială. Așadar, Cheever îl abandonează pe Charlie fiindcă, în logica glumei care a mers prea departe, protagonistul și-a pierdut controlul asupra vehiculului (atât la propriu - liftul, cât și la figurat - propria viață). Când acțiunea se mută în casa administratoarei, noi nu mai privim pilotul, ci privim locul impactului. Charlie dispare pentru că el este deja o cauză pierdută, un obiect aruncat din inerție.

The Man Who Came to Dinner (dir.: William Keighley/1941)

Tehnic vorbind, filmul este un „intrus” în genul #christmasmovies, la fel cum Sheridan Whiteside (personajul de bază/vază) este un intrus în casa unei familii din Ohio.

Crăciunul este aici fundal, nu subiect. Majoritatea filmelor de Crăciun sunt „fierbinți” (în terminologia lui McLuhan): sunt saturate de sentiment, morală și rezoluții clare (reper: It’s a Wonderful Life). În schimb, filmul lui Keighley (o adaptare a unei piese de succes pe Broadway) folosește Crăciunul doar ca dispozitiv de presiune. Sărbătoarea are rolul de a crește temperatura în oala sub presiune care este sufrageria familiei Stanley. Zăpada, colindele și cadourile sunt doar elemente de contrast pentru veninul lui Whiteside.

Mai mult, dacă un film de Crăciun clasic urmărește transformarea unui personaj rău într-unul bun, aici avem exact opusul: Whiteside intră în casă ca un tiran și pleacă (sau încearcă să plece) ca un tiran și mai mare. La rigoare, The Man Who Came to Dinner poate fi un film de Crăciun doar în măsura în care Crăciunul este singurul moment din an în care o invazie a intimității este/ar putea fi tolerabilă social.

Pentru mine și pentru cei care nu au organ pentru sentimentalismul invaziv al sărbătorilor este (sau poate fi) un film Crăciun. Pentru că, dincolo de analogie, am ocazia să o privesc pe Bette Davis într-un minunat exercițiu de reținere și să admir (în termeni de construcție și transpunere) personaje secundare precum cele interpretate de Ann Sheridan sau Jimmy Durante (numele lor nu mai spun nimic astăzi, sadly) - în cazul acestuia din urmă, energia sa banjo (vezi schița lui Harpo Marx) te ia pe sus și sparge monotonia cadrelor. Ok, dialogurile sunt mitraliate cu o viteză amețitoare (sunt anii ‘40, totuși, ăla era standardul), dar ce mai contează? Avem o comedie de moravuri care merge de Crăciun și care funcționează ca un ceas elvețian. Unul care ticăie poate un pic cam tare (am spus asta doar pentru a face legătura cu postarea de mâine).

Rezum: în ce mă privește, filmul acesta, împreună cu proza lui Cheever, formează un diptic perfect al „Crăciunului subversiv”.

P.S:: Apropo de Cheever, check this link, please!

I never admired her or thought of her as an artist, despite her multiple art skills. An aesthete, yes, that’s undoubted, but in the end, she proved, including in this documentary, that she couldn't understand art. Which could also be a definition of fascism.

This particular scene - for me, at least - is still frightening after all these years and tons of movies made simply to impress the viewer: the more they tried, the more they failed. What was absolutely exceptional in Lynch’s case is that he really knew how to capture the terror of suburban decor (and suburban life, for that matter). Consider this: what we see here is possibly the scariest image of a couch ever, just as the corner wall in Mulholland Dr. could be the scariest, apparently, anodine place.

Back here: the seemingly normal, even aesthetically pleasing, domestic scene becomes truly unsettling. The warm, inviting colors and the comfortable furniture contrast starkly with the evil that is about to enter (you know actually that something is going to happen).

The prominent red lampshade in the foreground, initially just a visual element, feels like a portent of danger. Red is, usually, associated with blood, fire, and evil & here acts as a visual cue, foreshadowing the impeding doom.

The beauty and tranquility become a mask, a subtle layer for the horror that is about to enter. It's a perfect example of how Lynch uses visual cues and atmosphere to create a sense of unease and suspense. It's chilling!

One more thing: Bob's appearances in Twin Peaks, including the one signaled here, are definitely not jump scares. While they can be startling and/or shocking, they are rooted in the narrative and serve a deeper purpose than a simple "boo!" moment.

Just look at the scene and mentally zoom in… What do you see?

Beyond cultural commentary, the song's use in As Tears Go By signifies the emotional disruption between the main characters, Wah and Ngor, who struggle to connect amidst the turmoil of their agitated lives. It underscores the challenges and complexities of love in a world far away from the idealized romance of Top Gun.

While As Tears Go By has its imperfections (such as the sound editing), the intricate web of plots, characters, cinematography, soundtrack, lighting, and acting stayed with me through time(s). Even though the director hadn't fully hit his stride, it remains an excellent film, showcasing many of the techniques and motifs that later become trademarks for Wong Kar-wai’s style.

And that use of Take My Breath Away? What a blend of nostalgia and passe temps kind of feeling! Ace film for the most part.

Here are two brilliant examples.

Primo tempo:

„The very beginning of David Lynch's The Straight Story, with the words that introduce the credits—"Walt Disney Presents - A David Lynch Film"—provides what is perhaps the best résumé of the ethical paradox that marked the end of the 20th century: the overlapping of transgression with norm. Walt Disney, the brand of conservative family values, takes under its umbrella David Lynch, an author who epitomizes transgression by bringing to light the obscene underworld of perverted sex and violence that lurks beneath the respectable surface of our lives.” [take a leap here for more]

Segondo tempo:

„Outside of his particular brand of Americana surrealism, I have always admired Lynch’s ability to blend tones. His works are sometimes called horror films, but they are much more than scary. They are filled with humor, playfulness, earnestness, mysticism, and romanticism. These sit side-by-side with the horrors and darkness. Indeed, he had an uncanny ability to pivot tones from scene to scene. One way he achieves this is by how he recontextualizes the familiar. Of making the banal feel spiritual, common horrors seem funny, and the unremarkable turn terrifying. Few other artists can build, for example, such dread out of a plastic telephone or a conversation in a diner. Or who can make a mug of drip coffee seem spiritual.” [excerpted from here]

One day the sadness will end.

It’s a brilliant psychological thriller film about the modern structure of feeling. Or more precisely or to the point: about the mechanics of UN-feeling.

It's a 2021 documentary directed by Jean-Baptiste Thoret that explores the life and career of the Hollywood ex-wonder boy of the 80s: Michael Cimino.

[Ex stands here for excommunicated as well. Or expelled (from Heaven) without seeing its Gates. Sorry,. it’s a word game that I simply cannot miss.]

The undisputable truth: Michael Cimino is a director who epitomized in his heyday both the heights of cinematic achievement and the depths of Hollywood's corrupted ADN.

Starting from a captivating blend of archival footage, candid interviews, and insightful commentary, the film paints a portrait in aqua forte of a complex artist obsessed by his personal vision, even in the face of overwhelming adversity.

Yes, this doc enters the infamous Heaven's Gate debacle. Yes, it also goes beyond mere sensationalism, offering a nuanced perspective on Cimino's motivations. We see him as a conflicted personality & a perfectionist who pushed boundaries but also alienated those around him.

The interviews with Cimino himself, recorded in 2016, shortly before his death, are particularly striking. They offer the subjective perspective (yet nuanced) of an artist reflecting on his life's work and his highs & lows. We can see and hear his passion for filmmaking , his frustrations with the studio system, and above all of these, his unaltered belief in his artistic vision.

The documentary includes the contributions of James Toback (before his #metoo exposure) Oliver Stone and Quentin Tarantino, who offer their insights on Cimino's undeniable impact and legacy in the history of American cinema, adding layers of depth to the film. And we know that Tarantino is good at it;)

Even if you are a fan or not, Michael Cimino, God Bless America is more than a bio-hagiography of a filmmaker: it's also a meditation on the elusive nature of art, on stubborn ambition and its consequences, and the pursuit of the American Dream (yeah, believe it or not, Cimino had a weakness for this).

What does it look like?

Exactly! This looks exactly like the hole in the Royal Abbot’s west pasture in Outer Range.

The difference? Well, if you want the hole truth, there it is: the first one is real.

Reality meets f(r)iction.

Why?

Why not.

One more thing (or should I say another hole in my soul?): The series created by Brian Watkins & led by Josh Brolin will not return for a third season on Prime Video, Amazon just pressed cancel.

However, just like in the movie, there will be another hole in the world. Sooner or later.

What a joke(r)!

On a more serious note now: in this particular case of „Four is what…?”, four is the precise number of major films cited in this truly surprising, amusing and bewildering little (known) gem. But that’s why I’m here: to roll the drum for its own good.

Actually no. Like Kit and Holly.

„He kinda looks like that crossdresser from Psycho.”

Anthony Perkins, right? Right!

Let’s roll some other numbers as well.

85. Capital of Angola.

(Luanda, of course!)

Q 3 on Jukebox. Just play it. Not gonna end well ;)

Yeah, you’re welcome!

P.S.: Who’s Francis Galluppi?

At first they saw nothing, but they were shaken by a new fear. At their right, seated, was a young man clothed in a long white garment, showing in that darkness like snow. He seemed to be awaiting them.

“Be not affrighted: he is not here: for he is risen. Why seek ye the living among the dead? Remember how he spake* unto you when he was yet in Galilee, Saying, The Son of man must be delivered into the hands of sinful men, and be crucified, and the third day rise again.”

The women listened, terrified and trembling, not able to answer, but the youth went on, “Go quickly, and tell his disciples that he is risen from the dead; and, behold, he goeth before you into Galilee; there shall ye see him.”

(Giovanni Papini - Life of Christ)

* archaic past of speak

On Prime Video.

Did not expect this, high on a happy vibe hearing it though.

Many of you maybe have noticed some tiny little posts on my blog about Season 1 (back in 2022). I was totally enthralled I must say.

Full disclaimer: I love the films (or shows - case in point) that make you believe in what they depict or build. Or at least that make you think: this could be possible, this is tangible etc.. Outer Range had this (magical) power on me. I loved the first season & the way they use the songs. E.g.: The My Prayer set-piece was utterly beautiful.

And now we have this trailer transporting us directly at show’s deepest core. It looks like this second season propels us & its characters deeper into the void. Properly surreal and great.

Ces trois là ont marqué leur époque en choisissant de se jeter corps et âme dans le cinema indépendant. The Death of a Chinese Bookmaker/Meurtre d'un Bookmaker Chinois est une merveille, Gloria un indélébile chef d'oeuvre et A Woman Under Influence/Femme sous influence un film qui militait déjà pour la cause des femmes avec une Gena Rowlands fabuleuse.

Quant à Husbands il personnifie l'intimité artistique que ces trois grands acteurs partageaient.

Parlez-vous français? Non? Je vous invite donc à l'adopter :)

In case you wonder… These are South Korean film tickets for Wong Kar-wai's IN THE MOOD FOR LOVE, CHUNGKING EXPRESS and HAPPY TOGETHER.

Style, baby! Style.

The credit for directing goes to Martin Scorsese, but it appears that he's responsible especially for editing source footage and some contemporary interviews. Don’t wanna be mean, diminish his work or something, it’s just a thought that crossed my mind: if he'd had more input, there would probably been a couple of bloody mafia bits/hits included :))

But seriously (this is an album’s title, just check Phil Collins discography), the actual footage of the performances and tour coverage are the pulsatile core of the film.

I never was a great fan of Dylan’s voice (or the harmonica), though I’ve always considered him a great song writer. But here Dylan's performances from this tour have totally converted me. What a strong stage presence, and delivery, a total pro. He shows the spectacular voice control and phrasing he had acquired by that time of his career. I now feel his reputation is completely deserved and these performances absolutely prove it.

And Sharon… The Beauty Queen.