Am fost, cu ani în urmă, unul dintre cei care susțineau că și în România ar trebui predate tehnicile scrisului. Îmi amintesc bine reacțiile: scriitorul se naște, nu se face; talentul nu se predă; literatura nu este tâmplărie. Deși eu nu propuneam montarea unei linii de asamblare pentru romancieri. Sau pentru romane. Între timp, ideea a câștigat într-un chip foarte românesc: creative writingul nu s-a instalat mai întâi în universități, cu programe, bibliografii, metodologii și criterii inteligibile. A intrat direct pe piață. Astăzi, internetul mă poate învăța să scriu un roman, să-mi descopăr vocea și, dacă parcurg tot tunelul de vânzări, probabil să-mi lansez capodopera înainte de sfârșitul trimestrului.

Subscribe now

Iritarea produsă de această abundență pedagogică improvizată nu trebuie confundată cu vechea superstiție a geniului neatins de școală. Eu îmi doresc programe serioase, care nu promit să fabrice talent, după cum un Conservator nu garantează că fiecare student va deveni Enescu. Mi-ar plăcea ca ele să scoată în evidență ce poate fi observat, exersat, analizat și rescris: construcția scenei, perspectiva narativă, structura, dialogul, ritmul, dozarea informației, raportul dintre intenția autorului și efectul asupra cititorului. Mai ales rescrierea, această îndeletnicire lipsită de strălucire, despre care reclamele vorbesc mai rar fiindcă nu încape frumos lângă fotografia unei cești de cafea și îndemnul „Eliberează scriitorul din tine!”.

În Statele Unite, Iowa Writers’ Workshop funcționează din 1936 și a devenit reperul unui sistem mult mai întins. Există licențe, programe MA, MFA și doctorate, admitere pe bază de portofoliu, ateliere în care manuscrisul studentului este materia principală și teze creative. Marea Britanie are din 2024 chiar un standard disciplinar distinct al agenției sale de asigurare a calității academice. Un fel de ARACIS british. Occidentul nu a rezolvat miraculos problema, fiindcă creative writingul are și acolo adversarii săi, care susțin că asemenea programe uniformizează vocile, consacră gustul profesorului, costă enorm și alimentează o piață academică incapabilă să-i absoarbă pe absolvenți. Acolo însă disputa privește metode, rezultate și instituții vizibile. La noi, încă negociem dacă meseria există.

E drept că în România există și o situație particulară. O umbră culturală. Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”, înființată în 1950 după modelul Institutului „Maxim Gorki” de la Moscova, trebuia să formeze „cadre de scriitori și critici provenite din rândurile poporului muncitor”. Privită în grabă, pare strămoașa atelierului contemporan sau sublimarea cenaclurilor pariziene. Instituția stalinistă pornea însă de la literatura pe care statul avea nevoie s-o primească: realismul socialist și educația comunistă.

Poate că amintirea acelei fabrici de scriitori a întărit reflexul potrivit căruia literatura se compromite în sala de curs. Au contat probabil și mitologia inspirației, și disprețul nostru pentru ideea de meserie. Poetul trebuie vizitat de muză, prozatorul de destin, iar editorul, dacă se poate, de nimeni, fiindcă ar putea cere o a doua versiune. Acceptăm că actorul învață dicție și muzicianul repetă game. Numai romancierul riscă să-și piardă aura dacă află la timp că a schimbat punctul de vedere de trei ori într-o pagină.

România nu este totuși pustiul complet pe care l-ar cere o polemică ușoară. La UBB și UAIC există discipline de scriere creativă, iar Facultatea de Litere din Iași a oferit și un program postuniversitar scurt. UNATC și zona de film au o tradiție mai limpede a scenaristicii. În spațiul privat funcționează ateliere conduse de scriitori și editori cu experiență, cu selecție, programă, exerciții și feedback. Revista de Povestiri, Fundația Calea Victoriei ori cursuri specializate ținute de profesioniști arată că inițiativa particulară nu este sinonimă cu impostura. Ceea ce lipsește, potrivit ofertelor universitare publice pentru 2025–2026 și planurilor disponibile pentru 2026–2027, este traseul autonom și coerent: o licență, un masterat sau un doctorat construite integral în jurul practicii, cu standarde transparente, portofoliu, specializări și continuitate. Avem discipline răzlețe și oameni buni. Încă nu avem edificiul.

Absența se vede cel mai clar în raportarea la genurile ficționale. Fantasy, SF, horror, thriller, mystery ori romance nu sunt doar etichete pe rafturi de librărie, ci tradiții literare cu reguli și, implicit, cu dificultăți proprii. Fantasy-ul cere consistența lumii imaginate și controlul expunerii. SF-ul trăiește din consecințele accidentului științific. Thrillerul lucrează cu suspansul și distribuirea informației, horrorul cu potențarea fricilor ancestrale, iar romanul polițist cu arhitectura indiciilor. Un profesor priceput la poezie confesivă nu dobândește prin contaminare competența de a diagnostica un thriller. Seton Hill oferă încă din 1999 un MFA dedicat ficțiunii populare. La noi există cercetare despre fantastic și SF, reviste, cenacluri și o tradiție importantă, dar aproape deloc o pedagogie sistematică a scrierii pe genuri. O asemenea delimitare ar scoate disciplina din ceața inspirațională: nu mai predai „Literatura”, cu majusculă și privire sacerdotală, ci ajuți un autor să rezolve problemele cărții sale.

Rămâne întrebarea neplăcută: cine are dreptul să predea? O operă publicată contează, fără să fie suficientă. Un autor excelent poate transforma atelierul într-o vizită ghidată prin propriul muzeu. Mai trebuie experiență în forma abordată, capacitate de analiză textuală, cunoașterea procesului editorial, metodologie și priceperea de a formula un diagnostic care nu strivește proiectul cursantului sub gustul îndrumătorului. Faima nu ține loc de pedagogie, după cum certificatul unui weekend nu ține loc de competență. Criteriul sănătos este potrivirea demonstrabilă dintre experiența profesorului, obiectivele anunțate și munca din atelier.

Pericolul începe când speranța cursantului este împinsă printr-un circuit fără ieșire. Aceeași entitate te învață să scrii, îți evaluează manuscrisul, descoperă — ce noroc! — că volumul merită servicii editoriale și apoi îl publică pe banii tăi. Activitățile pot fi legitime separat. Împreună creează un conflict simplu: evaluatorul câștigă dacă te declară promițător, editorul încasează dacă găsește probleme, iar „editura” nu riscă nimic câtă vreme autorul plătește. Linia de demarcație trece prin transparență: cine ia banii, cine își asumă riscul, ce promite și dacă omul poate pleca liniștit cu manuscrisul după prima etapă?

Am găsit pe TikTok o doamnă care oferea cursuri de scriere creativă. Am vrut să știu dacă aș putea să le urmez și mi-a răspuns afirmativ. Ca atare, am avut temei să o întreb ce anume o califică să ofere sfaturi. Mi-a răspuns încrezătoare că a publicat un roman (nu mi-a dat detalii) și că mai are o „trilogie în manuscris” (adică nepublicabilă după mintea mea). Dacă n-ar fi fost căutătura aspră a nevestei, cred că aș fi continuat șarada. Chit că senzația a fost încă de la început că doamna preda crieitiv raiting, iar eu aveam să simt un val de greață în timpul primului curs, cam cum am simțit la singurul seminar la care am fost la Școala doctorală. Și mi-am adus aminte cum am rezumat atunci senzația: Mușcă dintr-o murătură, că te-nvăț literatură!

Ar fi nedrept însă să râdem de cei care cumpără asemenea promisiuni. Cererea este reală și respectabilă. Oamenii vor tehnică, o lectură atentă, disciplină și o comunitate în care textul lor să conteze. Unii vor doar să scrie mai bine decât ieri. Dacă facultățile tratează dorința cu superioritate, scriitorii se ascund în spatele formulei „talentul nu se predă”, iar editorii apar numai ca să respingă produsul finit, locul liber va fi ocupat. Piața nu suportă vidul, mai ales când vidul are card bancar și o dorință veche de a spune povești.

Aici polemica se întoarce spre mine. Am susținut creative writingul când formula stârnea zâmbete și am avut, cred, dreptate în principiu. Asta nu mă absolvă de mare lucru. N-am construit o instituție și n-am lăsat în urmă un program capabil să funcționeze fără entuziasmul unei persoane. Am făcut mai puțin decât aș fi putut, asemenea multor universitari, autori și editori care aveau experiența necesară. E confortabil să arăți acum spre diletanții gălăgioși și să te miri de tupeul lor. Ei n-au inventat terenul abandonat. L-au găsit. Iar unde profesioniștii nu seamănă nimic, cresc plante rezistente, cu reclamă bună, certificat de participare și preț promoțional până duminică. Uneori fac și flori. Mai ales din acelea de plastic, care arată impecabil în fotografia cursului și nu cer să fie udate cu răbdare și perseverență.

Share

Dacă s-ar organiza vreodată un campionat mondial al băncilor puse în buza ogrăzii, aș paria pe victoria României fără să cer statistici. N-am inventat noi obiectul și nici nu suntem singurul popor care a descoperit plăcerea de a sta în fața gospodăriei, dar, la noi, cele patru picioare ale prichiciului denumit pretențios „bancă” par să fi prins rădăcini. În multe sate era aproape la fel de firească precum gardul, fântâna sau șanțul din fața porții. Se putea să lipsească asfaltul, canalizarea ori dispensarul, însă două scânduri sprijinite zdravăn găseau loc lângă drum. Musai.

Poziția spune mai mult decât forma. Dacă rostul ei ar fi fost odihna, putea fi așezată foarte bine în curte, la umbră, aproape de casă sau sub proverbialul nuc, în umbra căruia nu e bine să stai fiindcă o să răcești. Numai că gospodarul o scotea până la hotarul proprietății, acolo unde ograda întâlnea ulița. Așezat pe ea, rămâneai acasă și intrai totodată în viața publică. Nu trebuia să pleci nicăieri ca să vezi lumea, pentru că lumea venea singură pe drum. Era suficient să stai.

Pe acolo treceau toate. Oameni, animale, căruțe, biciclete, poștașul, copiii întorși de la școală, femeile venite de la magazin, rudele coborâte din autobuz, mașina necunoscută care încetinea suspect în dreptul unei case. Într-un sat în care fiecare deplasare avea o explicație, simpla apariție pe uliță putea deveni informație. Dacă același băiat trecea de trei ori într-o seară prin fața aceleiași porți, nu mai era nevoie de agenție de presă.

Banca funcționa astfel ca un feed local cu mult înainte de invenția ecranului pe care îl scărpinăm astăzi ascendent, în căutarea informațiilor. Omul de la poartă lăsa strada să curgă prin fața lui. Vedea cine vine, cine pleacă, cine poartă o sacoșă mai grea decât de obicei, cine are musafiri, cine se grăbește, cine s-a îmbrăcat prea frumos pentru o zi de miercuri. Restul îl făcea conversația. Până ajungea o întâmplare de la un capăt al satului la celălalt, lumea o întorsese deja pe toate fețele, îi găsise cauze, antecedente și, la nevoie, vinovați.

Ar fi însă nedrept să reducem totul la bârfă. Pe aceeași bancă aflai că un vecin e bolnav, că altuia i s-a rătăcit vaca, că cineva are nevoie de ajutor la fân, că a murit o rudă, că vine doctorul, că s-a stricat podul, că la magazin s-a adus ceva ce merită cumpărat. Veștile mărunte țineau comunitatea în stare de funcționare. Oamenii știau unii de alții, iar acest fapt putea fi sufocant sau salvator, în funcție de împrejurare.

Aici se află ambiguitatea frumoasă a băncii de la poartă. Cel care știa că ai febră putea să-ți aducă o farfurie cu supă. Tot el observa că fata ta venise târziu acasă. Rețeaua care oferea ajutor era și cea care măsura abaterile. Intimitatea avea gard, dar gardul nu putea opri privirile, iar comunitatea își exercita controlul fără regulament și fără proces-verbal. Uneori verdictul pornea din cea mai nevinovată introducere posibilă: „Eu nu zic nimic, da’...”

Reputațiile se construiau în felul acesta din sute de observații mărunte. Un om era gospodar fiindcă lumea îl văzuse muncind. Altul devenea leneș după suficiente dimineți în care fusese surprins făcând altceva. Se știa cine ajută, cine împrumută, cine dă înapoi, cine bea, cine se ceartă, cine are noroc, cine își îngrijește părinții și cine își lasă curtea de izbeliște. Într-un oraș mare poți trăi ani lângă cineva fără să afli mare lucru despre el. Satul îți întocmea fișa biografică în timp real.

Și totuși banca avea o calitate pe care am pierdut-o aproape complet: permitea întâlnirea fără programare. Ca să mergi în vizită trebuia să existe un motiv sau măcar pretextul unuia. Intrai în curte, erai poftit în casă, apărea un pahar, o cafea, ceva de mâncare, se instala ceremonialul. La poartă te puteai opri două minute și rămâne două ore. Nu trebuia să anunți. Nu întrebai dacă omul e liber. Nu stabileai pentru joi la șase.

Astăzi ne programăm conversațiile. Trimitem mesaj, verificăm agenda, mutăm întâlnirea, confirmăm cu o oră înainte și, dacă unul întârzie zece minute, celălalt începe să se uite la telefon. Banca aparținea unei lumi în care coincidența avea încă un rol social. Trecând, îl vedeai pe om. Văzându-l, te opreai. Din întâmplarea asta se năștea discuția.

Mai era nevoie și de ceva ce ne-a devenit între timp aproape insuportabil: timp gol. Nu liber... Gol. Pe bancă se stătea. Verbul acesta simplu pare astăzi suspect dacă nu vine însoțit de o activitate. Stai și citești, stai pe telefon, stai la televizor, stai la coadă. Să stai pur și simplu a devenit greu de explicat. La poartă însă puteau trece zece minute fără să apară nimeni și nu exista senzația că experiența livrează prea puțin conținut. Ulița avea propriul ritm.

Din acest loc modest se poate ajunge destul de ușor la Poiana lui Iocan. Marin Preda face acolo ceva extraordinar: ridică sociabilitatea rurală de la nivelul veștii locale la cel al interpretării lumii. Oamenii citesc ziarul, discută politică, judecă guvernul, transformă lucrurile îndepărtate în materie de conversație. Poiana e banca devenită parlament. Satul nu se mai ocupă numai de cine a trecut pe drum, începe să se întrebe ce fac cei care conduc țara și, ceea ce este mult mai important, dacă o fac bine.

Nu trebuie să transformăm scena într-o academie în aer liber. Oamenii vin acolo și pentru plăcerea de a-i auzi pe ceilalți, pentru replici, pentru râs, pentru orgoliu, pentru spectacol. Politica este una dintre materiile prime ale întâlnirii, exact cum se întâmplă astăzi pe orice grup local care pornește de la o groapă în asfalt și ajunge, după douăzeci de comentarii, la Uniunea Europeană, americani, ruși și destinul poporului român.

Comunismul a dat aceleiași circulații informale un nume memorabil: „radio șanț”. Termenul conține toată superioritatea cu care informația oficială privea vorba dintre oameni. Radioul adevărat avea studio, emițător, program și autoritate; celălalt mergea din gură în gură, pe lângă garduri, în piețe, la cozi și în fața blocului. Numai că, într-o societate în care comunicarea publică devenea tot mai puțin credibilă, rețeaua informală putea să ofere lucrurile care interesau imediat, aducând totodată aminte de banca din fața curții, despărțită de un șanț de ulița satului.

„S-a băgat carne.” „Au adus portocale.” „La magazinul de lângă piață mai este ulei.”

Patru cuvinte puteau pune în mișcare un cartier. Nu conta cine redactase știrea. Cineva avea o cunoștință, altcineva văzuse coada, un al treilea venise chiar de acolo. Informația se verifica din mers, se umfla, se corecta, se răspândea, iar oamenii se deplasau cu sacoșele după ea. Când satul s-a mutat masiv la oraș, reflexul nu s-a pierdut. Blocul a comprimat multe dintre relațiile vechi pe verticală. Ulița s-a transformat în scară, poarta în intrare, iar banca a supraviețuit în fața imobilului.

În imaginarul nostru urban a apărut însă și o formă mai sofisticată de supraveghere: baba de la parter. Personajul nu are nevoie de prezentare. Știe cine intră și cine iese, cine are musafiri, cine a venit noaptea târziu, cine nu plătește întreținerea, cine lasă ușa deschisă, al cui este câinele, cine face gălăgie și cine nu salută. Uneori stă la fereastră. Alteori lucrează din spatele perdelei. În varianta tehnologic avansată folosește vizorul, ba poate chiar și o cameră de supraveghere.

E o transformare interesantă, fiindcă la poartă observatorul era la vedere. Îl puteai saluta, întreba, ironiza. Vizorul schimbă raportul de forțe: unul vede, celălalt nu știe că este privit. De aici și antipatia față de „baba vizoristă”. Bătrâna de pe bancă poate intra în amintire cu o anumită tandrețe; cea din spatele ușii pare intruzivă. Orașul a mărit nevoia de intimitate fără să elimine curiozitatea față de ceilalți.

Apoi a venit telefonul și a rezolvat contradicția într-un mod neașteptat. Am scăpat de vecina care ne urmărește de la fereastră și ne-am înscris benevol într-un grup în care toată lumea poate afla cine a lăsat gunoiul lângă scară. Grupul de WhatsApp al blocului începe aproape întotdeauna cu intenții respectabile. Trebuie anunțată oprirea apei, ședința asociației, reparația liftului, citirea contoarelor. Pentru o vreme funcționează impecabil. Apoi cineva pune fotografia unei pungi abandonate lângă ghena de gunoi și întreabă: „Știe cineva a cui este?”

În acel moment, banca a fost montată din nou. Urmează mașina parcată greșit, bicicleta lăsată pe palier, copilul care aleargă, câinele, bormașina, țigara, ușa trântită, becul ars și vecinul despre care cineva consideră că ar trebui să știe ceva toată scara. Apar semnele de exclamare. Administratorul încearcă să readucă discuția la țeava spartă, dar subiectul zilei este deja caracterul moral al locatarului de la etajul patru.

Satul s-a desprins astfel de teritoriu. Poți locui la două mii de kilometri și continua să participi la viața lui, să afli cine a murit, cine candidează, unde s-a stricat conducta, ce câine s-a pierdut, cine vinde cartofi și de ce primarul este, în opinia unei jumătăți dintre comentatori, principalul vinovat pentru toate acestea.

Privit din afară, progresul tehnologic este enorm. Lemnul a devenit fibră optică, ulița a încăput într-un ecran, iar știrea care înainte avea nevoie de o după-amiază pentru a traversa satul ajunge acum instantaneu la rudele din Madrid. Funcțiile au rămas uimitor de familiare. Vrem să știm ce fac ceilalți, să le spunem ce știm noi, să verificăm dacă lumea noastră mică este în ordine și să ne indignăm când nu este.

Mi se pare, deci, nedrept că râdem atât de ușor de bătrânele care stăteau la poartă. Sigur, erau curioase. Uneori răutăcioase. Se amestecau unde nu le fierbea oala și puteau transforma un amănunt într-o poveste care făcea înconjurul satului. Dar măcar pentru asta trebuiau să iasă din casă, să stea lângă altcineva, să privească omul în ochi și să suporte răspunsul dacă întreceau măsura. Noi am eliminat inconvenientele acestea.

Share

Am lipsit câteva zile din actualitatea românească. Literar vorbind, am fost plecat pe o planetă cu gravitație mică, locuită de ființe asemănătoare fluturilor, care trec prin trei stadii de dezvoltare și întrețin cu gastronomia o relație complicată, aproape religioasă. Când m-am întors, am descoperit că nici pe Pământ nu fusese liniște. Bucureștiul intrase în „războiul merdenelelor”.

Pentru cine l-a ratat, conflictul se rezumă simplu. Edmond Niculușcă, cofondator al proiectului La Mița Biciclista, s-a filmat în fața Patiseriei Amzei (La Nea Mihai) și a vorbit despre o „specie” de cetățeni convinsă că aceasta cea mai bună asemenea locație din lume, referindu-se la cei care, spunea el, par să fi gustat toată viața doar „margarină și spărtură de brânză”. A urmat observația care a mutat discuția din bucătărie în sociologie: până nu guști untul, margarina rămâne adevărul absolut. Internetul a reacționat vulcanic, iar în scurt timp bucureștenii cumpărau produse de La Nea Mihai și le mâncau demonstrativ în față la Mița Biciclista.

N-am competența și nici dorința să arbitrez disputa dintre unt și margarină. Mi se pare însă că diferența devine interesantă în momentul în care începe să semene cu una între categorii sociale. Ingredientul ales capătă valoarea unei dovezi: ai trecut prin locurile și școlile potrivite și deci știi ce merită pus în farfurie. Dintr-odată, produsul din Amzei pare să aibă nevoie de acte, de o genealogie mai bună, poate de câteva cuvinte franțuzești, ca să traverseze frontiera imaginară dintre vulgar și rafinat. De un fel de viză Schengen, după un MCV cultural-gastronomic.

Ironia este că până și croissantul chemat de influencer să ofere lecția de civilizație are un pașaport mai complicat decât pare. Strămoșul său este kipferl-ul vienez, adus la Paris în secolul al XIX-lea de austriacul August Zang, proprietarul unei Boulangerie Viennoise. Francezii l-au preluat, l-au modificat, iar folosirea aluatului laminat a dus treptat la forma modernă pe care o asociem astăzi aproape reflex cu capitala Franței. Povestea lui e, de fapt, un exemplu minunat de împrumut cultural reușit: ceva venit din altă parte este înțeles, transformat și făcut propriu. Folosirea acestui produs ca insignă pur pariziană a superiorității gastronomice e în sine o lipsă de cultură, o poleială intelectuală coclită pe alocuri.

Episodul se petrece în relație cu o casă care poartă numele Miței Biciclista. Maria Mihăescu a fost un personaj real al Bucureștiului de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, suficient de spectaculos încât să intre devreme în imaginarul orașului. În esență, a fost o prostituată de lux, așa cum o caracteriza Neagu Djuvara. Memoria populară i-a adăugat însă Parisul, Bruxelles-ul, bărbați bogați și, mai ales, un rege. Povestea potrivit căreia ar fi fost amanta lui Leopold al II-lea al Belgiei circulă astăzi cu o siguranță pe care documentele cunoscute nu o justifică. Nu știm dacă Mița l-a cunoscut vreodată pe acest monarh în felul pretins de legendă, însă vedem cât de bine a funcționat asocierea. „Regele Belgiei” venea cu rangul gata ambalat și ridica retrospectiv cota unei celebrități bucureștene. Ce făcuse suveranul în Congo, ce însemnase regimul său de acolo, toate acestea aparțineau unei istorii care nu mai încăpea în anecdota locală. Pentru români, erau suficiente coroana, numele și aerul de lume mare.

Reflexul s-a păstrat și azi. Cineva „a fost la Paris”. Altul „a studiat în străinătate”. O idee câștigă greutate după ce aflăm că se practică în Olanda. Un restaurant urcă simbolic o treaptă dacă desertul primește o denumire franceză. O meserie capătă luciu în engleză. O instituție pare mai serioasă când îi găsim un echivalent occidental și putem spune că „așa se face afară”. Fiecare situație poate avea justificarea ei; puse laolaltă, arată cât de des folosim exteriorul drept aparat de măsură pentru propria valoare. Iar dacă în peisaj intră și un personaj care spune că „a înființat un ONG”, admirația bulei celor cu gleznuțele la vedere atinge cote paroxistice.

Ar fi absurd să vedem aici o vină a Occidentului. România modernă s-a construit printr-un extraordinar transfer de instituții, idei politice, modele culturale, arhitectură, tehnologie și vocabular. Numai că formele călătoresc mai ușor decât procesele care le-au produs. Putem prelua terminologia unei administrații fără disciplina care o face eficientă, apoi reproduce cafeneaua, fațada ori meniul înainte de a înțelege de ce asemenea lucruri au căpătat valoare în locul de origine. Câteodată ajunge la noi mai repede prestigiul decât mecanismul.

De aceea, merdeneaua a apăsat probabil pe un nerv mai vechi decât disputa culinară. Reacția disproporționată nu s-a născut dintr-o loialitate eroică față de margarină, ci din recunoașterea unui ton cunoscut: vocea celui care nu îți spune doar că preferă altceva, ci pare să știe și de ce tu ai rămas un necioplit. Într-o societate obișnuită să se compare cu un „afară” mai bogat sau mai prestigios, diferențele de gust se încarcă repede cu sensuri care nu mai au mare legătură cu patiseria.

Probabil că orice cultură aflată multă vreme la periferia unui centru de prestigiu dezvoltă asemenea automatisme. La noi, ele au o istorie suficient de lungă încât să pară firești. De la bonjuriști încoace, am știut uneori să asimilăm extraordinar ceea ce venea din afară; alteori ne-a fost de ajuns ambalajul. Diferența se vede târziu. Abia după o vreme afli dacă ai importat o instituție ori doar titulatura ei, o tehnică sau numai vocabularul.

Mița este un exemplu istoric aproape perfect al felului în care prestigiul importat poate fi metabolizat local și transformat în legendă. O femeie deja ieșită din comun a primit, în percepția orășenilor, Parisul, Bruxellesul, velocipedul și un rege belgian, ca și cum Bucureștiului i-ar fi fost greu să creadă că propria lui poveste era suficientă ca să inventeze o curtezană. La mai bine de un secol distanță, la câteva zeci de metri de casa care îi poartă numele, o merdenea a ajuns să poarte o povară asemănătoare. Pentru câteva zile, n-a mai fost doar aluat cu brânză. Peste ea s-au așezat gustul, clasa, educația, complexele și nevoia de recunoaștere, iar deasupra tuturor, ca un timbru aplicat pe pașaport, puțin unt franțuzesc.

În America, WNBA a ajuns să fie mai mult decât un campionat de baschet feminin. În jurul terenului se joacă aproape permanent alte meciuri: progresiști cu conservatori, feministe cu adversarii feminismului contemporan, albi cu negri, heterosexualitate cu identități queer, iar câte un fault sau o declarație capătă imediat dimensiunea unei luări de poziție politice. Noi nu suntem feriți de asemenea tensiuni și nici de excesele lor, dar deocamdată încă reușim să ținem multe dintre ele la cote suportabile. Mai ales în bucătărie, unde au rămas în uz o mulțime de cuvinte pe care, în alte contexte, le-am privi deja cu suspiciune..

Unul dintre ele este adjectivul „țigănesc”. Îl găsim în mujdei țigănesc, mușchi țigănesc, tocăniță țigănească, sos țigănesc, fripturi și diverse mâncăruri „la ceaun”, ba chiar și în numele popular al unor ciuperci — hribul țigănesc. Numai că, dacă pui toate aceste lucruri unul lângă altul, constați imediat că adjectivul nu desemnează o tehnică precisă și nici o rețetă comună. Mușchiul țigănesc este un produs afumat de mezelărie. Mujdeiul țigănesc capătă de obicei roșii, ardei copți ori ardei iuți. Tocănița adună carne, ceapă, ardei, uneori afumătură, vin sau murături. Hribul, evident, nu are nicio rețetă în el. Așadar, ce anume este „țigănesc” în toate acestea?

Probabil că răspunsul ține mai puțin de ingrediente și mai mult de imagine. În limbajul culinar românesc, asemenea adjective au funcționat dintotdeauna ca niște prescurtări culturale. „Țărănesc” promite ceva rustic și sățios, „boieresc” ceva bogat și rafinat, „haiducește” înseamnă foc, carne și lipsă de delicatețe, iar „vânătoresc” poate trimite spre pădure chiar dacă animalul cel mai sălbatic implicat în rețetă este porcul de la supermarket. „Țigănesc” pare să aparțină aceleiași familii: gust puternic, foc, ceaun, usturoi, ardei, afumătură, improvizație, ceva făcut fără prea multă grijă pentru eleganța farfuriei.

Asta nu înseamnă neapărat că așa gătesc romii. Mai degrabă așa și-au imaginat, de-a lungul timpului, majoritarii o anumită bucătărie atribuită lor. Adjectivul nu mai descrie o populație sau obiceiurile ei, ci imaginea acelei comunități în mintea celorlalți. Într-un asemenea cuvânt pot încăpea de toate: lucruri observate pe bune, împrumuturi culinare, stereotipuri, o ușoară admirație și destulă invenție comercială.. De aceea poți avea simultan un produs foarte precis numit mușchi țigănesc și o tocăniță țigănească pentru care două rețete nu seamănă aproape deloc între ele.

Lucrul devine și mai limpede dacă ne uităm puțin dincolo de România. Germanii au avut multă vreme Zigeunersauce și Zigeunerschnitzel, denumiri care au început să fie înlocuite în ultimii ani cu denumiri bazate pe paprika sau pe ardei. Cazul lor arată exact unde poate ajunge discuția atunci când sensul istoric și social al cuvântului începe să cântărească mai mult decât sensul lui culinar. Sosul rămâne același; dispare povestea din nume.

Grăitor este și „hribul țigănesc”. Aici nu mai avem de-a face cu o mâncare căreia i s-a atribuit, mai mult sau mai puțin fantezist, un aer exotic. Ciuperca este toxică și a fost cunoscută drept Boletus satanas, astăzi Rubroboletus satanas; româna populară îi mai spune și „buretele dracului”. Greu de susținut, în cazul acesta, că adjectivul „țigănesc” ar fi fost ales din admirație pentru cromatica pălăriei. Satanas în latină, dracul în română și țiganul tot acolo, în aceeași mică galerie a lucrurilor de care omul cuminte ar trebui să se ferească. Dacă la mujdei sau la tocăniță putem discuta despre un imaginar culinar amestecat, aici prejudecata se vede aproape fără ambalaj. Hribul comestibil este hrib; cel suspect și otrăvitor devine „țigănesc”.

N-aș grăbi însă verdictul. Nu cred că întrebarea interesantă este dacă mai avem sau nu voie să spunem „mujdei țigănesc”. Limba nu funcționează ca un regulament, iar omul care cere două sute de grame de mușchi țigănesc nu formulează în mod necesar o teorie despre romi. Mai interesant este să observăm ce păstrează cuvântul. Dacă îl înlocuim cu „mujdei cu ardei copți”, obținem o denumire mai exactă. Dacă spunem „tocăniță picantă la ceaun”, știm mai bine ce vom primi în farfurie. Dar pierdem ceva din istoria felului în care o comunitate și-a imaginat-o pe alta.

Poate că tocmai aici bucătăria este mai inteligentă decât războiul cultural. Nu dă verdicte prea repede. Ține cuvintele în viață, chiar și atunci când ele și-au uitat pe jumătate originea sau au ajuns să însemne altceva. „Țigănesc” nu mai spune întotdeauna cine gătește și nici măcar cum se gătește. Spune însă ceva despre gusturile pe care le-am asociat, vreme de generații, cu o anumită imagine a țiganului: puternice, colorate, afumate, iuți, excesive.

Dacă, într-o zi, vom scoate adjectivul „țigănesc” din meniuri și din botanică, mâncarea nu se va schimba prea mult. Mujdeiul va avea tot usturoi și ardei, mușchiul va fi tot afumat, tocănița va fierbe tot în ceaun, iar hribul cu picior roșu va fi la fel de toxic. Vom pierde doar una dintre poveștile pe care le-am pus, cândva, peste ele.

Mă știți. Sunt mare amator de TikTok. N-am avut deci cum să nu observ toată tevatura pe care foarte multe doamne și doar câțiva domni au făcut-o pe subiectul opoziției dintre moralitatea piratării cărților și nevoia organică a maselor neînzestrate financiar de a citi cele mai noi romane ale literaturii neaoșe. Știu, teoretic, ar fi trebuit să răspund pe platforma respectivă, dar am simțit cumva că nu e cazul. Sunt bătrân, gras și urât, iar expozeurile mele îs de cele mai multe ori prea lungi pentru un filmuleț realizat cu telefonul. Ca atare, notez și eu în continuare câteva idei despre pirați, biblioteci, cărți și experiențe personale.

Despre pirați și faraoni

Cu mult înainte să ajungă să desemneze pe cineva care descarcă filme, muzică sau cărți de pe internet, piratul era, pur și simplu, tâlharul unui spațiu pe care autoritatea îl controla greu: marea. Cele mai vechi mărturii despre piraterie în Mediterana apar în scrisorile de la Amarna, din secolul al XIV-lea î.Hr., corespondență diplomatică între conducătorii Orientului Apropiat și faraonii Egiptului. Într-una dintre ele, Akhenaton îl acuză pe regele din Alasiya, actualul Cipru, că îi sprijină pe oamenii din Lukka, care atacau orașele de coastă. Regele se apără spunând că nu are nicio legătură cu ei și că, dimpotrivă, aceiași Lukka îi jefuiesc în fiecare an propriile așezări.

Povestea este veche de peste trei milenii, dar mecanismul ei ne apare surprinzător de familiar. Mișcarea bunurilor atrage tâlhari, iar marea oferea acestora ceva ce uscatul nu putea da cu aceeași generozitate: posibilitatea de a rămâne anonim. Nici cuvântul nu este lipsit de interes. Grecescul peiratēs, din care provin latinescul pirata și mai apoi formele moderne, desemna tâlharul, atacatorul, omul care întreprinde un atac; rădăcina trimite la ideea de încercare, aventură, risc. Sensul de „jefuitor al mării” se fixează ulterior, iar mult mai târziu termenul începe să fie folosit și pentru cel care își însușește sau reproduce fără permisiune opera altuia.

Așadar, internetul nu a inventat piratul și nici măcar pirateria intelectuală. I-a oferit însă piratului un teritoriu aproape ideal. Și asta fiindcă există o asemănare greu de ignorat între mare și rețea. Amândouă sunt înainte de toate spații de circulație. Mărfurile străbăteau Mediterana dintr-un port în altul; informația traversează astăzi servere și continente. În ambele cazuri, bunurile se mișcă mai repede decât legislația care încearcă să le urmărească, iar cel care operează la marginea regulilor poate profita tocmai de faptul că nicio autoritate nu stăpânește singură întregul spațiu.

Numai că piratul vechi și cel nou se deosebesc într-un punct esențial. Cel dintâi lua un lucru și pleca cu el. Cel de-al doilea poate lua o carte fără ca ea să dispară de nicăieri. Pentru a înțelege însă această stranie formă de jaf, în care obiectul rămâne în posesia celui jefuit, trebuie să trecem mai întâi printr-o instituție aproape la fel de veche ca pirateria și întemeiată pe o idee cu totul diferită: că uneori binele nu stă în a păstra cunoașterea pentru tine, ci în a o aduna și a o pune în circulație.

Biblioteca din Alexandria, idealul cunoașterii

Biblioteci existaseră, desigur, cu mult înainte de cea din Alexandria. Mesopotamia păstrase enorm de multe tăblițe, iar faimoasa colecție a regelui asirian Assurbanipal de la Ninive cuprindea, în secolul al VII-lea î.Hr., mii de texte. Alexandria avea însă să transforme această practică într-o viziune. Întemeiată la începutul epocii elenistice, sub primii Ptolemei, instituția egipteană nu urmărea doar conservarea unor scrieri folositoare curții sau administrației, ci aspira, cel puțin în imaginea pe care ne-a lăsat-o posteritatea, să cuprindă întreaga cunoaștere disponibilă.

În spatele acestei ambiții se află o presupunere pe care rareori o mai observăm, tocmai fiindcă ne pare firească: acumularea cunoașterii este folositoare comunității. Un text valorează nu doar pentru cel care îl posedă, ci și pentru oamenii care îl vor citi după el; păstrarea îi prelungește existența, iar accesul îi sporește rostul. De aici pornește o tradiție care a căpătat forme foarte diferite. Mănăstirile medievale au copiat manuscrise, universitățile au alcătuit colecții, principii au adunat volume rare, iar mai târziu statele au întemeiat biblioteci naționale. Motivațiile nu au fost niciodată identice, însă în toate se poate recunoaște aceeași convingere: există lucruri scrise care merită salvate chiar și pentru oameni care încă nu s-au născut.

Biblioteca introduce astfel în povestea cărții o idee esențială pentru discuția despre piraterie. Un volum poate aparține cuiva și, totuși, lectura lui să nu rămână rezervată proprietarului. Exemplarul cumpărat de un particular ajunge de regulă la câteva persoane; cel așezat pe raftul unei instituții poate trece, de-a lungul anilor, prin zeci sau sute de mâini. Niciunul dintre acești cititori nu plătește autorului de fiecare dată când deschide coperta și nimeni nu consideră că, prin acest fapt, creatorului i se face o nedreptate.

Societatea a acceptat, cu mult înaintea internetului, că între posesia unei cărți și accesul la conținutul ei există o diferență. Mai târziu, legea va încerca să traseze hotarul dintre ele și să împace drepturile celui care scrie cu interesul publicului de a citi. Iar unul dintre cele mai interesante rezultate ale acestei negocieri va fi depozitul legal.

Mirajul „depozitului legal”

Ideea că o carte trebuie păstrată chiar dincolo de voința celui care o produce a căpătat, odată cu tiparul, și o formă juridică. În Franța, Francisc I a instituit în 1537, prin Ordonanța de la Montpellier, depozitul legal: editorii și tipografii erau obligați să trimită un exemplar al publicațiilor către biblioteca regală. Măsura avea să supraviețuiască schimbărilor de regim, iar principiul ei s-a răspândit, sub forme diferite, în numeroase țări.

Este interesant că obligația aceasta apare cu mult înainte ca dreptul modern de autor să capete forma pe care o cunoaștem. Statul recunoaște, implicit, că obiectul tipărit are o dublă natură. Este marfă, fiindcă se vinde și produce venit, dar devine totodată mărturie a epocii în care a apărut. Din acest motiv, o parte infimă din tiraj este scoasă din circuitul comercial și rezervată conservării, cercetării și, în condițiile stabilite de lege, consultării publice.

Principiul funcționează și astăzi. În România, depozitul legal este reglementat prin lege, iar Biblioteca Națională îl descrie drept principalul mijloc de constituire a patrimoniului documentar al țării și al memoriei sale culturale. Cărțile, periodicele și numeroase alte categorii de documente trebuie trimise obligatoriu instituțiilor desemnate, indiferent dacă sunt distribuite contra cost sau gratuit.

În același timp, depozitul legal arată cât de greu este să reducem cartea la statutul unui bun obișnuit. Proprietatea asupra unui exemplar, dreptul de reproducere, interesul creatorului și nevoia societății de a păstra ceea ce se publică nu se suprapun perfect. Tocmai de aceea, de-a lungul timpului, în jurul cărții s-a format un sistem de excepții, obligații și limite care încearcă să le împace.

Rețeaua care a schimbat paradigma

Internetul avea să tulbure acest echilibru într-un mod pe care nici Francisc I, nici bibliotecarii Alexandriei nu l-ar fi putut imagina. Tiparul făcuse posibilă multiplicarea pe scară largă, dar fiecare exemplar continua să coste. Era nevoie de hârtie, cerneală, utilaje, depozitare și transport, iar reproducerea presupunea o investiție care limita în mod natural numărul volumelor puse în circulație. O carte putea fi copiată fără acordul autorului ori al editorului, însă operațiunea rămânea legată de materie și, prin urmare, de cheltuială.

Formatul digital a înlăturat aproape toate aceste piedici. După ce textul există ca fișier, realizarea unei copii suplimentare presupune un cost neglijabil, iar transmiterea ei poate traversa continente în câteva secunde. Mai important, multiplicarea nu micșorează în niciun fel posesia celui de la care pornește documentul: dacă îi trimit cuiva un volum în format electronic, la capătul operațiunii îl avem amândoi.

Mai mult, o descărcare neautorizată nu poate fi socotită automat drept o vânzare ratată. Uneori, fără alternativa gratuită, cititorul ar fi plătit prețul cerut; de cele mai multe ori însă ar fi renunțat pur și simplu la lectură. Există și situații în care întâlnirea cu o carte obținută astfel conduce ulterior la cumpărarea altor titluri ale aceluiași autor, după cum există oameni care strâng mii de fișiere pe care nu le vor deschide niciodată. Tocmai această varietate de comportamente face ca estimările financiare ale pirateriei editoriale să fie mult mai puțin precise decât sugerează uneori cifrele spectaculoase vehiculate în spațiul public.

Câteva statistici recente

Dimensiunea fenomenului este însă greu de ignorat. Potrivit MUSO, companie specializată în măsurarea consumului neautorizat de conținut digital, site-urile de piraterie din domeniul editorial au înregistrat în 2024 aproximativ 66,4 miliarde de vizite la nivel mondial, cu 4,3% mai multe decât în anul precedent. Categoria include cărți, manga, web fiction și alte publicații digitale, iar manga reprezintă peste 70% din acest trafic, ceea ce arată cât de prudent trebuie citite cifrele atunci când vorbim strict despre volume în sensul tradițional al cuvântului.

Datele europene confirmă amploarea consumului ilegal, chiar dacă nu izolează întotdeauna cartea de restul publicațiilor. Un studiu al Oficiului Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală, care urmărește perioada 2017–2023, arată că pirateria online s-a stabilizat în jurul a zece accesări pe lună pentru fiecare utilizator de internet, luând împreună televiziunea, filmele, muzica, software-ul și publicațiile. Pentru că aceeași descărcare poate însemna când o vânzare pierdută, când o lectură care nu s-ar fi produs niciodată contra cost, asemenea statistici descriu mult mai sigur răspândirea fenomenului decât prejudiciul economic propriu-zis.

Abația de pe mIRC

N-am cum să închei decât descriind cum a fost piratată „Abația” mea. Chiar și acum e mai ușor să o descarci gratuit decât să o cumperi. Prima dată m-am supărat rău când am găsit-o, acum aproape un sfert de veac, pe mIRC. E drept că m-am mirat de răbdarea cuiva care a scanat paginile și apoi le-a prelucrat cu un OCR, dar am fost destul de opărit. Ulterior, pe măsură ce primeam tot felul de mesaje de genul „am citit cartea de pe net, dar tare aș vrea să o am în fizic”, mi-am dat seama că situația e mult mai complexă. Astăzi sunt convins că, dacă n-ar fi fost piratată, poate că aș fi mâncat vreo doi, trei viței în plus în ăștia 25 de ani (bașca niște vedre cu vin), dar cu siguranță aș fi avut mai puțină notorietate și mai puține satisfacții artistice. Rămâne deci ca fiecare autor să aleagă ce-și dorește, iar genul ăsta de opțiune e o chestiune strict personală.

În 1550, împăratul Carol Quintul a suspendat temporar cuceririle din Lumea Nouă și a convocat la Valladolid o juntă de teologi și de juriști. Avea deja o strategie militară eficientă și știa cum să împartă teritoriile ocupate, dar dorea să răspundă unei întrebări incomode: cu ce drept își exercita coroana autoritatea asupra populațiilor amerindiene?

În fața celor paisprezece membri s-au aflat, pe poziții aproape opuse. Juan Ginés de Sepúlveda și Bartolomé de las Casas. Primul, traducător al lui Aristotel și cronicar imperial, considera că războiul împotriva indigenilor este justificat în anumite împrejurări. Invoca sacrificiile umane, idolatria, protejarea nevinovaților și ideea aristotelică potrivit căreia unele popoare, incapabile să se guverneze rațional, puteau fi supuse de altele. Bartolomé de las Casas, fost colonist devenit dominican și episcop de Chiapas, susținea că locuitorii Americii erau oameni liberi, capabili să-și organizeze singuri viața, iar convertirea prin sabie reprezenta o contradicție morală. Pentru el, credința putea fi transmisă numai prin convingere și exemplu.

Ar fi greșit să transformăm episodul într-o anticipare perfectă a drepturilor omului. Las Casas aparținea epocii sale și nu contesta caracterul imperativ al misiunii creștine ci doar metodele sale. Indienii nu se aflau în sală, iar europenii dezbăteau soarta unor oameni aflați la mii de kilometri. Rămâne totuși ceva uimitor: o monarhie expansionistă s-a oprit pentru a cere propriei puteri să se justifice.

Disputa de la Valladolid nu a fost un proces al Inchiziției. Se desfășura însă într-o lume care îi înțelegea perfect resorturile. Pentru sensibilitatea modernă, instituția a devenit o abreviere a fanatismului: denunț, temniță, tortură, rug. Imaginea este reală, dar incompletă dacă ne împiedică să vedem mecanismul interior. Inchiziția nu se concepea pe sine ca o organizație creată pentru cruzime. În propria logică, apăra adevărul credinței, iar această convingere îi oferea legitimitate.

Într-o societate în care religia nu ținea de alegerea privată, erezia nu putea fi redusă la o simplă opinie greșită. Ea amenința mântuirea celui care o profesa, îi putea rătăci pe ceilalți și tulbura unitatea comunității. Credința, ordinea politică, morala publică și apartenența socială erau strâns legate. Cine ataca doctrina nu părea un spirit independent care își exercita libertatea de exprimare, ci un om capabil să răspândească o contaminare primejdioasă. Tocmai de aici venea energia morală a sistemului: destui participanți credeau sincer că abaterea trebuie identificată, oprită și, dacă se mai putea, îndreptată.

Instrumentele urmau această concepție. Exista denunțul, adesea încurajat prin edicte; urmau ancheta, mărturiile, cercetarea reputației, examinarea afirmațiilor suspecte de către teologi, interogatoriul și alcătuirea dosarului. Acuzatul putea fi chemat să mărturisească, să retracteze, să abjure. Sentința lua în calcul gravitatea faptei și sinceritatea pocăinței. Pedepsele mergeau de la penitențe până la confiscări, închisoare, expunere publică ori predarea către puterea seculară. Nu toate cauzele se terminau la rug și nu fiecare reclamație producea o condamnare. Tocmai această precizare face comparația cu prezentul mai interesantă.

Inchiziția era și un aparat de clasificare. Încerca să stabilească cine greșise față de ceea ce comunitatea considera adevărat, cât de gravă era abaterea, dacă autorul putea fi îndreptat și în ce condiții urma să revină între ceilalți. Execuția spectaculoasă reprezenta numai extrema vizibilă a unei proceduri mai largi. Sistemul tria propoziții, reputații, intenții și biografii.

După câteva secole, credința nu mai ocupă același loc în societățile occidentale. Nevoia de dogme e însă o buruiană perenă. Credința în Înviere e înlocuită de prezumarea validității absolute a diversității, iar Fecioara Maria e Părinte 2. Astăzi, am creat un spațiu public în care informația circulă cu o viteză uriașă, aproape fără frontiere și fără filtrare editorială prealabilă. Oricine poate publica, iar un fals poate ajunge la milioane de oameni înainte ca dezmințirea să-și găsească publicul. Epidemiile, războaiele, alegerile și crizele au arătat că minciunile produc efecte concrete. Verificarea este necesară. Problema începe când, odată cu această nevoie legitimă, reapar reflexe vechi. Buruiana de care ziceam...

Denunțul se numește acum raportare. Mărturia devine captură de ecran. Cercetarea reputației înseamnă scotocirea arhivei unui cont. Propozițiile sunt încadrate de moderatori, jurnaliști, activiști, verificatori sau simpli utilizatori drept false, ofensatoare, periculoase ori incompatibile cu valorile unei comunități. Sau cu ale lor, chit că ei se apropie de treizeci de ani și-și varsă veninul din apartamentele părinților. Dosarul se compune public, din fragmente distribuite de mii de persoane. Abjurarea ia forma scuzelor ritualizate în care cel acuzat trebuie să spună că a înțeles, că ascultă, că învață și că nu va mai repeta greșeala. Și, mai ales, că se retrage din viața publică o vreme. Așa cum făceau fetele care se duceau la mănăstire.

Diferența decisivă este însă alta: vechea Inchiziție avea inchizitori profesioniști, pe când cea digitală a democratizat funcția și a inventat părerologii și misecuviniștii. Aproape oricine poate formula acuzația, aduna dovezi, interpreta intenții și participa la verdict. Rolurile se schimbă cu o viteză amețitoare. Cel care dimineața cere eliminarea unui cont poate descoperi seara că o glumă veche îl transformă în țintă. În aceeași zi, o persoană poate fi denunțător, martor, judecător și eretic. Superioritatea morală nu mai aparține unei instituții stabile, ci fluxului de indignare care domină pentru câteva ore ecranul.

De aici apare unul dintre cele mai stranii efecte ale mediului online: puterea pare să fi dispărut tocmai fiindcă se află peste tot. Un utilizator semnalează, altul distribuie, jurnalistul relatează, angajatorul răspunde preocupărilor publice, platforma aplică regulamentul, algoritmul decide ce merită recomandat. Niciun gest nu pare suficient pentru a produce pedeapsa, însă din însumarea lor se naște un tribunal complet, fără cineva care să-și asume rezultatul.

Mecanismul păstrează și vechiul resort moral. Participanții nu cred, de regulă, că persecută pe cineva. Ei au impresia că apără adevărul, știința, decența, siguranța sau victimele. Afirmația greșită încetează astfel să mai fie o simplă eroare și capătă statutul unei amenințări capabile să contamineze grupul. Omul care a rostit-o nu mai este privit drept cineva ce poate fi contrazis, convins ori corectat, ci drept un focar care trebuie izolat.

În acel punct, verificarea informației alunecă spre judecarea persoanei. Întrebarea inițială – „Este adevărat ce a spus?” – se transformă repede în alta: „Ce fel de om poate spune așa ceva?”. Apoi verdictul se extinde asupra întregii identități. Dispare posibilitatea banală a unei greșeli, a grabei, a unei lecturi proaste sau a informațiilor insuficiente. În locul lor apare eticheta: „dezinformator”, „toxic”, „extremist”, „negaționist”, „dușman al comunității”. O propoziție devine biografie.

Apărarea devine, în asemenea situații, aproape imposibilă. Tăcerea pare să confirme acuzația. Negarea înseamnă refuzul asumării. Explicația este tratată drept minimalizare. Invocarea împrejurărilor se transformă în scuză. Cererea de iertare ajunge probă a vinovăției. Nici măcar mărturisirea publică nu închide cazul, fiindcă rămâne indexată, poate fi regăsită oricând și circulă mai ușor decât nuanțele care au însoțit-o.

Aici intervine ceea ce aș numi umbra digitală. Omul contemporan are și un nume căutabil, o reputație construită din rezultate, profiluri, fotografii, comentarii și arhive. Pentru foarte mulți, această prezență secundă influențează profesia, relațiile, colaborările și accesul la conversația publică. Cei care nu ne-au întâlnit ajung să ne cunoască mai întâi prin ea. Distrugerea acestei umbre nu are dramatismul fizic al rugului și ar fi indecent să confundăm suspendarea unui cont cu tortura sau moartea. Comparația nu privește intensitatea suferinței, ci tipul de existență pe care o epocă îl consideră esențial. Lumea medievală putea lovi trupul, averea, libertatea și mântuirea. Spațiul digital poate ataca reprezentarea prin care individul este recunoscut de ceilalți. Nu îi ia neapărat viața, dar îi poate confisca chipul public.

Uneori nici măcar nu este necesară dispariția. Un autor poate continua să publice, dar să nu mai fie recomandat. Poate vorbi într-o sală pe care algoritmul o golește încet. Numele rămâne online, însă legat de acuzația care a circulat cel mai bine. Când intră într-o discuție, sentința ajunge înaintea lui; când cineva îl caută, dosarul se prezintă drept biografie. Pedeapsa ideală a rețelei nu este întotdeauna tăcerea totală, ci imposibilitatea de a mai apărea altfel decât în postura condamnatului.

La Valladolid, un imperiu s-a oprit pentru o clipă și s-a întrebat dacă forța lui este justificată moral și divin. Nu a devenit prin aceasta nevinovat și nici nu a încetat să fie imperiu. Dar întrebarea a fost pusă. Inchiziția digitală nu se mai oprește, poate tocmai fiindcă nu are inchizitori oficiali. Ne-a oferit tuturor posibilitatea de a ocupa, pentru câteva minute, scaunul acuzatorului. Nu mai arde trupul omului, dar îi poate arde umbra sub privirile unei mulțimi convinse că apără binele. Din inima Spaniei coloniale ne rămâne însă, după aproape cinci secole, o întrebare pe care societatea modernă ar fi trebuit să o formuleze mai lesne decât lumea lui Carol Quintul. E scurtă, neplăcută și suficient de veche pentru a fi încă actuală: Cu ce drept?

Ideea unei Românii care a rămas, în anumite privințe, încremenită în comunism mă urmărește de multă vreme. Nu mă refer neapărat la marile teme politice, la Ceaușescu, la Securitate, la cozile filmate în alb-negru sau la toate lucrurile pe care le găsești deja în cărți și documentare. Mă interesează mai ales ceea ce a rămas în gesturi, în reflexe, în felul în care ne raportăm la muncă, la bani, la vecini, la autoritate, la rușine, la lucrurile pe care le cumpărăm și la cele pe care le păstrăm „că poate trebuie”.

Probabil că aș fi continuat multă vreme să mă gândesc la toate acestea fără să le pun într-o formă anume, dacă n-aș fi descoperit ceva foarte simplu.

Fiica mea, Catinca, și soțul ei, Iustin, au 26 de ani. Vorbind cu ei, mi-am dat seama că știu destul de multe despre comunism ca perioadă istorică, dar foarte puțin despre viața obișnuită de dinainte de 1989. Despre lucrurile mărunte care, pentru generația mea, nici măcar nu păreau demne de povestit.

Cum suna un bloc. Ce însemna să ai telefon în casă. Cum se făcea rost de câte ceva. De ce se păstrau pungi, borcane, sfori și șuruburi. Cum arăta o excursie cu autocarul și ce se mânca pe drum. De ce un raft de cărți spunea uneori despre o familie mai mult decât ar spune astăzi un profil de Facebook. Ce era „munca voluntară”. Ce însemna să auzi de la părinți, înainte de orice explicație despre viață: „Să nu ne faci de râs”.

Atunci mi-am dat seama că toate acestea dispar mult mai repede decât credem. Nu pentru că generația noastră le-ar fi uitat. Dimpotrivă. Le ținem minte atât de bine, încât nici nu ne trece prin cap că ar trebui povestite. Ni se par banale. Numai că banalitatea unei generații devine arheologia celei următoare.

Așa au început să apară pe Substack textele din seria „Cioburile Epocii de Aur”. Unul după altul, fără un plan foarte rigid la început. Câte o amintire, câte un obiect, câte o expresie, câte un obicei care deschidea o ușă spre o lume dispărută și, uneori, surprinzător de prezentă.

Și s-a mai întâmplat ceva. Cititorii au început să răspundă. „Și la noi era la fel.” „Doamne, uitasem de asta.” „La bunica mea exista exact obiectul acela.” „Țin minte mirosul.” „Țin minte sunetul.” Uneori, cineva adăuga o întâmplare mai bună decât a mea. Alteori, un detaliu pe care îl uitasem readucea după el o cameră întreagă, o scară de bloc, o curte, un magazin sau o după-amiază de acum patruzeci de ani. Probabil că reacția aceasta m-a convins definitiv că proiectul merită continuat.

Cartea „Cioburile Epocii de Aur” s-a născut din seria de pe Substack, dar nu este pur și simplu o înșiruire a articolelor apărute aici. Textele publicate au fost revăzute, uneori completate, uneori rescrise. Privite împreună, au cerut alte legături, alte accente și câteva lucruri care, atunci când apăruseră separat, nu se vedeau încă. În volum se află și texte originale, inedite, astfel încât cartea are propriul ei traseu și propria ei construcție.

M-am ferit să fac din toate acestea o poveste despre „ce bine era pe vremuri”. Nu era bine. Dar nici nu cred că putem înțelege lumea în care trăim dacă transformăm cele câteva decenii dinainte de 1989 într-o fotografie cenușie peste care scriem simplu „comunism”. În vremurile acelea au trăit oameni. Au iubit, au crescut copii, au muncit, au făcut haz de necaz, au improvizat, au mințit, s-au descurcat, au economisit, au sperat și au învățat niște reflexe pe care, uneori, le-au dus cu ei mult după ce regimul care le produsese dispăruse.

De aici vine, de fapt, titlul cărții. Sunt cioburi. Bucăți mici, aparent fără importanță, din care începe să se vadă un întreg.

Unele îi vor face probabil pe cititorii de vârsta mea să râdă. Altele poate îi vor enerva. Unele le vor aduce aminte de lucruri pe care nu știau că le mai țin minte. Iar pentru Catinca, Iustin și cei din generația lor sper să fie ceva mai simplu: o fereastră către viața timpurie a părinților lor.

Cartea poate fi cumpărată de aici. Iar pentru cititori, cei de pe substack, va purta și un autograf. Dați-mi doar de știre ce vreți să scriu.

Usturoiul a despărțit vreme de secole societatea mai sigur decât multe doctrine politice. Pentru țărani, soldați, navigatori și muncitori a fost hrană, medicament și obiect protector. Dădea gust unei mese sărace, putea fi păstrat peste iarnă, era folosit împotriva durerilor și răcelilor, iar în imaginarul popular ținea departe deochiul și duhurile rele. Elitele l-au disprețuit mai ales pentru ceea ce făcea după ce era mâncat. El trecea în respirație și în haine. Îl trăda pe cel care îl consumase și spunea despre el că venea din lumea muncii fizice și a hranei simple. Mirosul devenea criteriu social. Cel care emana miasma usturoiului nu era doar un om care mâncase ceva simplu, ci unul socotit provincial și lipsit de rafinament. Elitele nu mai judecau alimentul, ci pe cel care îl mâncase. Uneori, astăzi se procedează la fel și cu versurile.

Versurile lui Adrian Păunescu au miros de usturoi. Sunt puternice, persistente și imposibil de consumat fără să lase urme. Nu rămân între copertele cărților, ci trec în cântec, în scandare, în declarație de dragoste, în bocet, în patriotism și în discurs politic. Se recită la aniversări și înmormântări, se cântă la chitară și circulă uneori fără ca oamenii să mai știe cine le-a scris, fiindcă Păunescu a produs un limbaj de întrebuințare colectivă a naționalismului, a iubirii, a păcii dar și a comunismului.

Caracterul propagandistic al creației și carierei sale nu trebuie relativizat. Păunescu nu a fost un poet inocent confiscat accidental de regim. A participat activ la propaganda național-comunistă, a slujit cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu și a transformat cultura într-un instrument de mobilizare politică. E drept că, în cultura română, e plin de personalități care și-au pus creația în slujba unei puteri politice, indiferent care va fi fost ea. Cenaclul Flacăra nu a fost o insulă clandestină de libertate, ci o construcție care a funcționat în interiorul sistemului și a canalizat energia unei generații într-o formă acceptabilă pentru putere. Tocmai de aceea a fost atât de eficient.

Propaganda lui Păunescu nu semăna cu limbajul inert al congreselor și plenarelor. Le oferea oamenilor muzică, poezie, sentimentalism, revoltă controlată și dovadă a apartenenței. Îi lăsa să strige, dar stabilea limitele scandării. Putea critica frigul, birocrația sau nedreptățile cotidiene, în timp ce centrul politic al sistemului rămânea neatins ori era elogiat. Propaganda adevărată oferă și emoții autentice, pe care le leagă apoi de o construcție politică.

De aceea, Păunescu nu era atunci vocea spontană a maselor împotriva elitelor. Era el însuși elita. Avea acces la reviste, radio, televiziune, stadioane și instituții, într-o societate în care acesta era strict controlat. Rolul lui era să producă și să dirijeze emoția colectivă. Le spunea oamenilor ce să iubească, împotriva căror nedreptăți puteau protesta și în jurul căror simboluri trebuiau să se adune.

Astăzi, o altă elită îi judecă moștenirea. IICCMER a cerut retragerea bustului lui Adrian Păunescu din Grădina Icoanei, argumentând că omagierea publică a unei persoane implicate în propaganda comunistă și în cultul personalității este incompatibilă cu memoria victimelor regimului. Un bust aflat într-un parc este, desigur, o formă de omagiere, nu o ediție critică. Cererea are, prin urmare, o justificare morală și istorică serioasă.

Există însă și o ironie care însoțește acest demers, care seamănă mai degrabă cu strâmbatul din nas la mirosul de usturoi. Elita de ieri organiza administrativ entuziasmul. Elita de astăzi încearcă să administreze memoria lui. Una producea emoția corectă; cealaltă stabilește care emoții moștenite mai pot fi exhibate în spațiul public. Scopurile și mijloacele sunt radical diferite, iar între dictatură și democrație nu poate exista echivalență. Reflexul rămâne însă: presupunerea că emoția colectivă devine legitimă numai după ce este validată de elita momentului, care o parfumează ca să se asigure că nu miroase a usturoi.

Retragerea unui bust nu interzice nimănui să citească ori să cânte Păunescu. Totuși, gestul administrativ transmite și un verdict simbolic, iar acesta nu este recepționat într-un vid. Cititorii revistei Flacăra, cei care umpleau stadioanele, ascultau folk, copiau versuri în caiete și duceau chitara la munte sunt astăzi sexagenari și septuagenari. Cenaclul Flacăra a organizat între 1973 și 1985 peste 1.600 de spectacole, în fața a milioane de oameni. Pentru aceștia, Păunescu nu este numai un dosar de propagandă, ci și o parte din propria autobiografie.

Când li se spune că bustul poetului trebuie retras, ei nu aud numai condamnarea unui propagandist ci resimt acest lucru și ca pe o critică retrospectivă a unui exces juvenil de usturoi comunist. Aud un verdict asupra tinereții lor. Or, oamenii pot accepta mai ușor că Păunescu a scris ode rușinoase decât că prima iubire, prietenii, nopțile cu chitara și sentimentul apartenenței au fost simple produse ale manipulării sau ale unei condiții proprii destul de rudimentare.

Aici conflictul dintre gustul maselor și dezgustul elitelor devine și o fractură între generații. Cei mai tineri au avantajul distanței morale și pot vedea mai limpede mecanismul politic. Cei mai vârstnici au experiența directă, dar și nevoia de a-și apăra amintirile. Riscul primilor este să creadă că dosarul explică totul. Riscul celorlalți este să creadă că sinceritatea emoției anulează propaganda.

După 1989, Păunescu a continuat să fie susținut și pentru pozițiile sale politice. Le-a vorbit despre patrie, Basarabia, muncitori, părinți, sărăcie și abandon celor care simțeau că noua lume îi declarase inutili. A făcut-o demagogic, sentimental și interesat politic, dar într-o limbă pe care acei oameni o înțelegeau. Elitele tranziției aveau adesea argumente mai bune. Păunescu avea versuri care puteau fi ținute minte.

De aceea, problema bustului nu se reduce la întrebarea dacă Adrian Păunescu a fost poet sau propagandist. A fost de amândouă. Talentul literar, capacitatea de mobilizare și angajamentul politic au făcut parte din același mecanism. A produs emoție autentică în serviciul unei construcții politice. Versurile sale au miros de usturoi fiindcă au fost hrană populară, leac afectiv, elan național(ist) și instrument politic. Au consolat și au manipulat, au creat comunitate și au servit puterea. Bustul poate fi retras, dar generația care a cântat pe stadioane va continua să poarte acele cântece în memorie.

Elitele au dreptul să condamne propaganda și să discute critic monumentele din spațiul public. Devin însă mai puțin convingătoare atunci când judecata asupra propagandistului se transformă în dispreț față de oamenii care i-au iubit versurile. În acel moment, analiza istorică alunecă în vechiul reflex al salonului: nu mai cercetează alimentul, ci strâmbă din nas la respirația celui care l-a mâncat.

Eu nu amân. Stabilesc termene. Este o diferență enormă între omul leneș și omul care începe prin a plănui temeinic. Leneșul nu face. Eu, în schimb, am un plan, o dată precisă și chiar o vagă emoție legată de viitor. De mâine, mănânc sănătos. De luni, mă duc la sală. De la întâi, îmi pun viața în ordine. După concediu termin cartea, după sărbători renunț la zahăr, iar din toamnă devin, în sfârșit, omul pe care îl aștept de câteva decenii. Prezentul nu este niciodată momentul potrivit ci, mai degrabă, timpul ideal pentru a organiza viitorul.

Chestia asta începe din copilărie. De mâine, ne apucăm de temele de vacanță. Nu chiar astăzi, fiindcă mai întâi trebuie să vedem câte zile au rămas, câte probleme sunt în culegere și cum putem împărți materia în mod rațional. Este nevoie de un plan. Luăm o foaie, facem coloane, socotim paginile, stabilim câte exerciții rezolvăm zilnic și descoperim că, dacă începem luni, efortul va fi mult mai bine organizat. Nu are rost să începi joia, fiindcă asta e o zi fără autoritate. Lucrurile importante se încep luni, pe întâi ale lunii sau după ce se termină ceva.

Tot de mâine citim cartea obligatorie. Astăzi ne familiarizăm cu obiectul. Îi cercetăm coperta, citim textul de pe spate, numărăm paginile și verificăm dacă există film. Nu ca să trișăm, Doamne ferește, ci ca să intrăm pregătiți în universul autorului. Ne informăm cine joacă, cât durează ecranizarea și dacă pelicula respectă spiritul cărții. După două ore și jumătate de cinema, eventual într-o versiune rusească fără subtitrare bună, suntem prea obosiți ca să mai citim. Dar de mâine începem serios.

Copilul descoperă astfel devreme că „mâine” este o resursă regenerabilă. Poate fi consumat fără grijă, fiindcă în fiecare dimineață apare altul. La începutul vacanței ai șaizeci de zile. După o lună, mai ai treizeci, ceea ce este enorm. Cu zece zile înainte de școală încă se poate face un program intensiv. Cu trei zile înainte intri într-o etapă superioară a conștiinței, în care cincizeci de probleme, două romane și un ierbar par realizabile într-o singură noapte. Atunci apare prima mare revelație a vieții: timpul nu se termină treptat. Timpul se termină brusc, de obicei duminică seara.

Mai târziu, la liceu, de mâine învățăm serios. Ne culcăm devreme, ne organizăm caietele, nu mai pierdem vremea și, foarte important, nu ne mai uităm la fotbal. Doar meciul din seara asta mai trebuie văzut, fiindcă este decisiv. Da, dar următorul este derby. Cel de miercuri e în cupele europene. După aceea joacă naționala, iar renunțarea la fotbal tocmai atunci ar fi lipsă de patriotism. Peste încă o săptămână începe returul, după care urmează preliminariile, barajul, turneul final și perioada de transferuri, care nu este fotbal propriu-zis, dar trebuie urmărită ca să înțelegi ce se va întâmpla în sezonul următor. Așadar, renunțarea la fotbal rămâne stabilită. Doar că trebuie identificat momentul potrivit.

La maturitate, „de mâine” devine metodă de administrare a gospodăriei. Ușa scârțâie. Nu tare. Exact atât cât să remarci de fiecare dată și să uiți imediat ce ai trecut de ea. Ungerea ei este o operațiune de trei minute, motiv pentru care poate fi amânată fără remușcări timp de zece ani. Dacă ar presupune demolarea peretelui și chemarea unei echipe, ne-am ocupa. Dar să cauți sprayul, să găsești duza subțire, să pui o cârpă sub balama și să dai de două ori este prea puțin pentru astăzi. Mai bine mâine, când avem lumină bună.

Robinetul picură. Sertarul se blochează. Clanța se mișcă. Becul din debara s-a ars. Un tablou stă rezemat de perete de trei ani, așteptând ziua istorică în care va fi bătut un cui. În bucătărie există o priză care trebuie împinsă puțin cu genunchiul ca să funcționeze, iar la baie un colț de silicon s-a desprins și este verificat zilnic cu o atenție aproape științifică. Nu reparăm nimic, însă urmărim evoluția. Am devenit observatori ai propriei degradări domestice.

Mărunțișurile acestea au o particularitate perversă: sunt prea neînsemnate ca să merite ziua de azi și suficient de enervante încât să ne însoțească ani întregi. Lucrările mari ne sperie. Cele mici ne insultă. Parcă ne spun: „Dacă nici pe mine nu mă poți rezolva, ce pretenții mai ai de la viață?” Tocmai de aceea le lăsăm să scârțâie, să picure și să atârne. Nu vrem să le dăm satisfacție.

După gospodărie vine corpul, această locuință personală în care, spre deosebire de apartament, nu putem chema proprietarul. De mâine încep cura de slăbire. Hotărârea a fost provocată de cântarul inteligent, un aparat care nu se mai mulțumește să-mi spună cât cântăresc. Cel clasic era discret. Te urcai pe el, acul tremura puțin, vă înțelegeați din priviri și fiecare își vedea de treabă. Ăsta cu inteligență artificială mă recunoaște, îmi calculează grăsimea viscerală, masa musculară, apa din organism, vârsta metabolică și gradul în care mi-am dezamăgit strămoșii.

Mă urc pe el, iar ecranul se aprinde cu aerul unei comisii de disciplină. Nu mai afișează simplu 112,1. Îmi spune că greutatea a crescut cu 1,2 kilograme față de săptămâna trecută, că rata metabolică este sub medie și că, la acest ritm, în 2031 voi putea deveni o formă de relief, vizibilă în Google Maps. Apoi trimite datele pe telefon, le pune într-un grafic roșu și mă întreabă dacă doresc recomandări personalizate. Nu doresc. Îmi cunosc recomandarea personalizată: să nu mai mănânc.

Cura începe de mâine, evident. Astăzi trebuie terminată mâncarea din casă. Nu putem arunca alimentele într-o lume în care există foamete și schimbări climatice. Restul de tort trebuie salvat. Brânzeturile expiră. Mezelurile au fost cumpărate cu bani. Cele două porții de paste nu se pot conserva la infinit. Înainte de a începe viața sănătoasă, avem obligația morală să lichidăm trecutul alimentar.

Ultima cină înaintea dietei poate dura însă mai multe zile. În prima seară terminăm dulciurile. A doua zi descoperim niște biscuiți. A treia, apare o aniversare. Apoi vine weekendul, când dieta nu are rost, fiindcă mesele sunt imprevizibile. Luni am putea începe, dar mai există o jumătate de pâine bună. Până miercuri se termină pâinea, însă joi ieșim în oraș. După aceea este păcat să începi cu o singură zi înainte de weekend. Așadar, cura este mutată pentru luni, când ciclul cosmic al digestiei se aliniază în sfârșit.

Sala începe tot luni. Niciodată marți. Dacă ideea de mișcare apare marți, ar fi absurd să începi la mijlocul săptămânii. Miercuri este deja prea târziu, joi se apropie weekendul, vineri nu se pune, sâmbătă sala este plină de oameni sportivi care ne-ar putea vedea, iar duminică trebuie să ne odihnim înainte de efortul de luni. Organizarea este esențială. Corpul are nevoie de ritm, disciplină și o dată de început suficient de îndepărtată încât să nu-l sperie.

În plus, mersul la sală nu poate începe fără echipament. Nu te poți prezenta pur și simplu în trening. Ai nevoie de pantofi cu spumă reactivă, tricou care elimină transpirația, pantaloni care susțin musculatura, ceas care măsoară pulsul, sticlă de apă cu gradații și geantă în care să pui toate obiectele cumpărate pentru activitatea la care încă nu participi. Cercetezi recenzii, compari tălpi, citești despre pronație, supinație și fibre. După o săptămână de documentare, ești prea obosit ca să mai mergi la sală, dar mult mai bine echipat pentru momentul în care te vei hotărî.

Prima zi de sală trebuie pregătită și psihologic. Este nevoie să studiezi aparatele și să urmărești câteva clipuri despre greșelile începătorilor. Apoi descoperi alte clipuri despre greșelile celor care urmăresc clipuri despre greșelile începătorilor. În cele din urmă, devii expert în fitness fără să fi ridicat altceva decât telefonul. Dar de luni te duci negreșit. Cu condiția să nu fie prea cald...

Tot de mâine citesc o carte. Nu articol, nu postare, nu descrierea unui clip. O carte adevărată, cu pagini, capitole și posibilitatea să uiți la pagina 80 cine era personajul de la pagina 12. Numai că pentru citit trebuie create condiții. Nu poți citi oricum, pe un scaun, ca un funcționar. Îți trebuie fotoliu, lumină bună, ochelari potriviți și o cană de ceai. Alegerea cărții este, la rândul ei, o activitate solicitantă. Sunt prea multe. Una este importantă, alta este nouă, alta a fost recomandată de toată lumea, iar pe alta o ai de douăzeci de ani și te privește acuzator din bibliotecă. Citești recenzii, interviuri cu autorul și un eseu despre influența lui asupra literaturii contemporane. Până termini documentarea, ai aflat suficient despre carte încât să nu mai simți nevoia s-o citești. O pui pe noptieră, unde va deveni parte din mobilier și dovadă a intențiilor tale culturale.

De mâine nu mai stau nici pe telefon. Astăzi trebuie să văd cât timp am petrecut ieri pe telefon Rezultatul este îngrijorător. Prin urmare, caut metode de detoxifiere digitală. Urmăresc un clip de douăzeci de minute despre reducerea timpului petrecut online, apoi alte trei sugerate de algoritm. Descopăr o aplicație care blochează aplicațiile și petrec o oră configurând-o. Mai comand și un suport ergonomic pentru telefon, necesar noii discipline.

De mâine nu mai citesc comentariile. Nu mă mai cert cu necunoscuți, nu mai explic evidențe și nu mai răspund oamenilor care scriu cu majuscule. În seara aceasta însă trebuie să închei o discuție. Nu pot lăsa lucrurile așa. Un domn cu poză de lup la profil a spus ceva profund greșit despre istorie, medicină și Uniunea Europeană. Îi răspund calm, cu argumente. El răspunde cu trei semne de exclamare și mă întreabă cine mă plătește. Este limpede că discuția nu poate fi abandonată tocmai acum. Pe la două noaptea, după patruzeci și șapte de replici, iau hotărârea fermă să nu mai pierd timpul cu asemenea oameni. Începând de mâine.

Există și marile reforme morale. De mâine voi fi mai calm. Nu voi mai judeca. Voi asculta mai mult. Voi răspunde cu blândețe. Astăzi încă nu se poate, fiindcă sunt înconjurat de idioți, dar de mâine, dacă se schimbă puțin contextul uman, voi deveni un model de echilibru. De mâine îmi sun prietenii. De mâine îmi vizitez rudele. De mâine răspund la mesajele pe care le-am citit acum trei săptămâni și la care nu am răspuns imediat fiindcă voiam să formulez ceva atent.

De mâine pun în ordine fotografiile, actele, sertarul cu cabluri și folderele de pe computer. Am fișiere numite „final”, „final2”, „final_bun”, „final_bun_ultim” și „final_bun_ultim_CORECT”. Nu știu care este cel corect, dar nu pot șterge nimic. Poate într-unul dintre ele se află o versiune importantă a trecutului meu. Ordinea digitală este arheologie. Fiecare folder ascunde o civilizație dispărută și un document Word care nu mai poate fi deschis.

Așa trece viața: între lucruri pe care nu le facem și pregătirile elaborate pentru a le face. Mâine este mereu curat și bine organizat. Mâine nu sună telefonul, nu doare spatele, nu vine nimeni în vizită și nu apare niciun meci decisiv. Mâine suntem odihniți, disciplinați, supli, culți și îmbrăcați într-un echipament care respiră. Astăzi, în schimb, este deja compromis. Ne-am trezit târziu, am mâncat ceva nepotrivit, am intrat pe Facebook și ușa tot scârțâie. Nu mai are rost să salvăm ziua de azi. Mai înțelept este să o folosim pentru pregătirea zilei perfecte de mâine.

Am să fac o excepție de la educația mea junimistă și o să explic, ceva mai exact de data asta, ce am vrut să spun cu „Elefantul troian”. Controversele și citările materialului meu m-au uimit și m-au dezamăgit deopotrivă, fiindcă am realizat că nu am fost îndeajuns de clar: articolul nu e despre Odiseea lui Nolan ci despre lenea și conformismul unui Hollywood care a uitat să construiască lumi. Proveniența africană a Elenei era doar un punct de plecare, nu o judecată de valoare sau o platformă de pe care să-mi manifest vreo convingere.

În plus, pentru un copil ai cărui părinți istorici nu i-au spus niciodată basme ci direct „Legendele Olimpului”, pentru un om pasionat de Epoca Bronzului și, în general, de tot ceea ce antic, e destul de straniu să afle că referirile sale la textul homeric „scârțâie. Nu fiindcă mă dau mare cunoscător ci fiindcă știu îndeajuns de mult și îndeajuns de puțin ca să realizez cât de greu este să abordezi un asemenea subiect. Anyway... M-am gândit să fac astăzi un exercițiu de world-building care ar fi putut construi un spațiu mediteraneean și chiar levantin alternativ, unul în care o Elenă de culoare să fie o necesitate narativă și nu un timbru pus pe plicul în care se află niște nominalizări la Oscar.

Să presupunem, de pildă, că o mare erupție vulcanică produsă undeva în Africa răsăriteană, pe la 1350 înainte erei noastre, aruncă cenușă peste o regiune întinsă și dereglează pentru câțiva ani ploile de care depind izvoarele Nilului. Recoltele dispar, iar foametea este urmată de molime și de războaie. Ca atare, populațiile afectate încep să se deplaseze. Urmează cursul Nilului. Fluviul le oferă apă, hrană, așezări succesive și un culoar natural de migrație către Egipt și către Mediterana. Procesul nu trebuie imaginat ca un marș uriaș, desfășurat într-un singur an. Poate dura generații și chiar deveni un culoar prin care spațiul egeean e alimentat constant cu populații de culoare. Comunitățile înaintează de-a lungul fluviului, se opresc, întemeiază așezări și se integrează printre populațiile locale.

O parte dintre urmașii lor continuă drumul către deltă și către marile porturi ale Mediteranei. Unii devin agricultori, marinari, soldați sau negustori. Unii ajung în Creta, alții în insulele egeene, în Peloponez ori pe coastele Anatoliei. Se căsătoresc cu localnicii, intră în serviciul palatelor și aduc cu ei povești, zei, tehnici, podoabe și obiceiuri. Civilizațiile egipteană, minoică, miceniană și anatoliană, legate deja prin negoț, diplomație și război, se întrepătrund și mai puternic. După două secole, lumea lui Ulise este amestecată. Elena poate fi neagră, Agamemnon poate avea un general de origine nubiană, iar într-un port din Creta pot apărea la aceeași masă oameni veniți din Sparta, Egipt, Fenicia, Cipru și Anatolia.

Apoi poate începe apocalipsa mediteraneeană. În jurul anului 1200 înaintea erei noastre, lumea Epocii Bronzului a trecut într-adevăr printr-o criză uriașă. Imperiul hitit s-a prăbușit, centrele miceniene au dispărut, orașe din Anatolia, Cipru și Levant au fost incendiate sau abandonate, iar vechile rețele comerciale s-au destrămat. Egiptul a supraviețuit, dar a ieșit slăbit din această perioadă. Nu a fost o singură catastrofă produsă într-o singură zi, ci o succesiune de crize care s-au alimentat reciproc.

Cercetările asupra inelelor arborilor din Anatolia centrală au identificat o secetă neobișnuit de severă între aproximativ 1198 și 1196 înaintea erei noastre. Trei ani consecutivi de secetă puteau depăși capacitatea de rezistență a unui sistem dependent de recolte, depozite și administrații centralizate. Tot atunci apar în inscripțiile egiptene grupurile numite astăzi, printr-o convenție modernă, „Popoarele Mării”. Nu știm cu certitudine cine au fost, de unde au venit toate aceste grupuri și nici dacă s-au considerat vreodată parte a unui singur popor. Este posibil să fi fost alianțe schimbătoare de războinici, mercenari, fugari și comunități întregi puse în mișcare de foamete, războaie și prăbușirea statelor.

În lumea noastră alternativă, aceste populații coboară către sud. Unele atacă porturile, altele ocupă insule, iar o mare alianță ajunge în dreptul Troiei, cetatea care controlează trecerea dintre Marea Egee și Marea Neagră. Troienii cer ajutorul regatelor aheene, fiindcă pierderea cetății ar însemna ruperea uneia dintre ultimele rute comerciale ale lumii lor.

Legendara flotă de o mie de corăbii pornește pentru salvarea unui sistem mediteraneean aflat în pragul prăbușirii. Elena poate rămâne miza simbolică a alianței, Paris poate rămâne vinovatul unui conflict dinastic, iar zeii pot continua să-și urmărească dușmăniile. Ulise, cel mai inteligent dintre regii ahei, ajunge să coordoneze flota. Troia este atacată de pe mare, aprovizionarea ei este întreruptă, iar cetatea devine punctul în care se întâlnesc războiul dintre ahei și troieni, invazia noilor populații și destrămarea întregii lumi a bronzului. Chiar și calul troian ar putea primi o funcție nouă: nu instrumentul cuceririi unei cetăți dușmane, ci stratagema prin care aheii pătrund într-o Troie ocupată vremelnic de invadatori. Sau intră în tabăra lor...

După victorie, Ulise nu se mai întoarce printr-o Mediterană ordonată. Lumea lui e făcută bucăți. Porturile au fost arse, regatele au dispărut, mările sunt pline de fugari, pirați și armate fără stăpân, iar zeii vechi par să-și fi pierdut puterea odată cu palatele care le întrețineau templele. „Odiseea” devine astfel povestea unui om care încearcă să ajungă acasă după sfârșitul propriei civilizații.

Iată o lume în care Elena poate fi de culoare fără ca spectatorului să i se ceară să-și închidă mintea și să accepte convenția prin decret. Iată și o Troie legată de Popoarele Mării, o flotă uriașă condusă de Ulise și o apocalipsă mediteraneeană din care se nasc aventurile întoarcerii sale.

Pentru toate acestea au fost suficiente câteva paragrafe. Un scenarist talentat le-ar putea sugera în câteva minute, fără să oprească filmul și fără să transforme vreun personaj într-un profesor de istorie. Ar fi nevoie doar ca lumea să pară rezultatul unui trecut, nu al unei ședințe de casting. Despre asta era „Elefantul troian”. Nu despre interdicția de a schimba mitul, ci despre obligația elementară de a construi ceva în locul a ceea ce ai alterat. Convenția nu trebuie ținută în frâu de adevărul istoric, dar trebuie să aparțină unei lumi coerente, în acord cu propriile legi. Altfel, elefantul rămâne doar un animal mare așezat în mijlocul decorului. Iar trompa lui nu dovedește decât că regizorul avut bani pentru recuzită.

Noua Odisee a lui Christopher Nolan a fost lansată la 17 iulie 2026 și îi distribuie, între alții, pe Matt Damon în rolul lui Ulise, Anne Hathaway în cel al Penelopei, Zendaya în rolul Atenei și Lupita Nyong’o în rolurile Elenei și Clitemnestrei. Filmul se prezintă drept o transpunere cinematografică a epopeii fundamentale a lui Homer, nu drept o poveste vag inspirată de ea și nici drept o ucronie mediteraneeană.

Precizarea este importantă, fiindcă nu mă interesează să discut dacă Lupita Nyong’o este frumoasă. Este. Nici dacă o actriță de culoare poate juca un personaj din patrimoniul cultural european. Evident că poate. Actorii nu sunt obligați să prezinte certificate genealogice înainte de audiție, iar teatrul a supraviețuit secole întregi tocmai fiindcă publicul a acceptat convenția. Bărbații jucau rolurile femeilor în tragediile shakespiriene, un danez e Hamlet fără să fie prinț, un englez poate fi Cezar fără să fie roman, iar Brad Pitt a putut fi Ahile fără să fi petrecut copilăria alergând desculț prin Ftia epocii bronzului.

Brad Pitt este chiar un contraexemplu util. Ahile al lui era un star hollywoodian din 2004, cu dantură americană, musculatură de sală, păr de reclamă la șampon și o cantitate de ulei pe piept care ar fi putut schimba balanța energetică a războiului troian. Filmul nu era o reconstituire antropologică. Publicul accepta convenția pentru că Brad Pitt nu trebuia să fie Ahile biologic, ci să-l reprezinte. Așadar, problema nu este abaterea de la exactitatea istorică. Mitul însuși nu este istorie, iar poemele homerice au trecut printr-o îndelungată tradiție orală, au fost reinterpretate de dramaturgi, filosofi, poeți și, ulterior, romancieri și nu au stat niciodată închise într-o ladă sigilată de Ministerul Culturii. O poveste vie este repovestită. Uneori este spusă din perspectiva celui învins sau împinsă într-o epocă nouă. Nimic grav până aici.

Problema începe atunci când modificarea nu e convenție, ci o afirmație despre lumea însăși, iar creatorul refuză să urmărească efectele acelei afirmații. În literatura SF, aceasta ar fi o eroare elementară de construcție. Pot introduce teleportarea într-o societate, însă din clipa aceea trebuie să mă întreb ce se întâmplă cu frontierele, războiul, economia, familia, turismul, contrabanda și instituția navetei zilnice. Nu pot folosi teleportarea doar pentru ca eroul să ajungă mai repede la întâlnire, după care să las restul lumii să funcționeze exact ca înainte. Premisa nu este o broșă prinsă pe reverul poveștii.

La fel stau lucrurile și într-o lume homerică reinterpretată. Dacă acceptăm că populațiile africane sunt prezente în mod firesc în regatele aheene nu e nicio problemă. Avem însă o altă lume. O lume cu alte migrații, alte rute comerciale, alte căsătorii dinastice, alte alianțe, alte conflicte și, inevitabil, alte mituri. Oamenii nu călătoresc pur și simplu. Își poartă cu ei zeii, spaimele, poveștile despre începutul lumii, monștrii, ritualurile funerare și felul în care își imaginează frumusețea.

Cum se face atunci că Elena poate fi o femeie de culoare, dar toate făpturile cu care se întâlnește Ulise provin în continuare exclusiv din imaginarul egeean? Avem nimfe, ciclopi, sirene, vrăjitoare, zei olimpieni, Scila și Caribda. Lipsesc însă urmele mitologice ale populațiilor pe care distribuția filmului le presupune integrate de multă vreme în această lume. Oamenii au fost actualizați, însă imaginarul lor a rămas închis etnografic în vechea Grecie.

Unde sunt poveștile lor? Unde sunt zeii cu care au venit? Unde sunt eroinele, spiritele, formele magiei și ale sacrului rezultate din întâlnirea culturilor? De ce diversitatea se oprește la epidermă și nu pătrunde niciodată în mitologie? Putem merge liniștiți până la capătul acestui fir ideatic. De ce să nu apară și războinice africane în armata aheilor? Sunt frumoase, pot fi feroce și, cu puțină disciplină, încap câteva și în calul troian. De ce să nu avem un personaj coborât direct din Wakanda? Nu mă deranjează. Numai să mi se spună cum a ajuns acolo, ce lume a produs-o și de ce prezența ei nu a schimbat nimic în jur.

De fapt, problema poate fi redusă la un elefant troian. Să presupunem că, în locul calului, aheii construiesc un elefant uriaș. Nu mă deranjează elefantul. Poate fi splendid, poate avea fildeș aurit și poate ascunde în el nu treizeci de războinici, ci o întreagă unitate specială a Infanteriei Stelare. Numai că, din clipa în care elefantul apare în fața zidurilor Troiei, lumea trebuie să știe de existența lui. Cine l-a văzut înainte? Cine știe ce este? Din ce cultură vine imaginea lui? De ce troienii îl primesc? Ce înseamnă pentru ei? Dacă nimeni nu își pune aceste întrebări, nu avem un elefant troian. Avem un cal troian cu trompă pusă în postproducție.

Sigur, Wakanda aparține altui univers și tocmai de aceea gluma funcționează. Duce până la capăt o logică pe care filmul dorește s-o aplicăm numai selectiv. Ni se cere să acceptăm imediat schimbarea vizibilă, dar să considerăm nepoliticos orice interes pentru consecințele sau originile ei. E ca și cum eu aș cumpăni o minge pe nas, iar lumea ar trebui să creadă că sunt focă la delfinariu. Pot executa gestul. Poate chiar grațios. Dar îmi lipsesc anatomia, bazinul, dresorul și restul spectacolului. Nu am devenit focă. Am împrumutat un semn exterior și cer publicului să completeze diferența prin bunăvoință. Iar dacă publicul refuză să mă aplaude îl acuz că e înapoiat și mă persecută fiindcă sunt gras.

În cazul unei lumi ficționale, bunăvoința spectatorului are limite. Cititorul sau privitorul acceptă imposibilul mult mai ușor decât incoerența. Acceptă ciclopul, sirenele și intervenția zeiței Atena fiindcă toate aparțin aceluiași sistem simbolic. Acceptă și o Mediterană alternativă, profund amestecată etnic și cultural. Ar putea fi fascinantă. Dar, din clipa în care o propui, trebuie să o construiești. Ai putea imagina o mare migrație pornită cu secole înainte de războiul troian. Ai putea inventa un imperiu maritim african, alianțe cu regatele egeene, dinastii mixte și un panteon în care zeii olimpieni s-au contopit cu divinități venite din sud. Ai putea crea o ucronie extraordinară, în care războiul troian ar avea alte cauze și Odiseea ar deveni călătoria printr-o Mediterană cu adevărat nouă.

Numai că ucronia cere muncă. Trebuie să alegi punctul de divergență, să urmărești migrațiile, să modifici economia, religia, limbajul puterii și memoria colectivă, cu alte cuvinte, să urmărești consecințele până la capăt, să legi acele „loose ends” ale narațiunii. Nu este suficient să păstrezi corăbiile, coifurile, zeii și raporturile sociale ale lui Homer, după care să schimbi distribuția și să declari că lumea a fost regândită.

În fond, întrebarea este de ce lumea care a produs o o Elenă neagră rămâne albă în tot ceea ce nu se vede imediat.

Aici începe să se simtă lenea culturală a unei industrii care dorește efectul unei lumi noi fără efortul de a o inventa. Homer furnizează deja numele, prestigiul, corăbiile, monștrii, războiul, iubirea, trădarea și nostosul. Publicul vine cu amintirile și cu respectul pentru poveste. Creatorului îi rămâne să modifice elementele imediat vizibile și să prezinte această operațiune drept curaj artistic. Sau teză identitatră.

Este mult mai greu să inventezi un rege mediteraneean dintr-o lume alternativă. Trebuie să-i construiești regatul, genealogia, dușmanii, religia și motivul pentru care pleacă pe mare. Este și mai greu să inventezi o prințesă aztecă memorabilă, fiindcă nu primești de la Homer nici Troia, nici calul, nici cele o mie de corăbii. Trebuie să creezi ceva care să conteze înainte ca publicul să-l recunoască.

Studiourile declară că vor personaje noi și alte perspective, dar nu par să creadă că acestea nu pot trăi fără proteza unui titlu consacrat. Vor o altă Elenă, însă nu au curajul să-i dea alt nume. Vor o nouă lume, dar doresc s-o filmeze în decorurile simbolice ale celei vechi. Este o avangardă cu centură de siguranță: schimbăm totul, cu condiția ca spectatorul să fi cumpărat deja biletul pentru marcă.

Firește, se poate spune că toate acestea nu sunt decât convenții de casting. Poate că sunt. Atunci însă trebuie tratate ca atare, cu modestia convenției. Brad Pitt nu ne-a cerut să credem că aspectul lui dovedește o istorie alternativă a populațiilor egeene. Era un actor celebru care îl juca pe Ahile. Dacă și Lupita Nyong’o este pur și simplu o mare actriță care o joacă pe Elena, discuția se poate încheia aici. Dar justificările contemporane ale acestor alegeri invocă adesea reprezentarea, revizuirea canonului și necesitatea ca vechile povești să reflecte lumea de astăzi. Din clipa aceea, castingul încetează să mai fie o simplă convenție și devine un program estetic, care poate fi judecat după ceea ce construiește.

Nu susțin că Homer trebuie ecranizat în formol. Nu vreau actori selectați după măsurători craniene și nici certificate de autenticitate eliberate de arheologi. Mă deranjează însă schimbarea fără urmări, aplicată numai acolo unde camera o poate fotografia. Libertatea artistică îți permite să faci din Elena o femeie de culoare, din Ulise un extraterestru și din calul troian o navă orbitală, dar nu te scutește de construcție. Dacă ai alterat premisa, trebuie să-i urmărești efectele până în economie, mitologie, putere, familie și război. Cu alte cuvinte, poți pune orice în fața zidurilor Troiei. Chiar și un elefant. Numai că, dacă vrei să cred că aparține acelei realități, trebuie să construiești și lumea în care el a putut ajunge acolo.

Nu știu când a început exact agresiunea vegetală, dar este limpede că regnul plantelor nu se mai mulțumește să ocupe pădurile, câmpiile și spațiile verzi dintre blocuri. A intrat în supermarket, s-a instalat în frigider și de acolo a pornit ofensiva asupra fiecărei mese. Primele pe acest câmp de luptă au căzut barabulele, urmate de curechi și opintici. În câmpul tactic, mâncăricile au capotat jalnic, iar mămăliga tare, țărănească, a dezertat pur și simplu. Ca atare, am capitulat: nu mai mănânc nimic fără să-mi fie prezentată în farfurie o frunză, o rădăcină sau o sămânță despre care până de curând nu știam că există și a cărei prezență ar trebui să mă bucure plenar, internaționalist. Pardon, globalist.

Micul dejun s-a transformat total. Pâinea cu unt și sare, care hrănise generații întregi fără să solicite fotografii făcute de sus, a fost înlocuită cu pâine prăjită și guacamole. Diferența nu pare enormă până când încerci să pregătești noua variantă. Untul îl scoteai din frigider și îl întindeai pe pâine, pe când avocado trebuie cumpărat necopt, supravegheat câteva zile, apăsat periodic și surprins în intervalul de câteva minute în care a încetat să fie piatră, dar nu a devenit încă muco-vâscos. Pâinea e un capitol separat, dar să notăm deocamdată noua paradigmă a panificației spune așa: cu cât e mai neagră, cu atât e mai bună. Pe cale de consecință, cea mai bună făină nu se mai obține din grâu ci din răzuirea pieilor de pe fundul lui Scaraoțchi. De „parizelul” matinal ce să mai zic? E amintire. Gemul nu mai vine nici el dintr-un borcan refolosit și nu mai prelungește viața unor perje cinstite. Nu... Vine dintr-un borcan închistat, cam cât recipientele alea de le punea mamaia drept ventuze și e din „tangerine&pineapple”.

O altă victimă tragică sunt pastele. Pe vremuri erau macaroanele, spaghetele și fideaua, ușor de găsit când te trimitea maică-ta în cămară. Azi, grâul dur, care își făcuse datoria vreme de secole, e considerat lipsit de imaginație. Poți cumpăra deci paste din edamame, linte roșie, năut, mazăre, fasole neagră, hrișcă și alte lucruri care nu avuseseră până atunci nicio ambiție de a deveni macaroane. Am încercat pastele de edamame. Sunt verzi, au multe proteine și, odată fierte, seamănă cu niște șireturi ecologice care au trecut printr-o experiență dificilă, de fotbal pe noroi. Nu spun că sunt rele. Spun doar că organismul recunoaște imediat impostura și, deși primește ceva lung, subțire și acoperit cu sos, continuă să întrebe unde sunt pastele. „Au fibre”, te consolează consoarta, care este convinsă că istoria a fost plină de oameni care au murit sănătoși.

Nici salata bulgărească nu a rezistat. Altădată era una dintre puținele mâncăruri asupra cărora nu plana niciun mister: roșie, castravete, ceapă, ardei și brânză. Toți participanții puteau fi identificați cu ochiul liber, fără consultarea meniului și fără explicațiile chelnerului. Acum, printre ingredientele cunoscute se adăpostesc quinoa, susan, chia, in și tot felul de semințe suspecte, unele atât de mici, încât nu poți spune dacă au fost puse intenționat sau au căzut dintr-un săculeț spart în timpul transportului.

Semințele astea exotice sunt probabil trupele de elită ale invaziei botanice, fiindcă au reușit să pătrundă peste tot. Se află în salate, în iaurt, în pâine, în deserturi și în castroane care se numesc bowl tocmai pentru ca nimeni să nu le confunde cu mâncarea obișnuită. Unele trebuie hidratate, altele măcinate, activate, rumenite sau lăsate peste noapte, operațiuni care dau pregătirii micului dejun aerul unei conspirații.

Semințele de floarea-soarelui ilustrează cel mai bine mobilitatea socială din lumea plantelor. Înainte se mâncau la meci, în parc sau în fața blocului, iar valoarea lor nutritivă era mai puțin importantă decât abilitatea consumatorului de a despica o coajă cu dinții și de a o proiecta la o distanță rezonabilă. Acum avem caju, nuci pecan, fistic și, preferatele mele, „pestrițele XXL”.

Păpădia era curul găinii. Creștea pe marginea drumului, prin curți și pe terenurile virane, fără să știe nimeni că deține proprietăți remarcabile. Copiii suflau în puful ei, adulții o călcau în picioare, iar găinile își vedeau liniștite de treabă, fără să bănuiască faptul că numele popular al plantei urma să fie șters din memoria colectivă de industria wellness. De ce? Fiindcă acum e soră-sa dreaptă, rucola. Împărăteasa salatelor freș. Astăzi, ea susține ficatul, ajută digestia, intră în salate, se transformă în ceai și apare în texte care încep invariabil cu avertismentul că „puțini români știu”. E drept, o caserolă cu trei plante anemice costă cam cât terenul pe care ar crește ele într-un sat românesc, dar asta nu are nicio importanță. Planta nu s-a schimbat cu nimic, dar noi am încetat să-i mai spunem curul găinii, am introdus-o într-o caserolă și i-am oferit o carieră. Este aceeași poveste cu urzica, loboda și leurda: ce era buruiană, mâncare de nevoie sau plantă din cauza căreia te scărpinai două ore a devenit ingredient sezonier, produs local și motiv de mândrie gastronomică.

Leurda este cazul cel mai spectaculos. Când i se spunea usturoiul ursului, părea ceva ce ai fi cules doar dacă te rătăceai prin pădure și nu mai aveai alte opțiuni. Acum se face pesto de leurdă, se întinde pe pâine artizanală și se servește în porții suficient de mici încât să înțelegi că este prețioasă. Planta a urcat social fără să-și schimbe nici frunza, nici mirosul.

Cum spuneam, nici plantele cunoscute nu au fost lăsate în pace. Barabulele au devenit cartofi, adică o specie invazivă a farfuriei, care a început să se diversifice. Acasă la mine nu se mai fac scrujele ci se aruncă pe grătar felii de cartofi dulci sau de cartofi mov. Dacă vrei un ceaunel de cartofi prăjiți care să chiftescă în puțin ulei de floare aromatizat cu afumătură, întrebarea este „dar ai cumpărat cartofi de prăjit? Fiindcă supermarketurile gem de cartofi cu competențe unilaterale, deprinse prin țări străine, a căror menire nu poate fi negată fără să te expui blasfemiei culinare. Ferească Dumnezeu să prăjești cartofi de fiert sau să fierbi cartofi de prăjit. Barabula neaoșă, cartoful obișnuit, cel care putea fi fiert, copt, prăjit, pus în ciorbă sau transformat în piure fără să se plângă, a ajuns un fel de muncitor necalificat al raionului de legume.

Cartoful dulce este, în fond, o garnitură care încearcă să fie desert, fără să reușească pe deplin în niciuna dintre funcții. Este portocaliu, are fibre și se recomandă să fie copt cu ulei de măsline și boia afumată, pentru ca omul să nu observe imediat că a primit ceva dulce lângă friptură. Cartoful mov este și mai neliniștitor. Din el se poate face un piure care arată ca o mostră recoltată de pe altă planetă și care transformă orice farfurie într-un experiment despre efectele radiațiilor asupra agriculturii.

Ruda străină a conopidei, broccoli, pe lângă inutilitatea sa împuțită, are acum și un copil. Baby broccoli este mai suplu, mai fraged și, firește, mai scump, deși continuă să producă în bucătărie mirosul unei defecțiuni la canalizare. Mi se pare o dovadă de optimism să creezi o versiune juvenilă a unei legume pe care mulți oameni nu o suportă nici la maturitate. E un fel de pedofilie gastronomică. Dar și morcovul are copil. În loc să cumpărăm un morcov normal, să-l curățăm și să-l tăiem, cumpărăm baby morcovi, mici, egali și gata spălați, ca și cum morcovul adult ar fi devenit prea greu de administrat. Nu știu dacă sunt pui de morcov mare sau suferă de nanism, dar arată cuminți în pungă și pot fi înmuiați într-un alt produs fără de care actualitatea românească e golită de orice conținut: hummusul. Orice legumă pare să se vândă mai bine dacă este dulce, mov, chinezească sau baby, iar această regulă ne pregătește probabil pentru baby praz, țelină adolescentă și sfeclă... debutantă.

Nici ciupercile n-au scăpat de agresiune. E drept că mai găsești pe rafturi hribi, gălbiori și ghebe, adică opintici, dar roadele astea ale pământului vechi nu mai sunt recomandate de niciun clip TikTok, de niciun gastro-influencer. Fiindcă, trecând peste cazul ceva mai complicat al ciupercilor champignon, ni se propun ciuperci Shiitake, Enoki, Shimeji, Portobello, Maitake. Aici nici nu știi dacă nu te-ai desprins deja de domeniul botanicii și te-ai afundat în lingvistică. Dintre aceste venetice, mie îmi place să deformez pronunția primelor, nu spun Shiitake ci „șustachi”.

La raionul de fructe, situația scapă cu totul de sub control. Merele, perele și prunele sunt încă prezente, însă par rudele de la țară invitate din obligație la un eveniment dominat de fructul dragonului, fructul pasiunii, litchi, mango, kaki, papaya și alte apariții care sună mai curând ca personajele unei epopei asiatice. Multe dintre ele sunt superbe, ceea ce este important, fiindcă gustul nu justifică întotdeauna prețul, distanța parcursă și dificultățile de acces.

Fructul dragonului arată ca un ou depus de o reptilă extraterestră. Este roz, are solzi verzi și promite, prin nume și aspect, o experiență memorabilă. Aproape că te aștepți să simți și proximitatea sânului gol al lui Daenerys Targaryen. După ce îl tai, descoperi o pulpă albă, plină de puncte negre și atât de discretă la gust, încât înțelegi că dragonul a cheltuit întregul buget pe ambalaj. Este fructul ideal pentru fotografii și pentru oamenii care nu doresc ca aroma să-i distragă de la conversație.

Fructul pasiunii nu pare să fi cunoscut niciodată pasiunea. Este mic, zbârcit și are înăuntru o substanță gelatinoasă cu semințe, pe care o privești o vreme înainte să accepți că trebuie să o implici într-o experiență... orală. Litchi este acoperit cu o coajă care sugerează că fructul s-a apărat de prădători vreme de milioane de ani și nu vede niciun motiv să renunțe acum, în fața consumatorului de la bloc. Mango, în schimb, ascunde un sâmbure atât de mare și de alunecos, încât tăierea lui cere îndemânarea unui chirurg și prudența unui artificier.

Mai există și portocala aceea enormă, galbenă, aproape cât un pepene: pomelo. O ridici de pe raft cu satisfacția omului care a găsit, în sfârșit, mult fruct pentru banii lui. Acasă descoperi că cea mai mare parte este sistem defensiv: coajă groasă, strat alb, membrane, pielițe și alte fortificații construite împotriva consumului. După ce termini operațiunea, rămâi cu un morman de resturi suficient pentru izolarea termică a unei garsoniere și cu câteva bucăți de fruct care ar fi încăput liniștite într-o portocală normală.

Principala dificultate a acestor fructe nu este însă curățarea, ci faptul că nu știi când pot fi mâncate. Le cumperi, le așezi în fructieră și începi supravegherea. Le apeși cu degetul, le miroși, le întorci pe partea cealaltă și cauți pe internet semnele maturizării, de parcă ai avea în grijă niște animale exotice cu comportament imprevizibil. De regulă, rămân tari o săptămână, după care aleg o noapte în care trec direct de la necopt la putred, fără să te consulte.

Toate aceste plante, fructe, rădăcini și semințe ajung, în cele din urmă, în frigider. Acolo atlasul botanic se deschide în întreaga lui splendoare, răcit la patru grade și organizat aproximativ pe rafturi. În partea de sus găsești un avocado început, o caserolă cu hummus și o pungă cu baby spanac. Mai jos se află ghimbirul, varza de China, broccoli și un recipient cu ceva verde despre care ți s-a spus că se pune în smoothie, dar pe care nimeni nu a avut încă puterea să-l deschidă.

Sertarul de legume este zona cea mai bogată și mai puțin cercetată. Acolo coexistă specii din mai multe continente, în diferite stadii de conservare și descompunere. Morcovii baby se usucă lent, o jumătate de lămâie se mumifică, pătrunjelul trece într-o fază în care nu mai poate fi recunoscut decât după elasticul din jurul tulpinilor, iar o pungă de salată a dezvoltat în interior un ecosistem propriu. Pe etichetă scrie „mix mediteraneean”, dar după aspect Mediterana a suferit o catastrofă ecologică bazată pe o explozie de lobodă.

Unele produse rămân acolo fiindcă nimeni nu știe exact ce trebuie făcut cu ele. Au fost cumpărate într-un moment de optimism alimentar, când cineva din familie și-a imaginat o săptămână plină de mese sănătoase, variate și fotografiabile. După câteva zile, optimismul dispare, dar planta rămâne. Nu o arunci, fiindcă a fost scumpă și încă pare să aibă proprietăți, așa că o muți dintr-un colț în altul până când proprietățile devin lichide. Plus că borcanul e frumos și trebuie refolosit.

Nu mă împotrivesc progresului și înțeleg că toate aceste lucruri îmi fac bine. Probabil ficatul meu este mulțumit, microbiomul trăiește cea mai frumoasă perioadă a existenței sale, iar arterele apreciază diversitatea. Totuși, este greu să nu observ că am trecut de la câteva legume pe care le cunoșteam la o alimentație care presupune consumarea sistematică a florei planetare. Dimineața mănânc America Centrală, la prânz Asia, seara bazinul mediteraneean, iar între mese ronțăi semințe folosite cândva de războinicii azteci.

Mănânc din atlasul botanic. Am în frigider rădăcini, frunze, tulpini, fructe, semințe, plante tinere, plante chinezești, plante mov și plante care au fost cândva buruieni, dar între timp au dobândit proprietăți. Uneori, în fața acestui ecosistem ambalat în plastic biodegradabil, îmi amintesc de pâinea cu unt și sare. Nu avea proteine vegetale în cantități spectaculoase, nu susținea microbiomul și nu venea dintr-o civilizație precolumbiană. Nu trebuia hidratată peste noapte, activată, blenduită sau urmărită până se cocea. Avea însă un avantaj pe care alimentația modernă pare să-l considere secundar: când îți era foame, puteai s-o mănânci.

Nu mă enervează românii care vorbesc engleză. Dimpotrivă. Mă enervează cei care nu știu ca lumea limba lui Shakespeare, dar se dau în bărcile modernității folosind romgleza cu aerul că au depășit limba română. Este o diferență importantă. Una e să fii bilingv, alta e să-ți decorezi propozițiile cu resturi de engleză prinse din zbor, ca și cum ai lipi abțibilduri pe un frigider vechi și ai pretinde că ai inventat designul contemporan.

La 18–20 de ani, romgleza nu vine neapărat din engleză, ci din expunerea la ea. Din TikTok, gaming, seriale, influenceri, subtitrări grăbite, comentarii, meme și fraze intrate în ureche fără să fi trecut prin gramatică. Tânărul nu spune „you know what I mean” fiindcă are nevoie de engleză, ci fiindcă are nevoie de o pauză cu prestigiu.„Basically” introduce o idee care nu e neapărat… de bază. „Literally” e folosit de multe ori pentru lucruri care nu sunt deloc literale. „Eventually” apare cu sensul românesc de „eventual”, adică exact pe dos față de engleză. Acolo se vede că limba n-a fost învățată, ci culeasă de pe jos, dintre două clipuri.

Din toate acestea, româna tinerilor a produs mica ei capodoperă, provenită din „kind of”: „gen”. Gen orice. Gen nu știu. Gen a fost ok. Gen e complicat. Gen n-am putut. Gen mi s-a părut. Gen, gen. Cuvântul nu mai clasifică și nu mai introduce un exemplu. Este doar cârligul frazei. Ține loc de pauză, de nuanță, de jenă, de gândire și, uneori, de cuvântul pe care vorbitorul nu-l mai găsește nici în română, nici în engleză. „Gen” este sunetul unei limbi care nu mai vrea să-și aleagă termenii.

Mai rău, „gen” a devenit un fel de burete verbal. Absoarbe orice nehotărâre și o prezintă ca stil. „A fost, gen, super ciudat.” Ce a fost? Cât de ciudat? Nu mai contează. „Gen” a rezolvat. „M-a privit, gen, urât.” Cum adică urât? Furios, disprețuitor, ironic, absent, plictisit? Nu știm. Nici vorbitorul nu mai pare foarte interesat. A pus „gen” acolo și a trecut mai departe, convins că impresia proprie poate fi oricând asimilată unei valori universale.

Acești copii știu, probabil, prea multă engleză. Doar că nu o cunosc sistematic, nu au acces la structurile ei de bază. Dacă îi lași să se adune trei-patru, să facă echipă, să se consulte, să-și dea share la competențe și să se acopere reciproc cu „bro, wait, I know this”, tot îi bați la un test serios. Nu pentru că ești mai bătrân, mai rutinat și, pentru tine, folosirea ocazională a unui englezism vine din lecturi sau din incapacitatea de a găsi nuanța potrivită în românește. Nu. O limbă nu se stăpânește prin ticurile verbale ale platformelor de socializare ci prin vocabular, gramatică, sens, registru, citit, greșit, corectat și iar citit. Adică exact lucrurile care nu dau bine în reel.

Aici se vede și diferența dintre expunere și cunoaștere. Faptul că ai auzit engleză toată ziua nu înseamnă că știi engleză. Și eu pot să aud muzică de dimineață până seara fără să devin violonist. O limbă nu intră în tine ca fumul de țigară, prin simplă prezență în încăpere. Trebuie mestecată serios, înțeleasă, verificată, pusă la treabă. Altfel rămâi cu interjecțiile, cu formulele de reacție, cu vocabularul de chat și cu o siguranță disproporționată față de competență.

Apoi vin corporatiștii, fără de care romgleza ar fi rămas doar o boală a adolescenței digitale. Ei i-au dat costum, ecuson și sală de ședință. Corporatistul nu spune „vă reamintesc”, ci „kind reminder”. „Termen-limită” devine „deadline”. „Întâlnirea” e „meeting”, deși românescul miting, rostit, e drept, cu primul „i” ceva mai scurt înseamnă cu totul altceva. „Sarcina” se cheamă acum „task”, așa cum „ținta” e „target”.„A reveni asupra subiectului”, înseamnă să „faci follow-up”. Nu se spune „să discutăm”, ci „să avem un call”, fiindcă altfel pare că nu s-a consumat suficientă energie pe Outlook.

Aici romgleza nu mai este o neputință, ci o uniformă. Omul poate vorbi română, dar limba părinților lui i se pare prea modestă pentru viața lui profesională. Dacă spune „vă reamintesc”, pare că lucrează cu oameni. Dacă spune „kind reminder”, pare că operează într-un ecosistem corporatist. „Avem un call pe acest topic” nu comunică mai mult decât „discutăm despre asta”, dar sună ca și cum realitatea a trecut prin PowerPoint, a primit aprobare de la middle management și a ieșit cu font corporatist.

Există și o mică ipocrizie socială aici. Romgleza corporatistă se prezintă ca eficiență, dar de multe ori produce ceață. În loc să clarifice, parfumează. „Deliverables”, „ownership”, „workflow”, „stakeholderi”, „input”, „output”, „status”, „update”, „feedback” se așază unele peste altele până când o activitate banală capătă aerul unei operațiuni NASA. La final, ai trimis un tabel. Dar l-ai trimis după un call de alignment, cu follow-up și kind reminder, deci ai trăit profesional.

Și să nu uităm marile formule ale pasiv-agresivității de birou. „Kind reminder” nu este, de fapt, foarte kind. De cele mai multe ori înseamnă: ți-am mai spus o dată, n-ai făcut, acum îți zâmbesc prin dinți în limba engleză. „Just checking in” înseamnă: de ce nu mi-ai răspuns? „As per my previous email” este varianta corporatistă a lui „ți-am zis, mă, dar tu nimic”. Iar „let’s take this offline” nu are nimic de-a face cu offline-ul, ci înseamnă: hai să nu ne mai facem de râs în fața tuturor, continuăm conflictul într-un colț mai discret.

În zona aceasta, engleza nu mai este limbă străină, ci mobilier de birou. Stă acolo, între imprimantă, cana cu logo și calendarul de concedii. Oamenii spun „quick sync”, „one-to-one”, „touch base”, „low hanging fruit”, „best practices”, „lessons learned”, „business need”, „customer journey”, „pain points”. Dacă ai traduce totul în română, multe fraze s-ar prăbuși sub propria banalitate. „Hai să discutăm repede”, „să vedem ce e mai ușor de făcut”, „să învățăm din greșeli”, „să aflăm ce îl supără pe client”. Dar româna are un defect: dezbracă impostura. Engleza o îmbracă mai bine.

Mai gravă decât romgleza e româna care începe să gândească după calapod englezesc. Aici nu mai avem doar cuvinte împrumutate, ci sensuri deplasate. „Patetic” nu mai înseamnă melodramatic, plin de patos, ci jalnic, după „pathetic”. „Eventual” nu mai înseamnă posibil, ci ajunge să fie folosit ca „în cele din urmă”, după „eventually”. „Actual” începe să alunece spre „real”, după actual, deși în română stătea foarte bine în zona lui „curent” sau „prezent”. „Punctual” este scos din sensul lui legat de punctualitate sau de ceva strict delimitat și împins spre „precis”, „concret”, „anume”, după cum bate vântul traducerii grăbite.

La fel, „a aplica pentru un job” a devenit aproape firesc, deși româna avea „a candida”, a „concura”, sau „a depune o cerere”. Pentru un post/serviciu. A „adresa o problemă” sună tot mai natural, deși problema se aborda, se trata, se rezolva sau măcar se discuta. „A face sens” s-a întins ca igrasia, deși româna spunea limpede „are sens”. „Suport” a început să înlocuiască „sprijin” sau „asistență”, „locație” a înghițit aproape orice „loc”, iar „a pune presiune pe” a ajuns să înlocuiască, narativ și pompos, vechiul „a face presiuni asupra”.

Mai sunt și verbele acelea care par să fi intrat în română direct dintr-un manual prost de training. „A prioritiza” peste tot unde „a pune pe primul loc” sau „a stabili priorități” ar fi fost mai firesc. „A livra” folosit nu doar pentru colete, ci pentru rezultate, emoții, experiențe, discursuri și aproape orice poate fi împins pe o bandă imaginară de producție. „A seta” pentru orice: o întâlnire, un obiectiv, o stare, ba chiar și copilul la culcare. „A implementa” a devenit verbul universal al oamenilor care nu mai fac lucruri, ci le coboară din strategie în realitate, cu aerul că montează o centrală nucleară.

Și apoi vin adjectivele cărora li s-a mutat sufletul. „Relevant” a ajuns să fie aruncat peste orice, ca pătrunjelul peste ciorbă. „Consistent” începe să fie folosit cu sensul englezesc de „constant” sau „consecvent”, deși în română avea altă greutate. „Agresiv” intră unde ar fi fost „insistent”, „intens”, „puternic” sau „susținut”. „Versatil” e lipit pe oameni, produse, soluții și CV-uri până când nu mai știm dacă vorbim despre un profesionist adaptabil sau despre o tigaie cu strat antiaderent.

Traducerile automate au devenit, în ultima vreme, pepiniera oficială a românei strâmbe. Le găsești în subtitrări, în cărți scoase pe repede înainte, în descrieri de produse, în site-uri, în articole reciclate. Din clipa în care prostia lingvistică apare tipărită sau subtitrată, ea capătă prestigiu. Omul nu mai spune „a adresa o problemă” fiindcă a greșit singur, ci fiindcă a văzut formula repetată destul încât să i se pară normală. Mașina traduce prost, editorul nu mai prinde, cititorul înghite, iar apoi limba vorbește mai departe cu sintaxa prinsă în ușă.

Sigur, orice generație a avut ticurile ei. Unii au spus „extraordinar”, alții „super”, alții „beton”, alții „marfă”, alții „cool”. Limba se schimbă, împrumută, se joacă, se murdărește, se spală singură și merge mai departe. Problema de azi e pretenția, acel aer subțire de superioritate cu care romgleza se așază peste română, ca și cum ar fi dovada unei minți globale. De fapt, ea nu face altceva decât să slăbească ambele limbi. În română, nu mai ai precizie. În engleză, nu ai competență. Între ele, plutești într-un idiom de hol, de chat, de meeting, de TikTok și de interviu HR, suficient cât să pari conectat, insuficient cât să fii clar.

Când aud „kind reminder”, mă gândesc la o limbă română care a primit un mail pasiv-agresiv și nu știe cum să răspundă. Când îmi spune cineva „you know what I mean”, îmi vine să spun că nu, nu știu neapărat, fiindcă uneori nici vorbitorul nu mai știe. Iar când aud al zecelea „gen” într-o frază care oricum nu merge nicăieri, îmi dau seama că nu asist la modernizarea limbii, ci la o pană de vocabular cu pretenții internaționale. Nu engleza este dușmanul. Ea e foarte bună, dacă o știi. Problema este impostura lingvistică, acel moment în care nu mai vorbești nici română, nici engleză, dar ai convingerea că le-ai depășit pe amândouă. Gen.

Există o mică literatură românească a avertismentelor care, fără să vrea, spune totul despre siguranța cetățeanului. Și nu e nouă.

Din copilărie, țin minte un panou pe care scria: „Stop! Cad tencuieli.” Formularea era minunată prin cruzimea ei involuntară. „Stop” înseamnă oprește-te. Rămâi acolo. Fixează-te disciplinat sub zidul care se cojește și așteaptă să-ți vină ceva în cap. Avertismentul nu te ferea de pericol, te așeza regulamentar în dreptul lui. Cea mai mare problemă era că semnul respectiv se afla pe un perete de bloc spre care nu avea vedere balconul prietenei mele, din care ne spiona maică-sa. Ce de-a pericol potențial am mai încasat!

Mai este și celebrul „Atenție, pardoseli alunecoase”, capodoperă a riscului semnalizat. Ca să citești semnul, trebuie să ridici ochii de la pardoseala la care ar trebui să fii atent. În loc să privești pe unde calci, citești că ar fi bine să te uiți pe unde calci. Este avertismentul care te salvează teoretic și te dezechilibrează practic, cu o eleganță aproape administrativă. Bun! Dar de ce ar trebui să fii anuțat că pardoseala e alunecoasă? Nu poți constata și singur?

Formula cu adevărat dantescă este: „Acest spațiu funcționează fără autorizația de securitate la incendiu.” Nu mai e vorba de tencuială, nici de gresie udă. Aici e poarta. A pătrunde în instituția românească seamănă, brusc, cu o coborâre în Infern: lăsați orice speranță, voi cei care intrați aici, dar poftiți!, luați bon de ordine și așteptați. Și te avânți, fiindcă programul cu publicul este între 9 și 12. Mâine nu te mai învoiește șeful. Bine ați venit, pe propria răspundere!

Din acest punct, avertismentul nu mai este doar un text de protecție. Devine o doctrină. În România, pericolul nu trebuie neapărat înlăturat. Nu-s bani, nu e studiu de fezabilitate, sediul e vechi, lipsesc axele europene de finanțare sau funcționari n-au destulă energie. Este suficient, de multe ori, ca primejdia să fie semnalizată. Odată ce ai fost prevenit, riscul începe să se mute discret spre tine. Tencuiala se desprinde, dar ai fost anunțat. De aici începe coborârea prin cercurile responsabilității transferate.

La ștrand, cetățeanul se expune singur unei mici aventuri sanitare. Apa e albastră, dar nu știi exact de la ce. Miroase puternic a clor, ceea ce poate însemna că e mult și că administratorii au încercat să compenseze prin miros ceea ce lipsește prin control. La fel cum fac cei de la crame cu vinul pelin sau cu cel dulce. Pe margine, la terasa de sezon, stau micii, cartofii prăjiți, sosurile, înghețata, salatele obosite și eterna vitrină frigorifică despre care speri, cu o credință aproape religioasă, că funcționează. Măcar că e alimentată la curent. Dacă pățești ceva, ți se va explica, probabil, că trebuia să fii atent de unde cumperi.

Urmează pericolul financiar, mai curat la față și mai bine îmbrăcat. IFN-ul nu te pândește cu tencuiala, ci cu dobânda. Nu aluneci pe pardoseală, ci te prăvălești într-un contract. Primești bani repede, în câteva minute, cu zâmbet, aplicație, aprobare aproape instantanee și limbaj prietenos. Costul real este acolo, desigur. Scrie undeva. Mic, mic... DAE, comisioane, penalități, scadențe, termeni și condiții. Ai bifat că ai citit. Nimeni nu poate fi acuzat că nu te-a informat. Doar că informarea aceea seamănă cu un stingător montat într-o clădire care arde deja: există, e omologat, dar până ajungi la el ești scrum financiar.

Pe Internet, aceeași logică devine sport de masă. Nu apăsați linkuri suspecte. Nu transmiteți date personale. Nu comunicați codul de pe card. Nu credeți investițiile miraculoase. Nu răspundeți mesajelor care par să vină de la bancă, curier, ANAF, poliție, prieteni, rude, morți sau vedete care, printr-un miracol tehnologic, vă recomandă o platformă de îmbogățire. Toate avertismentele sunt corecte. Numai că escrocul are timp, imaginație și acces direct la telefonul tău, în timp ce instituția are comunicat de presă, campanie de informare și un PDF.

Există apoi pericolul medical-parasanitar, poate cel mai perfid, fiindcă se vinde sub forma grijii față de tine. Suplimente care promit imunitate, detoxifiere, ficat nou, tinerețe prelungă, articulații sprintene și o viață în care organismul tău, vinovat de oboseală și vârstă, este adus înapoi la ordine. Pe ambalaj scrie, cuminte, că produsul nu înlocuiește o dietă echilibrată și un stil de viață sănătos. În reclamă, însă, pare să țină loc de toate, inclusiv de bun-simț. Ai fost informat și ai cumpărat pe propria răspundere.

Nici birocrația nu rămâne în urmă. Ea nu-ți pune viața în pericol imediat, dar îți amenință timpul, banii, drepturile și liniștea. Cererea incompletă se respinge. Termenul este de 30 de zile. Platforma funcționează online, cu excepția momentelor în care nu funcționează și formularele online se eliberează la ghișeul 5. Documentele se depun într-un format pe care îl afli după ce le-ai greșit. Informațiile sunt publice, procedura este transparentă, instrucțiunile există. Dacă nu le-ai găsit, nu le-ai înțeles sau ți-au fost explicate diferit la două ghișee, vina începe să semene, surprinzător, cu a ta. Fiindcă, în orice instituție care se respectă există o foaie A4 decolorată pe un perete obscur unde e scris cu litere mici ce ar fi trebuit să faci.

În toate aceste situații, cetățeanul nu este lăsat complet în întuneric. Dimpotrivă, este luminat din plin, uneori până la orbire. Siguranța nu mai înseamnă neapărat protecție activă, ci dovada că ai fost prevenit. Așa ajungem la enunțul suprem al epocii noastre: „informați-vă doar din surse autorizate”. Este, desigur, un îndemn corect. Numai că, în România, el sună uneori ca ultima lozincă de pe ușa Infernului administrativ. După ce ai fost avertizat că îți poate cădea tencuiala în cap, că poți aluneca, arde, infecta, îndatora, păcăli, vindeca imaginar sau rata un termen, ți se mai spune o dată, cu voce calmă, să te informezi. Din surse autorizate, firește. Aceleași care, de cele mai multe ori, nu te salvează de pericol, dar se asigură că nu poți spune că nu ți-au zis.

Românizarea modernității este una dintre marile noastre specialități. Deși nu ne plac neapărat, acceptăm instituțiile, tehnologiile, spaimele globale sau reformele civilizatoare. Numai că, având o rezervă milenară față de ele, le primim, le pipăim cu satisfacție, timp în care le furăm portofelul, și le găsim rapid o formă sau o întrebuințare locală. Viitorul veleitar se aruncă în vâltoarea societății noastre cu vitejia și convingerea unui misionar, dar se transformă într-un trecut din care nu mai rămân decât glume de cartier sau metode de supraviețuire.

Zilele trecute am văzut niște oameni ai străzii jucând barbut pe ambalaje SGR. PET-urile și dozele erau jetoane. În teorie, acestea sunt parte a marii pedagogii europene a reciclării: garanție, economie circulară, responsabilitate, planetă, viitor. Verde! În practică, sistemul a fost înțeles cu o precizie impecabilă: dacă ambalajul valorează cincizeci de bani, el poate fi pariat. Bruxelles-ul visase economia circulară. România a descoperit barbutul circular.

La Londra, în timpul atacului de la London Bridge, Florin Morariu, brutar român din Iași, a intrat în memoria noastră publică drept omul care a atacat teroriștii cu făcălețul. Presa londoneză susține că a folosit o ladă drept armă. România l-a ținut minte corect simbolic: un băiat de-al nostru, dintr-o brutărie, care scoate de sub blatul de lucru unealta pâinii și o transformă în argument geopolitic. În schema europeană, teroristul era produsul radicalizării, al rețelelor și al marilor eșecuri de integrare. În schema românească, era un derbedeu cu cuțit căruia trebuia să i se explice scurt că jihadul nu are autorizație de funcționare în fața brutăriei.

Apoi vine TATP-ul, explozibilul artizanal asociat cu atentatele jihadiste, identificat de experții francezi după masacrele de la Paris și descris în presa occidentală drept una dintre semnăturile Statului Islamic. Aceeași substanță apare și în dosare cu români care aruncau în aer bancomate. Aceeași chimie, altă metafizică. Unii o foloseau pentru califat, ai noștri pentru cash. Explozibilul favorit al teroriștilor devine, printr-o recalificare profesională foarte românească, sculă de lucru pentru acces nocturn la lichidități.

Adevărata capodoperă a acestei recalificări rămâne însă Constituția României. Textul care ar fi trebuit să stea în viața publică precum tablele lui Moise, limpede, sever și greu de clintit, a ajuns ca proverbiala bască a tractoristului: la început a fost o chestie decentă, dar acum e decalibrată, soioasă, transpirată, oarecum deșelată și arsă de un soare care i-a distrus culoarea inițială. E mai interpretabilă decât Luceafărul. La Eminescu măcar știm că Hyperion nu poate coborî. Sau poate că nu vrea din cauza unui „băiat de casă”. În Constituție, aproape orice a putut coborî, urca, reveni, rămâne, continua, prelungi termenul, amâna efectul sau produce o excepție.

Primul mare exercițiu de lectură creatoare a fost cazul mandatelor lui Ion Iliescu. Constituția spune că nimeni nu poate îndeplini funcția de președinte al României decât pentru cel mult două mandate. Formula pare simplă, aproape gospodărească. Numai că a urmat întrebarea: ce facem cu mandatul de dinainte? Îl punem la socoteală sau îl lăsăm în afara aritmeticii, ca pe o rudă prin alianță, venită din alt regim de proprietate? Așa am aflat, devreme, că în România până și „două” poate avea nevoie de interpretare.

A mai fost și epoca referendumurilor pentru demiterea lui Traian Băsescu. Și acolo lucrurile păreau simple: poporul votează, rezultatul se citește, criza se închide. Numai că voința exprimată la urne a intrat în conflict cu regulile de validare, cu prezența, cu pragul, cu listele electorale, cu aritmetica absenței. Au apărut erate. Cei care veniseră la vot spuneau una, cei care lipsiseră produceau alt efect, iar Constituția devenea, din nou, nu text fundamental, ci problemă de seminar: contează mai mult votul exprimat sau condiția care îl face valabil?

Tot în timpul lui Băsescu s-a întins la maximum și chestiunea desemnării premierilor. Președintele consultă partidele, dar ce înseamnă consultare? Ascultă și ține cont? Ascultă și decide invers? Constă într-o obligație reală sau e un ritual? Și mai ales, ce se întâmplă dacă textul fundamental e pervertit? Când majoritățile parlamentare indicau un nume, iar Cotroceniul mergea spre altul, Constituția părea să se transforme într-un text cu două coloane: una pentru litere, alta pentru voință politică.

Au urmat accidentele interimatelor, acea zonă în care statul trebuie să continue, dar nimeni nu știe exact cât poate să o țină așa fără ca soluția provizorie să înceapă să semene cu o una definitivă. Mandatul lui Klaus Iohannis s-a prelungit după anularea alegerilor prezidențiale, într-o situație pe care publicul nu o mai întâlnise și pe care limbajul constituțional o acoperea rece, dar neliniștitor. Apoi, după demisie, a venit interimatul lui Ilie Bolojan, corect în mecanismul lui formal, dar apărut într-un peisaj în care provizoratul devenise deja parte din normalitate. Constituția părea să spună: instituțiile nu trebuie să se oprească. Politica a adăugat imediat: bun, mergem așa cât vrea mușchiul nostru politic.

Anularea alegerilor a ridicat interpretarea la un nivel aproape metafizic. Votul avusese loc, rezultatul exista, turul al doilea fusese pregătit, apoi întregul proces a fost șters printr-o decizie a Curții. Se poate discuta despre motive, ingerințe, manipulare digitală, securitatea statului, pericole reale sau invocate. Dar, pentru cetățeanul care credea că alegerile sunt punctul cel mai tare al ordinii democratice, momentul a lăsat o întrebare simplă: dacă și votul poate fi anulat după ce a fost exprimat, ce mai este cu adevărat definitiv?

Mai recent, aceeași artă a citirii elastice s-a văzut în condiția pusă de Nicușor Dan pentru desemnarea premierului: apariția unei majorități fără AUR, prezentată ca majoritate pro-occidentală. Problema nu este dacă AUR place sau nu place. Asta ține de politică, nu de mecanismul constituțional. Problema apare în clipa în care președintele condiționează desemnarea premierului de o construcție parlamentară prealabilă, deși Constituția nu îl trimite la Cotroceni ca să fabrice majorități curate după criteriul propriu, ci ca să consulte partidele și să desemneze un candidat. Majoritatea se verifică în Parlament, la votul de încredere, nu în anticamera prezidențială, printr-o preselecție a partidelor admise la calcul.

Luate separat, toate aceste episoade au explicații, contexte, justificări, argumente juridice și pasiuni politice. Luate împreună, arată însă altceva: Constituția României nu a funcționat ca un text stabil, ci ca un material de lucru. Așa am ajuns să trăim într-o cultură politică în care ea nu se citește, se interpretează. Cumva, textul ei este ca șirul infinit al zecimalelor unui număr irațional. Undeva. Mai aproape sau mai departe de virgulă există succesiunea exactă care se pliază pe necesitățile momentului. A devenit, prea des, textul pe care fiecare putere îl citește cu degetul pe rândul convenabil, sărind peste restul până la următoarea criză.

Elasticitatea aceasta nu este un accident, ci o mentalitate. Aceeași mișcare a minții se vede peste tot: iei un obiect, o regulă, o instituție sau un text și îl adaptezi până când începe să-ți folosească. La marginea străzii, sticla goală devine jeton de barbut. La vârful statului, articolul constituțional devine material de interpretare. Între homeleșii care joacă pe ambalaje SGR și judecătorii Curții Constituționale distanța socială este enormă; mecanismul mental, surprinzător de asemănător.

Așa se închide cercul. Modernitatea intră în România cu reguli și principii. Ulterior, ambalajul reciclabil se transformă în miză la barbut, explozibilul jihadist e unealtă de spart bancomate, Constituția devine obiectul exercițiilor de literatură comparată, iar pălitura cu făcălețul rămâne, în mod evident, contribuția noastră cea mai clară la lupta globală împotriva terorismului.

Se tot spune că trăim într-o țară liberă și că, prin urmare, avem dreptul la opinie. Perfect adevărat. Întrebarea mai puțin comodă este dacă trebuie să-l și folosim de fiecare dată când ne trece o propoziție prin cap.

Istoria acestui drept e mai serioasă decât o percepem noi astăzi. La vechii greci, vorbirea liberă însemna curajul de a spune adevărul în fața puterii, nu plăcerea de a comenta orice de pe margine. La Socrate, gândul trebuia trecut prin întrebări, îndoială și examinare. Mai târziu, liberalismul englez a apărat libertatea de exprimare ca armă împotriva cenzurii, nu ca diplomă universală de competență. Altfel spus, dreptul la opinie a fost câștigat ca să nu ne temem de autoritate. Nu ca să scăpăm definitiv de rușinea de a vorbi fără să știm.

Astăzi avem însă rețelele de socializare, care au schimbat discret ordinea firească a lucrurilor. În mod normal, părerea venea după o experiență, o lectură, o meserie, o nedumerire dusă până la capăt. Acum poate apărea înaintea tuturor subiectelor care o generează: cartea, subiectele la Bac, vinul, rețeta, harta și, mai ales, meseria sau un parcurs academic.

Elevii evaluează profesorii cu siguranța unor inspectori școlari în misiune. Părinții desființează subiectele de examen ca și cum programa ar fi fost scrisă special împotriva copilului din sufragerie. Cititorul de copertă explică valoarea unui roman după design, cromatică și luciul cartonului. Iar necititorul, specie tot mai vocală, intră direct în subiect cu o sinceritate dezarmantă: „Eu n-am citit cartea, dar pot spune despre ea...” Sau, mai grav, despre autor.

Așa se naște părerologia de platformă: o disciplină fără bibliografie, fără stagiu și fără jenă. „Cum poate să fie proastă o carte cu o asemenea copertă superbă?” întreabă cineva, convins că estetica ambalajului a rezolvat, în sfârșit, istoria criticii literare. În aceeași familie intră și verdictele despre autori netraduși, filme nevăzute, examene neînțelese, profesori întâlniți doar prin povestirea nervoasă a copilului și texte citite până la primul subtitlu.

De aici până la economie, geostrategie, gastronomie și oenologie nu mai e decât un scroll. Omul care dimineața știe exact ce trebuia modificat la Bacalaureat, la prânz explică unde a greșit Banca Națională în privința cursului de schimb, după-amiaza redesenează echilibrul de putere din Orientul Mijlociu, iar seara demontează un risotto, un vin alb și politica agricolă a Uniunii Europene. Nu contează domeniul. Contează postura: aceea a omului care nu știe, dar participă. Fiindcă e dreptul lui și n-are chef să-l irosească și pe ăsta.

Problema nu este că oamenii gândesc cu voce tare. Ar fi sinistru să nu o facă. Problema apare când intervenția publică devine tic, sport de contact, dovadă de existență. Dacă nu te pronunți, parcă lipsești. Dacă nu condamni, nu susții, nu demontezi, nu ironizezi, nu clasifici, nu dai verdictul, algoritmul te lasă singur în colțul tău, cu discreția ta cu tot. Șterge hălci din umbra ta digitală și, pe cale de consecință, îți tratează existența cu diminutive.

Schimbarea asta ține mai degrabă de prestigiu decât de tehnologie. Odinioară, competența producea autoritate. Astăzi, vizibilitatea o imită suficient de bine încât să păcălească publicul obosit. Un ton sigur, o frază scurtă, două emoticoane nervoase și verdictul e gata. Cine ezită pare slab. Cine nuanțează pare suspect. Cine spune „nu știu” riscă să fie evacuat din conversație de primul om care știe tot.

Această realitate capătă dimensiuni scabroase în momentul în care aduce în prim-plan boțul acela de smoală care există sun diferite forme în sufletul fiecărui om: frustrarea unei meserii la care n-ai ajuns, rușinea unor școli neterminate, vanitatea de a te crede mai bun decât colegii de la „combinatul de conținut”, interesul extrem de bine definit financiar de a promova un produs, un partid, o gașcă literară sau mai știu eu ce altceva. În cele mai înduioșătoare dintre cazuri, discursul pe rețele e un efort trist de transformare a banalului cotidian în experiență memorabilă și a insignifianței în „faimă de bulă”.

Secretul e să negi din toată ființa ta că ai putea spune vreodată „nu știu”, deși afirmația asta rămâne una dintre cele mai civilizate propoziții ale lumii libere. Nu anulează dreptul la opinie, ci îl igienizează. Îl scoate din zona reflexului și îl duce înapoi acolo unde ar fi trebuit să rămână: lângă responsabilitate, lângă curiozitate, lângă un minim respect pentru lucrurile despre care vorbim. Libertatea de exprimare a fost câștigată ca să nu ne temem de putere. Pe rețele, ea riscă să devină libertatea de a nu ne mai teme nici de ridicol. Iar între aceste două libertăți este o diferență considerabilă.

Anul acesta, nenorocirea de la Bac a venit sub formă d lirică. Bacovia la real, Arghezi la uman. Plumb pentru unii, Testament pentru ceilalți. Destul cât să pară că Ministerul Educației a deschis programa, a zâmbit rece și a zis: hai să vedem cine a trăit cu impresia că literatura română se termină la Moromeții.

Pe internet, durerea s-a organizat imediat. Astăzi nu poți ieși din liceu, de la examen decât în live pe Insta, dacă ești la un liceu teoretic sau pe TikTok în... celelalte cazuri. Nu spui „a fost greu” ci „m-a distrus, gaiz”. Nu recunoști „n-am repetat Bacovia” ci întrebi, cu indignare civică, „uat ză fac, cine dă poezie la real?”. Supărarea e vulcan clocotind, e frustrare statistică („ne-a dat genul liric și la simulare! Riăli?”). Ultimele trăiri de elev trebuie filmate și vărsate în bulă înainte se usuce cerneala pe teză.

Poezia are toate caracteristicile necesare ca să fie detestată la Bac. E scurtă, deci pare suspect de simplă. Are simboluri, deci e vrăjeală. Nu povestește ca lumea, nu are personaje suficiente, nu are acțiune, nu se poate rezuma în siguranță cu „la început, apoi, în final”, ca să poți și tu să completezi cu o „barbologie, gen”, până la 400 de cuvinte. Versurile stau acolo, ca o ceață murdară, precedate de un titlu care se preface că spune totul, dar reprezintă conspirația lăsată posterității de un frustrat care nu se pricepea „la combinații”. Romanul pare mai serios. Are pagini multe, deci inspiră respect. Are personaje, familie, avere, sat, oraș, pământ, conflict. Ajunge să știi niște idei principale, între care să pui lutul moale al chirpicilor timpului școlar teluric și arhaic din care îți extragi cunoștințele. Poezia nu te lasă să te ascunzi în mobilier. La Bacovia nu ai unde să fugi. Plumbul e peste tot. La Arghezi, cartea stă în mijlocul poemului și te întreabă ce ai înțeles din ea.

Poezia a ajuns să pară o nedreptate fiindcă școala a învățat elevul să o trateze ca pe o procedură. Două trăsături ale curentului. Două imagini artistice. Două figuri de stil. Tema și viziunea despre lume. Minimum 400 de cuvinte. Poezia intră în clasă vie și iese de acolo împachetată în celofan didactic de culoarea „vinețiu”, cu etichetă, termen de garanție și instrucțiuni de folosire.

În asemenea condiții, apare firesc bursa națională a autorilor canonici. Ion crește. Moromeții scade. Bacovia intră pe trend. Arghezi e pont riscant. Blaga rămâne volatil. Nichita Stănescu, activ speculativ. Nu mai studiezi literatura; joci la ruleta probabilităților. Când bila cade pe poezie, strigi că ruleta a fost măsluită.

Literatura este predată ca și cum ar trebui mânuită cu prudență, dezamorsată cumva. Examenul nu întreabă, de fapt, ce ai citit. Întreabă dacă ai învățat să te miști corect prin labirintul baremului. Ai spus tema? Ai bifat curentul? Ai introdus două secvențe? Ai numărat cuvintele? Ai folosit termenii potriviți? Foarte bine. Felicitări, ai scăpat cu viață din întâlnirea cu poezia. Obsesia standardizării a transformat examenul la literatură într-o probă de cuvinte încrucișate. Autorul pe orizontală, curentul pe verticală, două trăsături în colțul din dreapta, concluzia jos, în chenar. Elevul nu intră într-un text, ci într-un formular cu aer liric.

Iar Testament e exemplul perfect. În manual, se așază cuminte la artă poetică. Dar poemul nu începe și nu se termină în căsuța asta. În spatele lui stă o tradiție veche: Horațiu, cu Exegi monumentum, ideea că poetul lasă posterității nu avere, nu funcție, nu moșie, ci o operă mai durabilă decât piatra. După el vin Shakespeare, Pușkin, Kipling, fiecare cu felul lui de a transforma poemul într-o moștenire. Arghezi intră în această familie, dar o întoarce pe dos. Nu ridică doar un monument literar. Lasă o carte făcută din trudă, noroi, limbă aspră, umilință și orgoliu. Ia zdrențele, ocara, sudoarea și le trece prin limbaj până devin operă. Nu e doar artă poetică de manual. E testament în sensul cel mai concret: ceva primit greu și transmis mai departe.

Dar ce ar păți la Bac un elev care ar scrie asta? Care ar porni de la Horațiu, ar trece prin ideea poemului ca moștenire și ar ajunge la Arghezi ca poet al transfigurării sociale prin limbaj? Ar primi el ceva în plus? Probabil că nu. Poate nu i s-ar puncta deloc. Poate, dacă ar avea ghinion de corector obosit, i s-ar scădea nota pentru că a ieșit din șablon.

Aici e comicul trist, cel care rămâne după ce se sting meme-urile. Le cerem elevilor „viziune despre lume”, dar îi antrenăm să nu aibă niciuna în afara baremului. Ne plângem că nu iubesc poezia, după ce le-am predat ani întregi că ea e un obiect periculos, care trebuie manipulat cu mănuși, după procedură. Iar când, o dată pe an, poezia mușcă din ei, ne mirăm că țipă.

„Casa nemăturată musafiri așteaptă” și „Nu te duci cu mâna-n fund” sunt pilonii populari ai vizitei între români. Primul ține de gazdă, al doilea, de musafir. Împreună, spun mai mult despre viața noastră socială decât multe tratate despre moravuri: casa trebuie să fie pregătită pentru ochiul altuia, iar cel care vine e obligat să dea un semn că respectă locul în care intră. Vizita începe, de fapt, înainte să sune soneria, odată cu spaima că nu ai apucat să strângi prin casă sau cu rușinea că ai putea apărea la ușa omului ținând în mâna ceva inadecvat ca valoarea sau rafinament.

Pe parcursul a doar un secol, vizita românească modernă a făcut un cerc aproape complet. A pornit ca obicei al elitelor urbane interbelice, cu saloane, ore de primire, conversație, cafea bună, prăjituri, șampanie și politețuri atent dozate. Comunismul a preluat acest cod al lumii bune, l-a golit de conținut și l-a mutat în apartamentul îngust, unde recamierul ținea loc de salon, nessul era pe post de cafea rară, prăjitura de casă înlocuia cofeturile sofisticate, iar sticla păstrată în vitrină ținea loc de dar elegant. După 1989, odată cu apariția noilor averi, vizita a început să se întoarcă spre spații mari: case cu livinguri deschise, apartamente imense, curți pavate, terase, grătare, piscine gonflabile sau adevărate, foișoare, gazon tuns la milimetru și grădini care vor să pară mici parcuri botanice. Numai că, între salonul interbelic, sufrageria comunistă și curtea postdecembristă, regula a rămas aceeași: gazda își expune lumea ca probă de reușită, iar musafirul intră în ea cu admirație și cu ceva în mână.

Vizita este unul dintre cele mai vechi examene sociale ale casei. Nu se termină cu vreun calificativ rostit sec, dar toată lumea știe când a ieșit prost. Un musafir care a venit „așa, să vadă ce mai faceți” poate produce într-o casă mai multă agitație decât o inspecție anunțată. Se adună în grabă papucii, se împing hainele într-o cameră, se șterge masa cu mâneca, se ascund vasele în chiuvetă sau, când aceasta e deja plină, se închide repede ușa de la bucătărie. Cineva strigă copilului să-și strângă jucăriile din mijlocul camerei, altcineva verifică baia, iar pe hol se desfășoară marea strategie a primirii: deschidem imediat, întârziem puțin, ne prefacem că eram în altă cameră sau încercăm să părem surprinși într-un fel decent.

Proverbul cu casa nemăturată prinde exact această fatalitate. Musafirul nu vine când casa e pregătită, când covorul e curat, când masa e liberă, când rufele sunt puse la loc și când gazda a intrat deja în rolul ei oficial. Musafirul vine când casa e în adevărul ei. Tocmai ai mâncat. Abia ce ai scos hainele din mașina de spălat. Fix când ești în chiloți și-ntr-un maieu pătat de muștar. Tocmai ai lăsat oala pe aragaz. Exact în ziua aia în care ai spus că nu vrei să faci treabă deloc și să te uiți doar la televizor, fiindcă și oamenii mai obosesc, iar casele locuite nu arată ca fotografiile din reviste. Atunci, inevitabil, se aude soneria.

Dar nu e doar fatalitate în vorbele acelea, ci și un cod de conduită. Casa românească a fost mereu mai mult decât un spațiu de locuit. Ea a funcționat ca dovadă de vrednicie, de rușine constructivă, de gospodărire, de respectabilitate. În ea nu se vedea doar cât de curat era covorul, ci cât de bine era ținută familia. O pată pe fața de masă, o farfurie uitată, o haină aruncată pe scaun, praful de pe televizor sau mirosul de ceapă prăjită pot deveni semne morale grăitoare pentru întreaga viață de familie. Nu fiindcă musafirul era neapărat rău, ci fiindcă privirea lui poate transforma firescul în probă. Orice urmă a vieții devine, sub ochiul străin, un posibil început de bârfă.

Aici începe comedia amară a vizitei. Toată lumea știe că în case se gătește, se mănâncă, se doarme, se spală, se ceartă copiii, se repară lucruri, se păstrează pungi, se mută borcane, se caută medicamente, se lasă haine pe calorifer. Dar când vine cineva, toate aceste activități normale trebuie să dispară sau măcar să pară controlate. Locuința devine, pentru câteva ore, varianta ei de paradă, renunțând la dezordinea care pulsează viu ca să înghețe într-o încrengătură de cutume aproape muzeale.

Urbanizarea, blocul, serviciul, școala, fabrica, administrația, vecinătatea de scară și prieteniile de cartier au lărgit enorm cercul vizitei. Nu mai mergeai doar la mamă, la fini sau la nași. Te duceai la colegi, la vecini, la prieteni, la oameni cunoscuți în concediu, la familia copilului cu care se juca al tău, la cineva care te ajutase cu o aprobare, cu o programare, cu o piesă, cu o vorbă bună. Vizita devenise o instituție populară a relațiilor. Prin ea se întreținea apropierea, se schimbau informații, se verificau alianțe, se plăteau simbolic datorii mici, se legau prietenii, se consolidau dependențe.

În comunism, într-o lume cu puține spații publice confortabile, casa a ținut loc de cafenea, salon, club, rețea socială și birou informal de schimburi. În sufragerie se discutau serviciul, copiii, rudele, lipsurile, concediile, doctorii, șefii, școala, șansele, mărfurile care „s-au băgat”, filmele văzute, bancurile auzite, micile catastrofe ale blocului și marile neajunsuri ale țării. Se vorbea tare despre fleacuri și mai încet despre lucrurile serioase. Vizita era spațiul în care viața oficială se topea în viață domestică, iar oamenii își spuneau unii altora ce se putea spune.

În acest decor apare cealaltă poruncă: să nu te duci cu mâna-n fund. Formula e brutală, dar tocmai de aceea adevărată. „Mâna goală” sună politicos, aproape urban. „Mâna-n fund” vine dintr-o morală populară mai aspră, în care lipsa darului nu e doar omisiune, ci rușine. Cine se duce cu mâna-n fund intră în casa altuia fără să recunoască efortul primirii. Trece pragul ca și cum i s-ar cuveni. Se așază în fața cafelei, a prăjiturilor, a timpului gazdei și a ordinii făcute în grabă fără să fi adus niciun semn de bună-cuviință.

Obiceiul vine dintr-o lume veche, în care vizita era legată de relații puternice. La părinți, la nași, la fini, la rude apropiate nu mergeai oricum. Duceai ceva nu pentru valoarea obiectului, ci pentru legătura pe care o confirma. O găină, o sticlă, niște ouă, o prăjitură, un cozonac, o pungă cu fructe, o cafea, o bucată de carne, ceva „de la noi” sau „pentru copii” spuneau că vizita nu e consum, ci schimb. Darul ținea vie relația. În forma urbană a vizitei, acest cod s-a extins asupra colegilor, vecinilor și prietenilor. Nu puteai veni oricum, fiindcă nici relațiile noi nu erau lipsite de obligații.

Darul de vizită a devenit, astfel, o mică vamă simbolică. Nu conta întotdeauna ce aduceai, dar era important să aduci. Cafeaua, florile, ciocolata, sticla de vin, prăjiturile, bomboanele, fructele, sucul pentru copii, pachetul frumos, săpunul fin sau o atenție „pentru casă” funcționau ca pașaport social. Ele spuneau că musafirul nu vine să ia doar loc pe canapea. Totul presupunea un gest, o recunoaștere rituală.

În casele noastre, darul a avut uneori o viață mai lungă decât vizita. Cutia de bomboane primită sâmbătă putea pleca mai departe duminica. Sticla bună rămânea nedesfăcută, așteptând o ocazie mai importantă sau o vizită la cineva mai pretențios. Cafeaua rară se punea deoparte, nu se consuma la întâmplare. Săpunul străin parfuma timp de luni întregi rufele călcate, fără să atingă apa. Unele obiecte nu circulau pentru plăcere, ci pentru prestigiu. Ele se mișcau din casă în casă ca niște mici ambasade ale politeții. Copilul care deschidea o ciocolată „pusă bine” nu mânca doar un dulce ; sabota, fără să știe, diplomația familiei.

Vizita avea și un teatru verbal precis. Musafirul întindea punga, gazda spunea „vai, dar nu trebuia”, musafirul răspundea „e o nimica toată”, gazda insista „data viitoare să nu mai aduceți nimic”, deși toți cei de față știau că nu va fi cazul. Aceste formule nu erau ipocrizie simplă. Ele țineau ritualul în echilibru. Gazda nu părea lacomă, musafirul părea zgârcit și niciunul nu încălca regula. Politețea funcționa printr-o mică minciună comună, rostită cu grație domestică.

Musafirul neanunțat strica această coregrafie, fiindcă venea peste casă înainte ca gazda să se pregătească. De aceea vizita spontană avea farmec, dar și cruzime. Ea păstra ceva viu, omenesc, cald: faptul că oamenii puteau trece unii pe la alții fără programare, fără mesaj, fără calendar comun. În același timp, prindea casa în dezordine și musafirul în improvizație. O vizită făcută „din drum” cerea măcar o justificare, o pungă cumpărată repede, o floare de la colț, o ciocolată luată pe fugă, orice putea salva obrazul.

Postcomunismul a schimbat decorul, dar nu a desființat reflexul. Telefonul mobil, WhatsApp-ul și oboseala vieții grăbite au redus vizita spontană. Azi întrebi înainte: „sunteți acasă?”, „putem trece?”, „nu deranjăm?”. Vizita a devenit mai programată și mai rară. Oamenii se văd la terase, în oraș, la evenimente, în vacanțe scurte sau în fotografii. Casa s-a închis puțin. Intimitatea e mai apărată, timpul e mai fragmentat, iar musafirul neanunțat pare uneori o agresiune, nu o bucurie.

Totuși, cele două porunci au supraviețuit. Casa nemăturată încă produce panică. Nu mai vine neapărat vecina de la trei, dar poate apărea curierul, instalatorul, o rudă, un prieten, cineva care „era prin zonă”. Fundalul inevitabil al conversațiilor „pe video” a dus mai departe aceeași rușine: muți rufele din cadru, alegi peretele bun, ascunzi dezordinea sub limita camerei. Vizita digitală a păstrat reflexul celei vechi. Ochiul celuilalt intră tot în casă, chiar dacă intră prin ecran.

Nici obiceiul aducerii de daruri nu a dispărut. Când mergem la cineva, tot luăm ceva. O sticlă de vin, o cutie de prăjituri, flori, ciocolată pentru copil, cafea bună, ceva artizanal, ceva „mic”. Gazda spune în continuare „nu trebuia”, iar musafirul știe că trebuia. Poate că darul e cumpărat acum din supermarket, comandat online sau ales mai sofisticat, dar regula rămâne aceeași. Nu intri în casa omului fără un semn că ai înțeles vizita ca relație, nu ca simplă deplasare.

Vizita românească a stat mereu între două rușini: cea a gazdei de a fi prinsă cu viața la vedere și cea a musafirului de a intra fără nimic în mâini. De aici i-au venit și farmecul, și tensiunea. Ea a fost apropiere și control, bucurie și examen, generozitate și obligație, intimitate și spectacol. În spatele cafelei turnate în cești, al prăjiturilor puse pe farfurie și al pungii întinse la intrare se vede o întreagă morală casnică: omul trebuie să fie primit cum se cuvine, dar trebuie să știe și cum se intră. Deși... Casa poate fi nemăturată, fiindcă viața e mai rapidă decât mătura. Musafirul, însă, dacă are puțin obraz, nu vine niciodată cu mâna-n fund.

„Pe vremea voastră exista ceva gen Glovo?”, m-a întrebat fiica mea, cu firescul unei generații pentru care orice nevoie pare să aibă o interfață, un buton și un om care apare pe hartă. Întrebarea m-a amuzat fiindcă răspunsul simplu ar fi fost să spun nu, iar adevărul cerea o mică istorie a foamei organizate, a confortului livrat și a neîncrederii românești față de oricine se așază între om și marfă. Da, exista ceva care putea aduce vag cu ideea de comandă la domiciliu. Se numea Telemarc, iar numele lui suna mai modern decât lumea în care funcționa.

Cuvântul avea ceva comic și aproape occidental. „Tele” venea limpede de la telefon, acel aparat fix care transforma orice solicitare într-un mic ritual domestic: ridicai receptorul, așteptai tonul, formai numărul, sperai să răspundă cineva. „Marc” ducea cu gândul, măcar prin hazard sonor, la englezescul market, deși piața reală a comunismului românesc avea prea puțină legătură cu sensul liber și abundent al cuvântului. Într-o țară în care rafturile goale deveniseră peisaj cotidian, un serviciu cu nume de livrare modernă era o glumă administrativă. Doar că noi nu prea știam asta.

Telemarc poate fi descris, pentru un tânăr crescut cu aplicații, ca un strămoș îndepărtat al livrării urbane. Comandai prin telefon, iar cineva îți aducea produse acasă, într-o formulă care astăzi pare elementară. Diferența majoră stătea însă în natura economiei din jur. În prezent, livrarea rezolvă mai ales distanța dintre poftă și comoditate; atunci, livrarea atingea o problemă mult mai grea, aceea a accesului la marfă. La Telemarc se găseau ulei, zahăr și, uneori, chiar cafea solubilă.

România comunistă târzie funcționa printr-o distribuție duală. Exista traseul oficial, cu magazin, coadă, galantar și vânzătoare, iar peste el se suprapunea traseul real, alcătuit din depozite, servicii, relații și scoateri pe ușa din spate. O parte imensă din bunurile rare era cumpărată direct din depozite de cei cu intrare sau dispărea prin furturi tolerate sau schimburi de favoruri. Publicul obișnuit întâlnea marfa abia după ce partea cea mai bună fusese deja extrasă din circuit.

Aici se naște prima formă a economiei suspiciunii. Omul care avea acces la marfă devenea, aproape automat, suspect. Magazionerul nu părea un simplu lucrător, iar vânzătoarea nu era o simplă femeie de la Alimentara. Contabilul-șef al unui restaurant avea acces nelimitat la carne, ceea ce îl transforma în nababul scării sale de bloc, cel de la care puteai căpăta (plătind cât nu face) o ciozvârtă de miel de Paște sau trei cârnați de ziua soacrei. Fiecare putea fi bănuit că știe mai mult decât spune, că păstrează pentru cine trebuie, că mută bunurile după o hartă ascunsă a relațiilor.

Într-o asemenea lume, „învârtitul” era o figură socială mult mai importantă decât livratorul. El aducea dovada că sistemul putea fi ocolit, iar asta devenise o competență socială respectată și detestată în același timp. Avea informație, relație, moment potrivit și, mai ales, acces la spații unde cetățeanul obișnuit nu intra niciodată. Suspiciunea publică se hrănea din această diferență de acces: dacă tu stăteai la coadă și altul cumpăra din depozit, între voi nu mai era doar o diferență de noroc, ci o fisură morală.

Livratorul, în formele lui succesive, a reprezentat mereu o alteritate. Cel comunist, când apărea în preajma mărfii rare, părea că vine dintr-o religie clandestină a banului nemuncit și a pilelor, una în care se ardeau țigări Kent în loc de lumânări și se bea whisky în loc de agheasmă. Nu era neapărat bogat, dar părea legat de o avuție secretă care alunga penuria, de lumea în care se făcea rost, se punea deoparte, se scotea pe sub mână și se rezolva fără bon. Livratorul actual poartă alt tip de alteritate: vine adesea din altă țară, are altă religie, alte reflexe urbane și, uneori, o părere proprie despre regulile de circulație.

Această continuitate a alterității spune ceva important despre client. Omul care primește marfa la ușă are nevoie de cel care o aduce, dar nu îl integrează cu adevărat în lumea lui. Îl acceptă ca funcție, îl respinge ca prezență, îl reduce la un rol util și neliniștitor. În comunism, livratorul sau intermediarul mirosea a relație vinovată; astăzi miroase a străinătate, precaritate și oraș accelerat.

După 1990, între Telemarc și Glovo s-a așezat o verigă pe care memoria publică a tratat-o aproape cu furie: clasa „privatizaților”. Au apărut consignațiile, buticurile, tarabele, micile magazine improvizate și primii oameni care vindeau altfel decât statul. Pentru mulți români, ei nu au fost întreprinzători, ci profitori ai dezordinii, oameni care transformaseră libertatea în adaos comercial. Din rafturile lor înghesuite, tranziția a învățat primele forme ale abundenței scumpe.

Consignația a fost puntea dintre depozitul comunist și aplicația contemporană. Acolo se întâlneau marfa occidentală, banii puțini, dorința de noutate și bănuiala că cineva câștigă prea mult din simpla trecere a obiectului dintr-o mână în alta. Blugii, casetofoanele, parfumurile, cafeaua, gumele, jucăriile și hainele aduse de prin Turcia sau Germania păreau să vină dintr-o lume mai liberă, dar și dintr-o moralitate tulbure. „Privatizatul” a devenit repede o figură detestată fiindcă vindea lucruri dorite, iar dorința săracă suportă greu pe cel care îi pune preț.

După această etapă, marfa a ieșit la vedere cu o energie aproape indecentă. Magazinele s-au umplut, vitrinele au început să strălucească, publicitatea a transformat abundența într-un limbaj zilnic. Foamea veche a fost înlocuită treptat de oboseala alegerii, iar cumpărătorul a trecut din umilința cozii în amețeala raftului plin. Intermediarul nu a dispărut; s-a multiplicat, s-a profesionalizat și a început să emită factură.

Glovo, Tazz sau Bolt Food par să aparțină unei lumi complet diferite. Comanda nu mai trece prin telefonul fix, ci printr-un ecran care îți arată meniuri, distanțe, tarife și traseul livratorului. Clientul nu mai așteaptă vestea că „s-a băgat” ceva la magazin; urmărește pe hartă un scuter care întârzie la semafor. Bunul dorit există, poate fi fotografiat, comparat și comandat, iar neliniștea se mută din zona accesului în zona serviciului.

Suspiciunea rămâne însă surprinzător de vie. Clientul de azi se întreabă dacă livratorul a umblat la pungă, dacă restaurantul a pus porția corectă, dacă aplicația a umflat prețul, dacă bacșișul chiar ajunge unde trebuie. În comunism, se bănuia că marfa fusese oprită înainte de raft. Astăzi se bănuiește că drumul până la ușă ascunde un adaos nedrept.

Figura livratorului străin adaugă un strat mai dur acestei neîncrederi. Românii care au fost priviți ani la rând în Occident ca muncitori estici, ieftini și suspecți, repetă acasă același reflex asupra nepalezului, indianului sau pakistanezului care le aduce mâncarea. În limbajul brutal al străzii, el devine repede „străinul smolit la față”, o prezență utilă și inconfortabilă în același timp. Îi vrem serviciul, îi folosim munca, apoi îl privim ca pe o intruziune în scara blocului.

Scena spune mai mult despre noi decât despre livrator. Omul care urcă liftul cu punga în mână nu a inventat precaritatea, comisionul sau dependența de aplicație. El este partea vizibilă a unui mecanism care rămâne, în mare parte, ascuns clientului. Tocmai de aceea suportă o parte disproporționată din suspiciune: e mai ușor să te uiți neîncrezător la chipul celui de la ușă decât la structura economică din telefon.

De la livratori, suspiciunea se extinde firesc spre ceilalți intermediari ai prezentului. Agentul imobiliar pare să se așeze între om și apartamentul dorit, brokerul între client și credit, consultantul între nevoie și soluția deja împachetată comercial. Mulți sunt priviți ca un apendice scump al societății de consum, o prezență care nu produce obiectul, dar taxează accesul la el. În ochii publicului, intermediarul contemporan nu mai ascunde neapărat marfa; el pare să scumpească drumul până la ea.

Paradoxul prezentului vine tocmai din promisiunea accesului direct. Societatea digitală îți spune că totul e la un click distanță, dar aproape fiecare click deschide o poartă administrată de altcineva. Vrei mâncare și apare platforma; vrei casă și apare agentul; vrei credit și apare brokerul; vrei preț bun și apare comparatorul. Lumea pare mai transparentă decât în comunism, numai că transparența ei e plină de condiții, comisioane și termeni scriși mărunt.

În comunism, omul bănuia că este furat fiindcă nu ajungea la marfă. În capitalismul de platformă, bănuiește că este taxat fiindcă ajunge prea ușor la ea. Atunci îl enerva ușa închisă a depozitului, acum îl enervează taxa de livrare, comisionul agentului și algoritmul care modifică prețul fără explicație omenească. În ambele lumi, între dorință și obiect apare cineva care devine imediat vinovat.

„Pe vremea voastră exista ceva gen Glovo?” rămâne, până la urmă, o întrebare serioasă. Exista Telemarc, dar funcționa și o economie a accesului strâmb, în care bunurile rare circulau prin spatele lumii vizibile. Astăzi există Glovo, iar odată cu el o economie a confortului suspect, în care aproape orice poate veni la ușă, cu prețul unei noi dependențe de intermediari. Economia suspiciunii, adică drumul de la Telemarc la Glovo nu descrie doar trecerea de la telefonul fix la aplicație, ci permanența unei bănuieli românești: între noi și lucrurile dorite se află mereu cineva care câștigă prea mult, știe prea multe sau vine dintr-o lume pe care nu o înțelegem până la capăt.

Istoria sărăciei noastre este evitată în tratate, dar poate fi lesne citită în evoluția aparatelor din case. Obiectele acestea spun o poveste mai limpede decât multe discursuri despre modernizare. România nu a trecut direct de la lipsa frustrantă la starea actuală de invazie a chinezăriilor ieftine. Am avut, mai întâi, absență, apoi robustețe sovietică și trăim azi prin imitația ieftină a unei lumi occidentale mult visate.

Titlul acestei povești e o formulă din socialism, spusă cu umor, resemnare și un fel de mândrie defensivă: „lucrul nostru nu-i frumos, da’-i balșoi și sănătos”. Nu era o simplă glumă despre obiecte urâte. Era o filozofie materială. Dacă nu aveam finețe, aveam greutate. Dacă nu aveam design, aveam tablă groasă. Dacă nu aveam varietate, aveam durată. Dacă nu aveam acces la frumusețea lucrurilor făcute pentru consumatorul răsfățat, ne consolam cu obiectul care părea construit să supraviețuiască unui cutremur, unui scurtcircuit și unei generații întregi de reparații cu șurubelnița. Mai era, desigur, și corolarul acestui enunț, cel care se juca zglobiu cu limba rusă, spunând „când poporul e nărod și știința-i năucă, munca e o trudă”.

În epoca interbelică, atunci când Occidentul își transforma orașele în vitrine ale confortului tehnic, România trăia modernitatea mai mult prin privire și zvonuri decât prin posesie. În marile capitale europene, aparatele intrau în baruri, cafenele, hoteluri, redacții, birouri și locuințe burgheze. Radioul devenea mobilier sonor al lumii moderne. Espressoarele, mixerele, frigiderele timpurii, aspiratoarele, ventilatoarele, telefoanele, aparatele de proiecție și reclamele luminoase schimbau ritmul vieții urbane. Cafeneaua occidentală nu mai era doar loc de conversație, ci spațiu tehnic: aparat de cafea, casă de marcat, telefon, lumină electrică, jukebox, radio, vitrină frigorifică. Lumea se accelera și se micșora în jurul unor obiecte tot mai specializate.

La noi, modernitatea exista, dar era subțire, discontinuă, așezată în insule. Bucureștiul avea vitrine, hoteluri, magazine elegante, cafenele și case în care se vedea altă lume. Câteva orașe mari își formau elitele, își afișau pălăriile, ceaiurile, aparatele de radio, automobilele și interioarele cu pretenții occidentale. Dar grosul societății rămânea departe de această abundență tehnică. Satul românesc, mahalaua, târgul modest și gospodăria săracă nu intrau în modernitate prin aparat, ci prin zvonul despre aparat. Pentru mulți oameni, radioul nu era un lucru din casă, ci un lucru din casa altuia. Telefonul era al instituției. Automobilul era al boierului, al doctorului, al prefectului, al celui care trăia deja într-un alt regim al lumii.

Această sărăcie avea rădăcini mai adânci decât simpla întârziere economică. Spațiul românesc nu a cunoscut belșugul lung al cuceririlor, nici avantajele porturilor oceanice, nici acumulările coloniale care au umplut alte piețe cu mărfuri, capital, mirodenii, metale, mașini, stofe și obiecte de lux. A fost prea des loc de trecere, de tribut, de margine imperială, de refacere după incendii, ocupații, războaie și schimbări de stăpânire. Acolo unde alții au strâns, noi am reparat. Acolo unde alții au rafinat confortul, noi am luat-o de la început. Iar și iar. Din această succesiune de începuturi forțate s-a născut o relație specială cu obiectul: obiectul dorit, obiectul rar, obiectul care trebuie ținut, păzit, peticit, transmis.

Comunismul a schimbat raportul cu aparatul, dar nu a vindecat sărăcia. A populat casele cu obiecte care înainte fuseseră rare, însă le-a adus sub semnul economiei planificate, al penuriei și al modelului socialist de producție. Expresia oficială era perfectă: „bunuri de folosință îndelungată”. Nu bunuri frumoase. Nu bunuri elegante. Nu bunuri care te seduc, se schimbă, se diversifică și îți dau senzația alegerii. Bunuri de folosință îndelungată. În această formulă birocratică stă o întreagă estetică: obiectul trebuia să reziste, să fie reparabil, să aibă piese schimbabile, să suporte tensiune proastă, utilizare dură, improvizație, mâini nepricepute și service întârziat.

Radioul comunist ilustrează perfect această logică. În timp ce japonezii miniaturizau lumea și se jucau cu tranzistoare portabile, la noi aparatul de radio ocupa loc serios în cameră. Avea carcasă mare, adesea de lemn, butoane rotunde, scală luminată, stofă peste difuzor și o solemnitate aproape religioasă. Stătea pe masă, pe comodă, în bibliotecă, lângă peștele de sticlă, vaza grea și mileul care proteja suprafețele de viața însăși.

Televizorul a continuat aceeași genealogie a obiectului greoi și respectat. Diamant, Rubin, Sport, Telecolor, Cromatic: nume care promiteau strălucire, dar ofereau mai ales cutii masive, ecrane mici, imagine capricioasă și reglaje empirice. Antena trebuia mișcată. Butonul trebuia rotit cu grijă. Uneori îi dădeai o palmă, ca unui animal încăpățânat. Aparatul era altarul serilor cu două ore de program, obiectul în jurul căruia se adunau vecinii când se transmitea ceva important, dovada că familia intrase măcar parțial în secolul imaginii.

Frigiderul era alt monument al robusteții. Fram, Arctic, ZIL și alte modele albe, grele, zgomotoase, cu garnituri care se încăpățânau să cedeze, cu congelator mic și rafturi care nu știau nimic despre ergonomie. Un frigider era apreciat pentru faptul că „merge”. Dacă huruia, însemna că muncește. Dacă vibra, însemna că are motor. Dacă se strica, se chema un meșter. Nu se arunca niciodată fiindcă trebuia ținut în viață.

Mașina de spălat a intrat în case cu aceeași promisiune parțială de confort, fiindcă era un compromis între munca manuală și mecanizarea zgomotoasă. Modele cu storcător separat, furtunuri, apă turnată și scoasă, vibrații, curele, garnituri, improvizații. Baia devenea atelier. Femeia nu era eliberată miraculos de muncă, ci doar mutată într-o altă activitate: supravegherea mașinii. Aparatul ajuta, dar cerea prezență, atenție, răbdare și un nivel de intimitate tehnică pe care capitalismul de mai târziu avea să-l distrugă.

Aspiratorul semăna cu o mică butelie trasă prin casă. Greu, zgomotos, cu furtun rigid, roți încăpățânate și miros de praf încălzit. Mixerul, râșnița, robotul de bucătărie, când apăreau, aveau puține funcții și un zgomot de uzină miniaturală. Mașina de cusut, fie vechiul Singer moștenit, fie variantele socialiste, lega două epoci: gospodăria care economisea și gospodăria care producea singură ceea ce nu putea cumpăra ușor.

Acest model material se vedea și dincolo de electrocasnice. Parfumurile rusești nu sugerau, atacau. Le simțeai înainte să vezi persoana. Aveau o forță aproape militară, ca și cum discreția ar fi fost o formă de slăbiciune. Căciulile de blană, mari, rotunde, copleșitoare, contrastau cu fesurile, beretele și pălăriile chic din fotografiile occidentale. La noi, capul nu se împodobea, se fortifica. Paltoanele groase, cojoacele, stofele tari, pantofii grei și gențile rigide purtau aceeași idee: dacă nu e zdravăn, nu e bun.

După 1990, lucrurile s-au schimbat brutal, dar sărăcia a rămas oarecum aceeași. România a intrat în comerțul mondial cu ochii larg deschiși, dar cu buzunarele goale. Vitrinele s-au umplut de aparate colorate, ușoare, lucioase, mici, ambalate seducător. Lumea după care tânjisem a devenit accesibilă, dar adesea în varianta ei de bazar, promoție, teleshopping, supermarket și tarabă. Am scăpat de obiectul comunist butucănos și am descoperit obiectul capitalist fragil. Chinezăria ieftină a devenit prima formă populară a sincronizării cu Occidentul.

Casetofoanele cu luminițe, combinele audio cu dublu deck, radiourile cu ceas, lanternele reîncărcabile, telefoanele fără nume, aparatele de masaj, uscătoarele de păr, mixerele ușoare, prăjitoarele, sandwich-makerele, storcătoarele, fiarele de călcat cu abur, aspiratoarele colorate și roboții de bucătărie cumpărați pentru trei funcții spectaculoase au intrat în case ca promisiuni de viață occidentală. Multe au crăpat repede. Butoanele au cedat. Plasticul s-a rupt. Încărcătoarele s-au pierdut. Piesele nu se găseau sau costau cât aparatul. În comunism, chemam vecinul să repare. În capitalismul ieftin, aruncam și cumpăram altul la reducere.

Carcasa televizorului s-a subțiat, dar precaritatea lui a rămas aceeași. Cutia grea, reparabilă, a fost înlocuită de ecranul plat, frumos, vulnerabil, cumpărat uneori la ofertă, în rate, cu marcă obscură sau garanție care expira exact înaintea primei defecțiuni serioase. Frigiderul huruind ca o locomotivă a fost înlocuit de combina frigorifică lucioasă, cu sertare transparente și plastic care se fisurează. Mașina de spălat a devenit automată, plină de programe, afișaje și promisiuni de economie, dar reparația ei a devenit un calvar: placa electronică, pompa, rulmentul, manopera, transportul...

Telefonul mobil a dus povestea până la capăt. De la aparatul fix, greu, instalat cu așteptări și intervenții, am trecut la mobilul mic, apoi la smartphone-ul care încape în palmă și poartă în el banca, fotografia, televizorul, radioul, ziarul, harta și magazinul. Dar și aici sărăcia a produs imitație. Ultimul model dorit era în vitrină sau în reclama de pe internet; în mână ajungea adesea telefonul „aproape ca”, marca ieftină, copia acceptabilă, aparatul luat în rate, husa cu sclipici care trebuia să completeze prestigiul lipsă. Obiectul a devenit mai frumos, dar visul din jurul lui a rămas mai mare decât puterea de cumpărare.

Am avut întâi vitrina fără obiect, apoi obiectul fără frumusețe, apoi frumusețea fără durată. În această succesiune se vede mai bine destinul nostru material decât în multe formule solemne despre identitate. Sărăcia ne-a obligat la absență în interbelic, la sovietizare în comunism și la imitație în capitalism. Ea a făcut ca obiectul modern să ajungă târziu, greu, urât, reparabil, apoi lucios, ieftin și trecător. De aceea, „balșoi și sănătos” nu e doar o glumă despre aparate vechi. E amintirea unei lumi care nu și-a permis finețea și a învățat să respecte greutatea. În casele noastre, istoria mare s-a așezat pe mileu, a huruit în baie, a înghețat în frigider, a parfumat liftul și s-a stricat, discret, la câteva zile după ce a ieșit din garanție.