.

Asta cu singurătatea e poate cea mai grea pentru mine.

De când mă știu e frica mea cea mai de preț.

O fi de la separarea precoce de mamă, copil lăsat să plângă până îi trece. Doar că mie nu mi-a trecut nici până azi.

Dimpotrivă.

Cred că apogeul fricii de singurătate l-am trăit după ce am divorțat, ocazie cu care am avut și primul și singurul atac real de panică din viața mea. Certitudinea că dacă rămân singură mor.

Într-una din călătoriile șamanice în care m-am îmbarcat, am țintit ca destinație moartea. Sau mai bine zis apropierea pe cât posibil de ea. O călătorie absolut minunată în care alergam pe spatele unui jaguat neînfricată, galop nebun, plin de curaj.

Până când...până când am rămas singură. Trebuia să părăsesc jaguarul și să calc singură peste pod, dacă vroiam să trag cu ochiul peste poarta vieții. Vroiam, ooo și încă cum, dar singură?

Și am pășit, dar doar ca să învăț despre singurătate, căci moartea nu-i așa mare lucru.

E ușor să mori, e chiar frumos, ce e greu e că ești acolo singur pentru o clipă. O clipă cât o veșnicie.

Deci da. Îmi trebuie toți mușchii activați și motoarele minții duruind la maxim ca să mă adun și să caut motive pentru care e ok să îmbătrânești și dacă asta implică mai multă singurătate.

Dar oare chiar vine bătrânețea la pachet cu singurătatea? Cine zice?

Când vă faceți prieteni, vă gândiți oare mi-ar plăcea de omul ăsta și peste 30 40 de ani?

Prieteni se pot face și la bătrânețe dacă ținem mușchiul relaționarii antrenat.

Din câte am înțeles, poate fi și ca la copii: mergi și întrebi: vrei să fim prieteni? Și dacă zice da, mergeți.

Nu mai e nici o miză, nu mai contează ce gusturi sau ce păreri aveți despre viață, la cât de puțină mai aveți. Așa că om să fie și cât de cât ok și e ok.

Dar nici măcar om nu-i musai să fie, animalele sau plantele ce au?

Cred că unul din motivele pentru care ne simțim atât de singuri în general, nu doar la bătrânețe, este că ne bazăm aprope exclusiv pe relațiile cu oamenii deși natura ne pune la dispoziție o multitudine de prieteni mici și mari, cu care relaționarea e foarte ușoară.

Eu recomand cățeii pentru că îmi e frică de animale în general, dar ăștia patrupezi cu ochii lor de puppy eyes, sunt un deliciu.

Și știu că lasă păr și rod peste tot, dar la bătrânețe ce mai contează curățenia și perfecțiunea?

Îmi plac și plantele enorm chiar și cele de apartament sunt foarte poznașe să știți. Nebune unele, așa cresc zici că nu-s normale. Altele n-au nici o treabă, nici de ciudă nu nimic, n-ai cu cine. Dacă le dați și nume și le vorbiți cu voce tare, o să fie ca la piață de plină casa voastră.

Am și câțiva copaci prieteni, mai e și vântul, mai e și luna.

Dar dacă totuși rămâi singur...dar dacă îți moare soțul/soția înaintea ta?

Eu când mi-am cunoscut soțul l-am făcut să-mi promită că mă lasă pe mine să merg prima. L-am ales să fie și cu 5 ani mai tânăr ca mine să merg la sigur.

Dar acum un an i-am zis că e ok, că poate muri oricând pentru că am ajuns să îl iubesc atât de mult încât pot să iau povara asta de pe el.

Nu-i mai pun în cârcă frica mea de singurătate, încerc să mi-o duc eu în brațe cum pot. Și când obosesc, o mai pun jos un pic.

Deci da...e fain să ai gagic la bătrânețe. Și dacă dintr-o dată n-ai?

Eu m-am tot gândit la asta, dar tot bătrânețea o aleg. Și dacă rămân singură și fără de gagic, tot vreau să văd întruparea mea în babă sexy.

Și vă am pe voi. Poate și expunerea asta la oameni care mă cunosc doar în scris a pornit tot ca antidot pentru singurătate.

Voi cui vă oferiți bătrânețea, cu cine vă vedeți petrecând-o?

De obicei vă scriu în weekend, dar weekendul ăsta am fost ocupată. Am fost ocupată să îmbătrânesc.

Ciudat mi-a început ziua de naștere. Nu am primit ceea ce mi-am dorit. Ceea ce am cerut. Deși am fost explicită în privința cadoului pe care mi-l doresc de la soț, pe undeva dorința mea s-a rătăcit.

Și m-a lovit inconsolabilul doliu al dorințelor neîmplinite.

Un val imens de furie, de dezamăgire și nedreptățire, sub care se ascundea tristețea și pierderea: ceva ce mi-am dorit și nu mi s-a împlinit.

Pierderea de acum e doar încununarea a multor alte dorințe pierdute. Mi-am amintit de singura păpușă Barbie originală apărută la un magazin din Șimleu, păpușa pe care mi-am dorit-o atât de mult și nu am primit-o. Nici păpușa și nici explicația de ce nu.

Nici o lege a manifestării, nici un guru al împlinirii potențialului și nici un expert în accesarea portalului tuturor posibilităților nu îmi poate explica de ce nu am primit acea păpușă. Mi-am dorit-o, am visat-o, am știut-o, eram singură că o voi primi. Și totuși absolut inexplicabil, nu s-a întâmplat.

În schimb s-au întâmplat vocile:

Aaa păi ce te plângi, că doar nu era vorba de o nevoie, de ceva serios

Era doar ceva ce ți-ai dorit așa...un moft.

Poți și fără.

O să primești altă dată.

Nu-i musai.

Dacă chiar ți-l doreai, îl primeai.

Poate nu ți-ai dorit suficient.

Ai atâtea dorințe împlinite deja.

De ce nu-ți ajunge ce ai?

De ce vrei tor timpul altceva decât ceea ce primești?

Nu-i bine și așa?

Când o să fii mulțumită?

Și apoi mi-am amintit de oamenii care mi-au murit. Și pe care mi i-am dorit să îi fi avut în viață. Nu din nevoie. Nu că era musai, ci pur și simplu că așa am vrut.

Și acolo era rădăcina tuturor durerilor ce înfloreau fix de ziua mea, ca un buchet nedorit de flori cu spini.

Și mi-am simțit toate dorințele neîmplinite într-un loc, într-un moment și am simțit că mă scufund și că mă înec.

Am căutat în cap tot ce am învățat în anii ăștia, da de mă ajută. Dar ca și când știi lecția foarte bine, ești scos la tablă și mut. Nimic. Ți s-a dat block și n-ai ce face.

Dar...dar...

Când mintea se blochează și inima se îneacă, femeia mai are pântecul care creează.

Știu că dacă las doar instinctul și fiara pântecelui meu să preia controlul, ea taie și spânzură și nu se uită în urmă niciodată, dar cum nu aveam alte unelte disponibile, i-am dat voie să iasă.

Am scos foarfeca și am tuns cât de scurt am avut curajul.

Mi-am dat părul meu ca premiu de consolare pentru toate cele dorite și neîmplinite. Și am plâns ca atunci când nu mi-am primit păpușa Barbie originală.

Au trecut câteva zile de la ziua mea, s-a mai diluat din tristețe, dar de tot nu va pleca niciodată, nici dacă mă tund cheală.

Poate așa am să înțeleg mai bine dorința noastră de a rămâne tineri.

Poate e dorința de a avea timp ca părul să crească la loc.

Fug până la magazin!

Hai repede, repede, ne grăbim să ajungem!

Ce tare!!!

Dau o fugă până la munte să mă relaxez!

Hai o dată!

Semnul exclamării ne definește viața atât de mult încât uităm de virgulă, de semnul întrebării și de punct nici nu vrem să auzim.

Eu am fost întotdeauna îndrăgostită de puncte puncte ... ador semnul ăsta de punctuație... E așa jucăuș, misterios, deschis, lent, suspendat și greu de prins în plasă.

Poate așa e și bătrânețea.

Și ca să o lăsăm să ne intre în viață blând, e musai să încetinim ritmul de pe acum.

Știu că intensitatea ne-a vrăjit și ne-a promis verzi și uscate.

Dar încet încet și din când în când ce ar fi dacă am ședea blânzi?

Închideți ochii și imaginați-vă că de azi sunteți bătrâni și pensionari. Ce ați face? Ce activități lente și domoale vă imaginați făcând? Ceva ce v-ați dorit mereu și amânați până la pensie?

Ați culege caise și ați face dulceață? V-ați plimba pe jos până la piață? Ați sta pe un șezlong într-o grădină la umbră cu o carte pe care de fapt nici nu o citiți că moțăiți pe muzica greierilor?

Ați planta semințe de ardei în cutii de iaurt? Poate și trei de roșii și le-ați pune pe balcon lângă mușcate?

V-ați lua o pisica și i-ați povesti ce ați visat azi-noapte?

Îmbătrânitul se învață. Se învață teoretic și apoi practic.

Hai să facem loc încetului și în tinerețe. Un pic așa. Cât de cât. Și apoi tot mai mult.

Bătrânețea nu trebuie să vină brusc și dintr-o dată peste noi. Putem să o invităm la masă ca pe un musafir străin: întâi rar, cu distanță și cu interes mascat. Apoi cu inevitabila atracție față de necunoscut.

Lăsați viitorul să vă povestescă cum o să fie. Să vă zică ce vrea de la voi.

Să vă invite și el la masă. O să fie și desert, vă promit.

Poate chiar o prăjitură cu mere culese din copacul pe care trebuie să îl plantați azi.

Crește încet, pentru că nu crede în grabă, nu știe ce e aia intensitate. Dar vă va da cele mai dulci mere de toamnă.

Cine știe cât de fain o să fie...

Și pentru că o iau și eu mai încet luna aceasta, nu voi ține întâlnirea noastă lunară a Poveștilor cu Dor în luna august. Să lăsăm merele să se coacă…

A voastră,

Anca

Photo Jonas Peterson

Nu ne e frică de bătrânețe, ci de lipsa intensității. Trăim într-o lume în care intensitatea este pusă pe un piedestal. De la filme, la muzică, la relații romantice, la sporturi extreme, până la proiecte cu termene limită strâmte, fără să ne dăm seama vânăm intensitatea ca pe o pradă care promite să ne hrănească golul din suflet.

Bătrânețea e domoală și nu știm ce să facem cu ritmul ei lent așa că fie o evităm sau intensificăm ritmul și de ciudă până când transformăm viața în bunul suprem al erei consumeriste și halim din ea ca nesătuii.

Nu ne e frică de bătrânețe, ci de singurătate. Și am hotărât noi singuri singurei, că bătrânețea e de vină că noi suntem singuri. Nu toxicitatea relațiilor care ne erodează până la os, nu distanțarea din mediul urban începută cu mult înainte de a avea primul fir de păr alb. Singuri singurei am hotărât că decât să fim răniți de alții, mai bine fără ei. Că independența este succesul, că a te descurca de unul singur este țelul suprem, țel care nu ne-a a fost destinat niciunei din vârstele noastre de fapt.

Nu ne e frică de bătrânețe, ci de durere. Tot auzim povești despre boli, dureri, medici, costuri, medicamente, disconfort și junghiuri și pentru astea tot bătrânețea e țap ispășitor, că cine altcineva. Uităm că sănătatea nu este rezervată exclusiv tinereții, mai ales nu cea mentală. Uităm că purtăm și noi cei “tineri” durerile anxietății, migrenele lipsei de autenticitate, crampele stresului și a presiunii de performanță. Care dintre noi are o “tinerețe” fără dureri fizice, emoționale și mai ales ale sufletului, să ridice mână!

Nu ne e frică de bătrânețe, ci de urât. Și noi am hotărât că bătrânii sunt urâți. Mai ales bătrânele, Doamne ferește și apară de riduri, colăcei și fire de păr în barba deja ascuțită a unei tanti. Orice semn al experienței de viață, a trăirii vieții în toate anotimpurile ei se cataloghează ca inestetic și se pedepsește aspru prin excluderea din clubul frumoșilor pentru că cineva a hotărât că tinerețea este condiția elementară a frumuseții.

Nu ne e frică de bătrânețe, ci de lipsa de vitalitate.

A fi tânăr înseamnă a fi viu și a fi bătrân înseamnă a fi (aproape) mort. Frica de moarte nu are cum să nu încerce să ne protejeze ca disperata de drumul spre inevitabil. De parcă nu poți muri tânăr, sau de parcă nu poți fi tânăr și mort pe dinăuntru de când lumea.

Zombificarea digitală a generațiilor tinere vine înfricoșător de repede ca să-mi susțină argumentul.

Nu ne e frică de bătrânețe, ci ne e frică de noi înșine.

După ce toate măștile tinereții se destramă, după ce toate proiecțiile despre viitor strălucit pică una câte una ca frunzele de toamnă, încetuc, încetuc rămânem cu scheletul ființei noastre în oglindă. Toate cele de mai sus ne aduc atât de aproape de propria nostră ființă încât umbrele de care am tot fugit încălțați cu adidașii tinereții, ne ajung din urmă. Și ne cer socoteală. Toate viețile netrăite, secretele, ascunzișuri și colțurile sufletului ard în noi când timpul e mic, mic de tot.

Ce bine ar fi dacă am ști că iubirea e alifie pentru toate astea.

Că lentoarea e la fel de prețioasă ca intensitatea, dacă nu și mai și. Că încetul se poate savura la orice vârstă și că a ne grăbi nu e o virtute.

Pe voi ce vă sperie când vă gândiți la bătrânețe? Ce umbre apar din viitor și se cer iubire în prezent?

Dragii mei,

Luna august e una din preferatele mele. Asta și pentru că m-am născut în august, dar e și altceva.

De când mă știu, celebrarea zilei mele a adus cu ea și o stânjeneală, o supradoză de atenție străină copilăriei mele. Cred că aș fi preferat ca toate urările, cadourile și sărbătoririle care oricum nu au fost multe, să se fi diluat în mici pachete de iubire distribuite constant pe parcursul întregului an.

Dar cum lumea asta nu-i tot timpul după mine croită, de câțiva ani încerc să-mi primesc valul urări acum și să mi-l dozez eu ca să-mi ajungă până la anu’.

Și mai fac ceva în august.

Cu fiecare an care trece, mă bucur tot mai mult că de ziua mea îmbătrânesc.

Îmbătrânesc și în rest, dar în august e și mai palpabil.

Poate nu mă credeți. Și nici nu aveți cum, atâta timp cât trăim într-o societatate care gravitează în jurul tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.

Nici nu știu de ce ne temem mai tare: de moarte sau de bătrânețe? Uneori am impresia că moartea nici nu ne sperie, ci doar drumul până la ea.

Dar iată-mă pe mine, împlinind 40 de ani și abia acum începând să mă simt că ajung acasă în corpul meu.

Întotdeauna m-am simțit bătrână. Fratele meu făcea mișto de mine că avem niște poze de pe la vreo 3 4 ani în care zicea că arăt ca o bătrânică.

Și cred că avea dreptate. Eu m-am născut bătrână și tot aștept ca și corpul meu să mă ajungă din urmă.

De când cu firele albe, cu pielea lăsată cu spatele scârțâind dimineața, încep să mă simt ca sunt tot mai eu.

Nu durerile și neputința mă încântă, nu, desigur că nu. Dar mi se par un preț mic de plătit pentru cunoașterea de sine, pentru conținerea sufletului, pentru blândețea, pentru răbdarea și iubirea care pot veni o dată cu anii mulți care mi s-au tot urat de ziua mea.

Este o calitate a bătrâneții care nu are cuvinte și explicații, dar pe care eu o respir de mult timp și spre care vreau să ne îndreptăm luna asta. Și luna viitoare. Și poate chiar și în octombrie.

Ăsta e cadoul pe care vi-l cer de ziua mea. Haideți să vorbim cuvinte dulci despre bătrânețe o vreme. Că de multe ori mi-s așa de singură în povestea asta a iubitului de vârstă înaintată.

Și pentru că orice bătrân știe o poveste, acesta ne va fi elementul de suport pentru tema lunilor acestea: Povestea. Basmul.

Vom tot spune povești cu pești și vom culege roadele tinereții care pleacă în țările calde unde îi e locul, lăsând să curgă anii peste noi, șlefuidu-ne până ajungem la extravaganța bătrâneții.

Lucrări:

Ștefan Câlția Vânzătorul de panglici

Ștefan Câlția Călătoria inorogului de piatră

Dragii mei,

Încep cu o nevoie tehnică, am schimbat platforma de Zoom cu Google Meets pentru întâlnirile noastre lunare, cea de-a doua fiind gratuită am simțit nevoia să îi dau o șansă.

Aveți aici link-ul întâlnirii de duminică, 26 iulie la ora 18.00

Povești cu Dor Anca Magyar

Sunday, 26 July · 6:00 – 8:00pm

Video call link: https://meet.google.com/zcq-wnex-sqr

Tot din nevoi financiare vă mai las link-ul de înregistrare pe bani aici și îl mai presar subtil din când în când pe text :)

Poate vă gândiți de ce e nevoie de doliul? De ce trebuie să ne plângem nevoile neîmplinite? Nu am suferit de ajuns o dată, atunci când ni s-au întâmplat toate astea?

De ce să mai deschidem încă o dată rana, nu ajunge să punem un plasture peste și să mergem mai departe?

Răspunsul scurt: Nu.

Răspunsul lung: vindecarea necesită în primul rând recunoașterea ranei. Acceptarea ei. Trebuie să știm că o avem ca să o putem vindeca.

Apoi integrarea ei. Să o împletim în ecosistemul nostru emoțional alături de toate elementele lumii noastre interioare.

Uneori ajută integrarea în timp și observarea evoluției ei cronologice.

Alte ori ajută dezlegarea ei de un context, o persoană.

Dar e bine să facem ceva cu ea, cu durerea, să o cântăm, să o pictăm, să o povestim, să o șlefuim.

Să o învățăm ca să o putem transforma din povară în resursă. Aici ritualurile fac minuni.

Și apoi să o iubim. Pentru tot ce ne-a învățat. Pentru tot ce ne-a dat. Orice experiență umană trăită poate să ajungă să fie iubită când își găsește un loc în lumină.

Și ca să avem cu ce lucra duminica viitoare, când ne revedem, las aici o listă cu nevoi cu potențial mare de neîmplinire, rugămintea mea fiind să adăugați și voi câteva:

🌱nevoia de liniște, de a închide urechile, de a opri simțul auzului stimulat, nevoia de izolare fonică, nevoia de blocare a sunetelor ascuțite, amenințătoare, asurzitoare, de țipete și urlete, de strigăte de ceartă, nevoia neîmplinită a liniștii

🌿nevoia de încetinire, nevoia ca lucrurile să aibă timp să se întâmple, nevoia de lentoare, nevoia de extindere a timpului, nevoia de dilatare a pauzei dintre un timp și următorul, nevoia de lărgire a secundelor, nevoia neîmplinită a “mai încet te rog”

🍃nevoia de intimitate, nevoia de a simți spațiul care se creează când două perechi de ochi se întâlnesc pentru mai mult de o secundă, nevoia de a atinge pământul cu tălpile goale, nevoia unei îmbrățișări care durează un pic mai mult decât trebuie, nevoia neîmplinită de intimitate cu cineva, ceva, orice, oricine, și mai ales cu mine.

🍯 nevoia de abundență, de belșug, de a avea din toate, de a fi săturat de ce-i bun, nevoia de suficient și un pic mai mult, nevoia de desfătare, nevoia neîmplinită a avutului de de toate*

*pentru noi, cei crescuți în sistemul comunist a cărui mantră era lipsa, această nevoie neîmplinită ne face să sărim calul de multe ori, să încurcăm abundența cu surplusul.

Asta propun să facem pe 26 iulie când ne revedem în cerc să explorăm împreună toate cele pe care le-am scris și multe altele!

A voastră,

Anca

Dragii mei,

Am să vă povestesc azi despre intimitate. Cel mai frumos lucru de pe Pământ și motivul pentru care sufletul meu a ales să se nască femeie.

Ar trebui să avem 100 de cuvinte pentru intimitate la fel cum au eschimoșii pentru zăpadă. Nici nu știu dacă acest cuvânt Intimitate este potrivit, dar nu am altul, dacă aveți voi ziceți-mi și mie.

Intimitatea. Chestia aia pe care știi dacă o ai sau nu cu cineva. O știi, întotdeauna o recunoști.

Intimitatea e ceea ce vânez eu de când mă știu. Nu conexiune, nu înțelegere, nici măcar iubire, nu acceptate și nici plăcere.

Sufletul meu a venit pe Pământ să trăiască intimitatea.

Este intimitate și într-o poveste scurtă cu tanti de la magazin.

Oriunde se aprinde o lumânare. De asta ador și lumânările.

Intimitatea mea cu mine când fac baie goală în mare.

Intimitatea de la sat. Asta e diferența dintre comunitate și mulți oameni la un loc: Intimitatea. Nu înțelegerea și nu valorile comune.

Este extrem de multă intimitate în conflict. De ce se tot ceartă și se bat frații, mai ales băieții? E manifestarea intimității lor în varianta masculină.

Și cum e durerea pierderii intimității?

Când ți se rupe sufletul pentru omul al cărui miros îl recunoști dintr-o mie îți devine străin?

Disonanța amuțitoare atunci când intimitatea fizică a unei atingeri vine fără acordul tău...atunci când Intimitatea sexuală se manifestă ca substitut pentru Intimitatea emoțională...

Intimitatea pe care o am cu un loc, cu o camera, cu o culoare, cu un câine. Vai doamne cum se simte când mângâi blana moale a unui cățel care îți adoarme în brațe...câtă intimitate e acolo.

Intimitatea reîntoarcerii acasă la patul meu și la așternuturile mele după o călătorie.

Durerea întreruperii violente a intimității când cineva își deschide telefonul în timp eu povestesc ceva vulnerabil. Păcat capital.

Intimitatea instantă a bebelușilor și a mirosului lor.

Intimitatea atingerii lacrimilor.

Intimitatea din jurul morții. Acompanierea nașterii sau morții cuiva, Intimitatea pură și sfântă.

Intimitatea dormitului împreună.

Intimitatea cântatului la un instrument, pictori și Intimitatea cu care țin pensula în mână.

Violarea intimității prin ascultarea telefoanelor, durerea de a fi pârât de către informatorii din comunism, privarea constantă de intimitate a blocului comunist...păcat capital.

Lipsa intimității duce la dezumanizare. Naște monștri.

Intimitatea dintre degentul mare de la picior când atinge apa mării și se cutremură.

Intimitatea cântatului.

Intimitatea trăită prin toți porii sufletului meu când bărbatul pe care îl iubesc își pune capul pe pântecul meu.

Intimitatea nașterii unui prunc...

Zicea bunica Ileana că de câte ori o femeie naște un copil, îl întâlnește pe Dumnezeu.

Eu zic că oriunde este intimitate este și Dumnezeu.

Intimitatea este manifestare lui Dumnezeu pe acest Pământ.

Când frământ pâinea, mă frământă de multe ori gândul de ce îmi e foame mai tot timpul. Poate să fi flămânzit când eram mică, mică de tot?

Dacă îmi vine să plâng, plâng când mă gândesc la asta.

Cui nu i-a fost foame când era mic?

Și pe cât de mare nevoia, pe atât de mare frica de moarte dacă nu a fost împlinită.

Apoi pun pâinea la dospit. Ador partea asta pentru că îmi cere răbdare. Și până crește aluatul, cresc și eu. Copil oricum voi fi mereu. Dar pe lângă asta, sunt și mare uneori.

Tot ce mi-a lipsit fără să știu e azi în mine și stau acolo un pic chiar dacă doare. Nici nu știu ce bai am câteodată, ce-mi mai trebui? Poate că nevoia a fost uitată de mult, dar lipsa, golul e tot acolo.

Și mai stau un pic acolo. Și mai frământ că-mi face bine.

Și nu-i nimic de schimbat, de reparat, doar de așezat.

Și după toate astea, mi-e foame adevărată. Ce bine totuși că eu mică mă am pe mine mare acum și mă pot hrăni cu amândouă mâinile

Dragii mei

Luna iulie e plină de soare, de furtuni, de căldură de vișine, de viață.

Și parcă totuși lipsește ceva.

Oare ce ne mai trebuie că doar le avem pe toate, nu?

Când se face liniște, fugim de ea, pentru că în ea se ascunde un gol. Un vid atât de adânc că ne sufocă.

Acolo, în acel gol se cuibărește durerea nevoilor neîmplinite.

Nevoile neîmplinite ale copilului nostru interior și adultului nostru exterior și a tuturor vârstelor și timpurilor.

Doliul nevoilor neîmplinite.

Tema noastră din luna iulie...știu, doare dacă ne uităm acolo. E ca o așchie care trebuie scoasă, dar mai bine o lăsăm acolo să ne doară un pic în fiecare zi, decât să o scoatem și să vedem ce-i acolo.

Dar vă zic un secret: dacă scoatem așchia, descoperim sub ea și bucuria, jocul, prosteala și libertatea spiritului de copil.

Nu este om pe pământ care să-și fi avut toate nevoile împlinite tot timpul. Toți, fără excepție, trecem prin această experiență. Măcar atât.

Diferă momentul în care ne întâlnim cu ea prima dată și cu cât e mai devreme cu atât e mai greu. Și cu cât nevoia mai de bază, cu atât mai greu fără ea.

Poate că momentul nașterii noastre declanșează cursul acesta al nevoilor neîmplinite și atunci pornim din start de pe minus.

Oricum ar fi, de oriunde o fi început, golul s-a tot adâncit și a născut furie, nemulțumire, revoltă. Am pornit la vânătoare de țapi ispășitori, iar părinții sunt primii la percheziționat, urmează familia, societatea, politicienii, soacrele, economia de piață, hoții, vecinii, schimbările climatice, șefii, primarii, soții, soțiile, inflația, oricine numai să fie cineva de vină.

Așa se alină ego-ul nostru: dacă “cineva” a cauzat durerea, atunci “cineva” o poate repara.

Doar că, universul în care ne-am născut nu ne-a promis o viață în care toate nevoile noastre vor fi împlinite. Dimpotrivă.

Așa că înainte de putea merge mai departe, e musai să ne oprim aici să (ne) plângem.

E musai să stăm în cuibul golului, în mijlocul vidului și să lăsăm doliului acesta să ia o formă.

Eu nu vă las să-mi umblați singuri pe coclauri, vă țin de mână pe tot drumul.

Și ca să ne satisfac nevoia de bază a hranei, eu am să dospesc câte o pâine la fiecare câteva zile. Luăm coptul pâinii ca activitate de susținere în călătoria asta, că doar nu umblăm flămânzi pe marginea prăpastiei.

E și luna lui cuptor, toate se leagă.

La finalul călătoriei după ce vom trece de rezistență, îmbufnare și tantrumurile caracteristice copilului interior, ne văd stând pe o stâncă, cu o felie de pită unsă în mâinile murdare de joacă, privind hăul din jurul nostru liniștiți pentru că apusul soarelui de iulie e atât de frumos încât merită să stăm pe marginea prăpastiei. Frumusețea lumii doboară orice nedreptate.

Vă îmbrățișez cu și mai multă căldură,

Anca

Dragii mei,

Duminica viitoare de la 6 seara ne vedem aici:

Anca Magyar is inviting you to a scheduled Zoom meeting.

Topic: Povesti cu Dor iunie

Time: Jun 28, 2026 06:00 PM Athens

Join Zoom Meeting

https://us06web.zoom.us/j/86807488986?pwd=GNC9huUsenaapMk0znyPFQl2fdjeSz.1

Meeting chat link

https://us06web.zoom.us/launch/jc/86807488986

Meeting ID: 868 0748 8986

Passcode: 600266

Dar cum e pentru mine doliul anticipativ și când m-am întâlnit cu el?

Una dintre cele mai grele zile din viața mea. A fost fix în ziua în care împlineam 30 de ani, pe 23 august 2016.

Deși avusesem o grămadă de fantezii cu o petrecere de 30 de ani mega cool, ziua mea m-a prins acasă cu ai mei și cu alte bucăți de familie, cu fratele meu, cu vinete la copt, cu copii în brațe și cu îngrijorare.

Am găsit poza asta după de am scris textul ăsta. Eu nu mă văd în poză pentru că nu mă vedeam nici în realitate.

În timp ce puneam vasele în mașina de spălat, fratele meu a primit rezultatele unor analize și atunci am realizat că urmează să moară. Până atunci fusesem convinsă că se va vindeca.

Îmi era imposibil să împac ideea că el se află acum afară pe terasă și că în curând nu va mai fi.

Continuam să aranjez farfuriile și paharele în mașină și mă uitam la mâinile mele ca și cum ar fi ale altcuiva.

Toate realitățile se desfășurau în paralel, iar eu nu reușeam nici cum să le fac să se suprapună. Pluteam.

Sincer vă spun că nu știu care moment a fost mai dureros: cel în care am realizat că Tibi va muri sau cel în care am aflat că murise.

Doliul anticipativ a durat patru luni și totuși simt că a fost puțin.

Știu că sună ciudat, să vrei să extinzi o perioadă atât de dureroasă, dar pe cât de dureroasă pe atât de vie poate să fie.

Acea perioadă de patru luni a fost poate cea mai vie din viața mea. Totul conta. Fiecare minut. Fiecare secundă.

Făceam psihoterapie în acea perioadă și tare bine a fost că a fost așa. De fapt de asta fac eu tot ce fac acum. Pentru că nici nu vreau să-mi imaginez cum aș fi putut să trec prin toate fără ajutor.

Pentru că știu că acest doliu anticipativ nu ar fi fost cu atât însemnătate dacă nu aș fi fost îndrumată să îl trăiesc din plin.

La îndrumarea terapeutei, am avut și o ultimă poveste cu Tibi. Foarte rar ne nimeream să fim doar noi doi în salon. Dar o dată ne-am nimerit și am povestit, dar sincer vă zic că nu mai știu ce.

Cred că i-am zis că îl iubesc, dar nu mai știu exact. Cred că i-am zis să-mi ceară orice, deși știam că nu are nevoie de nimic din ce am eu de dat. Știu sigur că mi-a zis ca Facebookul e o prostie dacă numa te uiți la ce fac alții.

Știu că mi-a zis că e singur, deși nu era lăsat singur niciodată.

Acea oră în care am stat noi doi a contat cât tot timpul pe care l-am petrecut noi doi împreună în viața asta. Nu pentru că ne-am fi spus cuvinte mari, ci pentru că am stat doar noi doi împreună, prezenți unul cu celălalt, în iubirea care înota ca o saltea gonflabilă pe marea durerii care ne înconjura.

Știu că vă e frică de doliul de dinainte de doliu, dar timpul atunci când e foarte puțin, poate fi transformat în aur curat. Nu contează cum trece, dar contează dacă sunteți prezenți în el.

Nu la toată lumea e la fel. Știu că sunt atâtea povești câți oameni. Dar vă promit că oricât de frică vi se face la ultimele fire de nisip din clepsidră, eu vă țin de mână. Nu pentru că mie nu mi-ar fi frică, ci pentru că iubirea plutește pe frică mai ales dacă nu ești singur în ea.

Anul acesta, pe 23 august se vor face 10 ani de când m-am întâlnit cu doliul anticipativ și de când nu mai pot să-mi serbez ziua de naștere fără să plâng. Dacă se mai nimerește să pun și vase la spălat, inund bucătăria. De lacrimi.

Probabil așa va fi și anul acesta, deși tot mai am fantezii de petreceri mega cool. Și e ok...eu am alte zile și ani întregi de trăit în care râd și cânt. Asta e a lui Tibi. Am pierdut o zi, dar am câștigat o viață.

Credeam că am să vă scriu despre cum mi-am dat seama că părinții mei vor muri cândva, dar iată că textul ăsta s-a scris singur așa că îl las așa cum a vrut el să vină.

Vă îmbrățișez cu drag,

Anca

Îmi place tare mult ideea de a împărtăși recomandări. Îmi plăcea și perioada în care lumea posta piese pe Facebook.

Pe lângă faptul că unele piese erau chiar faine, mai aflam și ceva despre cei care postau.

A-ți împărtăși micile plăceri, preferințele și favoritele, e un microact de vulnerabilitate, o mică, mică intimitate.

Așa că prima mea recomandare este să cereți o recomandare.

Părinților, pentru că luna asta e este și despre ei. Întrebați-i ce muzică le place. Ce piesă le plăcea când aveau 19 ani. Dacă aveau acces la muzică înregistrată...

Ce culoare, ce anotimp, ce aromă de înghețată le place.

Întrebați-i ceva ce ați vrea să știți despre ei și încă nu ați aflat.

Strecurați printre conversații picături de intimitate.

Povestiți-le și voi ceva. Ceva mărunt despre voi ce poate nu știau.

Povestiți-le ce ați visat ultima oară.

Da, așa e, în loc de cărți, filme sau muzică, de data asta vin doar cu recomandări active.

Povesteam de curând cu una dintre cele mai vechi prietene ale mele care și-a pierdut tatăl de mai bine de un an și îmi spunea că cel mai mult se bucură că au făcut câteva călătorii împreună.

Au vizitat câteva capitale, au fost și prin țară. Și de fiecare dată, ieșindu-și cu toții din zona de confort, deveneau mai vulnerabili. Și mai apropiați.

Eu mi-am dus părinții separat în călătorii. Departe de dinamica obișnuită a familiei, am putut să fim mai noi înșine. Și să ascultăm o piesă la radio, în mașină, în liniște.

Am facut asta doar o dată, acum patru ani, când am simțit că am rezervorul de energie și răbdare pe plin, chiar un pic pe plus. Deocamdată simt că pentru noi a fost suficientă o călătorie, dar cine știe ce ni se mai arată.

Și nu-i musai să fie o călătorie lungă. Puteți merge până la piață. La o plimbare. Undeva unde nu mergeți tot timpul. Și lăsați-i să vă vadă un pic mai bine. Uitați-vă la ei un pic mai mult. O să vedeți!

Dacă vă simțiți foarte curajoși, puteți să îi întrebați despre moarte. Dacă le e frică de ea.

Sau ce ar face dacă ar mai avea 3 luni de trăit. Sau un an.

Știu că nu toți avem relații cu părinții care să ne permită călătorii și povești. Unii nu ne-am mai vorbit de ani de zile.

Scriu noi, pentru că chiar dacă eu vorbesc constant cu ai mei, sunt conștientă că orice relație se poate rupe oricând.

Părinții sunt singurii oameni cu care nu putem să nu avem o relație. Și copiii noștri dacă ii avem.

Orice am face, vom fi într-o relație cu ei, indiferent de cât de apropiați sau îndepărtați am fi.

Așa că ultima recomandare va fi să scrieți despre ce vă sperie cel mai tare gândindu-vă la moartea părinților voștri.

Știu că pe cât de banal sună, pe atât de greu e de început un astfel de exercițiu.

Vă recomand să scrieți dimineața, înainte de orice altceva, dar mai ales înainte de a pune mâna pe telefon. Scrieți fix trei pagini, nu mai mult și nici mai puțin.

Dar vă promit că veți avea cel puțin o surpriză. Tare mi-ar plăcea să-mi împărtășiți și mie ce v-a surprins.

Vă îmbrățișez cu drag!

Anca

Am lucrat timp de aproximativ șase luni cu o doamnă a cărei mama suferea de cancer și urma să moară.

Mă contactase inițial ca să o ajut pe mama ei ca doula de moarte. Nu știa că și ea are voie și nevoie să ceară ajutor pentru ea însăși.

Mama s-a dovedit a fi reticentă la a lucra cu mine, a preferat să se îndrepte spre biserică unde își găsise alinare și până atunci și bine a făcut.

Încurajez persoanele care au deja un sistem de sprijin în biserică, în alte spații spirituale, în pădure, în sat sau oriunde altundeva să îl folosească.

Eu sunt aici pentru cei care nu au unde să își găsească alinare, pentru cei care caută susținere sub o altă formă.

Eu nu sunt împotriva religiilor și a bisericilor din societatea noastră, deși nu le împărtășesc structura și valorile.

Eu pur și simplu sunt altcineva, altundeva, altfel sau la fel pentru cine are nevoie de mine.

Așa că am rămas eu cu fiica, cu doamna mea. Ea nu știa că există doliu anticipativ și că eu pot oferi sprijin pentru asta.

Dar am început să ne auzim săptămânal și micile minuni nu au întârziat să apară.

Relația doamnei mele cu mama sa era una foarte încărcată, cu multe răni și dureri.

Dar consilierea de doliu nu este psihoterapie. Așa că nu ne-am afundat în traume și munca cu ele, ci ne-am concentrat pe prezent.

O mare parte a discuțiilor noastre o ocupa logistica bolii, gestionarea îngrijirii unui bolnav terminal și pregătirea înmormântării. Nu ne dăm seama cât de complicat e să le faci pe toate, mai ales singur, mai ales de la distanță. Doamna mea locuia în Danemarca, iar mama ei în România și ajutorul meu a fost cu atât mai relevant în acest context.

Și asta face parte din munca mea, logistica morții, a lucrurilor, a actelor, a înmormântării. Sprijin în înțelegerea și gestionarea dinamicii familiei în contextul “crizei”.

Apoi ne-am concentrat pe crearea de amintiri. Am pregătit împreună intenții pentru fiecare vizită a ei în România.

Doamna mea avea un dor de România și de mâncarea de aici, de mâncarea mamei ei. Așa că am încurajat-o să îi scrie rețetele. Dar ea a fost și mai inspirată și a rugat-o pe mama ei să le scrie de mână. Și cum au trecut lunile, s-a ales cu o carte de bucate scrisă de mâna mamei ei.

O comoară vie.

Împreună am trecut prin înțelegere, frustrare, acceptare, tristețe, durere toate astea cu rost și iubire.

Apoi a urmat și moartea așa cum a fost promisă. Înmormântarea.

Și apoi liniștea.

Nu a fost nevoie de terapie de doliu ulterior. Toate cuvintele au fost spuse, amintirile create, iertările date, iubirile împărtășite.

Nu cu cuvinte mari ca în filme.

Ci cu un pahar cu apă și o compresă.

Cu șnițele în bucătărie.

Cu flori în vază de 8 martie trimise printr-o vecină când distanța nu permitea mai mult.

Cu discuții interminabile cu mătușile și verișoarele despre cum să fie înmormântarea. Învinovățire și apoi absolvire de ea și apoi învinovățire din nou.

Până la urmă așezare și liniște.

Confirmarea a ceea ce eu simt cu toată ființa mea: relațiile nu se termină doar pentru că moare cineva.

Există un potențial de aprofundare a relațiilor în special ale celor cu părinții noștri după ce ei mor.

Iar timpul dintre viață și moarte este portalul prin care se poate accesa această nouă dimensiune a relației.

Știu că boala ne sperie, dar o putem privi și că pe o oportunitate. Ca pe o perioadă de grație.

Ca pe un spațiu sacru în care cantitatea limitată a timpului, poate schimba calitatea lui.

Vă invit să priviți această perioadă ca pe o călătorie. Nu e viața de zi cu zi. E altfel. Sunt provocări căci spațiul ne e străin.

Dar debarasați de rolurile clasice, suntem mai liberi să fim așa cum suntem noi.

Boala este o călătorie și a acompia pe cineva pe acest drum poate schimba finalul poveștii.

Așa că vă invit să faceți azi un gest mic și neobișnuit față de o persoană dragă pe care vă e frică să o pierdeți. Să o invitați la o înghețată, să îi trimiteți o vedere prin poștă, să vă faceți un selfie împreună, să-i scrieți un mesaj altfel, să-i cumpărați un suvenir.

Faceți azi orice mic gest care are potențial de a deveni o amintire pe viață și dincolo de ea.

Dragii mei,

Am intrat în luna iunie sărbătorind ziua copilului, iar copii suntem pentru că avem părinți. Sau am avut. Dar nu vom avea mereu.

M-am lăsat greu convinsă de tema acestei luni. Am tot căutat alta. M-am tot întrebat dacă e potrivită, am încercat să găsesc altceva, dar oricât m-am codit, tot la ea am revenit.

Mai ales pentru că a fost propusă de către voi la ultima noastră întâlnire. Mulțumesc Adriana!

Doliul anticipativ este despre cum ne pregătim pentru moartea celor dragi, cum ne trăim timpul împreună când îl simțim tot mai puțin.

În special cu ai noștri părinți, pe care e foarte posibil să îi pierdem cât timp noi mai suntem aici. Ne vom focusa pe doliul anticipativ al părinților, pentru că o consider o temă specială și distinctă față de alte forme de doliu anticipativ.

O temă pe cât de grea, pe atât de necesară.

M-am tot gândit dacă nu ar trebui să o lăsăm mai pe toamnă, să mai așteptăm, să avem mai mult timp, dar adevărul este că nu-l avem.

Dar doar pentru că nu e mult, nu înseamnă că timpul nu poate fi petrecut cu rost, cu însemnătate. Ba din contră.

Conștientizarea morții iminente poate fi muza noastră, ne poate inspira să “lucrăm” la relațiile noastre și să stoarcem fiecare picătură de iubire din ele.

Viața are greutate pentru că este în contrast cu moartea. Și ce bine că e așa.

Cele mai profunde rezultate ale muncii mele le-am avut lucrând cu propria mortalitate (tema asta chiar o lăsăm pe toamnă) și cu doliul anticipativ.

Eu îi sunt mare fan și o susținătoare a faptului că a ne conduce părinții spre moarte este un privilegiu.

E posibil ca ale mele cuvinte să vă stârnească rezistență și îndoială. Dați-mi-le mie liniștiți. Aveți încredere în mine că le pot duce.

“Dar totuși nu inteleg. Cum adică, să te bucuri că cineva urmează să moară? Să zici că ce bine că ne vor muri părinții?”

Da, moartea părinților este cadoul lor ultim pentru noi, ne lasă să moștenim pământul, obiceiurile, cultura, civilizația și ne oferă șansa de a o șlefui cum știm mai bine, de a fi oameni, adulți, maturi, bătrâni la rândul nostru.

Sunt multe ferestre prin care ne putem uita la moartea care va veni. Iar viitorul nu e niciodată doar sumbru.

Vom întoarce această experiență de viață pe toate părțile, îi vom explora umbrele și luminile, îi vom aprecia intensitatea și o vom ruga să ne ghideze spre mai puțină suferință și mai multă iubire.

Propun călătoriile ca element de companie pentru luna aceasta. Cum ne transformă călătoriile, unde putem călătorii și ce treabă au ele cu doliul anticipativ? Asta urmează să descoperim împreună. Și ce bine că ne avem unii pe alții în această călătorie!

A voastră,

Anca

Începem cu începutul: datele de logare pentru întalnirea de duminică de la 18:00, încă o dată, just in case.

Anca Magyar is inviting you to a scheduled Zoom meeting.

Topic: Povești cu Dor, mai 2026

Time: May 24, 2026 06:00 PM Bucharest

Join Zoom Meeting

https://us06web.zoom.us/j/78841563097?pwd=xw7gCFrbAqReNbc6Hes18bZVN7HGiE.1

Meeting chat link

https://us06web.zoom.us/launch/jc/78841563097

Meeting ID: 788 4156 3097

Passcode: 618288

Și ce mi-a venit să vă mai povestesc, de m-am surprins și eu pe mine!

Doliul...ce cuvânt greu și asociat cu atât de mult întuneric încât ne vine natural să fugim de el.

Când am zis da chemării de a explora lumea asta a doliului nu m-a gândit că voi întâmpina atât de multă rezistență. Am crezut că toată lumea care mai devreme sau mai târziu suferă o pierdere, adică toată lumea, va dori să înțeleagă.

Am crezut că toată lumea caută și că ce bine că vin eu și îi ajut să găsească. Ce? Sens, rost, înțelegere, pace și multe alte cuvinte mari care descriu stări și mai mari.

Țin minte că primele articole de personal branding pe care le-am citit te îndemnau să îți definești publicul țintă și eu am zis: perfect, eu am tot globul, toți oamenii. Toată lumea a trecut sau va trece prin doliul, deci easy peasy. Apoi m-am domolit, am zis că mă axez pe limba română și că îmi ajung cei 20 de milioane de români că și clienți.

Dar adevărul a fost o surpriză.

Lumea vrea doar să fie bine. Să treacă peste. Să nu mai simtă ce doare. Să fie iar cum a fost. Să fie totul bine.

Iar eu nu am cum să dau asta nimănui, nici măcar mie însămi.

De asta munca alături de mine începe cu un doliu. Renunțarea la credința, la aspirația aceasta că totul va fi bine.

Renunțarea la dorința de a trece peste, care e de fapt dorința de a trece pe lângă.

Nu vă pot oferi o lume în care nu o să mai doară. Nimeni nu vă poate da asta.

Așa că hai să ne luăm un pic de timp să acceptăm contractul pe care l-am semnat când am venit pe Pământ.

Vom pierde. Lucrurile se vor schimba, vor fi perioade în care vom fi adânciți în nisipurile mișcătoare ale tranzițiilor și știți ce se întâmplă cu cât ne zbatem mai mult în ele.

Unele perioade de schimbare vor dura mult mai mult decât vrem noi. Într-o lume în care totul e viteză, sufletul își cere dreptul la dospit.

În jungla asta a wellness-ului, adică a vânătorii de bine, eu vin și vă spun că nu o să-l găsiți, așa că mai bine hai să ne împrietenim cu bestiile “nebinelui”.

Nu mă mai mir de rezistența cu care am fost primită și îmi îmbrățișez naivitatea.

Dar vreau să cred că împreună putem descoperi o piatră și mai prețioasă ca “starea de bine” și anume “starea de om”. Omul care e pregătit să le simtă pe toate cele care i-au fost date. Omul care privește doliul în ochi și îi spune “învață-mă”.

Bucuria care merge cot la cot cu tristețea.

Știți copiii care râd și plâng în același timp? E o stare în care le simt pe toate la un loc, au lacrimi și râd de riscă să-și înghită mucii, după care se liniștesc și totul e prezent. Mai țineți minte când ați râs și plâns așa ultima dată?

Renunțarea la drumul drept care duce spre “bine” trebuie plânsa, înainte ca să vedem că există sute de alte drumuri mai spectaculoase!

Asta vom face duminică. Seara de la 18.00.

Nu știu câți vom fi și cred că niciodată nu voi scăpa de teama de a mă găsi singură în spațiul în care mi-am dat toată silința să aduc cât mai mulți oameni.

Dar mi-a promis mie că de acum încolo, și dacă voi fi eu singură, ori de câte ori deschid un spațiu, eu voi fi acolo și voi da ce pot eu mai (nu vreau să spun bun) “Anca”.

Vă aștept cu mult entuziasm și emoție și nerăbdare și îngrijorare și râs cu plâns!

Anca

P.s. aici încă un articol de pe Substack al unei gagici faine care vorbește despre cum e bine să nu fii bine!

The New Sensitive

I'm feeling lonely. How are you?

Read more

3 months ago · 47 likes · 32 comments · Catherine Andrews

Dar deocamdată sunt recunoscătoare că ne putem aduna măcar așa.

Totuși, îmi doresc să marchez fiecare întâlnire a nostră și într-un mod fizic, personal și ritualic.

Uneori voi planta ceva, alte ori voi scoate ceva din pământ, uneori voi picta ceva, alteori voi șterge sau arde ceva.

Pentru întâlnirea noastră de duminică, am simțit să caut pietre frumoase și să le “plantez” în grădină ca semn de început, ca o primă bornă a călătoriei în care am pornit împreună.

Vă las aici și datele de Zoom, iar dacă aveți orice fel de întrebări tehnice, întrebați-mă că o să îl întreb și eu pe Szabi și ne lămurim 😊

Vă aștept cu drag, cu emoții mari și cu încredere că va fi fain!

Anca

Anca Magyar is inviting you to a scheduled Zoom meeting.

Topic: Povești cu Dor, mai 2026

Time: May 24, 2026 06:00 PM Bucharest

Join Zoom Meeting

https://us06web.zoom.us/j/78841563097?pwd=xw7gCFrbAqReNbc6Hes18bZVN7HGiE.1

Meeting chat link

https://us06web.zoom.us/launch/jc/78841563097

Meeting ID: 788 4156 3097

Passcode: 618288

---

One tap mobile

+13126266799,,78841563097#,,,,*618288# US (Chicago)

+13462487799,,78841563097#,,,,*618288# US (Houston)

---

Join by SIP

• 78841563097@zoomcrc.com

Join instructions

https://us06web.zoom.us/meetings/78841563097/invitations?signature=2MmaLCYN34Z6vIvMzKpsMbDS_Iy6kYG_wtJXDaTslQs

Dar într-o zi am văzut că se taie copacul din curtea interioară și am știut că trebuie să mă mut. Nu pot să vă explic altfel, decât că în acea clipă s-a așezat în mine clar și fără îndoială certitunea că trebuie să mă mut.

Toată lumea din jurul meu a zis că-s nebună. Unii literalmente. Noroc că pe atunci știam deja că unei chemări de așa “natură” e mai bine să nu i te opui, indiferent de ce zic vocile tale sau ale altora.

Excepția a fost soțul meu, pe atunci iubit și colocatar. Nebun și el, că altfel nu-mi explic cum știe să mă conțină în toate nebuniile astea.

În acea zi am și găsit casa. Avea spațiu pentru un atelier/studio/cabinet de masaj/birou pe care nici nu am știu că ni-l doream. Am visat noaptea cum să o recompartimentez, am iubit-o, am vizitat-o, avea liliacul înflorit la intrare ca semn divin, ne-am plănuit nunta acolo, am locuit-o deja cu sufletul când s-a vândut altcuiva. Doliul unei case pe care nici nu am avut-o e foarte real și azi. Și eu și Szabi am plâns după ea. Cu lacrimi.

Apoi a apărut o altă casă. Avea și ea avea un spațiu pentru atelier, căci rămăsesem obsedați de ideea asta, avea și un liliac și o grădină superbă. Am apucat să o învârtim și pe ea în vis și să o iubim un pic când am aflat că s-a vândut.

Ce greu ne-a fost să procesăm o pierdere a ceva ce nici nu am avut. Din nou.

Știu că pierderea unei sarcini e infinit mai dureroasă, dar cam așa s-au simțit pentru noi pierderile astea.

O perioadă am zis că nu mai vindem nimic, stăm unde suntem, dar nu a durat mult. Știam că trebuie să ne mutăm.

Greu am cedat și am venit până în Gheorghieni, fără mari speranțe.

Am vizitat trei case și toate ne-au plăcut.

Dar când am urcat sus în grădina sălbatică care avea să devină “a noastră” (pământul nu poate fi deținut de către cineva, e cel mai liber lucru de pe Pământ) ne-am îndrăgostit. Zici că eram îmbătați. Îndrăgostiți lulea, zici că aveam ochelari de cal pe ochi și îi vedeam doar părțile bune.

A devenit a noastră și că niște părinți de bebe nou născut, am început să nu dormim, să o iubim, dar și să ne dăm seama cât e de greu și la ce ne-am înhămat.

Eu toată iarna am fost într-o depresie post-partum, oricât de ciudat sună. Mă copleșeau nesfârșitele munci care se cereau făcute urgent, mă simțeam că o mamă care nu știe ce să facă cu copilul ei, neputincioasă și constant obosită deși nu făceam mai nimic.

De cum a venit primăvara însă am lăsat-o pe ea să mă învețe cum să o iubesc. Știu că ea ne-a chemat aici, știu că ne-a ales ca părinți din ziua în care am văzut un copac tăiat în curtea veche. Știu că ea ne-a sădit dorul de miros de liliac în fața casei. Știu că avea nevoie de noi și noi de ea.

Încă vorbim despre celelalte două case care nu ne-au fost sortite. Dacă aflăm vești despre ele, dacă trecem prin greșeală pe la ele, ne amintim cum erau, ce am învățat de la ele...

Iar între timp am ajuns acasă unde avem trei lilieci în fața casei, doi mov și unul alb la mijloc.

Povesteam asta mă învață multe, dar așa un top 5 ar fi:

🩶 chiar dacă eu am ales schimbarea sau i-am dat voie să se întâmple, am voie să îmi fie și dor, să îmi pară rău, să fiu îndoliată

🤎creierul vrea certitudine și predictibilitate, sufletul vrea călătorii, necunoscut și explorare. Corpul le duce pe toate, deci musai să fie îngrijit. Mâncare bună, somn obligatoriu ca la bebeluși, mișcare lină, constantă, streching, fără zgâlțâieli și maratoane în perioadele astea (nici în rest pentru mine)

🧡mângâierile sunt medicament, aur, blana lui Alma e spațiu de refugiu. Mâinile. Dragele de ele. Mișcarea mâinilor frământând pâine, ștergând praful, mâinile în pământ, sau cel mai simplu ritual de a mă da cu cremă pe mâini conștient și cu drag au devenit hrană pentru suflet

🩷cea mai grea e aia cu oamenii. Când ne mutăm, ne pierdem vecinii și toți oamenii care erau cu noi pentru că ne eram aproape, la o aruncatură de Bolt. Până se formează noi legături, e un gol, e un groapă. Putem face un pod peste ea, dar puțini vor face efortul de a-l trece. Cei care v-ați mutat în altă țară cunoașteți podul ăsta mai bine ca oricine...pentru voi am să scriu mult, doliul mutatului în altă țară aiaiaia cum e...

💙durează. E nevoie de timp și răbdare. Nu se poate sări peste etape și anotimpuri. Natura știe asta și noi trebuie să ne amintim, iarna nu va fi cu flori, dar ea ne promite că primăvara e la fel de inevitabilă ca toamna. Până una alta, e aproape vară.

Și mai avem și a 6a, chiar dacă am zis că-i top 5

❤️‍🩹ajutor. Este ajutor. Sunt oameni, nu mulți, dar sunt. Este grupul ăsta al nostru care e și el un pui, dar e cald și bine în jurul lui.

Ajutorul nevăzut, de la tot ce am uitat că e cu noi, de la cei care s-au mutat de tot de aici, de la îngerii din grădină, de la luminițe de licurici, de la păpădii și nebunii. Când suntem singuri, suntem puțini, când suntem împreună suntem mulți!

Vă îmbrățișez din Grădina cu Îngeri,

Anca

Promiteam să vin și cu recomadări către voi.

Prima este sub forma unui filmuleț absolut delicios cu reflecțiile unei povestitoare din Africa de Sud.

Doamna asta este exact cine îmi doresc să devin la bătrânețe!

Atmosfera, bucuria, vulnerabilitatea ioiii, delicios!

Jane Kennedy vorbește despre viață, despre tranziții, mutări și prietenii stinse în timp. Sper final vorbește despre pietre și cristale.

Zici că a răspuns chemării mele fix la fix!

Apoi avem această carte minunată despre un sculptor de pietre de mormânt.

De ceva timp, citesc aproape exclusiv beletristică pentru că învăț mai bine din ceva ce e și frumos. Cartea asta e plină de învățăminte și de frumos.

“Să știi e una, să simți e alta. În lumea asta, să știi e destul de ușor, într-o epocă în care problemele sunt rezolvate de știință și tehnologie, ce trebuie acum e să ajungem la secretele simțirii.

Noua știință ar trebui să deschidă calea și să caute să explice nu doar sensul existenței ci și sensul non-existenței.”

Ceea ce și facem noi aici!

Împrumut cartea cu drag oricui, dacă vine după ea.

Și două recomandari mai jucăușe: vă invit să faceți o piramidă din pietre. Adică să puneți câte o piatră, una peste alta, să vă jucați cu echilibrul și cu gravitația.

Și poate să păstrați imaginea și senzația acestui exercițiu pentru când tranzițiile vă sunt grele și dezechilibrate, să vă amintească de ce puteți construi.

În prima noastră călătorie de cuplu, am construit împreună cu Szabi piramida din poza de mai jos. A picat de multe ori între timp, dar de fiecare dată am construit-o la loc, altfel de fiecare dată.

A doua: lăsați o piatră să vă scoată la plimbare și povestiți-ne cum a fost!

Link aici Piatra la plimbare

Vă îmbrățișez cu drag,

Anca

Bine am ajuns în luna mai!

O lună de tranziție, la fel ca tema noastră.

Cam așa vom face de acum încolo, eu găsesc un bai, o temă legată de moarte sau un doliu cu care să aveți cumva o legătură (pentru că sunt teme pentru toată lumea, nu doar pentru cei care sunt în doliu clasic și activ) și un sprijin, o plantă, o formă de terapie, o sau un ceva care să ne susțină în acestă explorare ca să nu pleacăm la drum cu mâna goală.

O să scriu, o să vă dau teme de contemplare, o să vă recomand cărți, filme sau ce știu eu că se leagă cu tema noastră și apoi la sfârșitul lunii ne întâlnim și povestim despre toate.

(Când îl rog pe Rafi să îmi facă o poză, asta face :)

Începem doliul schimbărilor.

Tranzițiile sunt o temă centrală a perioadei în care trăim și orice transmutare cere lăsarea în urmă, despărțire de cunoscut, deci e greu.

Înainte de toate, trebuie să acceptăm că ne e greu și că suntem în doliu și atunci când ne schimbăm locul de muncă, și atunci când ne despărțim de iubit/ă sau de prieteni, atunci când trecem de la 30+ la 40+ sau atunci când ne uităm la lumea în care trăim și ne dăm seama cât de multe s-au schimbat în ultimii ani...

Nu-i musai ca toate schimbările să fie grele, dar sunt sigură că fiecare ați avut parte de schimbări care au venit cu doliu.

Vă invit să stați puțin cu asta și să vă amintiți care a fost prima schimbare majoră din copilăria voastră și cum s-a simțit, ce v-a durut, unde în corp se trezește amintirea asta acum. Erați curioși, entuziasmați, speriați, toate la un loc?

Și poate și mai important pentru că copilul este un burete, cum s-au raportat mama, tata și cei din jur la schimbare?

De multe ori aceste prime experiențe ne sunt bază pentru următoarele și e bine de știut dacă sunt de actualitate sau au nevoie de un update.

În perioada asta mut răsaduri din casă, din ghivece, afară în pământ. Toate plantele, fără excepție, resimt vizibil această mutare. Frunzele lor îmi arată disconfortul pe care îl trăiesc. Știu că le va fi mai bine afară pe termen lung, dar acum stau și eu cu ele în ofilire, în dezrădăcinare.

Și mă întreb ce ne ancorează, ce ne conține și ne susține când trecem prin perioade intense de schimbare.

Vă spun sincer că răspunsul a venit înainte de întrebare...mi-am amintit de pietre când căutam una prin curte pentru o doamnă care colecționează pietre.

Am găsit o piatră în formă de inimă sub nucul din curte pe care soțul meu îl numește inima curții.

A doua zi m-am trezit la 4 dimineața cu gândul tot la pietre. La cum se simt, la cât de vechi sunt și cât de vii, la cum se simte când ții o piatră în mână, la Stonehenge și la Sarmisegetuza, la expresia “Casă de piatră”, la pietrele de mormânt și la multe alte povești cu pietre.

Dar mi-a rămas în mod special senzația că dacă ții o piatră în mână, se simte ca o ancoră atât de necesară în mijlocul furtunilor de schimbare.

Acolo s-a născut tema lunii noastre, la patru dimineața când doar eu eram trează și puteam să aud pietrele șoptind.

Așa că luna asta vă invit să ne gândim la câte dolii nespuse am trăit, câte pierderi și schimbări am jelit sau ar fi trebuit plânse dar nu am știut că-i voie.

Vă invit să vă gândiți și la pietre, la relația voastră cu ele, la cum sunt ele peste tot, în pereți, în pământ, în drumuri și cum se simt ele în jurul nostru și cum le putem cere ajutorul când ne e greu.

Vă mulțumesc că aveți încredere să porniți cu mine la drum, abia aștept să vedem unde ajungem!

Prima povestire o facem pe 24 mai, duminica seara de la 18.00 la 19.30 pe Zoom (nu e chiar ultima duminică din mai, dar aproape).

Veți primi invitația pe mail în săptămâna întâlnirii, ca să nu uitați de ea.

O să avem și o temă despre care o să scriu pe parcursul lunii și în jurul cărei voi construi și spațiul nostru de întâlnire.

Fiecare întâlnire va fi diferită, dar ca schiță va fi așa:

👩‍🏫 pentru minte o introducere “teoretică” despre temă, gânduri, statistici, obiceiuri și explicații

🧘‍♀️pentru corpul nostru un exercițiu, o meditație, o senzație, o culoare, o joacă

🧚pentru suflet nostru împărtășire, întrebări, conectare, povești

Primele două-s ale mele, ultima-i a voastră!

Puteți fi exclusiv spectatori, cu camera închisă să nici nu știm că sunteți acolo, puteți fi contributori, cu teme care vă interesează, cu abordări, cu întrebări, sau între, veniți, ascultați și vorbiți doar când sunteți întrebați.

Poveștile sunt pentru fiecare dintre voi și primesc oricât puteți să le dați.

Îmi imaginez întâlnirile noastre ca o oprire la o benzinărie. Ești într-o călătorie foarte lungă și mai mult de mers. Tot amâni, dar știi că trebuie să te oprești. Să te descarci, să alimentezi, să te dezmorțești.

Te oprești că tot bipăie ceva luminiță pe bord (i se mai spune și Anca).

Benzinăria se află în Japonia, deci totul e foarte curat, exotic, neobișnuit. Îți iei ceva de mâncare, nu știi ce e, dar îți cântă în gură și te simți hrănit după ce termini de mâncat.

Vezi în jurul tău oameni de peste tot, știți cu toții engleză, deci înțelegi ce spun și te bucuri când cineva recomandă un suc cu aloe vera și ghimbir care te face să îți închizi ochii când îl bei ca să i te dedici total.

Parcă nici nu te mai grăbești așa tare, te mai plimbi un pic pe afară, îți aranjezi niște chestii în mașină, cureți parbrizul. Ce bine vezi acum!

Mai ai mult de mers, nu ești nici la jumătate de drum, dar știi că urmează o altă benzinărie în curând. Luna viitoare, pe 28 iunie.

Așa că mergi mai departe, sau poate în altă parte, te gândești la oamenii pe care i-ai întâlnit. Fiecare pe drumul lui, în ritmul lui, dar mai devreme sau mai târziu toți ajung la benzinărie...ce bine că te-ai oprit fix atunci, fix acolo! Cu unii o să te revezi iar și iar, cu unii niciodată, cu unii doar o dată, cu mine când vrei tu, eu sunt angajată full time la benzinărie.

Să nu uiți de bacșiș dacă ți-a plăcut servirea!

P.s. ce tema credeți că abordăm luna viitoare?

Ne adunăm încet încet și asta e bine...mă bucur că ați făcut un pas în plus către mine.

Împărtășesc cu voi câteva motive pentru care suntem aici și nu altundeva.

Subscribe now

O dată e nivelul de expunere.

Ceea ce scriu este ce aduc de acasă. Sunt părți din mine pe care le expun, vulnerabil, fragil. Sunt frici, sunt sensuri pe care le găsesc, sunt vise și secrete. Sunt și prostioare și glumițe.

Iar faptul că unele dintre acestea au ajung la peste 130.000 de oameni (am postări cu atâția cititori) mi-a dat de gândit.

Și am simțit nevoia de o limită.

Ego-ul e în extaz la un dashboard din ăsta, dar sufletul meu a scârțâit. Oare chiar îi ajută pe oamenii ăștia ce scriu eu? Sunt oare doar entertainment? Mă folosesc eu de cifrele astea babane ca să îmi validez rostul?

Câte un pic din toate, și nu-i nici un bai. Sunt nimic mai mult decât umană și am voie să fiu și să mă bucur de statistici și în același timp să simt nevoia de alt spațiu. Un spațiu mult mai mic care să mă conțină și mai profund.

Mai e și partea cu banii

Interesant cum accesul la multă lume nu mi-a oferit și clienți mai mulți.

Mai am câte un client la consiliere de doliu, am avut un workshop de grup, mai o cutie, mai o poveste, dar cam atât.

Monetizarea vulnerabilității mele...cum naiba să cer eu bani pentru ceea ce scriu? Sau cum naiba să nu cer bani pe asta?

Mai ales dacă e entertaining și creează trafic pe net, de ce să nu fiu renumerată pentru asta?

Dar eu nu fac asta pentru bani. Și tot eu trebuie să îmi țin copii în școală și să le plătesc taberele de vară și nu am din ce.

Tot eu am o casă și nu am voie să mă plâng, mai ales nu public. Tot eu vreau un birou la care să scriu și să îl plătesc din banii pe care îi câștig din scris.

Tot eu vreau să trăiesc într-o lume în care accesul la susținere de orice fel înainte de moarte să fie facil și absolut “normal”, iar cineva trebuie să aducă în mainstream aceste obiceiuri și deocamdată sunt eu și Nicole Kidman care ne batem capul. Și atunci ce fac până educăm lumea să cumpere serviciile nostre? Poate mă sponsorizează Nicole pe Substack? Aici e articolul cu noi doua :)

Și cireașa de pe tort, e ce e munca de fapt și ce rol îi alocăm în viață.

Sunt multe alte resurse, în afara banilor de care dispun și de care în ultimul an mă bucur din plin. Sunt cea mai norocoasă fată din lume că am ore în șir de timp nestructurat zilnic în care pot să fac ce vreau.

Iar ceea ce vreau este să creez. Și să dorm. Și să mă joc cu Alma. Și să scriu în hamac. Și să fac pâine în fiecare zi.

Munca mea este integrată 100% în viața mea. Eu nu am work life balance, pentru că am doar life.

Nu simt nevoia de departajare, de a mă opri din una și a începe alta. Orele curg nestingherite de acțiunile mele și mă primesc așa cum sunt.

Am ajuns aici după o depresie situațională în care am tot încercat să fac cum mi s-a spus. Să separ. Să am un spațiu de un fel și unul de altul. Am încercat să impun regulile profesionale ale productivității și ale eficienței în natura sufletului meu și ea mi-a râs în față.

Așa că mi-am acceptat cursul apei interioare de musai. M-am lăsat în pace. Mi-am dat voie să respir neregulat.

Și nu cred că acum aș mai putea să lucrez altfel. Mă sperie gândul ăsta. Asta înseamnă că nu aș mai putea să lucrez cum lucram înainte și asta era plasa mea de siguranță.

Așa că sunt aici, încerc să mă găsesc și pe mine și pe voi și îmi doresc să creem un spațiu potrivit nouă, care să ne susțină emoțional, spiritual și economic toate dorurile.

Încă las totul să curgă gratuit, sperând că veți simți voi când, cu cât și cum puteți contribui și financiar. Celor care ați facut-o deja, vă mulțumesc din suflet, aveți un zece cu steluță în sufletul meu!

Orice sugestii, reclamații, sfaturi, dar mai ales încurajări sunt încurajate!

p.s. aici aveți și prima mea citire de tarot publică, needitată, nefiltrată…Doamne ajută!

Subscribe now