Aeroportul Iaşi este singurul din România (şi, foarte probabil, de pe o rază destul de mare în afara graniţelor) care a raportat o micşorare a numărului de zboruri – şi, implicit, de pasageri – după ce s-a mărit şi modernizat considerabil.

Însă era o părere personală care suna mai degrabă a informaţie aproape certă, aşa că am zis să fac un pic de documentare înainte, să văd cum o pot transforma concret pe una într-alta.

Surprinzător pentru mine, am găsit mai multe exemple de reducere a numărului de curse aeriene după extinderea sau modernizarea infrastructurii aeroportuare. Vreo trei numai în Germania, dintre care cazul cel mai răsunător ar fi Berlin Branderburg (BER), construit printr-o investiţie masivă pentru a consolida şi optimiza traficul din metropola germană. Apoi aeroporturi regionale din Spania. Chiar şi Gatwick (LGW) din Londra înregistrează o scădere a traficului de ~5% în prima jumătate a lui 2026.

Cum Iaşul nu se compară cu niciunele dintre cele de mai sus – şi, oricum, afirmaţia cu performanţa negativă a acestuia era numai de deschidere –, n-am vrut să pierd prea mult timp intrând în detalii. L-am rugat pe Google AI să treacă în revistă cauzele care duc la apariţia acestui fenomen, apoi să-şi concentreze raţionamentul doar pe situaţia particulară a Iaşului. A reieşit o analiză pe care am sintetizat-o (şi completat-o pe ici, pe colo) astfel:

• Taxe aeroportuare crescute agresiv (25%, no less), în încercarea de a recupera repede investiţia masivă. Cum, în aviaţia comercială, decizia de a opera un zbor aparţine exclusiv companiilor aeriene, care îşi mută rapid avioanele acolo unde au cele mai multe condiţii pentru maximizarea profitului, asemenea creştere a unui cost direct este decisivă în decizia de a ocoli Iaşul – şi a merge la Suceava, spre exemplu. Ceea ce ne duce la…

• Efectul Moldova. Pe o rază de ~150 de kilometri se găsesc încă două aeroporturi decente: Suceava şi Bacău. WizzAir îşi intensifică activitatea pe primul, în timp ce al doilea tocmai a fost legat la autostradă. Iaşul rămâne astfel la marginea lumii, şi la propriu, şi la figurat.

• Revenirea Chişinăului. Odată cu izbucnirea războiului din Ucraina şi complicarea situaţiei spaţiului aerian al Republicii Moldova, un număr uriaş de călători moldoveni au folosit Iaşul ca poartă aeriană. Pe măsură ce Aeroportul Internațional Chișinău a reușit să își securizeze zborurile, să redevină atractiv pentru operatori mari și să ofere rute directe atractive, o parte din traficul de tranzit din Republica Moldova a revenit la Chișinău.

Cum s-a mai întâmplat şi în trecut, nişte idei pertinente la care am ajuns mai degrabă incidental. Dacă pot eu, poate oricine – cu atât mai mult cei avizaţi să gestioneze Aeroportul Iaşi. Dar cum lucrurile sunt în cădere liberă (deocamdată la figurat, să sperăm că nu vom ajunge şi la sensul propriu al expresiei), concluzia e evidentă: este ori incompetenţă, ori rea-voinţă. Indiferent pe care opţiune mergem, e limpede că oamenii puşi acolo nu sunt ce trebuie. Nu pentru un oraş cu trei universităţi, pol de dezvoltare IT, cu comunităţi turce şi arăbeşti consistente, inclusiv în mediul de afaceri.

Totuşi, dacă Iaşul se distinge – într-un mod atât de nefericit – de celelalte oraşe mari ale României, pare să aibă în comun cu ele traficul rutier.

Abia aici ar fi trebuit să înceapă articolul pe care îl aveam iniţial în minte.

În miezul unei zile de vară, când şcolile sunt închise, mulţi sunt în concedii, iar restul se presupune că lucrează pe undeva, oraşul este practic blocat de maşini. Oriunde te uiţi, vezi un imens covor de maşini, îmbâcsit de noxe de eşapament. (Nu mai pomenesc de şantierele pornite cu doar câteva săptămâni înainte de începerea anului şcolar, că iar mai scriu o pagină de A4 pe lângă subiectul pe care îl mai am, încă, în minte)

Asta înseamnă că sunt foarte mulţi oameni care ascultă radio – vreau să cred că fac asta şi că nu sunt cu ochii lipiţi în ecranul telefonului (deşi am exemple concrete, inclusiv printre cunoscuţi, de şoferi care trec prin oraş urmărind seriale pe Netflix la volan). Un radio sufocat în ultima vreme de reclamele celor de la Kaufland; o publicitate agresivă, exasperantă pe alocuri de-a dreptul cretină, inclusiv pe TV, dar, din nou, asta-i altă poveste. Prin noianul celor 200 de magazine pe care le sărbătoreşte lanţul de retail, am auzit un spot al altcuiva, cu un mesaj mai mult decât decent: nu trebuie să fii mereu primul; merit are şi cel care dibuieşte o idee bună, o preia şi o face şi mai bună.

Nu strică, prin urmare, să te mai uiţi şi la ce fac alţii, să înveţi de la ei – din succese, dar mai ales din greşeli.

Aşa se face că am citit recent un material despre cum Japonia are şi ea o problemă cu urşii – şi despre cum încearcă să o ţină sub control, cu un mix de legislaţie, tehnologie (AI, drone, lupi robotizaţi) şi resursă canină (exemplare de Finnish Karelian), aplicate în combinaţii diverse, în funcţie de specificul zonei în care se intervine.

Karelian Bear Dog (denumirea oficială a Federaţiei Chinologice Internaţionale), este un câine de talie medie spre mare, recunoscut pentru curajul său excepţional şi instinctul nativ de vânător. Originară din Finlanda, rasa a fost creată pentru a vâna animale mari şi periculoase, în special urşi şi elani.

Sunt convins că o altă ţară ajunsă să se confrunte cu o reală criză a urşilor (pe lângă toate crizele tradiţionale cu care se mândrea), ar avea foarte multe de învăţat de la japonezi şi despre convieţuirea cu aceste mamifere (fiindcă asta rămâne trăsătura culturală principală a niponilor: comuniunea cu- şi conservarea naturii) – nu doar despre transporturi feroviare excepţionale, curăţenia ireproşabilă de pe stadioane şi eticheta aşteptatului la coadă.

Totodată, aceeaşi ţară (miră pe cineva?) ar putea învăţa din necazul portoricanilor, mica naţiune insulară aflată în pragul dezastrului din cauza lipsei de apă potabilă – născută dintr-o combinaţie-limită de secetă severă şi autorităţi indiferente la deficienţele infrastructurii învechite de alimentare cu apă. Sună cunoscut, bănuiesc, mai ales pentru locuitorii din Bucureşti, trist oraş-fanion al României din acest punct de vedere.

Sunt convins, după cum am mai spus, că accesul tot mai dificil la sursele de apă va complica din ce în ce mai mult existenţa omenirii în viitorul relativ apropiat. Unii vor ridica din umeri, oftând neputincioşi, apoi vor trimite preoţimea pe câmpuri să-l roage pe Dumnezeu să trimită ploaia (deci tot altcineva să facă ceva, nu ei); alţii vor porni conflicte armate pe lângă care maşina de tocat din Ucraina va părea o jucărie – fiindcă una e megalomania unui individ, alta e când te taie foamea sau setea. Încep să mă gândesc că schimbarea numelor diferitelor întinderi de apă din proximitatea Statelor Unite are în spate mai mult decât simpla aroganţă a celuilalt megaloman, de pe partea ailaltă a globului.

Între timp, cât mai avem apă, am găsit o listă cu tarifele practicate de fiecare companie de apă din România, validat la 1 august 2026 de ANSRC (Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi Publice).

E de-a dreptul ridicol câte Autorităţi din astea de reglementare fiinţează – pe bani nu puţini, sunt convins – într-o ţară în care cele mai multe lucruri se petrec la voia întâmplării, ori a unor indivizi care trag sforile eficient, din umbră, fără să se împăuneze cu atâtea titulaturi.

Ordonată descrescător, lista arată că apa cea mai scumpă se găseşte în Moldova, regiunea cea mai puţin dezvoltată a ţării. Patru din companiile din Top 5 se găsesc în Vaslui, Iaşi, Neamţ şi Galaţi. Cum s-ar spune, suntem prea săraci să ne permitem lucruri ieftine.

Share Colţul cronicarului

Noi am ajuns doar până la Cracovia, unde chihlimbarul se găseşte din belşug – sub formă de bijuterii şi obiecte de artizanat – în bazarul Sukiennice din piaţa centrală Rynek Główny, care freamătă de turişti şi negustori deopotrivă. Furtunile puternice care au lovit litoralul baltic în această vară au declanşat o adevărată frenezie în Polonia, aducând pe plaje cantităţi record de chihlimbar.

Primele dovezi de obținere a sării în regiunea actuală a Poloniei datează din Epoca Pietrei, când comunitățile locale colectau apa sărată din izvoarele de suprafață și o fierbeau în vase de lut pentru a extrage cristalele. Exploatarea (subterană) pe scară largă a început la jumătatea secolului 13 – şi două dintre minele înfiinţate atunci au devenit celebre, funcţionând neîntrerupt timp de trei sferturi de mileniu, până în anii 1990 (mineritul comercial fiind oprit în primul rând din cauza scăderii accentuate a preţului mondial al sării).

În secolul 14, regele Cazimir al III-lea cel Mare a unificat exploatările sub compania regală Żupy Krakowskie (Salinele din Cracovia), iar profiturile din comerţul cu sare reprezentau o treime din veniturile trezoreriei regale, finanţând direct construcţia de universităţi, castele şi fortificaţii.

Datorită valorii lor istorice și tehnologice excepționale, ambele situri au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO. Dintre cele două, Wieliczka este mai populară decât sora as, Bochnia, fiind pe prima listă oficială emisă de organizaţie în 1978.

Tradiția minieră poloneză a depășit granițele industriei. Generații de mineri cu talente artistice au sculptat în adâncuri adevărate orașe subterane. Un exemplu remarcabil este Capela Sfintei Kinga din mina Wieliczka, o uriașă catedrală subpământeană săpată dăltuită în întregime – altarele, basoreliefurile, până şi candelabrele – în sare.

Capela Sfintei Kinga este decorată cu scene religioase precum cea de mai sus, iar întreaga mină este împânzită cu statui sculptate în sare. Lucrarea din dreapta este închinată unui vizitator de seamă al salinei, astronomul şi savantul Nicolaus Copernic – cel care a pus bazele astronomiei moderne, formulând în secolul 16 teoria heliocentrică a Sistemului Solar (Pământul şi celelalte planete se învârt în jurul Soarelui).

Demonstraţia sa matematică, publicată în lucrarea De revolutionibus orbium coelestium” („Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești”), a dărâmat credinţa de peste o mie de ani conform căreia Pământul se află fix în centrul universului (teoria geocentrică).

Sfânta Kinga – patroana spirituală a minerilor de sare și ocrotitoarea Poloniei (și a Lituaniei) – este direct legată de legenda descoperirii principală a locului, precum şi de un personaj celebru al istoriei recente.

Prinţesa Kinga s-a născut în anul 1224, fiind fiica regelui Béla al IV-lea al Ungariei și nepoată a Sfintei Elisabeta a Ungariei. La vârsta de 15 ani, a fost căsătorită din motive politice cu Boleslav al V-lea cel Sfios (prinț al Cracoviei și Poloniei). Refuzând să primească aur sau bijuterii drept zestre de la tatăl său, Kinga a cerut o mină de sare din Ungaria pentru a veni în ajutorul poporului polonez. Înainte de a pleca spre Polonia, ea a aruncat inelul de logodnă în puțul minei. Legenda spune că, la scurt timp după sosirea în Polonia, în primul bulgăre de sare extras la Wieliczka a fost descoperit inelul ei de logodnă, marcând astfel descoperirea miraculoasă a zăcămintelor de sare pe pământ polonez. După moartea soțului său în 1279, și-a împărțit averea săracilor, a intrat în Ordinul Clariselor și a fondat o mănăstire (Stary Sącz), unde a murit în anul 1292.

Kinga a fost beatificată în 1690 şi canonizată în 1999 de către Papa Ioan Paul al II-lea – care are propriul său monument în parcul (dedicat, bineînţeles, sfintei) de la suprafaţă.

Toate acestea ni le istoriseşte ghidul, preţ de două ore cât durează vizita în Salina Wieliczka (accesul turiştilor este permis doar în tururi ghidate). Mergem la pas prin galerii nesfârşite şi-mi dau seama că vedem o foarte mică parte dintr-un imens labirint subteran. Ca lungime totală a galeriilor şi coridoarelor (peste 287 de kilometri) şi număr de camere (peste 2.000), Wieliczka este cel mai elaborat complex salin subteran vizitabil din Europa.

Cu toate acestea, Salina Slănic Prahova este recunoscută oficial drept cea mai mare din Europa ca dimensiuni şi volum de sare excavată.

Dar şi la suprafaţă Wieliczka deţine un obiectiv inedit: Tężnia solankowa – pe care nu ştiu să-l traduc altfel decât prin denumirea sa oficială în engleză, Brine Graduation Tower.

O uriaşă construcţie din lemn, concepută practic ca un rastel îndesat cu crengi de porumbar (blackthorn, în engleză), instalaţia foloseşte solancă (apă cu o concentraţie extrem de ridicată de sare), extrasă din adâncurile minei, de peste 200 metri sub pământ. Saramura este pompată la nivelul superior al structurii, de unde se prelinge liber peste mănunchiurile vegetale. O parte din apă se evaporă, iar aerul din jur se umple de o ceață fină bogată în microelemente (sodiu, iod, brom, magneziu). O şedinţă de relaxare de 30 de minute în acest microclimat salin este considerată ideală pentru revigorarea organismului, inhalaţiile de aerosoli salini curățând căile respiratorii şi contribuind la ameliorarea astmului, a alergiilor, a sinuzitei – susţinând şi sistemul imunitar. E practic o salină în aer liber, ceva ce eu n-am mai văzut până acum.

Salina Wieliczka este supranumită Catedrala subterană a Poloniei. În fiecare an, aici vin aproape două milioane de turişti. Considerând un preţ de 176 zloţi pentru o singură vizită (preţul standard pentru un bilet combo salină + turn), rezultă un venit anual de aproape 80 de milioane de euro pentru statul polonez.

Îmi este imposibil să nu mă gândesc că, undeva mai la dreapta pe harta Europei, ignoranţa unui alt stat a dus la prăbuşirea uneia dintre cele mai vizitate saline din România, Praidul găzduind şi unul dintre cele mai mari zăcăminte de sare de pe continent…

Share Colţul cronicarului

Specie a genului epic, scrisă în proză, de mare întindere (mai bine de 550 de pagini). Are o acțiune complexă desfășurată pe mai multe planuri cu personaje numeroase și puternic individualizate (acțiunea se plimbă înainte și înapoi pe axa anilor 1950-1975, relatată din perspectiva a patru-cinci naratori principali, fiecare introducând alte câteva personaje secundare, cu traumele, năzuințele și regretele lor) — și o intrigă complicată care reflectă o imagine cuprinzătoare a vieții (dispariția unei fete de 13 ani în pădurea titulară pune în mișcare o investigație care dezgroapă trecutul complicat al unei familii de bogătași americani).

Ce m-a atras spre această carte e faptul că numita pădure se află în pitoreștii Munți Adirondack, o zonă cu păduri vechi și întinse, nu foarte departe de Marile Lacuri, în colțul de nord-est al Statelor Unite, în apropiere de granița cu Canada. Acolo am petrecut o vară în urmă cu 20 de ani, ascultându-i pe localnici povestind despre munții lor splendizi ca și cum ar fi fost singurul loc din lume unde toamna pădurea își schimbă culoarea, iar iarna temperaturile scad sub zero grade. (Când, la schimb, le istoriseam despre iernile de altă dată ale românilor, cu geruri de -20 de grade și troiene cât un stat de om prin orașe, mă priveau ca pe o arătare de pe altă planetă... ceea ce și eram, într-un fel).

Ce m-a făcut să o duc până la capăt a fost îmbinarea de roman polițist și jurnal (tragic) de familie, pentru care pădurea și dispariția unei fete se dovedesc doar impulsul de a începe istorisirea. E un slow-burn care își construiește — sau, mai degrabă, își dezvăluie — cu grijă protagoniștii, eroi și antieroi, conducându-i spre un climax și el dual, dulce-amar.

Glasul pădurii este lipsit de profunzimile filozofice ale lecturilor dinaintea lui (fiind, astfel, o schimbare de ritm binevenită), dar este un volum cu o densitate mare de personaje și destine care se întrepătrund, astfel încât nu prea merge "consumat" în doze mici, de vacanță. Am "ciugulit" din el când și când, în câte un respiro de vară (fiindcă nu poți citi despre un codru des, încâlcit și întunecos când te coci la 40 de grade, sub un soare deșertic; cu atât mai puțin să păstrezi în minte liota de personaje, când simți că ți se scurge creierul prin fiecare por) — ca să-i dau de gust numai când am legat mai mult de 200 de pagini odată.

E un puzzle construit — și amestecat — cu migală, prin urmare cere implicarea unui cititor pasionat care să-i descopere farmecul și să-l facă la loc.

Share Colţul cronicarului

Roluri principale: Tom Holland, Jon Bernthal, Sadie Sink, Mark Ruffalo, Zendaya, Jacob Batalon, Tramell Tillman

Durata: 2h 25m

Problema dintotdeauna a personajului Spider-Man este că, pe marele ecran, actorii îi depăşesc întotdeauna vârsta. Age out of the character, cum s-ar spune în limba neaoşă a eroului. Dar pare că, odată cu Brand New Day, Marvel şi Sony şi-au făcut curaj să rupă bucla infinită a adolescenţei lui Peter Parker, lăsându-l să se maturizeze odată cu actorul care îl interpretează.

După manevra care l-a şters din memoria lumii la finalul lui No Way Home, patru ani mai târziu (sau cinci, în funcţie de care parte a ecranului argintiu vrem să fim), Peter este un aproape-adult singur, refugiat complet în viaţa solitară de super-erou al străzii, nevoit să regăsească drumul către oameni şi umanitate. Regăsirea de sine, concomitent cu refacerea conexiunilor emoţionale ce au caracterizat dintotdeauna omul ca fiinţă socială constituie tema principală a lui Brand New Day. Prin urmare filmul rămâne centrat pe protagonistul său (oferindu-ne astfel un Spider-Man care petrece foarte mult timp fără mască), chiar dacă nu poate scăpa pe de-a-ntregul de boala care macină universul Marvel în ultimii ani: senzaţia că filmul pe care îl urmăreşti este doar încălzirea pentru alte filme ce vor veni.

Chiar şi aşa, Brand New Day – începutul unei noi trilogii pentru al treilea Spider-Man – aduce un suflu nou în franciză. Regia lui Destin Daniel Cretton conferă filmului un alt tip de sensibilitate. Când eroul se leagănă deasupra străzilor din New York, cerul este mai mereu înnorat, coloana sonoră a lui Michael Giacchino este şi ea mult mai gravă – o schimbare de tonalitate care nu face decât să-l învigoreze pe Holland. Tânărul care declara recent că Odiseea a fost ultimul său rol de adolescent necopt, face aici un joc remarcabil, fără îndoială cea mai reuşită interpretare a sa din această serie. Holland pare aproape mai entuziasmat de oportunitatea de a explora conflictul interior al lui Peter Parker, decât de provocările exterioare cu care se confruntă Spider-Man.

Reflexia lui Peter este personajul lui Sadie Sink (roşcata din Stranger Things), o nouă variaţiune a clasicului discurs despre uriaşa responsabilitate care vine la pachet cu o putere de neimaginat – totodată un exemplu despre cum trauma şi superputerile pot duce la catastrofă. Sink mi-a plăcut foarte mult şi poate că rolul ei este un semn că universul MCU, ajuns la al 38-lea film, începe în sfârşit să se maturizeze şi el. Până atunci, împreună cu Zendaya şi Jacob Batalon, tinerii din Brand New Day duc publicul spre o altă temă cu rezonanţă în superhero culture: nimeni, nici măcar cele mai puternice fiinţe din univers, nu pot trece prin viaţă singure.

Din punctul ăsta de vedere, Peter Parker şi Spider-Man primesc un ajutor neaşteptat de consistent de la însuşi The Punisher. Aş spune chiar că, pe alocuri, filmul devine un buddy cop comedy, cu unul dintre protagonişti reţinut şi atent, iar celălalt hârşit cu toată violenţa şi mizeriile acestei lumi. În rolul brutalului Frank Castle, Jon Bernthal este unul dintre actorii mei preferaţi şi caterinca lui cu Spider-Man a fost distractivă, dar mă întreb dacă nu cumva apariţia aceasta îi face un deserviciu personajului The Punisher – un antierou mult mai tragic decât Peter Parker, cu o existenţă definită de moarte şi violenţă extremă. Contrastul dintre cei doi mi s-a părut că-l face pe The Punisher să semene uneori de-a dreptul cu un clovn îmbrăcat în haine de Terminator. Sper ca Marvel să nu dea pe mere cu The Punisher ceea ce a câştigat pe pere cu un Spider-Man mult mai vulnerabil şi mai credibil.

Una peste alta, Brand New Day se simte şi se vede foarte bine – scena luptei cu trupa de ninja roşii, cu o coregrafie demenţială, bazată mai mult pe cascadorii şi efecte practice decât pe CGI, l-a făcut chiar pe Spider-Man însuşi să se întrebe retoric, în film, în timp ce-şi lua oleak de cafteală, How cool is that?... Păcat că Odiseea nu i-a permis mai multă expunere pe IMAX (la fel cum Dune 3 îl va ţine pe Doctor Doom departe de IMAX în decembrie), dar chiar şi aşa filmul a generat încasări de peste două miliarde de dolari cu o viteză nebunească. Din punctul meu de vedere este cel mai bun din actuala quadrilogie.

Share Colţul cronicarului

După ce criza financiară a devenit un feature, apoi criza guvernamentală, dup-aia criza energetică (toate suprapuse peste o criză cronică de empatie și bun simț), o merdenea a născut o furtună.

Antena 3 a început să relateze obsesiv-compulsiv pe tema asta, smulgându-l până și pe S. din indiferența lui aproape totală, de-a venit bietul copil să mă întrebe ce și cum e cu merdeneaua...

Dacă mă întrebați ce căutam pe Antena 3 (în plină zi, într-o casă cu televizoare ce funcționează mai degrabă pe post de ecrane de cinema), așteptam cursa de Formula 1. Chiar înainte de transmisiunea din Olanda, ultima știre a fost că și Loredana Groză susține merdeneaua România importă energie la prețuri de 30 de ori mai mari decât cele la care exportă.

— Ai văzut? m-a întrebat S., cât încă televizorul nu ieșise complet din raza atenției sale. Păi de ce?

Pentru că România exportă energie la prânz — și seara, când se atinge vârful de consum, rămâne fără și trebuie să iande la alții. I-am răspuns, dar puștiul era deja în alt colț de univers, unde PlayStation-ul lui n-ar fi rămas niciodată fără curent.

— De ce? am mers mai departe singur.

Pentru că surplusul energetic al României vine din fotovoltaice, care, bineînțeles, "duduie" ziua — și producția aia nu poate fi păstrată până seara, trebuie scoasă pe piață.

— De ce?

Pentru că ne lipsesc capacitățile de stocare necesare.

— De ce?

Cel mai probabil, pentru că nu avem o strategie energetică la nivel de țară.

Cum exercițiul presupune un minim de cinci întrebări, n-am putut să evit ultimul de ce?

Pentru că țara nu e administrată, doar batjocorită.

Următorul de ce? se insinua cu un răspuns foarte la îndemână despre politicieni și ignoranța lor revoltătoare — și n-am vrut să mă las tras în acea gaură de iepure.

În loc de asta, m-am întrebat dacă nu există cumva niște chestii simple, pe care statul le-ar putea face, fără să reinventeze nici roata, nici apa caldă, ca să mai îmbunătățească lucrurile.

Spre exemplu, dacă se găsesc atâția bani de dat la alții pentru energie, nu s-or găsi câțiva lei și pentru investițiile în capacitățile de stocare trebuincioase?... Am auzit că pensionarii sunt dispuși să mai renunțe la încă niște bani din pensiile lor ridicole, dacă le-o cere statul. Și nepoții lor la fel, sunt gata să renunțe la bursele sociale pe timpul verii, numa' să se facă bine bugetul.

Sau ar putea statul ăsta să se îndrepte către privați și să le înlesnească lor achiziția și instalarea de baterii — sub contract că ulterior vor "vărsa" parte din energie în rețeaua națională. Parcă mai bine dăm bani alor noștri, decât altora.

Ori — de ce nu? S. e un puști foarte creativ — ar putea statul ăsta să încurajeze operatorii de cinematografe să dea reduceri la spectacolele de seară, astfel încât lumea să iasă la film, în loc să stea acasă și să ardă lumina de pomană, la propriu, uitându-se la apocalipsele lui Gâdea de la Antena 3.

Asta din urmă, totuși, s-ar putea să nu meargă. În septembrie începe iarăși Insula iubirii și jumătatea mai tânără și nu neapărat mai bună a țării va fi iarăși cu ochii holbați la cocalari pictați și pițipoance cu șnurulețe în loc de haine.

Dar, până la urmă, sunt niște idei. Trei, ieșite din storming-ul de moment al unui singur creier nepriceput. Probabil că mai multe minți adunate într-un efort concertat și concentrat vor avea un randament mult mai bun. Doar că nu știu ce ne-ar trebui ca să se întâmple asta: politicieni în loc de oligofreni?... guvern în locul lui Bolojan?... președinte în loc de pudel cu pașaport diplomatic?

Că noi, vai de mama noastră, n-avem de niciunele. Noi trăim mai departe în așteptarea nimicului, într-o letargie mioritică, visând la nunți cu stele căzătoare — fără să ne prindem nici măcar că alea au devenit, între timp, drone.

Share Colţul cronicarului

Exercițiul celor 5 WHYs (de ce-uri în lanț) este unul dintre subiectele preferate ale predicatorilor de management și leadership, fiind o metodă de a ajunge la rădăcina unei probleme (root cause), explorând tot mai în adâncime relații de tip cauză-efect. Conceptul îi este atribuit lui Sakichi Toyoda, fondatorul Toyota, încă de acum vreo sută de ani — dar a devenit extrem de popular în anii ‘70 (când a apărut mare parte din teoria “mestecată” azi de diverși trainer-i și coach-i). Ulterior, a dat naștere la alte cuvinte care sună fancy pe o coală de hârtie cu antetul vreunei instituții: Lean, Six Sigma, Kaizen.

Randamentul la opt luni al dividendelor este de 2,26% (incluzând aici impactul cursului de schimb USD/RON), un pic sub reperul anului precedent, explicabil printr-un leu niţel mai puternic faţă de dolar (curs mediu de 4.4424 în 2026, faţă de 4.4646 în 2025) – cât şi prin asimetria achiziţiilor de la un an la altul.

Overall, îl consider un rezultat satisfăcător pentru portofoliul meu cât o coajă de nucă prinsă în valurile unui nou an agitat – în principal de un singur om cu freză dubioasă, ajuns într-o poziţie de putere care îi dă iluzia că se pricepe la orice, de la vaccinuri pentru copii la fotbal şi de la arhitectură la geopolitică. Dacă anul trecut am avut de suportat jongleriile cu tarifele comerciale, anul acesta a fost despre conflictul din Iran. Totuşi, deţinerile mele s-au dovedit destul de reziliente, fără scăderi de dividend, ba chiar cu câteva creşteri.

Şi fiindcă am pomenit de fotbal, acum vreo lună şi ceva Spania a devenit campioană mondială, câştigând turneul final organizat în comun de SUA, Mexic şi Canada.

Sportiv, trebuia să fie ultimul spectacol cu Leo Messi şi Cristiano Ronaldo pe teren (iar lumea a râs şi a plâns cu Messi – în timp Ronaldo a avut cele 15 minute de glorie pe care le căuta, într-un singur meci, după care n-a mai însemnat nimic).

Bursier, trebuia să fie momentul de strălucire al unui an dorit de mulţi drept rampă de relansare pentru Nike. Dar valoarea acţiunilor a scăzut chiar şi sub pragul psihologic de 40 USD (chiar la începutul acestei săptămâni, când, la 39.09 dolari pe acţiune, Nike s-a apropiat periculos de minimul ultimilor 12 ani).

E drept, veniturile din vânzările preconizate sperate cu ocazia Cupei Mondiale se vor vedea abia în următoarea raportare trimestrială (prima pentru anul fiscal 2027 american). Ca atare, după opt luni de constantă dezamăgire în 2026 – anul calendaristic, de data asta –, noua bornă pentru cei care încă mai speră să dea lovitura cu Nike este 29 septembrie (cel mai devreme, întrucât compania nu a confirmat data raportării pe pagina ei oficială dedicată investitorilor).

Chiar dacă deţinerea mea e insignifiantă, sunt foarte curios ce se va întâmpla. La precedenta raportare, Nike a întrecut estimările analiştilor în materie de EPS (Earnings Per Share), practic dublând cifra preconizată – dar valoarea acţiunilor a rămas la fel de scăzută. Proiecţiile pentru septembrie arată o nouă dublare a EPS, aşa că rămân de văzut şi numerele finale, şi impactul lor asupra valorii de piaţă a companiei. Până la urmă, orice plus e de dorit în faţa alternativei de a lichida cu 50% pierdere, nu?

Cam atât la final de august. Îi dăm înainte, fiindcă pare incontestabil că înainte chiar era mai bine, fără atâtea crize locale, regionale şi globale.

Share Colţul cronicarului

Mai târziu, la liceu, am hotărât că orele de curs puteau începe şi mai târziu, terminându-se prin urmare şi mai devreme decât în mod obişnuit – dar aia a fost o istorie bizară şi rămâne pe altă dată.

Singurul care a stricat simetria a fost Dragoş, care, în clasa a cincea, s-a mutat la liceul de-alături. Orele de întâlnire şi traseul zilnic au rămas aceleaşi, aşa că schimbarea nu ne-a afectat prea mult. În plus, părea cumva firesc ca liderul nostru să meargă la un liceu cu ştaif (cu internat de fete şi sală de sport – rarităţi pe-atunci), nu la o banală şcoală generală.

Oarecum stingheră între liceul umanist care-l racolase pe Dragoş (la o clasă de engleză intensivă – altă ciudăţenie a vremii) şi fratele lui cu profil industrial, Şcoala 18 avea farmecul său recunoscut, datorită unor profesori de notorietate locală. O profă de geografie cu influenţă la inspectorat şi la primărie. Una de mate care purta perucă mai mereu; cei care o văzuseră fără ea, se jurau că femeia arăta ca Peter Weller în primul RoboCop, sau ca David Prowse sub masca lui Darth Vader. O profă de română care trebuie să se fi tras direct din Vrâncioaia legendelor cu Ştefan cel Mare. Una de chimie cu priviri de piatră-vânătă. Şi un prof de fizică mereu cu glumele la el.

Pentru cei care nu au fost olimpici la chimie ca mine, piatra vânătă (denumirea populară pentru sulfatul de cupru, CuSO₄) este o sare cristalină de un albastru intens. Cu puternic efect fungicid şi bactericid, este folosită în mod tradiţional în agricultură, pentru protecţia pomilor fructiferi, a viţei de vie şi a legumelor împotriva bolilor.

Iar pentru cei care tocmai vă gândiţi că stau cam prost cu modestia, aţi fost deja răzbunaţi. Dacă în generală zburdam prin chimia anorganică, în liceu mi s-a rupt filmul la chimia organică. Am ajuns să depind pentru supravieţuire de coleg-miu de bancă, omul care, din patru ani de liceu, a înţeles doar atât: hidrocarburi, fenoli, aldehide, cetone, esteri, aminoacizi şi tot neamul lor. Dar asta e încă o poveste dubioasă, pentru altă dată.

Laboratorul de fizică era locul cel mai interesant din întreaga şcoală – fieful incontestabil al domnului profesor Constantin Bălănean. Înalt, drept, bine legat, cu o privire ascuţită sub o chelie simpatică, mărginită demn de lauri de păr argintiu, purtând mereu pantaloni drepţi dar comozi şi un pulover uşor, ce permitea să respire gulerului răsfrânt al unei cămăşi – era un soi de fiinţă smart casual care deţinea înţelegerea fenomenelor naturii, precum şi cheia traducerii lor pe înţelesul puştanilor de 13-14 ani.

Profesorul Bălănean era singurul care-şi ţinea toate orele în laborator. Toţi ceilalţi din catedra de fizică îşi cărau materialele pentru experimente după ei prin clase, ca nişte mici Prometei care şterpeleau din când în când tainele marelui zeu ca să le divulge lumii. În afara laboratorului, însă, toate acele mistere deveneau parcă banale şi plictisitoare – astfel încât profesorul Bălănean părea singurul fizician autentic, iar restul simpli imitatori de ocazie.

Laboratorul, una dintre cele mai lungi săli din şcoală, cuprindea două încăperi. Prima, mai mare, era sala de clasă, cu bancuri de lucru masive şi scaune înalte în locul băncilor obişnuite, plus o catedră enormă, cu tot felul de sisteme de prindere şi suporturi de fixare. Pe peretele liber de ferestre, felurite planşe explicau cum funcţionează lumea. În spate, opus tablei (şi ea de dimensiuni monstruoase) , pierdută printre cuierele cu haine, o uşă incredibil de mică – şi prin asta cu atât mai misterioasă – ducea în altarul zeului, în solitudinea căruia profesorul Bălănean corecta lucrările de control şi tezele, evaluând nu credinţa, ci ştiinţa şi înţelegerea elevilor de dincolo. O cameră luminoasă, care pentru noi rămânea mereu obscură, fiindcă acolo se concepeau experimente şi se puneau la lucru energii ce ne depăşeau orizontul minţii, deşi erau ascunse în lucruri dintre cele mai banale: bile care cădeau ori se ciocneau, pahare cu apă colorată în ele, lămâi, baterii, becuri şi oglinzi. Energie mecanică, termică, electrică, luminoasă…

Dacă aş fi avut atunci mintea de acum, aş fi numit acel surprinzător colţ de lume Energylandia.

Dar n-am avut-o. Între timp au trecut aproape 30 de ani şi denumirea aceasta a primit-o un petec de pământ polonez, unde s-a înfiinţat – în 2014 – un uriaş laborator în aer liber, cu unele dintre cele mai elaborate dispozitive pentru studiul mecanicii şi termodinamicii.

Cu alte cuvinte, Energylandia este unul dintre cele mai cunoscute parcuri de distracţii din Europa, în special printre dependenţii de adrenalină pasionaţii de roller coaster-e, având nu mai puţin de 19 funcţionale – dintre care trei deţin recorduri mondiale sau europene:

Zadra (“aşchie” în poloneză) este cel mai înalt roller coaster hibrid (lemn şi oţel) din lume. Adică te aruncă în cap de la peste 63 de metri. Coborârea Prăbuşirea este verticală (90 de grade) şi viteza atinsă depăşeşte 120 km/h. Asta înseamnă aproximativ 2,5 secunde de imponderabilitate forţată, în timp ce plonjezi direct prin structura densă din grinzi de lemn a coaster-ului. Singura care te împiedică să te faci zob de stâlpii de susţinere este bara de oţel care te fixează la nivelul bazinului.

Hyperion (numit după unul dintre sateliţii planetei Saturn) este cel mai înalt şi cel mai rapid mega coaster din Europa (şi în Top 5 din lume, împreună cu Zadra). Plonjează aproape vertical şi el (84 de grade înclinaţie) într-un hău de 82 de metri, la baza căruia viteza depăşeşte 140 km/h. După 3 secunde de imponderabilitate, 4,8G te pun la locul tău în scaun.

Speed este cel mai înalt şi mai rapid roller coaster acvatic de pe glob. Urci cu liftul la 60 de metri, de unde te arunci într-o baltă, prin care treci cu 110 km/h. Sună mult mai înfricoşător decât este în realitate, fiind unul dintre coaster-ele în care chiar ai timp să înţelegi ce se întâmplă cu tine. Iar splash-ul este mult mai gentil decât am găsit scris prin diverse locuri.

Lor li se adaugă Abyssus, cu ajutorul căruia profesorul Bălănean ne-ar fi explicat propulsia magnetică. Considerat mai “moale” decât confraţii săi de mai sus (deşi te întoarce de patru ori cu capul în jos), Abyssus nu deţine niciun fel de record propriu, dar se remarcă prin excepţionalul apus de soare la care am asistat (de pe platforma de observare a lui Speed) – şi care detronează momentul suprins la Untold în topul fotografiilor pe anul acesta.

Le-am dovedit pe fiecare, şi încă de două ori, înainte ca un alt coaster, cu un nume de-a dreptul inofensiv (Choco Chip Creek) şi conceput – culmea! – ca un family ride, să-mi bulverseze toate reperele şi să-mi zăpăcească simţurile, aducându-mi aminte că nu mai am rezistenţa de-acum 15 ani, când “călăream” pentru prima dată Dragon-ul din PortAventura.

Bineînţeles, F. şi S. au fost în extaz, cu picioarele-n sus ori capul în jos prin alte câteva drăcovenii. Aşteptându-i, mă gândeam că poate mi-ar fi plăcut mai mult fizica dacă profesorul Bălănean ar fi ştiut să ne spună că, pornind de la două bile care se ciocnesc, ori de la un paralelipiped care o ia la vale pe un plan înclinat, omul a ajuns să construiască asemenea nebunii. Dar, vorba mamei celor doi puşti, pe-atunci, la nici zece ani de la Revoluţie, habar n-aveam pe unde se pişă găina – darămite să ştim noi de roller coaster-e.

Sunt multe lucruri pe care le-aş fi vrut spuse de părinţii sau de profesorii mei. Însă ori nu ştiau nici ei despre ele, ori nu ştiau să vorbească despre ele (cum e cazul lui taică-miu, care într-atât mi-a îndesat informatica pe gât, fără brrun motiv convingător, încât am înţeles că trebuie să ştiu programare doar dintr-un moft al lui – băgându-mi într-un final picioarele în planurile lui şi alegând marketingul în dauna calculatoarelor de la Politehnică). Printr-un paradox trist, cei din generaţia mea au o grămadă de lucruri de spus acum, dar sunt tot mai puţini cei interesaţi ori capabili să le asculte, pentru că… Tik Tok.

Prin urmare, pe unde se pişă găina rămâne mai departe un mister pentru mulţi. Aceiaşi cărora nu le vine să creadă că există o floare numită curu’ găinii, iar frunzele plantei ăsteia mai sunt şi comestibile.

Share Colţul cronicarului

— De ce să mai bat drumul până într-un parc – trafic, aglomeraţie, bădărani – când pot să mănânc o îngheţată pe terasă? ne răspund unii sau alţii când îi chemăm la o plimbare prin oraş.

Ceea ce ei numesc ieşire la aer (nu mai stau pe canapea între patru pereţi, ci pe un şezlong între patru garduri), pentru noi este sedentarism – confortabil, e drept, însă inacceptabil.

Fiind atât de dificil să-i urnim din pătrăţica lor înverzită (spre cinstea lor, cei mai mulţi preferă gazonul şi copacii în ciuda unori curţi strălucind de pavele), e limpede că şi concediile împreună se leagă extrem de greu. Mai toţi ne laudă pentru excursiile pe care le facem – dar mai nimeni nu se prinde la genul de vacanţe active pe care le practicăm.

Prin urmare, ne-am bucurat foarte mult astă primăvară când, dintr-o banală ieşire la o prăjitură, menită în primul rând să le reunească pe F. şi celelalte olimpice la română într-un cadru mai detaşat, s-a născut ideea escapadei la Untold. Se prefigura o gaşcă faină de patru fete, cu mamele lor – şi cu mine (că asta pare să fie soarta mea, să mă urmărească mereu cel puţin şase femei). Unde mai pui că, după câteva zile, cu prilejul unei scurte vizite la Cluj, am atras-o şi pe Oz în povestea asta.

Nişte săptămâni mai târziu au început să apară unele semne de întrebare, când am descoperit că fusesem singurii care făcuseră toate aranjamentele necesare. Dar am zis că poate doar mi se pare, căci nu toţi fac rezervări ca noi, cu luni bune înainte, aşa cum ne-am învăţat, în primul rând prin natura job-urilor.

Cu mai puţin de zece zile înainte de eveniment, semnele de întrebare s-au înmulţit – ba chiar amestecându-se şi cu multe semne de exclamare, când am aflat ce se mai întâmplase:

• Entuziasmul lui Oz s-a topit repede; de unde speram că o să prindem măcar o seară de festival împreună, totul s-a redus la o cafea într-o dimineaţă şi o scurtă plimbare prin Cheile Turzii.

• O mamă cumpărase bilete pentru patru zile, dar luase cazare numai pentru două.

• Cealaltă mamă rezolvase cu cazarea, dar încă nu achiziţionase biletele pentru fete.

• Între timp apăruseră încă o fată şi o a treia mamă, care au hotărât că vor veni la Cluj cu trenul şi se vor orienta la faţa locului.

Din ceea ce părea o gaşcă foarte cool, ne-am transformat într-o adunătură de planuri pestriţe, unul mai ciudat ca altul.

Până la urmă, am ajuns cu toţii la Untold. Am petrecut împreună ziua a doua (sau o parte din ea, cel puţin, fiindcă după concertul Zarei Larsson, numitorul comun de la care pornise totul, unele persoane au început să se topească în întuneric), am avut o tentativă eşuată în a treia – şi ne-am auzit la telefon în ultima zi.

— Nu mai poţi să ai încredere în nimeni, a remarcat O. Vorbeşti cu ei, stabileşti lucruri, apoi fiecare face cum îl taie capul. Nu poţi să mai pui bază în cuvântul nimănui… Plus că-ţi mai fac şi câte-o fază nasoală, de nu-ţi mai trebuie să ai de-a face cu ei vreodată…

— Şi-atunci, am întrebat-o, ce te faci când îţi dai seama că aşa au devenit cei mai mulţi oameni? Pe cine mai păstrezi lângă tine?... Din punctul meu de vedere, asta e problema mai mare.

Nu e o problemă care mi-o pun pentru mine. În ultimii 20 de ani m-am obişnuit să fiu the odd man out, cel pe care lumea nu-l înţelege (sau îl evită de-a dreptul) pentru că face apel la bunul simţ şi oleac’ de raţiune. Dar asta a început după ce am terminat facultatea. Până atunci am simţit din plin cum este să fac parte dintr-o colectivitate, să aparţin unui grup cu norme şi valori proprii – şi chiar să fiu recunoscut drept liderul acelor oameni. Nu e ca şi cum printre copiii betoanelor (la bloc, la liceu sau în căminul studenţesc) am fost ferit de dezamăgiri, dar am învăţat şi ce înseamnă să te poţi baza pe cei de lângă tine.

Şi mi-e teamă că F. şi S., imediat după ea, nu vor mai avea parte de asemenea bucurie, în spatele căreia se ascund nepreţuite lecţii de viaţă. Vor învăţa şi ei, desigur, însă procesul va fi mult mai trist şi cu mult mai multă amăreală decât ar merita.

Dacă o duzină de oameni care se cunosc (mai mult sau mai puţin) nu reuşesc să petreacă patru zile împreună, ce iluzii să-mi fac pentru situaţii mult mai complicate, poate chiar de viaţă şi de moarte?

Şi situaţiile complicate bat tot mai insistent la uşă, una după alta, într-o lume deja învrăjbită şi cu creierii spălaţi de reţelele de inginerie socială (mega-ritualurile satanice de la Untold şi ambulanţele negre ce răpesc copii de pe stradă sunt doar exemplele cele mai stridente):

• scăderea nivelului de trai, care nu sărăceşte doar buzunarele, cât şi spiritul;

• lipsa tot mai accentuată a apei, care ne va împinge cât de repede în bezna instinctelor primare (un motiv de discordie despre care am mai scris acum ceva timp);

• un conflict militar în care alunecăm din ce în ce mai puternic etc.

Necunoscuţii vor deveni duşmani instantaneu, iar cunoscuţii… va fi o doar o chestiune de când, nu de dacă.

Share Colţul cronicarului

Arhiva Generală (dintr-un oraş neprecizat, în maniera tipică lui Saramago) ţine evidenţa tuturor viilor şi morţilor, transformând oamenii în foi de hârtie şi tot ceea ce le-a marcat existenţa (naşteri, căsătorii, schimbări de domiciliu, divorţuri şi decese) în seci note de registratură. Monstruoasa, cavernoasa şi aparent infinita clădire a Arhivei este cuprinsă de o rutină şi o inerţie imuabile, nu de puţine ori la limita absurdului birocratic – şi duce imediat cu gândul la Kafka.

Distribuirea atribuţiilor pe ansamblul funcţionarilor respectă o regulă simplă, aceea că membrii fiecărei categorii sunt datori să execute toată munca de care sunt capabili, în aşa fel încât numai o minimă parte din ea să treacă în sarcina categoriei următoare. Asta înseamnă că registratorii sunt obligaţi să lucreze fără întrerupere de dimineaţa până seara, în timp ce inspectorii muncesc din când în când, subşefii numai foarte rar, iar conservatorul aproape niciodată.

Din nou, şi în pofida titlului romanului, oamenii sunt identificaţi doar prin natura activităţii lor – relevând intenţia alegorică a scriitorului. Mai pe şleau: faptul că paragraful de mai sus descrie foarte bine aparatul de stat românesc e doar o întâmplare, situaţia este aplicabilă oriunde în lume…

Ca o ultimă rezistenţă în faţa acestei dispariţii, singurul care primeşte o relativă identitate este domnul José. Funcţionar anonim al Arhivei, domnul José colecționează tăieturi din ziare și reviste cu știri despre diverse persoane de notorietate (politicieni, generali, actori, arhitecți, muzicieni, jucători de fotbal, cicliști, scriitori, traficanți, balerine, asasini, bancheri, escroci și regine ale frumuseţii – enumeraţia este o figură de stil preferată de Saramago, oferindu-i posibilitatea să strecoare subtile doze de ironie printre virgule). Pentru informaţii biografice corecte, decide să consulte fişierele Arhivei, chiar dacă în mod ilegal. Este încercarea domnului José de a pune ordine într-o lume haotică – fie şi numai în limitele colecţiei sale.

De fişele extrase din Arhivă ale somităţilor se lipeşte cea a unei tinere femei, un chip banal, o persoană obişnuită, care nu se remarcă prin nimic – aşa cum sunt majoritatea oamenilor, aşa cum e chiar el însuşi. Poate tocmai acest lucru îl impulsionează pe domnul José să descopere cine este femeia, dincolo de informaţiile din fişă.

Puţin câte puţin în fiecare zi, domnul José reconstituie cronologia vieţii femeii. Romanul capătă o notă detectivistică – însă devine evident că nu atât găsirea şi cunoaşterea femeii necunoscute reprezintă provocarea, cât însăşi căutarea, pentru că José evită scurtăturile, căutând în mod constant căile mai ocolite şi mai complicate. Acestea sunt un scop în sine şi ramificaţiile pe care ele generează, ipostazele în care ajunge José prin maniera proprie de investigaţie reprezintă, pe de o parte, o călătorie iniţiatică în care se eliberează de false constrângeri (angoasele sale legate de înălţime, întuneric, dezordine) şi exterioare (obedienţa exagerată) – şi, pe de altă parte, o valorificare a prezentului printr-o permanentă raportare la trecut. Dintr-un robot speriat la început, domnul José învaţă ce înseamnă riscul, empatia şi ataşamentul uman.

Mesajul central al romanului este că umanitatea şi identitatea noastră există doar prin legăturile emoţionale pe care le creăm cu ceilalţi. Saramago ne avertizează că societatea modernă tinde să ne transforme în simple statistici și cifre, dar totodată cartea sa oferă o speranţă: chiar și cel mai șters și controlat om se poate trezi la viață dacă găsește un scop nobil. Adevărata revoltă împotriva unui sistem absurd nu se face prin violență, ci prin compasiune, memorie și refuzul de a-i uita pe cei de lângă noi.

Chiar dacă mai lent decât celelalte titluri pe care le-am citit până acum, Toate numele este un roman încărcat de simbolistică. Dincolo de paralele evidente cu Kafka şi Umberto Eco (labirintica Arhivă asemănându-se celebrei biblioteci din Numele trandafirului), oferă o gamă ofertantă de teme de discuţie şi reflecţie. Iarăşi, stilul lui Saramago nu va fi pe placul tuturor, dar ideile cu care scriitorul se joacă – împletind viaţa, moartea, timpul şi memoria – merită efortul de a naviga printre masivele blocuri de text. Nu cred că e preferata mea, însă rămâne o lectură solidă şi provocatoare.

Share Colţul cronicarului

Cum ne-am trezit noi din senin acum câteva luni că vom merge la Untold, un bilet ne-a ajuns 800 RON de persoană. Date fiind cele patru zile nopţi de festival, asta înseamnă 200 RON per filă din calendar.

Nu ştiu dacă e mult sau puţin, am luat şi noi ce-am găsit atunci – în ideea să nu ne lăsăm pe ultima sută de metri (când poate biletele nu se scumpesc excesiv, dar cazările sigur da).

Dar în mod cert e un chilipir, dacă mă gândesc că în fiecare dintre cele patru seri am văzut câteva reprezentaţii bune, fiecare de 75-90 de minute – pe când la Iaşi, de foarte multe ori, banii ăştia nu-mi asigură intrarea nici măcar la o singură piesă de teatru.

Nu mai spun că, nicăieri în lumea asta, n-ajungi la niciun concert mai răsărit cu doar 200 de lei – ori pe scena principală de la Untold am avut ce vedea:

Şi, pe lângă ei, Junii Sibiului – cea mai bună dovadă că un ansamblu de muzică şi dansuri populare îşi poate găsi locul pe scena unui festival de muzică electronică. Băieţii şi fetele astea au avut un număr atât de fain şi de bine adaptat contextului, încât ar fi meritat cu prisosinţă un loc în prime time şi o arenă mai plină.

Dar numărul cel mai suprinzător a fost, fără îndoială, cel care a închis festivalul – Padre Guilherme, preotul portughez care a transformat main stage-ul Untold într-un veritabil altar.

La câteva ore după ce a oficiat liturghia în noua catedrală greco-catolică din Cluj, DJ-ul Domnului a urcat pe scenă cu tot cu vitraliile bisericii, cu porumbelul păcii şi cu Papa Leon XIV – ţinând lumea în picioare dansând (inclusiv grupul subsemnatului), până la cinci dimineaţa, cu un mix entuziasmant, mult peste prestaţiile unor nume consacrate, precum Marshmello, Steve Aoki, Lost Frequencies sau Alan Walker. (Pe ultimii doi, cel puţin, i-am aşteptat cu un entuziasm ce a depăşit cu mult prestaţiile celor doi)

Papa i-a îndemnat pe oameni să nu se teamă să îşi arate credinţa, dar Padre a spus-o mult mai simplu prin muzica sa: We want peace!... Când artificiile de final s-au înălţat deasupra stadionului, simpaticul preot a fost aclamat de câteva mii de persoane rămase lângă scenă. Dar ar fi meritat ovaţiile unei arene pline – aşa cum a primit, două seri mai devreme, Lewis Capaldi.

Aflat pentru prima dată în România, emoţionatul scoţian a oprit complet muzica şi a lăsat publicul, o sută de mii de oameni, să-i cânte versurile. Momentul s-a viralizat, a devenit chiar de-a doua zi unul dintre clipurile de promovare ale festivalului – şi Capaldi a făcut cel mai bun număr de interpretare live de la Untold. Replica Am venit pentru Sting şi am plecat în suflet cu Capaldi a fost un laitmotiv pe care l-am auzit de multe ori printre cei din public.

Ciufulit şi transpirat, artistul a fost în primul rând autentic, vorbind de multe ori cu publicul de undeva de la limita umorului britanic fâsticit de o emoţie veritabilă.

You’re stuck with me tonight, I guess. And one hour of depressing music.

I wrote the next song when… Ahem, yeah… I don’t know what to say… Well, yeah… I wrote it and I hope you like it. That’s it!...

Şi publicul a savurat fiecare clipă.

O surpriză extrem de plăcută au fost şi cei trei italieni de la Meduza. Au avut un mix atât de relaxant încât, preţ de o oră şi ceva, m-am simţit ca şi cum aş fi fost în pauza unui spectacol.

De fapt, dacă e să fac un top al preferinţelor după tot ce am auzit şi văzut la Untold, lucrurile stau cam aşa:

1. Martin Garrix şi Padre Guilherme.

2. Kygo şi Afrojack.

3. The Chainsmokers şi Meduza.

… şi premiul special pentru Lewis Capaldi (cu tot respectul pentru prestaţia solidă a lui Sting).

Dacă-mi spunea cineva la începutul anului că în 2026 voi ajunge la Untold, l-aş fi făcut nebun. Acum i-aş răspunde că a fost o experienţă uluitoare. M-am dus acolo cu mintea cât mai deschisă, conştient că realitatea e undeva la mijloc – între muma pentru unii şi ciuma pentru alţii –, dar nu mă aşteptam să-mi placă atât de mult. A fost un weekend prelungit şi obositor (mai ales joi şi vineri, când căldura a fost năucitoare), festivalul nu prea ne-a mai lăsat timp pentru altceva (am tras o fugă în Cheile Turzii şi ne-am întors cam dezumflaţi), dar am rezistat mai bine decât speram.

S. a zis că, deocamdată, e prea multă gălăgie pentru el, şi a rămas la bunici. Dar F. – de la care a plecat, practic, totul – a fost în extaz, iar acum îşi trăieşte cel mai recent crush adolescentin: Drew de la The Chainsmokers. Pe lângă faptul că e frumuşel, tipul a cântat, a râs, a plâns, şi-a întors şapca şi s-a răstignit pe scenă – un idol în toată puterea cuvântului pentru puştoaicele de toate vârstele din public.

Mulţumim, F., că ne-ai adus aici! Pentru la anul ce planuri ai?

Am scris cu un best of al lui Capaldi în căşti. Muzica tipului ăsta e minunată! Mă face să-mi pun o dorinţă nerostită ca la un Untold viitor (see what I did here?) să-l văd pe James Blunt.

Share Colţul cronicarului

Lamentația îi aparține unei puștoaice din spatele meu. Trei ca ea nu fac anii mei, iar trei ca mine abia dacă depășesc gabaritul ei. Trupul i se revarsă pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, unde hainele obligatoriu strâmte amenință să cedeze.

Nu știu unde trebuie să ajungă ea, cert este că un cot de-al ei scotocește deja printre coastele mele. Mă împinge spre porțile încă închise ale arenei care ascunde scena principală; main stage-ul, visul nopților de vară ale fiecărui untolder.

Porțile se deschid în urletele dezlănțuite ale celor care așteaptă să intre. Nici grecii nu au pătruns cu mai multă furie în Troia — cetatea de lângă un sătuc marocan pe care Agamemnon Christopher Nolan le-a dat ordin să o treacă prin foc și sabie, pe peliculă de IMAX 70 mm. Copila din spatele meu mă depășește cu o viteză incredibilă. Oricine îi iese acum în cale este în serios pericol. Dacă grecii ar fi avut asemenea unitate de asalt, Iliada lui Homer ar fi fost o poezie de câteva strofe.

Odată intrat în arenă, înțeleg motivul teribilei încrâncenări exprimate atât de plastic adineauri. Să-mi bag picioarele, să-mi bag banii, în puii mei, în pușca mea — furioasa creatură avea toate variantele astea, dar ea a preferat o penetrare directă, fără lubrifiantul minimei decențe... Fiindcă era o chestiune de viață și de moarte să fie în primul rând lânga scena unde, trei ore mai târziu, va cânta Zara Larsson.

Ca să păstrăm analogia cu Războiul Troian (care a prefigurat sfârșitul Epocii Bronzului, prăbușirea civilizațiilor mediteraneene — și, în general, a izbucnit din cauze mai numeroase și mai complexe decât o femeie), dacă grecii s-au ridicat împotriva Troiei pentru o blondăciune sexy, și noi am venit la Untold în principal tot pentru o fătucă bălaie. Originară din Suedia, Zara Larsson este crush-ul lui F. și de la asta a pornit experiența noastră de festival.

E principala atracție a celei de-a doua zi de Untold — și arena e plină și freamătă în așteptare. Dacă Iisus ar fi apărut pe scenă ca special guest al Andreei Esca (Pro TV are un scurt moment în care-și promovează vedetele și emisiunile), mulțimea nu s-ar fi isterizat cum o face la apariția pop-divei scandinave. Show-ul e plin de mișcare, culoare și fese intens scuturate de cântăreață și trupa ei de fete. Spre meritul ei, Larsson se mișcă și cântă întruna — puștoaicele din arenă sunt în transă. Inclusiv F.

Dar, pentru mine, Kygo rulz în seara asta — chiar dacă nu pune scena la muncă precum Marshmallow, mai târziu.

La trei dimineața, arena e un delir de ritmuri îndrăcite de dubstep, lasere care mătură mulțimea și stroboscoape la limita unei crize de epilepsie.

Tribunele încep să se golească pe la patru, dar jos, în arenă, publicul încă rezistă. Într-o devălmășie de pungi, resturi de mâncare, PET-uri și doze de aluminiu strivite — peste care plutește mirosul de bere acrită. E un fel de rave în cocina de porci, peste care explodează artificii.

Share Colţul cronicarului

Așa se trezește monstrul:

Dacă, pentru el însuși, Untold One este primul dintr-un al doilea deceniu, pentru mine este primul dintr-un al cincilea deceniu. La 41 de ani am ajuns pentru prima dată la festivalul cu care Clujul se mândrește, iar clujenii mai mult sau mai puțin.

Prima impresie de la Untold One este că ar fi trebuit să păstreze denumirea de anul trecut: Untold X (adică “zece”, pentru cei care încă n-au studiat numeralele romane la lecția de romgleză). Deoarece purtătorii de cromozom Y sunt sensibil mai puțini (vreo câteva zeci de mii de bărbați, comparativ cu multe zeci de mii de femei — până la totalul de 100-150 de mii de participanți așteptați în fiecare zi de festival). Prin urmare, băieții trec de filtrul de securitate în câteva minute, pe când fetele într-un sfert de oră sau mai mult. Tot din pricina asta, toaletele pentru fete sunt pentru fete — iar cele pentru băieți sunt unisex. Untold nu este pentru cei care se inhibă să ia la țintă un pisoar cu o femeie stând de gardă în spatele lor (așteptând să se elibereze o cabină).

Scena masivă — cea mai mare și mai sofisticată de până acum, demnă de un nou început, se laudă organizatorii — face Cluj Arena să pară surprinzător de mică. E locația cea mai neașteptată care își face intrarea în galeria apusurilor de soare.

Pentru romantici — sau cei care au nevoie de încurajări în direcția asta —, puteți vedea aici apusurile de soare pe care le-am strâns în Colțul cronicarului.

Capul de afiș al primei zile de Untold One a fost, fără îndoială, Gordon Matthew Thomas Sumner. Adică tipul de mai jos — care în toamnă împlinește 75 de ani. Până atunci, ține concerte de peste o oră pe arene precum cea din Cluj, ca și cum despre asta e bătrânețea.

Însărcinați cu verificarea temeinică a posibilităților tehnice ale scenei au fost cei doi Chainsmokers. Băieții ăștia din America au făcut un show excelent, dar eu tot cred că au fost prea puține lasere. Vedem în zilele care urmează. Sau, mai bine zis, nopțile.

Share Colţul cronicarului

Nefiind martori, şi, dacă au fost, nu s-a auzit c-ar fi fost chemaţi să ne relateze ce s-a întâmplat, e de înţeles că cineva ar putea să întrebe cum se face de ştim că lucrurile s-au întâmplat aşa şi nu altminteri. Răspunsul este că toate aceste relatări sunt precum cele despre crearea universului: nimeni n-a fost acolo, nimeni n-a asistat – dar toată lumea ştie ce s-a petrecut. (José Saramago)

E imposibil să nu-mi vină în minte cuvintele astea citind despre nenumăratele controverse din jurul Odiseei – şi cea în (hexa)metru antic, a lui Homer, şi cea în format IMAX de 70 de milimetri a lui Christopher Nolan.

Legat de prima, era inevitabil, dacă ne gândim că Homer nici măcar nu este un personaj atestat istoric – fiind mai degrabă personificarea simbolică a unei întregi tradiţii de poezie orală, sute de ani de povestiri transmise prin viu grai de oameni diferiţi. O viziune în linie cu cronologia general acceptată a Războiului Troian, care a avut loc în secolul 12 î.e.n., în timp ce forma scrisă a Odiseei a apărut în a doua jumătate a secolului 8 î.e.n.

Cât despre Odiseea lui Nolan (The Odyssey, sub titlul ei original), probabil este cel mai dezbătut film al regizorului. Oamenii îl diseacă pe toate părţile: de la fidelitatea faţă de materialul sursă şi acurateţea istorică – mare atenţie, cele două nu sunt sinonime –, până la deciziile de casting.

Aşadar, un film care nu şi-a propus niciodată să prezinte o realitate obiectivă, bazat pe o sursă al cărei scop nu era o relatare istorică. În plus, un film pe care un segment foarte redus de public îl va vedea în condiţiile tehnice dorite de autorul său.

IMAX 70 mm este un format video de rezoluţie ultra-înaltă, pe peliculă de celuloid. Chiar dacă este un format analogic, IMAX 70 mm oferă o calitate a imaginii echivalentă cu rezoluţia 18K, ceea ce îi permite să surprindă și să proiecteze niveluri fără precedent de detalii, luminozitate și claritate.

• Spre comparaţie, formatul standard de 70 mm permite o rezoluţie maximă estimată de 8K, în timp ce formatul Cinema Digital obişnuit variază între 2K şi 4K.

Pelicula rulează în proiector pe orizontală şi nu pe verticală. Această rotaţie creează o dimensiune a cadrului de trei ori mai mare decât formatul 70 mm standard – şi de zece ori mai mare decât cel uzual de 35 mm. Raportul 1.43:1 al imaginii (aproape un pătrat, extrem de înalt) oferă cu până la 40% mai multă imagine pe ecran în comparaţie cu cinematografele standard.

Din cauza costurilor mari (fabricarea unei singure copii fizice pentru cinematografe poate costa peste 80.000 de dolari) şi a tranziţiei industriei către proiecţia digitală, la nivel global există doar 41 de cinematografe capabile să ruleze copii funcţionale IMAX 70 mm (numai şapte dintre ele în Europa, restul în America de Nord).

Numărul restrâns de locaţii a determinat o adevărată odisee modernă: cinefilii călătoresc dintr-o ţară în alta, sau chiar de pe un continent pe altul, doar pentru a vedea filmul exact aşa cum şi l-a imaginat Nolan, scrie Mediafax.

Christopher Nolan pur şi simplu face ceea ce au făcut toţi barzii, menestrelii şi trubadurii dinaintea lui: spune povestea unui erou legendar, slujindu-se de imagini fabuloase (având sprijinul unuia dintre colaboratorii săi apropiaţi, directorul de fotografie Hoyte van Hoytema) – după ce şi-a făcut în mod evident temele despre Epoca Bronzului şi, mai ales finalul ei, un capitol fascinant din istoria civilizaţiilor din zona Mediteranei, din care Războiul Troian, căderea Troiei şi asaltul Popoarelor Mării sunt doar câteva piese din puzzle.

Aşa că de ce să nu te bucuri de un film făcut de dragul actului artistic, deopotrivă cu pasiune, pricepere şi profesionalism – vizibile în fiecare urmă de sabie de pe armurile şi scuturile oamenilor lui Ulise, până la fanatismul cu care actorii şi figuranţii trag la rame pe o barcă adevărată, în mijlocul unei mări adevărate?

Barca din film este o ambarcaţiune construită în Norvegia, în stilul bărcilor vikinge. Are la activ o traversare a Atlanticului şi are propriul său echipaj, care a devenit parte din film. Actorilor care au completat echipajul lui Ulise au fost li s-a cerut să înveţe noţiuni de nagivaţie şi tehnici de vâslit specifice.

Eu aşa am făcut. Ce am descoperit?

Regia (şi scenariul – adaptat după Homer): Christopher Nolan

Roluri principale: Matt Damon, Anne Hathaway, Tom Holland, Robert Pattinson, John Leguizamo, Himesh Patel, Jon Bernthal, Charlize Theron, Zendaya

Durata: 2h 53m

În primul rând, o pleiadă de actori buni – în general bine distribuiţi. Matt Damon este un Ulise credibil şi suferind serios de stres post-traumatic. În rolul Penelopei, Anne Hathaway mi-a amintit de arta lui Bastien Tomasini.

Tom Holland nu m-a convins în rolul imberbului Telemach care se maturizează forţat, dar John Leguizamo fură fiecare scenă în zdrenţele credinciosului Eumaeus. Himesh Patel, din nou în postura secundului (după apariţiile din trilogia Enola Holmes de pe Netflix) e OK şi reacţionează aşa cum te-ai aştepta de la cineva care-şi vede conducătorul înnebunind câte puţin în fiecare zi. Robert Pattinson livrează exact dozele de antipatie şi laşitate pe care le prevede fişa postului de peţitor-şef. Jon Bernthal, un bombardier pe care funcţia de şef de cetate l-a mai cizelat pe ici, pe colo, m-a distrat la culme. Alura de zeiţă ar fi făcut-o pe Charlize Theron ideală pentru rolul Atenei – dar, deh, nu le poţi avea pe toate. Iar apariţia aproape spectrală a lui Agamemnon, o combinaţie de Iron Man şi Batman în registru antic, m-a captivat… Despre Zendaya nu prea am ce să zic. Filmul explică de ce este ea chipul Atenei, dar nu mi-a stârnit nicio emoţie. Filmul ei este, de departe, altul (Dune).

În al doilea rând am descoperit o cinematografie grandioasă (din combinaţia Chris Nolan + IMAX 70 mm + Hoyte van Hoytema nu cred că putea ieşi altceva), bazată cu precădere pe efecte practice. Morţii care ies din pământ în Islanda Hades, focul care mistuie Troia, Circe transformând echipajul lui Ulise în porci, ciclopul Polifem şi soldaţii pe care îi mănâncă, scenele claustrofobice din calul troian, uriaşii soldaţi lestrigoni (din posterul de mai sus) – toate au fost filmate “pe bune”, fără ajutorul imaginilor generate pe calculator, folosind actori, manechine, păpuşi animatronice, trucuri şi iluzii optice.

În al treilea rând, Nolan a învăţat de la Oppenheimer cum să ţină spectatorul lipit în scaun timp de trei ore, astfel încât nici n-am simţit cum s-a scurs timpul.

Cât despre controversatele opţiuni de casting care au oripilat internetul – e doar mult zgomot pentru nimic. Ba aş spune că Elena din Troia în versiunea neagră ca abanosul a Lupitei Nyong’o chiar m-a fascinat (şi dacă ea trebuia să fie un trofeu, atunci alegerea stilistică a lui Nolan subliniază şi mai mult ideea asta). Nu neg că e o prezenţă frapantă, cu nişte implicaţii culturale mult mai profunde pe care filmul le ignoră, pierzând puncte la capitolul world building, dar altfel nu răneşte povestea în niciun fel… Cât despre nefericitul mesager Sinon – adică Elliot Page (el), fost(ă) Ellen Page (ea) –, este doar un personaj menit să scoată în evidenţă hidoşenia morală a altuia, contează numai la nivel de idee, aşa că aspectul său fizic n-are nicio importanţă.

În toată gălăgia care s-a iscat, nu prea am văzut pe nimeni să se agite că Euryloch, mâna dreaptă a lui Ulise, este un indian, ori că printre vâslaşii săi ar fi putut fi mai mulţi greci neaoşi – care să-i ţină companie lui Will Yun Lee, americanul cu origini coreene.

Poate un reproş mai întemeiat la adresa lui Nolan ar fi absenţa totală a lui Ahile din film. Regizorul ne duce pe plajele Troiei după zece ani de măcel şi de chin, cel mai bun luptător al grecilor fusese în cele din urmă răpus, dar mi-ar fi plăcut mult să-l văd în Hades, în grupul celor căzuţi sub arme. E drept că Odiseea are alt protagonist, dar întâlnirea cu marele erou ar fi adus un plus de dramatism scenei (cu atât mai mult cu cât, în materialul-sursă, războinicul îşi exprimă către Ulise adâncul său regret: Aș vrea să pot fi iar un țăran sărac lipit, dar în viață – decât rege printre morți).

Una peste alta, însă, The Odyssey rămâne un film de văzut şi admirat. Chiar şi fără condiţiile unui IMAX, fie el de buget. Şi chiar dacă nici n-am pomenit de coloana sonoră (realizată fără orchestră, doar cu instrumente – gong, liră, flaut – tradiţionale greceşti) sau de costume (toate, peste cinci mii adică, ţesute manual din fibre naturale, ca “ochiul” extrem de atent al camerei IMAX să nu descopere nimic sintetic).

Şi numai un film bun poate genera atâtea discuţii în care se îmbină legenda, arta, religia, cinematografia, politica, istoria, sociologia. Indiferent dacă în acord sau dezacord cu Nolan şi epopeea lui, vreau să cred că oamenii au redescoperit plăcerea dezbaterilor, a documentării şi a unui oricât de firav interes istoric.

Share Colţul cronicarului

Roluri principale: Henry Cavill, Jake Gyllenhaal, Eiza González, Rosamund Pyke, Carlos Bardem, Kristofer Hivju

Durata: 1h 38m

Filmele lui Guy Ritchie nu vor stârni niciodată discuţiile pe care le naşte un SF à la Steven Spielberg sau un film istoric realizat de Christopher Nolan. Însă Ritchie este un maestru al filmelor de acţiune de categoria B surprinzător de distractive. Poate şi mai surprinzător este succesul comercial modest al acestora – deşi, după cum arată, se aud şi se simt, titlurile sale din ultimul deceniu arată o pasiune autentică pentru cinematografie:

• The Man from U.N.C.L.E. (2015), cu Henry Cavill.

• The Gentlemen (2019).

• Wrath of Men (2021), poate cel mai de succes film din această listă.

• Operation Fortune: Ruse de Guerre (2023).

• The Covenant (2023), cu Jake Gyllenhaal, filmul cel mai serios din listă.

• The Ministry of Ungentlemanly Warfare (2024), şi cu Henry Cavill, şi cu Eiza González, de departe cea mai distractivă invenţie a lui Ritchie din ultima vreme.

In the Grey îi reuneşte pe cei trei, fiind undeva la mijloc între dileala lui Ministry şi sobrietatea lui Covenant. Avem, iarăşi, o trupă de camarazi unul şi unul (luptători experimentaţi, pricepuţi să trăiască în zona gri dintre legalitate şi criminalitate – şi capabili să facă asta fără să devină ostentativi); foarte multe gloanţe şi foarte puţin sânge, în ciuda unui body count impresionant; o coloană sonoră antrenantă; Eiza González tăioasă şi superbă (de fapt, în filmul ăsta sunt doar vestimentaţii, pantofi şi coafuri impecabile); caterincă, tachinări şi (auto)ironii ca între băieţi. Că treaba e, totuşi, serioasă, ne dăm seama din expunerea detaliată – planuri, locaţii (Spania, Arabia Saudită, Insulele Canare) şi reţete de cocktail (?!), toate amestecate cu o supradoză de text afişat pe ecran. Plus o listă interminabilă de echipament necesar: maşini, bărci, ATV-uri, drone, girocoptere, motociclete, corzi de tiroliană, benzi de ţepi anti-pneuri, mine şi arme de foc de toate mărimile şi calibrele).

Gyllenhaal, Cavill și González au mai lucrat cu Ritchie. Ei se integrează în această lume cu naturalețea pe care o afișau anumiți actori din epoci trecute în filmele de război și în western-uri. Lor li se adaugă Rosamund Pike în rolul unui executiv dubios de mega-trust financiar – pentru care violenţa (produsă cu mâinile altora) e doar un alt instrument de recuperare a banilor, alături de acţiunile în instanţă şi sechestrarea de bunuri. Toţi patru m-au atras în poveste suficient de mult cât să nu-mi pese că eroii par super-eroi invincibili, ori că a trebuit să-i spun de câteva ori creierului să lase logica pentru altă dată.

In the Grey e uneori haotic, pe alocuri fără sens, dar rămâne mereu distractiv. Guy Ritchie îşi lasă deopotrivă actorii şi publicul să se desfăşoare, fără a pierde controlul unui film – poate unul dintre cele mai reuşite din vara asta, în categoria lui – cu un final satisfăcător, puţin cam abrupt.

Share Colţul cronicarului

Roluri principale: Emily Blunt, Josh O’Connor, Colin Firth, Eve Hewson, Colman Domingo

Durata: 2h 25m

În toată rumoarea creată de Odiseea lui Nolan, revenirea pe ecran a unui alt monstru sacru al cinematografiei mi s-a părut că a trecut aproape neobservată. Steven Spielberg se întoarce, după aproape jumătate de secol, la pasiunea sa pentru viața dincolo de Terra – și la întrebarea de al cărei răspuns mulți se tem că va răsturna ordinea lucrurilor pământești: dacă nu suntem singuri în univers?

Ca să fie clar, eu sunt convins că viața extraterestră inteligentă există. Și nu din cauza pozelor cu vaci mutilate de little grey men, dintr-o carte cumpărată de taică-miu în anii ‘90, sau pe motiv că universul e prea vast ca în el să nu se mai găsească și altceva. Pur și simplu, mi-e imposibil să cred că, odată apărut omul, natura și-a spus Gata! Cam atâta am putut!... Ar fi ca și cum Van Gogh, Picasso, Michelangelo, Da Vinci, Blaga sau García Márquez s-ar fi simțit în stare să creeze doar un singur lucru.

Spielberg crede cu tărie că zgomotosului şi excesivului turism planetar i se adaugă un flux extrem de discret de vizitatori interplanetari. Dovezile circumstanţiale în acest sens au devenit prea numeroase ca să mai poată fi ignorate ori explicate prin cauze convenţionale, spune regizorul. Şi cum dovezile directe (irefutabile) încă lipsesc, le-a imaginat el pentru marele ecran – într-o trilogie neoficială a întâlnirilor de gradul trei:

Mai întâi în 1977, Close Encounters of the Third Kind m-a răscolit mai mult decât orice citisem până atunci despre extratereştri (şi m-a ajutat să nu-mi mai fie frică de cartea luată de taică-miu, cu pozele ei oribile).

În cartea sa din 1972, Experienţa OZN: O cercetare ştiinţifică, astronomul şi cercetătorul fenomenului OZN J. Allen Hynek sugera o clasificare a posibilelor experienţe ale unei persoane cu extratereştri. Iniţial, abordarea sa prevedea şase nivele, însă doar trei au pătruns în mainstream:

• Întâlniri de gradul I: observarea în detaliu a unui OZN, aflat la o distanţă mai mică de 150 de metri.

• Întâlniri de gradul II: evenimente OZN cu urmări fizice: interferenţe şi perturbări în funcţionarea vehiculelor sau dispozitivelor electronice; reacţii neobişnuite ale animalelor; simptome fiziologice (paralizie, căldură, frig) ale martorilor; urme precum semne pe pământ, teren pârjolit, transformări ale vegetaţiei, rezidurii chimice.

• Întâlniri de gradul III: evenimente OZN din care fac parte şi entităţi extraterestre vii.

Ulterior au fost adăugate în listă şi întâlnirile de grad IV: oameni răpiţi sau duşi pe nave extraterestre.

E.T. the Extra-Terrestrial a venit în 1982 să arate unei lumii întregi că puştii pe biciclete sunt predispuşi să descopere tot felul de stranger things ciudăţenii, terifiante şi înduioşătoare deopotrivă.

În 2026, Disclosure Day este momentul în care vizitatorii nepământeni se dezvăluie oficial publicului larg...

…cu alte cuvinte, ceea ce visează toţi adepţii conspiraţiilor OZN. Este ziua în care aflăm că extratereștrii zboară pe cerul Pământului de ani de zile. Este ziua în care aflăm că guvernul (american) știa despre extratereștri, ba chiar a capturat unii dintre ei. Este ziua în care vedem videoclipul „real” al întâlnirilor cu OZN-uri; imagini clare și detaliate ale navelor și ființelor extraterestre, nu videoclipuri neclare cu pete luminoase sau stoluri de pescăruși. Este ziua în care confirmăm că, în ciuda tehnologiei extrem de avansate care le permite extratereștrilor să călătorească distanțe enorme și să încalce legile fizicii, navele acestora se prăbușesc mai des decât o Tesla pe pilot automat.

Daniel Kellner (Josh O’Connor), specialist în securitate cibernetică pentru compania Wardex, le-a furat copii ale tuturor fișierelor legate de existența extratereștrilor, precum și o bucată de tehnologie nepământeană. Noah Scanlon (Colin Firth), şeful Wardex, îşi vrea lucrurile înapoi. Daniel lucrează împreună cu un alt angajat Wardex, pe nume Hugo Wakefield (Colman Domingo), pentru a face toate informațiile publice. După o tentativă de schimb eşuată – iubita lui Daniel, Jane (Eve Hewson), pentru tehnologia extraterestră –, Daniel și Jane devin fugari, în timp ce Hugo termină de pus ceva la cale pentru lansarea informațiilor. E o poveste pe care am întâlnit-o deseori, dar regizorul Steven Spielberg (care a și scris povestea) și co-scenaristul David Koepp (care a revizuit-o) nu se mulțumesc doar cu atât.

Margaret Fairchild (Emily Blunt) îşi doreşte de la viaţă mai mult decât un rol de prezentatoare meteo la TV. Când o pasăre roşie îi intră în apartament şi o priveşte fix, Margaret primeşte exact ceea ce a cerut. Începe să citească gânduri şi să vorbească limbi străine – inclusiv una extraterestră, chiar în timp ce transmite buletinul meteo în direct (Blunt s-a antrenat intens pentru a realiza vocalizele singure, fără niciun fel de efect special sau intervenţie AI). Incidentul devine viral şi o transformă în ţinta ambelor facţiuni din Wardex.

Pe măsură ce toate aceste personaje intră în acţiune, stilul clasic al lui Spielberg începe să captiveze din nou. Obiective şi motivaţii clare pentru personaje. Ritm constant în care tensiunea creşte până la punctul culminant. Intrigă bine definită şi uşor de urmărit. Actori care oferă interpretări bune, dacă nu chiar excelente. Muzica lui John Williams (care s-a lăsat greu convins de prietenul său Spielberg să reintre în activitate doar pentru a compune pentru acest film). Mai puţin CGI şi mai multe păpuşi animatronice şi efecte practice. Detaliile de felul acesta fac oamenii să îndrăgească filmele lui Spielberg.

SF-urile sale sunt întotdeauna despre mai mult decât simplu entertainment. Esenţa lui Disclosure Day este nevoia de empatie şi conexiune reală cu alte persoane – precum şi puterea adevărului netrucat. Spielberg este mai puţin interesat de impactul vederii unui extraterestru în carne şi oase, cât de efectul de undă. Ce s-ar întâmpla dacă am afla adevărul? Ne-ar uni sau ne-ar despărți și mai mult? Și ce s-ar întâmpla cu credința și religia dacă am descoperi alte ființe supreme?... De aceea, în Disclosure Day răzbate un ecou mai vechi, de la începuturile carierei lui Spielberg: rechinul sau extraterestrul sunt cei mai înfricoşători atunci când nu sunt văzuţi.

Filmul se încheie cu un singur cuvânt, care poate fi interpretat ca un cliffhanger – dar eu l-am perceput ca o pledoarie pentru omenire de a deveni mai bună: Ascultă!... Un singur cuvânt care incapsulează cinismul şi indiferenţa crescânde ale prezentului. De la Steven Spielberg până la José Saramago e un singur pas.

Dacă poţi vedea, priveşte. Dacă poţi privi, observă.

Share Colţul cronicarului

Cam astea sunt întrebările pe care le primesc frecvent după ce ne întoarcem din vreo excursie, în special ca urmare a pozelor pe care altcineva le postează pe Facebook — căci, deh, mai nimeni nu știe doar un cerc restrâns de inițiați au cunoștință despre Colțul cronicarului.

Foarte puțini sunt cei care vor să știe ce impresie mi-a făcut destinația cutare. Din ce punct de vedere?, i-aș replica — și astfel s-ar deschide o discuție, în funcție de reperele fiecăruia. Și foarte rar, if ever, se găsește cineva care să întrebe ce mi-a rămas în minte — amintiri, experiențe — odată revenit acasă.

De obicei, suvenirurile mele sunt un magnet de frigider sau vreo figurină cât un degetar, de pus oriunde pe un raft de bibliotecă. Pot să număr pe degetele de la o mână vacanțele din care m-am întors cu vreun articol de valoare — materială și/sau sentimentală.

Cel mai exotic suvenir a fost o carte despre cafea din Singapore. Cel mai banal, o pereche de adidași dintr-un mall din Indonezia. Cel cu valoarea sentimentală cea mai mare — un set de brățări din atelierul unui artizan în lemn și oțel din Sorrento.

În rest, pe lângă ineditul experiențelor și gândurile care se nasc din ele (câteva dezvoltându-se apoi în notele de călătorie din Colțul cronicarului), ce aduc înapoi sunt mărturii despre locurile unde am fost, o identitate care nu reiese din niciun material publicitar și din nicio carte de istorie. Ceai de pe o plantație din mijlocul Atlanticului. Specialități din brânză de vaci crescute liber pe versanții unor vulcani stinși. Gem de maracuja dintr-un minuscul paradis tropical, pierdut în Oceanul Indian. Miere cu parfum de vechi legende grecești. Condimente dintr-un bazar oriental, pentru care negustorul ți-a spus aproape toate poveștile Șeherazadei până să ți le vândă…

Dacă m-ar întreba cineva cu ce-am rămas din aventura portugheză, i-aș fi răspuns:

• Cu uluirea deplină în fața minunățiilor pe care natura le-a sculptat în calcarele țărmului sud-vestic al Portugaliei.

• Cu  respectul pentru sentimentul de apartenență și comunitate creat în jurul clubului sportiv lusitan Benfica.

• Cu dulceața porumbului fiert din São Miguel. Insula fanion a Azorelor abundă in lanuri de porumb. Când, din cauza unui indicator dubios și a unui blind spot în Google Maps, am căutat o cascadă într-un lan de porumb, între drumul de țară care ne păcălea că ne duce unde trebuie și cele care șerpuiesc printre dealurile Vasluiului nu era nicio diferență. Dar, unde în Vaslui, știuleții de porumb se îngroapă, întregi și nedesfăcuți, în sol vulcanic — ca să se fiarbă singuri?

• Cu savoarea unui pahar de vin roșu lângă o porție aburindă de Cozido, tocana gătită "la groapă", în stilul slow-geothermal cooking al zonei Furnas din São Miguel.

• Cu parfumul unui ceai crescut, cules, preparat și savurat cu vedere la Atlantic.

• Cu aroma de ananas născut din fum și crescut timp de doi ani.

• Cu fiorii pe care ți-i dă istoria când se întâlnește cu poveștile marinărești ale celor care scot zilnic pește din ocean.

Ca să descoperi lumea, nu e suficient să o vezi (și s-o pui în poze pe Facebook). Trebuie să o guști și să o miroși. Sunt convins că José Saramago ar avea ceva de spus pe tema asta. Poate a și făcut-o — însă deocamdată iau o pauză de la el.

Share Colţul cronicarului

Şi, fără îndoială, întâia şi întâia dată, vedem toate aceste minunăţii.

Am mai spus aici că găsesc drept o enormă risipă să reducem explozia de culori a lumii la numai două tonuri: alb şi negru – câteodată şi cu gri-ul dintre ele.

Dar cum ar fi să nu mai vedem deloc?

Din bezna totală care ne-ar cuprinde (una care nu trebuie să fie neapărat neagră), s-ar naşte monştri şi orori inimaginabile.

Well, tocmai asta este Eseul despre orbire al lui Saramago (pentru că, lucru bine ştiut, cărţile au un simţ al lor care le spune când să-mi iasă în cale; astfel am plecat în explorarea Portugaliei alături de un autor portughez): o reflecţie cutremurătoare asupra unei lumi în care oamenii orbesc subit şi inexplicabil. O ficţiune distopică dintre cele mai sumbre – şi mă întreb ce o face aşa: grozăviile şi degradarea speciei umane pe care scriitorul le descrie, sau faptul că scenariul este extrem de plauzibil?... Iar menţiunea pe care naratorul omniscient al lui Saramago o face la un moment dat, pe parcursul povestirii sale, aduce angoasa şi mai aproape de cititorul său:

[…] toate aceste relatări sunt precum cele despre crearea universului: nimeni n-a fost acolo, nimeni n-a asistat – dar toată lumea ştie ce s-a petrecut.

Deci, dacă, într-o bună zi, un şofer care aşteaptă lumina verde la semafor şi-ar pierde dintr-odată vederea, iar această orbire s-ar transforma într-o epidemie stranie care-i loveşte şi pe străinul care-l ajută să ajungă acasă (doar ca să-i fure maşina), şi pe soţia lui, şi pe medicul oftalmolog la care apelează, şi pe pacienţii care aşteaptă un consult, cuprinzând într-un final populaţia unui oraş, a unei ţări întregi – e de aşteptat ca autorităţile să încerce să-i izoleze pe cei infectaţi într-un fost spital. Un fost spital de nebuni care, pe măsură ce numărul orbilor creşte, devine neîncăpător, condiţiile de trai insuportabile – un fost spital de nebuni care se umple din nou cu nebuni.

Percepând lumea doar prin patru dintre cele cinci simţuri tradiţionale, orbii devin prizonierii unei realităţi cu totul diferite, în care natura umană se degradează extrem de rapid, până la nivelurile ei primare. Singura cheie de înţelegere a existenţei devine foamea, iar indivizii sunt dispuşi să comită cele mai abjecte gesturi pentru ceva ce poate fi mestecat sau măcar înghiţit. Saramago nu ezită să ne arunce în faţă ororile mai mult sau mai puţin latente ale societăţii prezentului, din care lipsa de empatie şi indiferenţa în preajma durerii se desprind detaşat în fruntea unui clasament scabros. Este o lume de haos, de excremente şi mirosuri fetide, de sânge, puroi, spermă şi sudoare, care băltesc, se preling sau curg de pretutindeni – şi în faţa lor nu-ţi poţi reprima o grimasă: de frică, de scârbă sau poate ambele.

Evident, aici nimeni nu se mai poate salva, orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa.

Totuşi, speranţa mai adastă într-un singur om: soţia doctorului (identificată astfel de-a lungul întregii povestiri; toţi protagoniştii lui Saramago, de altfel, au identităţi generice şi trăiesc într-un oraş necunoscut al unei ţări nenumite, autorul renunţând la orice detaliu care poate deturna atenţia de la personajul colectiv, Omul, a cărui umanitate se descompune treptat în faţa cititorului), singura neafectată de orbire – şi care, văzând, este singura cu adevărat afectată de totala degradare a umanităţii. Haosul, atrocităţile şi mizeriile pe care nu poate să nu le vadă o fac să-şi dorească să fi orbit odată cu bărbatul ei.

La câtă orbire este în paginile sale, Eseul este extrem de vizual, imaginile răbufnesc şocant, stilul compact în care scrie Saramago – paragrafe imense, fără altă punctuaţie decât virgula, care nu permit să grăbeşti lectura – făcându-le parcă şi mai apăsătoare. Romanul este o alegorie dureroasă a pierderii sensului de a exista din punct de vedere fizic şi a traumei pe care această incapacitare o determină.

E o carte cu o temă care nu se potriveşte cu ideea de relaxare mentală a unei vacanţe. Pe mine, însă, m-a făcut să apreciez cu atât mai mult totul din jurul meu şi să fiu recunoscător pentru posibilitatea de a-mi lărgi astfel orizontul.

Eseu despre orbire mi s-a părut peste Intermitenţele morţii. Următoarea pe listă e Toate numele.

Share Colţul cronicarului

• Nick Brandt, Anglia

• Dara Ojo, Nigeria

• Ralph Ziman, Africa de Sud

• Oceanographic Magazine

• Martin Broen, Argentina

• Alex St-Jean, Canada

• Radu Afrim, România

• Florian Seabeck, Germania

• Crina Prida, România

• Paco Camallonga, Spania

• Dinu Lazăr, România

• George Barris, SUA

Sunt toate adunate aici.

În secolul al XVI-lea, Portugalia a devenit prima țară europeană care a adus în Europa faimoasa porțelan chinezesc în nuanțe de alb și albastru. Datorită rutelor sale maritime puternice, Lisabona s-a impus drept principalul centru al comerțului cu porțelan chinezesc pe continent, fascinând întreaga Europă cu acest „aur alb”. În scurt timp, a avut loc o fuziune culturală: artizanii chinezi au început să integreze simboluri portugheze – precum caravelele, stemele și sferele armilare – în creațiile lor.

Prins în această migraţie culturală a fost şi un pigment nomad: Cobalt Blue. Călător universal, născut în China în timpul dinastiei Yuan, cizelat în Persia, trecut prin Al-Andalus şi Delft, înainte de a coborî ancora la Lisabona.

• Al-Andalus defineşte teritoriul ocupat de musulmani în Peninsula Iberică între secolele 8-15. În perioada sa de maximă expansiune, cuprindea cea mai mare parte a actualelor state Spania şi Portugalia. Până la recucerirea creştină (rodul a câtorva sute de ani, intraţi în istorie drept Reconquista, care a dat lumii una dintre marile epopei medievale, Cântecul Cidului), sub dinastiile Omeiazilor, Almoravizilor, Almohazilor și, în cele din urmă, a Nasrizilor, Al-Andalus a devenit un canal major de pătrundere în Europa Occidentală a științei, meșteșugurilor și bunurilor de lux islamice — inclusiv a tehnicilor de glazurare a ceramicii, a ceramicii cu reflexe metalice și a pigmenților albaștri de cobalt (smalt), a căror utilizare fusese inițiată de olarii chinezi.

• Începând cu secolul al XVII-lea, orașul olandez Delft a devenit celebru pentru ceramica produsă acolo – faianță cu glazură staniferă, pictată în alb și albastru, care imita porțelanul chinezesc. Atelierele de ceramică din oraș, printre care și Royal Delft, au transformat nuanţa „albastru de Delft” într-un simbol emblematic în Europa. Prin universitatea care s-a înfiinţat mai târziu acolo, oraşul a devenit cunoscut şi pentru cercetarea științifică a pigmenților.

Şapte secole de istorie condensate într-o singură culoare, care a transformat arta azulejos: fațadele palatelor și ale bisericilor au renunțat la cromatica tradițională în favoarea combinației de alb și albastru, devenind adevărate picturi murale monumentale din porțelan.

Azulejo (mica piatră lustruită de provenienţă arabă, az-zallīj), adusă în Peninsula Iberică de artizanii mauri, a devenit un element definitoriu al patrimoniului cultural şi artistic portughez.

Enter O Gringo – pe numele său adevărat Bastien Tomasini –, francez din Nisa, care a făcut din Portugalia patria sa adoptivă. Pasionat de desen, geometrie, fotografie, istorie şi filosofie, şi-a creat propriul său limbaj vizual, în care arta urbană şi contemporană se intersectează cu istoria şi patrimoniul cultural lusitan. Lucrările sale reinterpretează istoria, trecând-o prin filtrul albastru al tehnicii azulejos, pentru a explora moştenirea arabă lăsată în Spania şi Portugalia.

Fiecare civilizație maritimă s-a clădit pe o separare: bărbatul care pleacă să sfideze necunoscutul la bordul caravelelor și femeia care rămâne în urmă, purtând povara pământului, a familiei și a tăcerii. Din această așteptare s-a născut Fado, vocea dorului (saudade) – explică O Gringo conceptul său creativ.

Bărbatul (comerciant, pescar, explorator) înfruntă în fiecare zi pericolele mării, lăsând în urmă femeia ce rămâne ancorată pe țărmul portughez, cu privirea ațintită spre orizont. Iubirea lor este modelată de distanță și dor, țesută din pasiune și suferință, din bucurie și neînțelegeri, în timp ce tristețea își găsește discret locul în amintirile ce vor veni.

În mijloc, Marianne (aşa cum am surprins-o pe faţada unuia dintre boutique-urile din LX Factory) este avatarul esenţial pentru rezonanţa globală a artei lui O Gringo. Despre povestea ei am scris aici, în ultimul episod al foto-jurnalului din Lisabona.

După ce Asia şi Europa se contopesc în arta sa, O Gringo se aventurează în Africa, până la Pointe-Noire, port congolez pe coasta de vest a Africii, puternic influenţat de istoria maritimă a Portugaliei. Observând impactul moştenirii portugheze asupra identităţii africane, O Gringo a creat Afro Fado:

Toate imaginile (incluzând-o pe Marianne, fiindcă diferenţele dintre originalul digital şi snapshot-ul meu sunt aproape insesizabile) sunt preluate de pe ogringo75.com. Toate gândurile – şi o parte din informaţii – mi le-am notat în timp ce am vizitat expoziţia lui Bastien Tomasini găzduită de La Smart Galerie, în LX Factory Lisabona.

Share Colţul cronicarului

Şi nu sunt singurul. Unii de aceeaşi părere cu mine, dar mult mai capabili, au scos arta din fandositele – sau, din contră, austerele – saloane de expoziţie şi au dus-o direct în stradă, în mijlocul marilor aglomerări urbane.

Puteam spune, mai simplu, în mijlocul oraşelor. Dar cred că, în lumea de azi, supuse presiunilor demografice de tot felul (supraturism, migraţii excesive), orașele au început să-şi piardă acele trăsături care le creionau o identitate aparte. Globalizarea şi consumerismul au distrus zidurile cetăţilor; fără ziduri, cu miezul expus revărsându-se în degringoladă, oraşele se degradează în nişte aglomerări pestriţe de străzi, clădiri, oameni, culori, limbi, mirosuri.

Cea mai vizibilă formă de manifestare a acestei dimensiuni vulgare a artei sunt creaţiile murale. Şi cum Lisabona este, fără îndoială, unul dintre reperele culturale europene, am avut cu ce-mi hrăni ochii şi mintea.

De la celebra pisică impunătorul linx iberic ce veghează în Parcul Naţiunilor am aflat despre Animalele Gunoaielor (Trash Animals), o serie de compoziţii de mari dimensiuni, din deşeuri şi materiale reciclate, a artistului stradal portughez Artur Bordalo.

De pe promenada fluviului Tejo, pisica albastră m-a trimis la piciorul liftului Santa Justa, unde cuibăresc doi pelicani negri.

Păsările mi-au vorbit despre o insectă uriaşă lipită de unul dintre pereţii din LX Factory – care, la rândul ei, mi-a povestit despre marele raton din Bélem.

Am aflat că ratonul s-a născut în 2015 în Bélem. Ulterior, clădirea care îi slujea drept casă a fost demolată, astfel că – drept cadou de zece ani – s-a reîntrupat pe o hală din Chelas (pierzându-și, din păcate, ceva din strălucirea originală).

Mesajul lucrărilor lui Bordalo este că primele victime ale dependenţei oamenilor de plastic sunt animalele. Într-un fel, el caută să readucă la viaţă aceste animale, reciclând tocmai ceea ce le ucide: plasticul… Din păcate, cumva ca un semn că deşeurile nu-şi pot învinge soarta, o parte din creaţiile artivistului au dispărut, odată cu construcţiile-suport. Totuşi, în Lisabona şi în întreaga lume (din Bora Bora până în Las Vegas), se găsesc încă destule care să-i poarte mesajul mai departe.

Îi mulţumesc bâzoiului pentru informaţii şi-i spun că, din nefericire, timpul nu permite să vizitez şi alte locaţii din oraş unde expune Bordalo. Sunt pe picior de plecare spre aeroport, aşa că mai adast printre cafenelele şi boutique-urile din LX Factory.

Prompt, bâzoiul m-a îndrumat să o vizitez pe Marianne înainte de a pleca. Marianne, chipul Revoluţiei franceze este aici, în Lisabona, privind turiştii şi hipsterii care se perindă prin LX Factory.

Hotărât lucru, acestea sunt lucrări care nu doar se privesc, se citesc. Ochii şi motivele ei albastre mă fascinează. Nu plec fără să-i promit că va avea un loc special în Colţul cronicarului.

Share Colţul cronicarului

În 2024 am repetat scenariul, de data asta cu copiii. A fost o experiență la fel de plăcută, dar altfel. Barcelona, însă, nu mi s-a mai părut atât de spectaculoasă. E drept că trecuseră 13 ani în care mi-am lărgit orizontul și termenii de comparație, dar cred că mai mult au contat fântânile oprite și o senzație de lipsă de ospitalitate a localnicilor (chiar dacă Europeanul de fotbal era în toi și spaniolii erau pe cai mari).

Cam pe același principiu s-au petrecut lucrurile cu Lisabona. În 2015 m-a cucerit într-un city break în doi, anul acesta am revăzut-o cu grupul extins, alături de F. și S. Spre deosebire de Barcelona, însă, în Lisabona am regăsit aceeași senzație de intimitate care a pus-o pe primul loc în topul propriu al metropolelor europene. Posibil să fi contat și tricourile cu Benfica pe care F. și S. le-au purtat din momentul vizitei pe Estadio da Luz — care le-a adus instant simpatia trecătorilor și a tuturor celor cu care am intrat în contact.

Și în Catalonia am vizitat Estadi del Futbol Club Barcelona — denumirea oficială, prea lungă și lipsită de romantism, a ceea ce toți fanii fotbalului recunosc drept unul dintre templele închinate sportului-rege, Camp Nou — și am notat aici câteva gânduri.

Chelnerii de pe Rua Augusta mi s-au părut mai nesimțiți și mâncarea mai proastă decât țineam minte de data trecută, dar am evitat destul de bine capcanele pentru turiști. În plus, Lisabona ne-a interzis fotografiile cu câteva dintre piațetele și clădirile ei instagramabile, obturându-le cu niște panouri publicitare precum cele de mai jos.

Dar farmecul străduțelor întortocheate — cu blocuri care parcă vor să-și atingă vecinii și terase cu trei-patru măsuțe, câteva tapas și o halbă rece de Super Bock Stout — nu l-a pierdut. Și nici nu-l ascunde. Trebuie doar să-l cauți și să plătești prețul corect, un număr suficient de pași.

Media noastră zilnică este de 18.000, chiar dacă pentru a ajunge dintr-o zonă în alta a orașului am dat metroul pe Uber. Am plătit pentru patru persoane jumătate din cât ne-ar fi costat dacă am fi mers toţi cu metroul.

Am reușit, astfel, să prind obligatoriul cadru cu faimosul tramvai 28 trecând prin fața catedralei Sé de Lisboa — și, oricum, plăcerea unui pahar de Sangria pe malul fluviului Tejo, la apus, este nemuritoare.

Cu ce ne-a surprins Lisabona la revedere a fost LX Factory, o străduță cu hale vechi, ateliere și clădiri administrative convertită într-o zonă hip cu terase, restaurante și magazine boutique. Aici am găsit Ler Devagar, o librărie îmbietoare cu cărți, viniluri și postere vechi — un veritabil colț al cronicarilor la celălalt capăt al continentului.

LX Factory este o destinaţie ideală pentru amatorii de artă mai mult sau mai puţin convenţională. Infantul Spiderman de mai jos (opera sculptorului ceh David Černý) simbolizează pierderea inocenţei în faţa decăderii industriale. Bebeluşul are un cod de bare ştampilat pe faţă, menit să atragă atenţia asupra depersonalizării şi mercantilizării existenţei umane în societatea modernă.

Totuşi, ineditul absolut al acestei vizite a fost continuarea tradiției începute oarecum în 2024: trăirea unui succes spaniol în stradă. Atunci, așa cum am scris aici, a fost câștigarea Campionatului European de Fotbal. Acum a venit rândul Mondialului. N-avea cum să fie aceeași euforie (mulți localnici admit că Spania joacă fotbalul cel mai bun, însă cred cu tărie că Portugalia are jucătorii cei mai valoroși), dar atmosfera din jurul ecranului uriaș instalat în Praça do Comércio a fost fierbinte, mii de oameni urmărind cu sufletul la gură travaliul La Roja.

Cam așa se consolidează o țară pe harta sportivă a lumii, chiar din curtea belicosului Trump, nevoit acum să-i felicite tocmai pe cei cărora nu de mult le arăta pisica, supărat că nu-l susțin în escapadele sale iraniene.

Pentru cei care şi-au petrecut timpul mai mult pe terenul de sport, a arăta cuiva pisica înseamnă a ameninţa, a încerca să intimidezi respectiva persoană. Expresia îşi are originea în mediul rural, când ţărani le arătau la propriu pisica şoarecilor şi şobolanilor, aducând felina în gospodărie pentru a înlătura rozătoarele.

Share Colţul cronicarului