Sunt 100 de hectare de pășune, pe acestea le folosesc strict pentru pășunat, unde vacile sunt mutate o dată la două săptămâni. Fânețele ocupă 80 de hectare și le folosesc pentru cosit, ca să aibă mâncare pe timp de iarnă la animale.

Ce fac cu terenul și cu animalele?

Cele aproape 200 de vaci pasc pe hectarele de fâneață și pășune câte două săptămâni într-o zonă. Sunt apoi mutate într-o altă zonă pentru ca fâneața să se refacă și să se evite, astfel, pășunatul intensiv. Această practică vor să o facă cunoscută și fermierilor din zonă, ca să nu epuizeze resursele pe care le oferă solul. Însă se lovesc de provocări atunci când vor să creeze parteneriate cu fermierii din zonă.

Subscribe now

Fermierii preferă să țină vacile aproape de ei, într-un singur loc, de teama urșilor. Apoi ar fi lipsa forței de muncă, nu sunt oameni care să mute gardurile electrice sau care să se asigure că este apă peste tot.

„Logistic este o bătaie de cap, dar este benefică pentru natură și pentru vaci”, spune Mădălina Marian, biolog și coordonator al Centrului pentru Natură Angofa.

Ideală pentru centrul Angofa ar fi cosirea manuală a pajiștilor, însă acest proces ar lua foarte mult timp și vremea nu e întotdeauna prietenoasă. Însă o soluție este un utilaj Brillmayer, care se pretează doar pentru suprafețe mici. Funcționează foarte bine și pe fânețele din Angofa, nu taie iarba adânc, are roți care aerează solul și semințele pătrund ușor în sol.

Ce fac totuși sătenii din zonă și afectează mediul?

Mădălina Marian spune că localnicii nu sunt de judecat, pentru că avem nevoie cu toții de agricultură. Colaborarea cu fermierii este indispensabilă, fiindcă prin intermediul lor punem hrană pe masă. La Angofa, ei nu opresc activitățile fermierilor din zonă, ci caută constant soluții ca să sprijine atât fermierii, cât și mediul.

Fluturele albăstrelul argintiu al furnicilor

Restul suprafeței de teren (100 hectare pășune, 80 pentru fânețe), este o zonă inclusă într-unul dintre proiectele LIFE Metamorphosis, în care au introdus o specie de fluture, amenințată din cauza pierderii habitatului. Phengaris teleius (albăstrelul mare al furnicilor) este fluturele cu ciclu de viață aparte, pentru că are nevoie, ca să se înmulțească, nu doar de floare, ci și de furnici.

„Fluturii diferă ca familie și specie. Sunt fluturi care trăiesc trei săptămâni, alții care hibernează pe timp de iarnă ca și adulți. Fluturii nu trăiesc doar o zi și atât.”

Acest fluture, albăstrelul argintiu al furnicilor, depinde de trei elemente ca să supraviețuiască: are nevoie de o plantă care este specia gazdă, sorbestreaua, pe care își depune ouăle când este înflorită.

Ulterior, larvele coboară de pe plante și încep să imite feromonii reginei furnici din genul Myrmica (o specie de furnică aparte, pentru că nu face mușuroaie, totul se petrece în subteran).

Astfel, fluturele păcălește furnica făcând-o să creadă că este larva ei. Furnica duce larva în mușuroi, o crește, o hrănește, fluturele în acest timp își face tot stadiul de metamorfoză în subteran. Și apoi iese la suprafață foarte repede, deoarece în momentul în care ar ieși din crisalidă, furnicile ar ataca și fluturele ar muri. Revenind, însă, la plantă, aceasta are nevoie de pajiști și fânețe umede.

Donează aici pentru De la sat

Studenții care vin la Centrul de Educație pentru Natură din Angofa

Daisy studiază biologia la universitate și anul următor o să își înceapă studiile de master. Ne arată câteva capcane pentru mamifere mici: șoareci, șobolani și chițcani.

Cum funcționează capcanele:

Pun momeală și un așternut moale în partea din spate. Mamiferul vine, atras de mâncare, intră înăuntru și va fi blocat acolo. Așternutul și mâncarea îl țin cald și hrănit — folosesc ovăz și unt de arahide, care sunt surse bune de calorii. Capcanele le pun seara și le verifică dimineața devreme, ca să evite căldura zilei, dar și ca să nu se supraîncălzească animalele. Când deschid capcanele, iau măsurători: câte grame au, ce sex au, ce lungime, estimează cât de grăsuți sunt. Asta le oferă o imagine despre ce specii sunt în zonă și cât de sănătoase sunt. De exemplu, dacă sunt mulți tineri în aceste capcane, este un semn bun.

Bethany din Cantebury, Anglia este interesată de viața din sălbăticie. A venit la Centrul din Angofa pentru două săptămâni și a spus că este fascinant totul. Studiază conservare și ne-a spus că a văzut specii aici pe care nu le-a mai văzut nicăieri până acum.

Sara a fost pentru prima dată la Angofa anul trecut printr-un proiect Erasmus Rural Mobility. Ea participă la monitorizarea fluturilor zi de zi, căci au o aplicație în care încarcă toate datele în cloudul european pentru speciile de fluturi de zi. A revenit anul acesta și pe lângă activitatea profesională, care presupune cercetări asupra gândacului de bălegar se implică și în coordonarea grupurilor și învață ce presupune lucrul la un ONG.

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe Instagram. Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Grădini și case de vacanță

Angofa e un cătun, în județul Mureș, cu doar patru case, unde câțiva oameni își țin grădină sau casă de vacanță, nu are electricitate, asfalt, canalizare sau rețea de gaz. Ar fi două motive pentru care locuitorii de aici și-au mutat casele în Sighișoara în comunism:

1. comuniștii investeau în infrastructura de la oraș, nu de la sat, de aceea oamenii au plecat văzând că nu se investește deloc;

2. una dintre cele mai mari alunecări de teren din țară se desfășoară pe aceste meleaguri.

Subscribe now

2016, un moment al renașterii

Începând cu anul 2016, satul a primit un destin nou, datorită fundației ADEPT, cu sediul în satul Saschiz. Au fondat ONG-ul în anul 2004 și mizează pe conservarea mediului și pe sprijinirea dezvoltării rurale durabile în Transilvania. Printre colaboratorii lor se numără și Fauna & Flora — cea mai veche organizație internațională de conservare a naturii din lume. Ei le-au recomandat, ca ONG de conservare, să achiziționeze terenuri în zonă și să pornească efectiv pe drumul conservării biodiversității.

„Având teren propriu poți să experimentezi și să faci conservare și protejare exact așa cum îți propui, fără să fii condiționat”, ne explică Mădălina Marian, biolog și coordonator al Centrului pentru Natură Angofa.

Parteneriatele cu fermierii sunt excelente și oricum au proiecte comune pentru conservare, dar achiziția de terenuri era un atu. La acel moment Angofa prezenta un potențial imens, pentru că erau multe terenuri de vânzare, unele ultra-pășunate. Astfel, au început să facă restaurare ecologică și să protejeze biodiversitatea.

Colinele Transilvaniei

Au amenajat aici o fermă demonstrativă, au renovat o gospodărie tradițională, Casa Maria, și fosta clădire a școlii din sat, promovând biodiversitatea acestei zone — Colinele Transilvaniei — al doilea cel mai mare sit Natura 2000 din România, după Delta Dunării.

În 2016, Răzvan Popa (biolog și coordonator de proiecte la ADEPT), care se ocupa de managementul pajiștilor, a făcut un plan de pășunat, care viza și preluarea unor vaci Angus și acestea, prin rotație, pășunează diverse zone. Pasc maximum două săptămâni, apoi sunt mutate, ca să sporească refacerea florei.

„Am restaurant mai multe hectare de fâneață, iar prin intermediul vacilor le-am arătat fermierilor că îi înțelegem, știm cu ce se confruntă, dar am găsit soluții”, spune Mădălina.

Tot ea mărturisește că în primii ani au învățat cum funcționează și că în continuare învață, au schimburi de experiență cu fermieri din alte țări și împărtășesc tehnici de refacere a pășunilor.

Au în acest moment aproape 200 de hectare de teren, 120 de vaci și cam 70 de viței.

Evenimente pentru comunitate

Fundația ADEPT a început activitățile de educație și evenimentele culturale în anul 2019, ca să promoveze conceptul de biodiversitate a naturii.

„Pentru noi, românii, e foarte normal să ascultăm pajiști pline cu greieri”. Mădălina spune că „am avut un grup din Anglia și era un cuplu mai în vârstă, oameni extrem de modești, moștenitori ai unui castel, imobil aflat în familie de peste 800 de ani, cu activități turistice la castel, cu aproape 200 de angajați — totul foarte bine pus la punct. Ei au rămas efectiv fascinați că în pajiștile noastre poți să vezi așa diversitate de plante și animale, poți auzi așa de multe sunete ale insectelor. Au fost șocați că au văzut un cal de iarbă”.

Sunt specii care nu se mai întâlnesc în restul Europei, iar aici sunt normale, de aceea fundația își propune să arate asta și românilor, dar mai ales să înțeleagă că trebuie protejate. Și încearcă asta prin evenimente.

Au organizat în aprilie 2026, un eveniment care își doresc să devină anual, Parada fluturilor, unde au creat zmeie în forma speciilor fluturilor care populează zona. Au lansat și 60 de zmeie, au avut muzică live la pian, plimbări ghidate de un entomolog (om de știință care studiază insectele).

Donează pentru De la sat

Sesiuni de cercetare, în vechea școală a satului

Pe lângă evenimentele la care participă comunitatea locală, la Centrul Angofa se desfășoară și vizite de lucru, care pot ține de la un weekend până la o lună. „Colaborăm foarte bine și cu școlile private. Vin de la Cluj, de exemplu, cu trenul, le luăm bagajele de la gară, apoi venim pe jos prin rezervația de stejari Breite către Angofa.” Lucrează și cu studenți internaționali.

Parteneriate cu școlile din România

Noi am fost cu Mădălina într-o seară la școală să ducă mâncare studenților și să ude plantele de acolo, au o mică grădină cu legume și plante aromatice.

Gardul care împrejmuiește plantele a fost creat în „Școala altfel” de copiii de la clasa a VII-a de la o școală din Sighișoara: au făcut gardurile, au pus semințele.

„Suntem parte a destinației Colinele Transilvaniei și pe teritoriul acesta sunt 44 de școli, noi lucrăm cu toate.”

În România mai sunt încă trei centre de educație pentru natură, dar cu specific diferit. Sunt foarte puține, comparativ cu alte țări, de exemplu în Cehia sunt 200 de astfel de centre. În afară, școlile sunt obligate să deruleze activități de educație pentru natură, în România, la acest moment nu este, avem Săptămâna Verde, dar nu e obligatoriu un parteneriat derulat cu un centru de educație pentru natură.

Am întrebat-o pe Mădălina cum îi simte ea pe copii atunci când pleacă după o activitate în centrul Angofa.

Spune că sunt mai multe categorii. Sunt grupuri cărora le iau telefoanele și protestează instant „Ce mă fac, vai, dar ce prostie! De ce am venit?! Cum adică ne iau telefoanele, nu se poate așa ceva. Ce mă interesează pe mine un stejar vechi de 500 de ani?” Apoi, la final nu mai vor să plece. În plus, își depășesc multe frici: «doamna, uite că nu mi-e frică, am pus mâna, uite pot să-l iau. Și uite, știu asta».”

Esența activităților cu copii

Partea de cercetare ocupă un loc important în activitatea centrului de la Angofa, fiind un punct de interes pentru domeniul biologiei și nu numai. Însă, Mădălina punctează importanța activităților dedicate copiilor din școlile românești:

Când avem activități, noi nu ne dorim automat să devină viitor biologi sau viitori oameni de știință, ceea ce ar fi foarte fain, dar noi ne dorim, în special, să creștem dragostea de natură și să fie mai înrădăcinată în mințile oamenilor decât este acum.

Mădălina consideră că o introducere în conservarea și protejarea biodiversității îi va determina pe copii să se gândească de două ori sau de trei ori înainte să facă orice acțiune.

Ne dorim ca prin activitățile noastre să fie pur și simplu conștienți că nu putem să respirăm nici betoane și nici bani și că avem nevoie de natură. Și mai ales că nu natura este a noastră, este invers, noi suntem ai ei.

La Angofa am descoperit, cu adevărat, o comoară. Am fi stat acolo nu doar câteva zile, ci câteva luni, fiindcă la tot pasul am avut ceva de învățat, de descoperit. În acest newsletter De la sat, am scris mai mult despre nevoia de colaborare dintre astfel de centre și școlile din România. Într-un newsletter viitor o să povestim și despre vizitele de lucru ale studenților străini de la Școala din Angofa și despre provocările legate de pășunatul intensiv.

ATELIER DE LA SAT

Astăzi, 9 august, avem primul atelier la noi în gospodărie — plantăm, povestim despre legume, flori și pământ și ne adunăm în jurul mesei. Cinci producători locali au ales să ne fie alături la primul atelier și le suntem tare recunoscători! Merită cu tot dragul să-i numim aici și să îți recomandăm să le cumperi produsele, căci sunt foarte bune, făcute cu grijă și cu responsabilitate: Afumătoria Noastră (sat Dorobanț), Vechile Obiceiuri (sat Dorobanț), Magazia Morăriței (sat Probota), Cămara Gospodarilor (Iași) și Roxana Ghidim (sat Totoești).

Dacă îți dorești să participi la un atelier organizat de noi, dă-ne un mesaj. Mulțumim!

Sunt prietene de mai bine de 30 de ani, iar de două decenii ambele familii s-au mutat de la oraș la sat, în Hărman, județul Brașov. Ioana a locuit o perioadă în Elveția, unde a și descoperit o fermă de familie, care i-a plăcut foarte mult (Jucker Farm). A luat-o și pe Corina în explorare și spune acum că așa au fost plantate semințele visurilor, care au și dat roade.

Subscribe now

După ce au văzut conceptul din Elveția, s-au apucat de căutat un teren în sat. Prima dată au găsit unul de 20.000 de mp, care se apropia foarte tare de conceptul de fermă pe care-l avea Ioana în minte. Au văzut însă unul mai potrivit, de 5.000 de mp și l-au cumpărat.

„Bine că nu l-am luat pe acela mai mare, că nu i-am fi făcut față, în două e foarte greu”.

Se întâmpla în anul 2018 cumpărarea acestui teren, cu tot cu o casă săsească, de la 1856 — stă mărturie una dintre grinzile casei pe care este gravat anul construcției.

S-au apucat de renovat și reconsolidat, pentru că „era praf, e puțin spus; ne-am apucat întâi pe partea de restaurare a casei vechi, care-i de la stradă”. A venit însă pandemia, care a blocat foarte mult din procesul de renovare.

În acest timp, Ioana renunțase la locul său de muncă din contabilitate, dar Corina încă avea jobul de la oraș. Și-a dat și ea demisia și au înființat un punct gastronomic în Hărman, HOF Hărman (hof în germană înseamnă gospodărie). Citiseră un articol în Ziarul Financiar despre punctele gastronomice locale și li s-a părut că ideile — de a avea o fermă de legume și de a găti — se potrivesc cu ceea ce înseamnă PGL.

„Pentru Corina a fost foarte greu. Foarte greu, realmente, să vii de la un serviciu foarte bun, foarte bine plătit, și să alegi să vii în necunoscut”, spune Ioana, în timp ce ne servește cu o înghețată făcută în casă. A pregătit-o alături de două eleve de liceu, care studiază agroturism, venite la final de an școlar să facă practică aici.

Au rațe, găini, iepuri, câini, căprițe nigeriene, pisici și bibilici, iar înainte și după zona de animale se află cele două grădini: una cu straturi înălțate și cealaltă cu solarii și rânduri de legume. Cresc castraveți, tomate, ierburi aromatice, sfeclă, mangold, fenicul, praz, ceapă și usturoi, fructe de pădure și spanac. Ioana și Corina au inclus multe rețete din bucătăria veche transilvăneană în meniu, așa că au plantat și rubarbă, și coacăze, fructele introduse de sași în gastronomia locului.

În sezonul rece gătesc feluri de mâncare mai calorice, cu mai multă carne. Vara fac multe prăjituri, săsești în mare parte, cu fructe, cu rabarbăr (rubarbă), fac înghețate de casă, pregătesc salate multe. De la producătorii locali cumpără carne, brânzeturi și legume, tot bio, atunci când în grădina din spatele casei nu s-au copt.

Cum se împart sarcinile în gospodărie

Fetele spun că încearcă toate variantele ca să poată să acopere atât treburile din curte, cât și din bucătărie. Uneori, Corina vine în prima parte a zilei, iar Ioana vine un pic mai târziu și au un interval de o oră în care se intersectează și-și planifică lucruri: spun ce oferte de meniu mai au de trimis, ce au făcut până la ora asta și ce mai au de făcut. Alteori sunt amândouă: la plantat în grădină, la cules, la pregătirea conservelor pentru iarnă, mai ales că beciul este plin cu bunătăți.

Gătesc și se pregătesc temeinic pentru oaspeții pe care îi au, fiindcă „masa în sine, nu e numai masă. E poveste, în primul rând. Înseamnă că stăm cu oamenii, le explicăm mâncărurile pe care le facem chiar în ziua în care ne vin oaspeții, ca să fie totul proaspăt”, spune Ioana.

Ce include un meniu

La HOF Hărman un meniu este format din trei feluri de mâncare. Prima dată mizează pe produsele din comunitatea locală, ca atu de promovare a zonei, adică produse de carmangerie și brânzeturi, asociate cu dulcețuri făcute în casă.

La felul principal includ carnea de la măcelăria din sat, cu garnituri din legume, cu salate sau cu murături făcute de ele. Desertul este musai ceva reprezentativ pentru bucătăria veche transilvăneană, iar pentru băuturi au siropuri făcute în casă, șnapsuri, gutuiată, Krampampuli, bere românească, vin și cafea.

Ce nu (ar trebui să) găsești la un PGL

Ioana spune că n-ar trebui ca în meniul unui punct gastronomic local să regăsești cartofi prăjiți sau paste cu brânză. Nici să ceri un șnițel pentru copil. Spune că nu acesta este profilul unui PGL și că pentru astfel de mâncăruri există restaurantele.

Un PGL are un meniu prestabilit, sezonier, creat în jurul a ceea ce au producătorii să ofere în acea săptămână.

În relația cu producătorii, nu negociază niciodată, chiar dacă se cunosc și colaborează de mult timp. „Este munca lor și îi respectăm.” Nu fac rabat de calitate sau de preț, fiindcă asta ar însemna să se desconsidere pe ele și eforturile lor.

De ce este recomandată rezervarea?

Ca să poți lua masa la PGL în general, e recomandat să îți anunți sosirea cu cel puțin 24 de ore înainte. Nu este un moft, ci un privilegiu și un omagiu adus hranei: „Eu îi respect pe oaspeți prin faptul că ziua aceea o dedic gătitului, de aceea și ei trebuie să respecte gazda și să-i ofere timp să se pregătească”.

Esența unui punct gastronomic local

În timp ce savurăm o peltea de gutui făcută în stil ruladă cu nucă în interior, Ioana ne mărturisește că nu mâncarea este cel mai important lucru, deși te pregătești cu tot ce ai mai bun, să le pui pe masă.

Spune că mâncarea poate să fie la fel de bună sau neutră, ca la restaurant. Nici măcar ambianța nu contează atât de mult, pentru că poți să așezi o floare pe masă, să faci un artificiu, însă dacă ospitalitate nu e, oaspetele nu simte autenticitatea.

Pe lângă meniul stabilit, realizează uneori că mai fac ceva în plus, că povestesc multe despre mâncare și despre băuturile pe care le pun pe masă.

„Îi întrebăm pe oaspeți, de exemplu, dacă au băut mied, precursorul berii, și le spunem povestea miedului, ca să creăm punți.”

Un alt lucru care ne-a impresionat: dacă au o rezervare făcută de străini, se uită la prefixul numărului de telefon și deja au în minte ce punți de comunicare să creeze cu ei.

„Le-am spus unor elvețieni că un fel de-al lor reprezentativ este Rösti, așa că le-am povestit despre cartofii săsești cu mere. Asta înseamnă să te pregătești continuu, să citești, să înțelegi, să știi care sunt legendele locale și să povestești. Tot timpul spunem povestea care se află în spate.”

În spate am mers și noi ca să vedem curtea cu animale și grădinile. Tot ce e aici, are amprentele Ioanei și ale Corinei. Ele au vopsit, au tăiat cu flexul, au sudat.

„E mult suflet aici, căci despre asta e viața la țară. E și de muncă, dar e plăcut, pentru că tu ești beneficiarul.”

Dincolo de punctul gastronomic pe care l-au amenajat, Ioana și Corina au mereu în minte să ofere ceva comunității din Hărman. Organizează când pot concursuri (de șah) pentru copiii din sat, conferințe pentru medici și sunt gazde pentru piața volantă Hărman cu bun gust.

ANUNȚ DE LA SAT IMPORTANT

Am decis să facem primul atelier grădinăresc la noi în curte (comuna Miroslava, Iași) — se întâmplă duminică, 9 august, de la ora 11:00.

Facem un tur al grădinii, povestim despre legume, flori și pământ, apoi plantăm ca să mergi acasă cu un suvenir. În a doua parte a atelierului, ne adunăm în jurul mesei și mâncăm bunătăți de la producători locali (Afumătoria Noastră și Magazia Morăriței ne sunt parteneri și ne oferă produsele pentru atelier). Oferim și cafea, și ceva dulce.

Locurile sunt limitate, doar șase, iar participarea se face în schimbul unei donații de 200 de lei pentru proiectul De la sat. Dacă ești din zonă și vrei să participi, completează acest formular.

Dacă sunt prea mulți kilometri care ne despart, ajută-ne să documentăm și alte (po)vești de la sat, donează aici. Ne-am dori să ne permitem financiar cât mai des să ne luăm aparatul de fotografiat și reportofonul și să mergem în căutarea românilor care fac bine la ei în sat, așa cum am observat la Ioana și la Corina.

Subscribe now

Grădinărim din pasiune din anul 2020, când, neavând cu ce să ne mai ocupăm timpul în pandemie, am pus niște răsad de roșii, castraveți și ardei. În al treilea an, ne-am apucat și de filmat activitățile din grădină, mai ales că atunci am schimbat terenul și făceam totul de la zero din nou.

Acesta e al șaptelea sezon de grădinărit și multe lucruri le facem intuititv, pe altele le-am învățat pe parcurs, de aceea ne bucurăm întotdeauna să le împărtășim cu voi pe hectarele internetului. Acum șase ani nu știam ce e acela vermicompost, de exemplu, iar acum îl folosim de trei ori pe an în grădină. Înainte de a pleca în vacanță, am hrănit totul — legume, fructe, flori și pomi fructiferi — cu o doză generoasă de vermicompost.

Ajunși acasă am rămas șocați de câți castraveți erau, mai ales că s-a și rupt unul dintre suporți, de la atâta greutate. I-am eliberat acum și sperăm să dea rod în continuare. Am pus deja la murat în saramură, am mai oferit din ei și încă mai avem. Am mai cules vinete, păstăi, căpșuni, ardei de Padron (soiul spaniol, pe care îi tragem un pic la tigaie cu puțin ulei apoi sare pe deasupra) și câteva roșii.

Am mai primit câteva recomandări în comentarii: să tundem din frunzele morcovilor și ale prazului, ca să se îngroașe tulpina, respectiv rădăcina. Am făcut asta în totalitate la morcov (Doamne ajută!) și la câteva plante de praz. Tot printre sugestii a fost și culcarea cepei. Avem ceapă pusă în toamnă, care s-a culcat deja singură, ceapă pusă în primăvară pe care nu am îndrăznit sincer să o punem noi la culcare și ceapa cu bulb mare (soi spaniol, Fuente de Ebro), care stă foarte neaoșă cu frunzele sale în sus. Aceasta se mănâncă pe timpul verii, nu este pentru păstrat.

La capitolul flori, anul acesta nu am investit, am luat câțiva crini de la un târg și avem foarte multe flori care au ieșit prin autosămânțare: flori de piatră, floarea-soarelui și câteva la care am strâns sămânța și le-am semănat în primăvară. Avem doi trandafiri care au înflorit deja (i-am cumpărat odată cu pomii fructiferi, toamna trecută), unul dintre ei fiind de dulceață, îi strângem petalele și le vom folosi la infuzii. Am mai primit semințe de limba-mielului (Borago) și de cosmos de la Teodora din Dobrovăț și în rest vor mai înflori curând crăițele și ochiul-boului.

Cât am fost plecați, vecinii noștri au avut grijă să ne viziteze pisica și să arunce un ochi în curte, dacă e totul ok. Când ne-am întors, au plecat ei în concediu și am făcut schimb. Ne-au rugat să pornim robinetul și să se ude grădina.

Pe vremuri, toată lumea de la sat avea grădină în curte sau pe deal. Străbunica mea avea o grădină și peste drum, bunica creștea pepeni undeva pe deal, în afara satului. Era o normalitate, mâncai ceea ce creșteai. Acum, e ușor să găsești legume și fructe fie la supermarket, fie la piață, fie de la gospodari care își vând recolta. Însă, noi spunem că cea mai mare satisfacție este aceea în care mănânci legumele crescute de tine.

E ca multe alte hobby-uri, însă de pe urma acestuia ai și ce să mănânci. E un microb, i-am zis noi. Unul care sperăm să fie cât mai contagios atât pentru oamenii de la sat, cât și cei care stau la bloc și au balcon. Printre cei molipsiți sunt și vecinii noștri. Ne-au spus în primăvară că i-am inspirat să își regândească spațiul din curte ca să poată crește legume și fructe. Când am fost acum să pornim robinetul, am văzut legume și verdețuri zdravene, căpșuni și, poate ai remarcat, robinetul era pentru sistemul de irigație prin picurare.

Și da, poate că pe vremuri era o normalitate și mai sunt cârcotași care ne comentează că postăm mult prea mult din ceea ce facem, dar acum, să ai o grădină este un motiv de bucurie. Noi postăm tocmai ca să împărtășim bucuriile și pățaniile noastre și să aflăm lucruri noi din tainele grădinăritului.

Zilele următoare avem în plan să mai scoatem câte o sfeclă, să mai legăm roșiile și să reorganizăm un pic zona cu gălbenele, care aproape se trec. Vom planta cârciumărese și crăițe probabil. Pe termen lung, vrem să punem mai multe plante perene din categoria florilor și a plantelor decorative. Dacă aveți sugestii, le acceptăm cu mare drag!

Weekendul acesta am fost invitați la Festivalul AGAPE, desfășurat în satul Văratec, comuna Agapia, județul Neamț. Camelia Căpitanu, una dintre organizatoare, ne-a sunat acum câteva săptămâni și ne-a spus cu entuziasm și emoție în voce:

Desfășurat lângă Pădurea de Argint, care l-a inspirat pe Mihai Eminescu, aproape de cea mai mare mănăstire de maici din România — Mănăstirea Văratec, festivalul își propune un timp mai aproape de natură și de Dumnezeu. La cât mai multe ediții!

Satul românesc e mai complex decât imaginea lui idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să ajungem în alt sat și să planificăm următoarea deplasare. Mulțumim!

Fosta școală germană nu mai primește elevi încă de la începutul anilor 2000, dar primește turiști în sălile de clasă, transformate în camere de oaspeți.

Vizavi se află fosta casă parohială, cea mai impunătoare casă din sat, care a aparținut preotului și, totodată, învățătorului satului. Aici vin astăzi oamenii să mănânce, la restaurantul casei de oaspeți Stejărișu 195, de care au grijă Diana și Sorin Schiau, originari din Agnita. Sorin ne-a fost ghid în șederea noastră la Ștejărișu, unde am vizitat Biserica Evanghelică Fortificată și turnul acesteia.

Subscribe now

Biserica mai are doar trei enoriași și se țin foarte rar slujbe. Preoteasa vine la 3-4 săptămâni și mai aduce enoriași din alte sate, fiindcă este un singur preot pe o arie destul de largă. Ca să nu încălzească biserica pe timpul iernii, fiindcă este foarte costisitor, în fosta casă parohială a fost amenajată o cameră în acest scop.

Clădirea bisericii are o cromatică vie și pare un loc în care timpul doar a luat o pauză. Cu ochii pe detalii, n-am putut să nu observăm orga de la etaj. Am aflat că nu este orga originală a acestui lăcaș. În urmă cu mult timp, o biserică evanghelică din zonă a luat foc, însă orga a putut fi salvată și, neavând unde să fie pusă în siguranță, au adus-o la Stejărișu.

Biserica construită în stil neogotic are un turn foarte bine conservat, de altfel au fost desfășurate recent lucrări de reconsolidare. Intrarea în turn se face printr-o cameră care seamănă cu un muzeu, cu manechine îmbrăcate și accesorizate cu instrumente muzicale. Tot decorul amintește de fosta fanfară a satului.

„La sași, inclusiv, înmormântările erau cu fanfare, nu doar nunțile sau sărbătorile satului”.

Într-o fotografie l-am zărit pe Nea Mișu, ultimul om în viață care a făcut parte din fanfara satului. Era cel mai tânăr cântăreț atunci când fanfara a răsunat pentru ultima dată în sat, ne povestește Sorin.

Ce adăpostește turnul bisericii

Turnul și zidurile de fortificație ale bisericii au fost gândite pentru apărare în vremuri de conflict și criză, iar sașii se retrăgeau aici. Ușile se închid cu pari de lemn care ies din interiorul zidului, lățimea scărilor de acces a fost gândită să fie cât mai îngustă.

Turnul are patru nivele și pe lângă apărare, era un loc în care oamenii își depozitau bunurile, aici aflându-se în siguranță. Tot aici, pe toate nivelurile, își depozitau sașii slănina.

Totuși, criteriul era unul clar: cine era tânăr, trebuia să urce la ultimul etaj, cu cât înaintau în vârstă, depozitau tot mai jos.

O tradiție încă vie, turnul slăninilor

După ce tăiau porcul iarna, sașii lăsau slănina la sare două-trei săptămâni, după care era afumată. Nea Mișu, de exemplu, o dă și cu boia, apoi o atârnă — fiecare cu gusturile de familie sau cu influențele culturale moștenite, paprika fiind foarte bine integrată în bucătăria maghiarilor. Slănina era apoi adusă aici, în turn, unde temperatura este constantă pe tot timpul anului, și depozitată.

Sătenii nu tăiau din bucățile de slănină până la primul tunet din an. Acesta era semnul care permitea oamenilor să vină să își taie din slănină, dar nu oricum. Se aprovizionau în fiecare duminică dimineață, înainte de slujbă, iar slănina era sub observația unui paznic care încuia, descuia și cu sigiliul său punea semn pe slănină, ca nu cumva să se servească cineva din slănina altuia. Era o responsabilitate a celui care supraveghea turnul.

Sorin ne povestește că bunicul său nu mânca slănină până la primul tunet, ținea la acest detaliu și că probabil tradiția se baza pe energia de care aveai nevoie la treburile gospodărești sau pe câmp. Până la primul tunet, prin aprilie — începeau semănatul, cositul, prășitul, ieșitul cu animalele la câmp — muncă fizică mai intensă. Slănina era un aliment pe care îl și puteai transporta cu ușurință la câmp, dar și o sursă de energie.

Astăzi mai sunt șase familii în sat care își atârnă slănina aici, marcată cu inițialele capului familiei și numărul de la poarta casei.

După slănină, am urcat în vârful turnului, unde priveliștea este de 360 grade și poți observa felul în care sunt amenajate curțile căsuțelor colorate. Dincolo de case, se află pădurea de conifere, o altă mărturie a stilului de viață săsesc.

Pădurea de conifere nu este autohtonă, ea a fost plantată de săteni pentru a susține activitățile de construcție în sat, fiindcă bradul e un lemn care crește relativ repede. De aceea, fiecare sat săsesc are o astfel de pădure alături, acesta fiind un semn de luat în calcul dacă cutreieri zona și te rătăcești, urmărești pădurea de conifere, sigur va avea o localitate lângă.

Pădurea era un bun al comunității, dar dezvoltarea satelor săsești din Transilvania fusese posibilă datorită însăși comunității. Principala formă de organizare a sașilor era vecinătatea, un sistem care se baza pe ajutorul reciproc al comunității din care faci parte. A funcționat foarte bine, încât și sătenii români au adoptat modelul.

Ajutorul reciproc al comunității

Am povestit și în ediția de săptămâna trecută despre vecinătate. Astăzi, singurul lucru la care mai servește ideea de vecinătate sunt înmormântările. Sorin a locuit 20 de ani în Cluj-Napoca, iar în 2019, când tatăl său nu se simțea bine, petrecea mult timp la Agnita, un orășel situat aproape de Stejărișu.

„Când tatăl meu a murit, nu a fost o surpriză, fiindcă era bolnav de mult timp. El era membru în vecinătate și dimineață, adică la 2-3 ore după ce s-a stins, a venit un domn la mine, m-a întrebat dacă sunt fiul lui și mi-a spus că e de la vecinătate «aici sunt banii», «ce bani?», «banii de la vecinătate». Asta m-a făcut să simt că sunt parte a unui întreg, a fost foarte important pentru noi acel moment”, ne spune Sorin.

În vecinătate intri la 18 ani, când ești major. Dar dacă intri la 30 de ani, de exemplu, va trebui să cotizezi cu câteva sute de lei, ca să suplinești toți anii din această perioadă.

„Noi când am intrat în vecinătate, după moartea tatălui, a girat o vecină de-ale noastre, că ne cunoștea, am dat 700-800 de lei și am fost acceptați, altfel trebuie supus votului în consiliul dacă vrei să faci parte din vecinătate.”

În Agnita sunt trei vecinătăți, fiecare organizată în jurul unei biserici: vecinătatea de pe vale, vecinătatea de la blocuri și încă una.

Vecinătatea are un președinte, un casier și un consiliu, format adesea din cei mai în vârstă localnici. Pe vremuri, cei care decideau ce se întâmplă cu banii strânși într-un an sau în perioada ce urma erau cei bătrâni, înțelepți.

„În vecinătatea în care mai suntem noi, sunt în jur de 300-400 de oameni. O dată la trei ani, închiriază Casa de Cultură din Agnita, se adună toți membrii și se votează prin vot liber. Dar contribuie îndeosebi la evenimente de genul deceselor. Când cineva din vecinătate moare, casierul se duce la familie și duce banii strânși de la ceilalți membri. Noi, de exemplu, pentru că suntem plecați mai toată ziua de acasă, avem o vecină la care lăsăm tot timpul un fond, 100-200 de lei și plătește ea pentru noi dacă vine casierul.”

În vecinătatea din care fac parte Sorin și Diana, se dau în jur de 8.000 de lei familiei celui decedat, o sumă care îți acoperă cât de cât cheltuielile unui astfel de eveniment. Înainte, însă, vecinătatea era chemată și la construcții, și în agricultură, și la evenimente de familie — pe același sistem, nu neapărat legat de bani, ci ca sistem de ajutor. Sistemul vecinătății era folosit în toate satele din zonă și era, în fapt, formula prin care satele se dezvoltau.

Recomandare de cazare la Stejărișu

La Stejărișu am dormit într-o sală de clasă a fostei școli germane, cu pereți foarte înalți și cu tocuri de ușă groase.

Sorin și Diana au luat aceste proprietăți, școala și casa parohială, în 2020, și de atunci primesc oaspeți care aleg Stejărișu pentru natură, pentru liniște și pentru plimbări, fiind singura unitate de cazare din localitate. Casa de oaspeți are 7 camere duble și un apartament, toate sunt amenajate în fosta clădire a școlii. Sălile de clasă au fost împărțite în două și create astfel locurile de cazare.

Restaurantul funcționează doar pe perioada sezonului și doar pe bază de rezervare făcută cu minimum 24h înainte, fiind deschis și pentru turiști, nu doar pentru oaspeții cazați.

Ce nu ne-a plăcut în sat

Am observat că sunt săteni care obișnuiesc să-și arunce ambalajele pe unde apucă, fără să se gândească la impactul negativ asupra mediului. Lângă Biserica Evanghelică am văzut și multe coji de semințe.

Satul românesc e mai complex decât imaginea lui idilică de pe platformele sociale (mai ales de când a apărut Inteligența Artificială). Pentru astfel de documentări, făcute cu răbdare și cu responsabilitate, avem nevoie și de bani (pentru transport, cazare, mâncare, taxe, muncă etc.).

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să ajungem în alt loc și să continuăm să spunem (po)veștile satului de ieri și de astăzi.

• Pe 18 și 19 iulie are loc Mutat la țară fest, în Poiana cu Goruni, satul Vinerea, județul Alba. Organizatorii spun că festivalul „este o invitație la reconectare cu satul românesc – nu ca nostalgie, ci ca alegere de viață pentru prezent și viitor.”

Rolurile de gazdă li se potrivesc mănușă lui Ibi și lui Cozma. Am stat și la masă alături de ei, am stat și la povești, ne-au făcut turul casei și al grădinii și am depănat amintiri despre mâncare, familie și libertate. Ibi a fost dintotdeauna pasionată de gătit, în copilăria visa să aibă un laborator de cofetărie, iar Cozma, deși e constructor la bază, are o vastă experiență în bucătărie.

Subscribe now

Pe drumul gastronomiei autentice

Acum patru ani, Ibi a început să gătească pentru călătorii care trec prin Saschiz, iar de ceva vreme au demarat procesul de înființare a unui punct gastronomiei local (PGL), care ar putea fi primul de acest fel din sat.

Ibi a lucrat în hotelărie în Italia și a deprins ospitalitatea, spune că știe să recunoască dacă un produs e făcut în casă sau dacă e cumpărat. „Rolul nostru, al celor care au punct gastronomic, e să știm că oaspetele a primit ceea ce trebuie pe masă, să plece mulțumit, să respectăm asta și să ne respectăm între noi.”

„Obișnuiesc de multe ori, cum ați venit voi acum, să am doi-trei oameni și să ne așezăm la masă, «haideți să mâncați!». Omul gustă cu încredere, în momentul în care vede că noi toți din familie mâncăm din aceeași mâncare”.

A făcut și cursurile necesare și spune că n-are nimic de ascuns și că la ei în curte totul este transparent: aici e bucătăria, acolo e grădina, restul lucrurilor de care au nevoie le cumpără de la mici producători din sat sau din zonă. Cu câteva zile înainte de a ajunge noi, au tăiat un porc pe care l-au tranșat, iar cu carnea vor face tocană, friptură, gulaș și altele. „La vită, de exemplu, susțin și producătorii de bălțată românească, că-s ai noștri, și pe cei care cresc Angus sau Limousine, vitele astea de carne.”

O masă „La tanti Ibi” include o afinată/rachiu la început, o supă, un fel principal și desert, iar ca băuturi servește socată, apă cu sirop, vin de casă, apă și cafea. Meniul îl stabilește având la bază rețete vechi pe care tot timpul le adaptează vremurilor: „Eu am crescut într-o familie cu o bunică din secuime și cu o bunică din zona asta, care gătea ungurește, dar în mod diferit. Am crescut și cu mâncăruri picante, și pline de rântaș, și grase, însă eu încerc și altfel, pentru că metabolismul nu mai e la fel ca acum 50 de ani.”

Pentru felul principal discută cu oaspeții la momentul rezervării, fiindcă vrea ca absolut fiecare persoană care îi calcă pragul, indiferent de alergii, intoleranțe sau afecțiuni, să se poată bucura de mâncarea ei. Nu a refuzat niciodată pe nimeni, pentru că „fie sunt oameni care au ales un alt mod de a vedea mâncarea — vegetarian, vegan, pescatarian — fie sunt oameni cu intoleranțe, cu alergii, cu boli”.

Își amintește că avut o rezervare în care o persoană din grup avea sindromul colonului iritabil, așa că s-a pus pe citit ca să înțeleagă ce poate să-i gătească. Își face schițe și se organizează astfel încât să mulțumească fiecare oaspete care alege să ia masa la ei.

Explică faptul că sunt oameni care călătoresc cu stresul că nu găsesc mâncare potrivită pentru ei și ba își pun la pachet, ba își limitează călătoriile. Pregătește meniuri personalizate și nu ia în calcul să servească avocado sau hummus, mâncăruri care nu spun povestea locului.

Gătește cu legume de sezon

Doamna Iby spune că dintr-un anumit punct de vedere, toată evoluția este de bun augur, căci ai acces oricând la multe lucruri, pe tot parcursul anului, însă „fiecare lucru are vremea lui”. Când gătește, alege produse de sezon: „a fost salata, a fost spanacul, mai avem mangold și am mai semănat o tură de salată, vine vremea de fasole verde, dovlecei, morcovul deja e bun, cartoful nou și gata — e vremea când gătitul e floare la ureche.”

Când vine vorba de deserturi, doamna Iby spune că îi place să pregătească lichiu — care e un preparat care reprezintă zona Târnavelor — lichiu cu gris sau cu fructe și prăjitură cu rabarbăr (rubarbă).

Despre trecut

Depănând amintiri despre copilăria la sat, Ibi ne mărturisește că a avut o copilărie foarte frumoasă și că erau fericiți. „Am fost mulți, eram 12 oameni la masă zilnic, dar mâncarea nu ne-a lipsit. Noi, fiind copii nu prea voiam să mâncăm pâine, dar ne ziceau «mâncați, să vă saturați» pentru că era o găină care se tăia, una singură, nu 10, care se împărțea la toată familia. Duminica era specială întotdeauna, se tăia găina și era supă și friptură la felul doi. Duminica niciodată nu mâncam ciorbă.”

În timpul săptămânii, meniul avea ciorbe și diferite mâncăruri, orez, cartofi, fasole. „Iar la desert, fiindcă zicea că trebuie să avem digestie bună, făceau clătite, plăcinte, prăjitura Greta Garbo, o prăjitură cu gratii, cu gem.”

Cum află oamenii de tanti Ibi?

Saschiz e un sat prin care trec mulți turiști, iar proprietarii de cazări din localitate îi îndrumă pe vizitatori spre doamna Ibi.

„Atât cât e necesar, mă găsesc oamenii, mai mulți nici nu simt nevoia, pentru că nu facem față. Nu vrem să devenim comerciali.”

Spune că ea gătește singură și așa vrea să continue, familia o ajută la aranjat masa și la strâns lucruri, iar Cozma mai intervine câteodată în bucătărie. Tot sezonul cald sunt acasă, la Saschiz, iar din octombrie până în ianuarie, pleacă amândoi în Italia, la târguri de Crăciun, unde fac și vând covrigei pretzel. Se plimbă, dar și muncesc, îmbină utilul cu plăcutul în aceste săptămâni petrecute în peninsulă.

„Am trăit atâția ani, deci pentru mine Italia e ca și cum aș fi acasă. Am sufletul aici, că m-am născut aici, dar tot așa, trăiesc și acolo.” Vorbește română, italiană, maghiară, germană și se descurcă și în engleză, chiar dacă nu a făcut la școală deloc engleză. „Și mă descurc și în rusă, fiindcă soțul meu este rus lipovean și am vorbit cu socrii mei în limba lor”.

Vecinătatea femeilor din Saschiz

Pe lângă mâncare, Ibi și Cozma „servesc” și povești despre mâncarea pe care oaspeții o au pe masă, despre amintirile copilăriei, despre proiectele care se derulează în comunitate. Una dintre inițiativele despre care ne-a povestit este Vecinătatea femeilor din Saschiz, din care face parte și Ibi.

Vecinătatea este o formă de organizare fondată de sașii care locuiau în Transilvania, iar românii au preluat și ei obiceiul. Pe vremuri, era obiceiul ca după ce te căsătorești să te înscrii în vecinătate. „Cine nu era în vecinătate, e ca și cum nu era”. Oamenii cotizau și ofereau ajutor celorlalți: când era de construit o casă, când era de făcut o groapă pentru mort, când se făceau petrecerile de nuntă la căminul cultural.

„Dacă unul își făcea acoperișul la casă, și anunța vecinătatea, se mergea din casă în casă la fiecare ca să fie chemat la muncă pentru a face acoperișul.” Iar dacă nu puteai merge personal, trebuia să plătești un om în locul tău, ca mai apoi, când vei avea nevoie, să vină și la tine.

Femeile pe atunci nu se implicau, dar la 24 ianuarie, când se schimba conducerea — tatăl vecinătății, Vater (tată, în germană) — coceau plăcinte, prăjituri, le scoteau la poartă și bărbații treceau pe la poarta fiecăruia, unde soția ieșea cu ce avea mai bun. Se oferea și vin, iar tot vinul care rămânea îl fierbeau pentru rachiu. Tot femeile gestionau și vesela, fețele de masă, pentru evenimentele din comunitate. Indiferent că era botez, nuntă, înmormântare, pomeni aveau veselă pregătită — pentru cei din vecinătate era gratuit, iar cei care nu erau înscriși, plăteau ca să aibă parte de acest serviciu la eveniment.

Acum 11 ani, la Saschiz a fost reluat conceptul de vecinătate. Ideea de a avea vase nu mai e actuală, căci lumea ține acum la salon nunțile, de înmormântări se ocupă serviciile funerare. S-au strâns câteva femei din sat și au început cu evenimente, unul dintre ele fiind Sărbătoarea Rabarbărului, care a cunoscut tot mai multă notorietate. Astăzi, se susțin din donații și organizează picnicuri, târguri de sănătate, pentru oameni, au deschis o cantină la școală pentru a susține prezența elevilor care tind să abandoneze studiile.

„Râdeam că era ultima zi de școală și datorită faptului că am făcut șaorma (nu era chiar șaorma, era o lipie cu carne și legume), cred că și cei care nu veneau niciodată la școală au venit.”

Sunt aproape 15 membre active astăzi în vecinătatea femeilor din Saschiz și organizează activități diverse pentru copii și adulți: ateliere de pictură sau de ceramică. Când au ateliere de pictură, Ibi mai coace și câte o prăjitură și îi adună pe copii în curte — uniți de o activitatea creativă, spune că e mai bine decât să stea pe străzi sau cu telefonul în mână.

Vecinătatea bărbaților încă există, dar activitatea ei s-a redus foarte mult, mai ales după pandemie. De exemplu, în cazul înmormântărilor sau pomenilor, spune doamna Ibi, erau pe vremuri un prilej de socializare, dar de când a venit pandemia, oamenii pun mâncarea în caserole și s-a pierdut ideea de adunare.

Socializarea este focusul pe care mizează Ibi în locul pe care l-a creat în curtea casei din Saschiz. Spune că a făcut intenționat două mese lungi, în loc de mai multe mese mici, la care oamenii să se strângă și să împărtășească povești și energie bună.

A fost visul din copilărie a lui Ibi să pregătească mâncare și se bucură că visul i se poate îndeplini, chiar și acum la vârsta de 62 de ani.

„Când mai aud pe careva că era mai bine înainte, îmi vine să-l împușc. Nouă, epoca comunistă ne-a tăiat toate aripile, noi n-am avut aripi să ne luăm zborul, să facem ceea ce vrem”.

Mărturisește că în spirit se simte ca la 16 ani și că doar când se uită în oglindă își vede vârsta corpului. „Când aveam 16 ani, nu aveam voie să port pantaloni scurți, părul vopsit sau să am un tatuaj, dar acum la 60 de ani le am și pe astea toate.” Nici nu termină de povestit Ibi, căci Cozma adaugă rapid, râzând: „Lasă că de tatuaj ne-am certat trei zile”.

Duminică, 5 iulie, de la ora 10:00, deschidem împreună newsletterul de duminică, povestim prin ce sate am fost în ultima vreme și la ce subiecte lucrăm.

Vrem să fie o discuție deschisă între noi și tine, membru din comunitatea de la sat, de aceea ne interesează propunerile tale, vrem să știm ce sate îți plac și-ți răspundem la întrebări despre noi și despre proiectul De la sat.

Ai o întrebare sau un sat/producător pe care crezi că ar trebui să-l cunoaștem? Scrie-ne printr-un reply la acest email, le citim în timpul transmisiunii.

Elena și Leonte Cățean și-au îndrumat cei trei copii să facă școală și să-și croiască un alt drum, diferit de cel al creșterii animalelor, însă băieții lor, după ce și-au încheiat studiile, au ales să se întoarcă în satul lor natal și să ducă mai departe tradiția de familie, a creșterii animalelor.

Munca în fermă începe înainte de răsăritul soarelui. Mă trezesc la 04:40 și îl aștept pe Silviu, fiul ce mare, să vină la casa părintească și de aici să mergem spre pășunea unde țin vacile. Vreau să fotografiez căprioarele și cerbii pe care Silviu îi zărește destul de des dimineața, când merge la animalele de pe câmp. Dăm de un urs, care trece chiar prin fața mașinii, însă nu reușesc decât „să-i prind” spatele în timp ce trece un șanț adânc și se ascunde în rapița înaltă.

Subscribe now

Deși vede animalele și păsările sălbatice foarte des, Silviu încă se entuziasmează când zărește urechile unei căprioare care se ascunde în lanul de orz sau când o acvilă țipătoare se odihnește pe baloții din apropierea pășunii pe care pasc cele 120 de vaci ale familiei. Meseria de medic veterinar l-a apropiat și mai mult de animale.

„Oare am venit prea târziu?”, se întreabă Silviu, după o oră și ceva de explorat, timp în care nu dăm de cerbi. După ce inspectează fugitiv cireada de vaci, ne întoarcem la casa părintească, unde o găsim pe mama băieților, Elena, spălând vasele. De fapt, doamna Elena, sau Ica, cum e cunoscută în familie, era în bucătărie încă de dinainte de a mă trezi eu. „Așa ne-am învățat”, îmi spune Silviu, când îl întreb dacă-i greu cu trezitul de dimineață, știind că seara și-au încheiat-o la fermă aproape de miezul nopții.

Ica îi spune că Icu, adică domnul Leonte, a plecat la cosit, cât încă e mai răcoare și nu plouă. Rând pe rând, în bucătăria familie apar și ceilalți membri, însă nu apucă să fie toți în același timp, cel puțin nu pentru mult timp. Când intră Ionuț, fratele mai mic, Silviu spune că trebuie să ajungă până la fermă, și în timp ce Ionuț se încalță să meargă la cai, George, cel de-al treilea băiat, apare și-mi spune că azi trebuie să aprovizioneze magazinele din Brașov.

După micul-dejun, Silviu se retrage o vreme la birou, Ionuț merge să îngrijească caii și să facă curat în fermă, iar George o ajută pe mama lor să adune toate vasele la un loc. Le spală și le pune în ordine, să fie gata pentru următorul grup de turiști care va poposi la fermă, fie pentru un eveniment special (zi de naștere, aniversare), fie pentru degustare de brânzeturi.

De evenimente, promovare și vânzare se ocupă îndeosebi George, care se implică și în diferite proiecte naționale sau internaționale de promovare a mâncării făcute cu responsabilitate, cum este inițiativa România cu bun gust. Deși am vorbit cu zeci de producători locali din județul Brașov și nu numai, n-am întâlnit unul care să nu povestească despre implicarea lui George în a-i ajuta să-și vândă marfa sau în a le amplifica vocea în fața autorităților. „George? E un om tare bun și ajută pe toată lumea”, e reacția pe care am auzit-o cel mai des.

Chiar și spațiul fermei din satul Rotbav devine periodic un loc al comunității, căci la evenimentul Picnic la fermă, vin zeci de producători locali din zonă (unii, am putea spune, competitori direcți cu ferma Cățean) care își spun poveștile și își vând produsele sutelor de participanți.

Adulți și mai ales copii vin să vadă și să interacționeze cu caprele, vițeii, măgarii, păsările, berbecii sau să călărească caii ori poneii. În grajdul fermei se află cei 16 armăsari, de care se ocupă Ionuț Cățean, și care deseori sunt admirați la spectacolele de dresaj cabalin, o confirmare a eleganței și inteligenței acestui animal.

Ionuț este mai mult decât pasionat de cai — pe care îi antrenează și cu care merge la concursuri. A fost un șoc în familie atunci când a decis să renunțe la facultate și să se dedice întru totul cailor. A plecat în Spania unde a urmat Școala regală andaluză de călărie și a aprofundat dresajul ecvestru. Întors în România, a început să cumpere cai, să îi îngrijească, să lucreze cu ei în fiecare zi, să participe la concursuri și evenimente cu specific.

Tot alături de cai apare în producții cinematografice și spectacole și se ocupă și de pământurile fermei, alături de tatăl său. De-a lungul timpului a apărut, spre exemplu, în Game of Thrones, Napoleon, Zorro sau Cold Mountain. Astăzi, spectacolele pe care le pregătește pentru vizitatorii de la fermă și nu numai sunt foarte așteptate și apreciate.

L-am surprins pe Ionuț în boxa cailor înainte de primul show ecvestru de la Picnic la fermă din 21 iunie. Îl pregătea pe Talisman și îi împletea coama în codițe. E singurul cal din rasa românească Lipițan pe care îl are în herghelie. Îl are de la Herghelia Sâmbăta de Sus din județul Brașov, are 10 ani și au pus în scenă un moment ecvestru iberic.

Familia are grijă de peste 1400 de oi și 120 de vaci. Fac produse lactate (telemea, caș, cașcaval, urdă) și produse de carmangerie (cârnați, tobă, jumeri, slănină, mușchi afumat). Brânzeturile sunt făcute în brânzăria de acasă, iar produsele din carne sunt prelucrate în cadrul unei cooperative din care face parte ferma. Cooperativa a fost înființată în 2021, ca urmare a monitorizării lanțurilor alimentare scurte și are un centru de colectare de fructe de pădure, un centru de colectare lapte, o unitate de abatorizare, o carmangerie și o măcelărie.

De prelucrarea laptelui se ocupă doamna Dana din sat, care practică această meserie de aproape 30 de ani. „Prima dată am făcut croitorie”, spune râzând. A lucrat în domeniu pentru șase luni, apoi s-a angajat la o fermă mare din sat, care exista pe atunci. Din 2010, vine în fiecare zi la Ferma Cățean — strecoară și încheagă laptele, îl frământă și-i dă formă. Spune că în primii doi ani a fost mai dificil, căci făcea brânză de trei ori pe zi, însă acum e mult mai bine, face doar de două ori, și mai are timp și de treburi pe acasă. Deși nu face parte din familie, se simte ca-ntr-o familie, căci ferma Cățean a rămas, în ciuda anilor, o adevărată fermă de familie.

Fiecare membru al familiei extinse muncește pe lângă fermă sau își pune în valoare pasiunea. Spre exemplu, Ștefan, fiul lui Silviu, practică balet și la ultimul eveniment Picnic la fermă l-a însoțit într-un spectacol de dresaj cabalin pe Ionuț, fiecare făcând ce-i place cel mai mult.

Ferma de familie nu e „un moft, ceva de nișă pentru oamenii cu bani”, cum scria un internaut acum o lună la un videoclip cu George Cățean.

E un ecosistem pus în mișcare și susținut prin eforturile fiecărui membru, totul ca pe masa noastră, a consumatorilor, să ajungă un altfel de produs — unul cu mai puține ingrediente, mai sănătos, făcut cu grijă și cu pasiune, care nu parcurge mii de kilometri.

În spate e multă muncă, iar asta trebuie s-o spunem cât mai apăsat. În plus, piedici și provocări sunt la tot pasul, dar noi, dacă apreciem un produs, avem responsabilitatea de a susține producătorii și fermele locale.

Evenimentele viitoare de la ferma Cățean:

• Picnic la Fermă - 23 august

• Prânz la Fermă - 27 septembrie

• Ziua Recoltei - 11 octombrie

Satul românesc e mai complex decât imaginea lui idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Povestea familiei Cățean e o dovadă: șase generații de oierit nu se țin din nostalgie, ci din muncă zilnică. Iar asta nu se poate cuprinde într-o fotografie generată de inteligența artificială.

Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să ajungem în alt sat și să planificăm următoarea deplasare.

Am stat de vorbă cu o parte dintre aceștia, care au venit cu miere, conserve și borcane, pâine, lactate și brânzeturi, produse de carmangerie, fructe, sucuri, miere, lumânări și alune de pădure.

Cele două piețe sunt organizate de România cu Bun Gust, o inițiativă lansată în cadrul unui eveniment organizat la Bruxelles, la care am participat și noi, în 2024.

Care sunt avantajele unui astfel de proiect, precum România cu Bun Gust, și al piețelor în general?

Subscribe now

1. Accesul producătorilor la o piață de desfacere, adică la noi potențiali clienți

Domnul Avram și doamna Marilena fac produse artizanale în Rupea. Produc dulcețuri, siropuri și sosuri, toate sub brandul Din Inima Țării. Au făcut un atelier la ei acasă, iar de construcție s-a ocupat domnul Avram, care are experiență în construcții. „Am făcut după cum a vrut ea”, spune bărbatul râzând.

„Facem produsele așa, după cum ne-am pus și brandul, din inimă”. A fost pasiunea doamnei Marilena să facă bunătăți pe care să le vândă, iar visul i s-a împlinit la vârsta de 56 de ani. „Dar niciodată nu-i târziu”, ne spune domnul Avram.

„Pentru noi România cu Bun Gust a fost ca o gură de aer proaspăt, ne ajută să ne facem cunoscuți și să ne vindem produsele”, spun producătorii.

Tatăl lui Claudiu a început afacerea de familie cu cinci oi, iar acum au în jur de 1700 de oi și aproape 50 de vaci. Produc cârnați de porc, de oaie, ceafă, mușchi, salam, brânză de burduf, cașcavea și telemea proaspătă de oaie. „Este un proiect foarte bun că ne ajută să ne vindem produsele în tot județul Brașovul”, spune Claudiu, în vârstă de 26 de ani, despre proiectul Brașov cu Bun Gust, care face parte din rețeaua România cu Bun Gust.

„E cea mai faină meserie, nu ai șef și faci totul în ritmul tău”, ne-a spus Claudiu când l-am întrebat ce-i place cel mai mult la meseria pe care o are. Doar că „ritmul tău” ține foarte mult de cel al animalelor, dimineața, la patru, începe cu oile, iar seara, când e mai răcoare, o termină de obicei pe câmp, la adunat fân.

2. Interacțiunea dintre producători și consumatori. „Clientul știe de la cine cumpără”

George Cuțitei are un loc de muncă cu normă întreagă, însă în timpul liber se dedică alunelor de pădure, marea sa pasiune.

Acum opt ani, a renunțat la culturile de cartofi și de cereale și a ales o cultură permanentă de alune de pădure, pentru că în zonă nu sunt astfel de culturi. Spune că a făcut alegerea bună, fiindcă datorită proiectului Brașov cu Bun Gust are acces la o piață de desfacere și reușește să-și vândă marfa pe plan local, beneficiind de traseul cel mai scurt, de la producător la consumator.

„Cea mai importantă este interacțiunea cu consumatorii, fiindcă clientul știe de la cine cumpără și nu există un intermediar care să schimbe calitățile produsului și care să mărească prețul”, spune acesta.

A încercat anterior să intre pe piață în marile magazine, însă pentru că este un producător mic, eforturile sale nu s-au încheiat cu o colaborare. Vrea, însă, să se asocieze cu un partener, fiindcă, spune el, este formula cea mai bună pentru a negocia contracte cu companii mari, care au nevoie de materie primă, mai ales că în Italia, foarte cunoscută pentru alunele de pădure, culturile au îmbătrânit și au fost afectate în ultimii ani de boală.

3. Clienții care nu se pot deplasa la producători acasă au posibilitatea să se aprovizioneze

Gospodăria Buzdugan este o afacere de familie care a pornit de la străbunicul Dianei Buzdugan, care a fost cioban în Munții Bucegi, iar străbunica se ocupa acasă de toate preparatele.

Pentru o vreme tradiția de familie a fost întreruptă, dar a fost reluată de nepoți, care și-au pus amprenta și au creat nu doar clasicele brânzeturi, ci au dezvoltat noi rețete, cum sunt brânzeturile maturate cu mirodenii.

Dintre sortimentele produse și de străbunici au brânză în coajă de brad, cașcaval afumat, caș proaspăt sau urdă, iar dintre cele „mai noi” au cașcaval maturat din lapte de vacă cu chilli, chimen, nuci și cimbrișor de munte.

Au puține animale, îngrijesc 20 de vaci și 130 de oi, însă se concentrează pe calitate, nu pe cantitate. „Luând contact cu oamenii, povestind ceea ce facem și arătând ceea ce noi producem, ne ajută să ne vindem produsele. Noi avem gospodăria în Moeciu și poate unele persoane mai în vârstă nu au un mijloc de transport ca să vină la noi să se bucure de bunătăți și atunci prezentăm ceea ce facem cu ajutorul acestor piețe volante”, spune Diana Buzdugan.

„Mi se pare o astfel de inițiativă extrem de utilă și pentru noi, localnicii, și pentru producători. Îmi place să susțin micile afaceri, fiindcă e clar că ei au mai mult nevoie de ajutor decât supermarketurile, care oricum au vânzare”, ne spune o doamnă care a venit cu bicicleta la piața din Codlea. Parcurge în jur de 2 km și spune că vine destul de des. Astăzi a luat câteva „floricele superbe” și fructe.

4. Clienții pot gusta înainte de a cumpăra

„Sunt oameni amabili, produsele sunt de calitate și întotdeauna ne dau să și gustăm ca să vedem cum sunt și să știm dacă ne place ce luăm sau nu”, ne spune o altă doamnă care a cumpărat brânzeturi și fructe.

5. Prețurile sunt mai mici

Am povestit și cu o familie care locuiește în Italia și care de două ori pe an vine în România. „Producătorii locali aduc prosperitate și prețuri mai mici”. Membrii familiei au cumpărat de la Codlea cu Bun Gust cireșe și suc natural de mere.

Subscribe now

Proiectul România cu Bun Gust își propune să creeze o conexiune între rural și urban prin intermediul unor piețe volante cu frecvență săptămânală/lunară, care adună la un loc producătorii și consumatorii.

Evenimentele de promovare a produselor românești nu ar fi posibile fără implicarea mai multor actori: fermieri, ONG-uri, instituții publice, producători locali și alți voluntari pasionați de produse locale. Proiectul mizează pe lanțuri scurte de aprovizionare, promovarea produselor locale și creșterea vizibilității acestora în rândul consumatorilor.

Unul dintre inițiatorii mișcării este George Cățean, fermier din Rotbav, județul Brașov, care privește acest proiect ca pe o misiune de promovare a alimentației sănătoase, a dezvoltării economice și protejării mediului.

„Proiectul este funcțional acum în Brașov și în Sibiu, urmând ca până la sfârșitul anului să fie prezent și în alte comunități precum Iași Timișoara, Vâlcea, Craiova și Cluj”, ne spune George Cățean.

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători, artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Am apărut în revistă. Am povestit cu Toader Paun despre ce am descoperit, până acum, în satele în care am mers, ce (po)vești am cules și ce-am învățat în cei 5 ani de când avem proiectul De la sat.

Dacă vă interesează, mergeți la chioșcuri de ziare (rețeaua Inmedio, aeroporturi) și căutați Revista Biz sau citiți aici, online (deși pe hârtie e muuult mai fain)!

Astăzi, 21 iunie, de la ora 11:00, ne vedem la Picnic la Ferma Cățean din satul Rotbav. Detalii aici.

Sezonul de grădinărit e în toi, iar noi am filmat un videoclip cu ce am plantat până acum. Avem în plan să facem și partea a II-a, care va cuprinde și multe flori.

Anul acesta, școala din Gănești a participat la un concursul de proiecte de mediu pentru școlile din învățământul public — Școala mea verde — susținut de asociația Teach for Romania și OMV Petrom. Au participat aproximativ 60 de școli din țară, iar proiectul depus de doamna învățătoare Ioana Bujoreanu s-a aflat printre cei 7 câștigători, primind o finanțare de 2.500 de euro.

Cercetașii Prutului: observatori în luncă și lideri în grădina școlii

Proiectul a mizat pe autonomia copiilor, adică elevii de la clasele a III-a și a IV-a au fost căpitani și au avut ajutoare copiii de la grădiniță. Au avut de gestionat resurse, au coordonat echipe, au ales liderii în mod democratic, apoi au trecut la treabă. Activitățile din proiect au mizat pe două lucruri: explorarea faunei și florei din Lunca Prutului Inferior, o zonă de culoar spre Delta Dunării, bogată mai ales în păsări și pe înființarea unei grădini a școlii, în care să planteze afini, căpșuni și zmeură. Au transformat educația teoretică despre mediu într-o experiență de autonomie și de responsabilitate colectivă.

Copiii au fost în explorare în Lunca Prutului, au scris fișe de observare, au identificat plante și păsări cu ghidul la îndemână și au înțeles mai pe îndelete că natura este importantă. Una dintre elevele cu care am discutat ne-a spus că ar trebui să avem mai multă grijă ce facem cu gunoaiele și unde le depozităm, pentru că ele pot face foarte mult rău mediului.

O altă activitate din proiect a presupus deplasarea la un agricultor din Matca, județul Galați, zonă celebră pentru solariile de legume. Acolo au pășit în sere moderne, ne-a spus învățătoarea Ioana Bujoreanu, au descoperit multitudinea de insecte care pot popula o grădină, au observat cum se reflectă condițiile de mediu și cum pot influența plantele. Copiii au fost foarte încântați și s-au întors cu o mulțime de cunoștințe pe care să le aplice în grădina lor.

Subscribe now

În curtea școlii există deja de câțiva ani pomi fructiferi, iar comunitatea școlară se bucură mai ales de mere, după începutul școlii. Acum, însă, s-a extins cu aproximativ 500 de plante, din categoria fructelor de pădure. Copiii le-au plantat, în echipă, fiecare cu ajutoarele sale, preșcolarii le-au udat sub supravegherea elevilor, și în fiecare zi a săptămânii sunt elevi responsabili care trebuie să ude plantele. Celor mici le place să iasă zilnic în pauză, să măsoare cât de înalte sunt plantele, câte fructe au și dacă se află în stare bună, ne-a mărturisit doamna profesoară.

„Este mare lucru, ca într-o pauză, copilul să se miște și să iasă în aer liber, în loc să petreacă timp în bancă.”

Ce impact are o astfel de activitate pentru cei mici?

Una dintre colegele de cancelarie a Ioanei, învățătoarea Tigheciu Maria, ne-a povestit că elevii sunt entuziasmați de orice activitate care se desfășoară în afara clasei și că lecțiile de mediu pe care le-au trăit pe teren au un impact pozitiv asupra lor. Mulți dintre ei probabil că acasă nu sunt implicați în treburile gospodărești, astfel că o inițiativă precum asta îi responsabilizează foarte mult, îi face să își asume lucruri, să își contureze o disciplină în îngrijirea unor plante.

Evenimentul la care am participat a celebrat rezultatele acestui proiect. Toată școala a fost invitată pe terenul de fotbal al școlii, acolo unde se găseau patru ateliere cu diferite tematici: animalele din Lunca Prutului, plantele medicinale din flora spontană, plantele din grădină și revista școlii. Cei mici aveau un „pașaport” cu care treceau pe la fiecare stand, răspundeau unei întrebări adresate de către căpitani și primeau o ștampilă pe pașaport. Cu toate ștampilele, micuții puteau primi, la final, dulciuri de casă, făcute de părinți, dar și participau la o tombolă.

Înainte de finalul evenimentului de premiere, a și început ploaia. Semn bun, nu? Natura s-a ocupat ea de udat, lăsându-i pe cei mici să se bucure de baloane, de dulciuri și de premiile primite. Pentru roade mai trebuie puțină răbdare, deși copiii știu deja care e afinul cu cele mai multe fructe: are 39 de afine!

Pentru noi, întâlnirea cu copiii de la Gănești și cu dascălii lor a fost profundă. Noi n-am fi știut atâtea lucruri despre grădinărit, dacă părinții noștri nu ne implicau în activitățile de acasă. Pe vremea aceea, treaba acasă nu era o distracție, dar oricând se iveau ocazii să facem ore în aer liber, eram tare fericiți. În gimnaziu am plantat puieți de salcâmi într-o pădure, la liceu, ne-am unit cu toții, în timpul săptămânii Școala Altfel, în a renova parcul din curtea liceului. Deși noi pe atunci am plantat doar flori, acum îmi dau seama că o cultură de fructe de pădure ar aduce mult mai mult entuziasm pentru copii și, evident, imaginea a ceea ce înseamnă o gustare sănătoasă.

Întrebați ce pot face cu căpșunile, de exemplu, copiii au spus că le pot vinde pe cele bune, le pot congela și chiar folosi în conserve, iar pe cele rele le-ar putea folosi la compost, ca îngrășământ pentru alte plante. În mod cert, a însemnat foarte mult și pentru ei acest proiect, mai ales că roadele sale chiar sunt dulci!

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Weekendul viitor, pe 20 și 21 iunie, vom fi în județul Brașov, la Codlea și Cristian, să documentăm câteva evenimente cu bun gust, dar și la Ferma Cățean, din Rotbav, care organizează un picnic la fermă.

Încă ceva, dacă ești cititor al Revistei Biz, să știi că în următorul număr o să găsești și povestea noastră.

La începutul lunii iunie ne-am făcut bagajele și am plecat în județul Tulcea pentru trei zile, am ajuns în satul Mila 23, unde am vizitat Muzeul Ivan Patzaichin și am mâncat la primul punct gastronomic local din România, iar apoi ne-am urcat în barcă și am navigat spre Pădurea Letea.

Subscribe now

Campionul de la sat

Poate ai auzit până acum de Ivan Patzaichin. A fost un mare sportiv al României, cel mai mare canoist al tuturor timpurilor, medaliat de patru ori cu aur la Jocurile Olimpice pentru performanțele sale la kaiac-canoe.

Ivan Patzaichin s-a născut în Mila 23, în anul 1949. Și-a pregătit brațele, muncind alături de tatăl său la pescuit, încă de la vârsta de 15 ani, când trăgea ramele lotcii cu care mergeau să prindă pește. Avea deja o perspectivă despre sport, fiindcă doi consăteni de-ai săi, Serghei Covaliov și Vicol Calabiciov, ajunseseră campioni mondiali la canoe. Le-a și cerut să îl ia cu ei la clubul sportiv, iar în martie 1967 a fost trimis pentru probe la clubul Dinamo.

„Eu am plecat hotărât, nici o clipă nu m-am gândit că nu voi fi campion. Am fost convins că voi fi campion. Dacă rămâneam în Deltă, probabil eram cel mai bun pescar.” - Ivan Patzaichin

Sportivul a avut întotdeauna o dragoste nemărginită pentru locurile natale, pentru tradițiile zonei, mai ales că era de etnie rus lipovean, pentru natură și pentru comunitate. La finalul anului 2010 a înființat asociația care poartă atât numele său, cât și al satului: Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23. Prin intermediul asociației și cu ajutorul arhitectului și prietenului său, Teodor Floru, a dorit să ofere comunității din Mila 23, un loc în care sătenii să se întâlnească și să desfășoare activități care să îi aducă împreună.

Colegii din asociație au pus la cale construirea unui centru de inovare comunitară, oferit în dar lui Ivan Patzaichin la 70 de ani. Înainte să se stingă, în 2021, sportivul a apucat să afle că a fost aprobat proiectul. Centrul a fost deschis în 2024, în curtea casei părintești, alături de un muzeu

„Avem un muzeu după chipul și asemănarea lui Ivan, la mare înălțime, cu deschidere spre natură, cu invitație la mișcare, cum se potrivește unui mare atlet”, ne-a spus Ștefania Sahanschi, ghidul muzeului.

Centru de inovare comunitară a fost clădirea care a stat la baza acestui loc, pentru că, ne-a mărturisit ghidul, „Ivan își dorea acest loc pentru comunitate, să aibă ce să dea înapoi comunității, un loc în care să se poată strânge localnicii. Pe timp de iarnă se strâng doamnele din sat și fac repetiții sau confecționează diverse obiecte. E sufletul comunității”.

La parterul muzeului se află tezaurul cu majoritatea medaliilor lui Ivan. Aici se găsește și celebra pagaie ruptă în calificările de la Jocurile Olimpice de la München din 1972.

„Își dorea mult să câștige la proba de individual, când i-a cedat pagaia la calificări, Ivan a realizat ca regulamentul îi permitea, atâta timp cât ajungea la linia de finish. Sportivul a considerat că dacă i-a mers rău, sigur urma să îi meargă și bine”, ne-a transmis Ștefania Sahanschi înainte să pășim în muzeul-turn. În finală, Ivan Patzaichin a câștigat răsunător și a păstrat pagaia ruptă.

Muzeul expune fotografii din copilăria sa și din întreaga carieră, are un balcon sub formă de cuib și o lotcă (barcă, în limba rusă) — ambarcațiunea specifică rușilor lipoveni, făcută din lemn de brad și de stejar, în care se vâslește cu spatele către direcția de mers. Lângă muzeu se află și un colț organizat asemenea bucătăriilor de vară lipovenești. Centrul și muzeul se susțin din donații.

Gard în gard

Ivan Patzaichin, când venea la casa părintească, trecea și pe la vecina Lucica, care îl aștepta de fiecare dată cu masa plină de mâncare. S-a tot gândit de ce să nu mănânce și turiștii care vin în deltă ce gătesc gospodinele din sat. De la acest gând s-au pus bazele unei rețele dedicate turismului gastronomic și pescaturismului în Delta Dunării, Ivan fiind foarte atașat de comunitatea deltaică.

A oferit un orizont localnicilor, bucătăriei locale și turismului rural. În 2017, printr-o colaborare cu DSVSA Tulcea, a fost reglementat pescaturismul în Deltă, pentru ca oamenii locului să poată să valorifice produse pe care le fac în gospodărie și din care să guste și turiștii.

Doamna Lucica, pe care am cunoscut-o săptămâna trecută, ne-a spus că inițial s-au gândit la denumirea Pește ca la Mila 23, dar ca să nu se rezume doar la satul lor, au mizat pe scalarea proiectului la nivelul întregii țări.

Primul punct gastronomic local din România

Ideea punctelor de gastronomie locală, așadar, a pornit de la Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23, ba chiar de la însuși Ivan, care nu concepea să mănânci, atunci când vii în Deltă, pește cumpărat din supermarket sau alte feluri de mâncare pe care oamenii locului nu le fac în general.

În 2018, proiectul dedicat PGL-urilor a fost finalizat și astfel s-a demarat înființarea de puncte gastronomice locale în toată România.

Primul punct gastronomic din România a fost fondat la Mila 23, pe malul Dunării: La Lucica. Aici am mâncat storceag de sturion, pește prăjit cu mămăligă și cu usturoi cum numai în zona asta am mâncat — are o textură cremoasă și nici nu e foarte intens, noi îl savurăm și pe pâine — iar la final o plăcintă fierbinte cu brânză dulce și stafide.

Caii sălbatici de la Letea

La Letea ne-am dat jos din barcă și am urcat într-o mașină cu bănci în exterior, asemănătoare celor din safari-urile africane. La marginea satului se află Rezervația Pădurea Letea, un loc unic în Europa, cu porțiuni de nisip și cu fâșii de păduri de la nord la sud.

Pădurea Letea este prima rezervația naturală din România, declarată astfel încă din anul 1938. Deși Pădurea Letea este faimoasă pentru caii sălbatici, ea este protejată pentru cele 500 de specii de plante și 3.000 de specii de animale.

Există în jur de 2.000 de cai în pădure, atât sălbatici, cât și ai localnicilor. Caii marcați cu semne sunt cei care au scăpat. Odată ce au scăpat, nu se mai întorc acasă și nu îi mai pot recupera, fiindcă au gustat libertatea. Am avut ocazia de a-i vedea foarte aproape, mai ales venind să bea apă.

Pădurea Letea are o suprafață de aproximativ 3.000 de hectare și este cea mai nordică pădure subtropicală din Europa: are viță-de-vie sălbatică și mai multe tipuri de liane care urcă prin copaci.

Câteva recomandări pentru oraș

Am mâncat foarte bine la două restaurante din orașul Tulcea, ambele situate pe faleza Ivan Patzaichin, cu specific pescăresc: La Liman și Ivan Pescar. Am fost impresionați de diversitatea preparatelor făcute din pește local: scrumbie afumată, sardeluțe, icre de știucă, pastramă de somn, chiftele de pește și multe altele.

Dobrogea este renumită și pentru podgoriile sale, așa că am degustat și noi vinuri de la două crame din județul Tulcea; una de la sat: Crama Delta Dunării din Somova și una de la oraș: Crama Liuta, din Babadag.

Am avut parte și de un tur ghidat prin zona centrală a Tulcei, alături de Adrian Dan (Urbea Dunării), aici am vizitat Casa Avramide, Muzeul de Artă și Centrul Muzeal Ecoturistic Delta Dunării.

Vizita noastră în județul Tulcea se datorează invitației celor de la Tu și Tulcea, brandul turistic local al OMD Tulcea (organizație de management al destinației).

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

În weekendul 20-21 iunie vom fi în județul Brașov, să documentăm câteva evenimente „cu bun gust”.

N-am arat nici în toamnă, nici în primăvară, fiindcă am aflat că solul are structură, are rețele întregi de fungi și micro organisme care țin solul viu, iar prin arat nu facem decât să distrugem aceste conexiuni.

Subscribe now

Am smuls buruienile mari, după ploi le-am smuls și pe cele mai mici, am mai dat și cu sapa pe cărări, iar pentru a pune răsadurile, am făcut gaură, am pus planta, am adăugat vermicompost și gata! Da, buruienile sunt parte din peisaj și le acceptăm: am descoperit anul acesta că avem în curte trei-frați-pătați (panseluță sălbatică), rostopască și barba caprei. Pe unde am considerat că pot sta fără să îngrădească legumele, le-am lăsat să crească și ele. Asta nu înseamnă că am lăsat „în floare” curnuții, pălămida, ștevia sau pirul.

Ce-am plantat anul acesta

La fel ca anul trecut, cultura de legume se împarte în liga internațională și cea națională. Am primit răsad din Spania, de la părinții mei (Nico):

• roșii cherry care au fructul mare - cherry, cherry, da’ să fie mari, nu?

• ceapă Fuentes de Ebro - nu e iute și se mănâncă în sezon, nu poate fi păstrată peste iarnă;

• ardei: de Padron (un soi de ardei din Padrón, nord-vestul Spaniei) și piquillos (o altă bijuterie a gastronomiei iberice).

În pachet am mai avut și răsad de praz, câteva salate, semințe de rucola și semințe de flori de hârtie.

Pentru liga cealaltă de răsad, am comandat de la Ferma Ursu din Bogdănița, județul Vaslui: ardei gras, ardei gogoșar și ardei capia, castraveți și vinete.

Au avut un start greoi din cauza schimbărilor de temperatură. Ultimii plantați au fost castraveții, pe care i-am ținut pe tușă în mod intenționat, fiindcă se anunțau 6 grade noaptea la mijloc de mai. Îi copilim aproape zilnic, ca să își facă întâi rădăcini solide și îi ajutăm să crească cu un suport special, făcut de noi.

La capitolul flori, în acest moment avem înfloriți irișii și ceapa ornamentală. Se pregătesc intens să vadă soarele și gălbenelele, care au răsărit din sămânța căzută pe sol anul trecut. Am mai semănat bulbi de gladiole, cosmos, limba mielului, crăițe și cârciumărese. Au ieșit singure ochiul boului și floarea-soarelui.

Căpșunile și-au creat o veritabilă junglă în patul lor înălțat. Primii care au început să se înfrupte din roade nu suntem noi, ci niște melcișori fără cochilie. Am zis să le facem cinste cu o bere, așa că am pus câteva capace la nivelul solului, în care am pus bere și sperăm ca asta să mai diminueze din competiția pentru fructe.

Planuri pentru anul acesta

Una dintre dorințele de anul acesta, pe care am și anulat-o, a fost să lăsăm mixul de gazon și trifoi să crească. Doar că plantele au luat mult prea în serios această încurajare. Trifoiul pitic nu mai era pitic și nici nu mai înflorea, pentru că se tot lua la trântă cu gazonul, pentru lumină. Ideea de la care am pornit, și pe care am regăsit-o într-un newsletter de la , e că iarba înaltă poate reține particule fine de praf, care altfel ajung în plămânii noștri.

Din păcate, însă, iarba mare a început să strângă umiditate și nenumărați melci, fără diferențe, cu cochilie sau fără. Încercăm acum să ținem cât mai scurt. Pe fâșia de nord a terenului am semănat iarbă de luncă, o să vedem dacă va înflori. Tot așa, însă, trebuie să ținem un ochi pe cât de umed se face, câți rugi evadează de pe terenul vecin și câți scaieți vor și ei să se camufleze printre firele de trifoi. Am zis că punem pe pauză acest experiment, pentru că suprafața terenului nu ne permite.

Sperăm să avem rod frumos anul acesta și să punem pe masă o varietate de legume crescute cu mânuțele noastre, organic, doar cu apă, soare și îngrășământ natural.

Pentru noi grădinăritul a fost departe de a fi o plăcere. Ne-am „plâns” de multe ori pe internet că ai noștri acasă ne luau cu ei în grădină și ne puneau la treabă. Prășeam păpușoii, udam roșiile — scoteam apă din fântână, nu ca acum, când programăm în ce interval să curgă apa de la robinet — culegeam păstăi sau adunam mușețel. Însă, după ce am locuit câțiva ani la oraș, atât la Iași, dar mai ales la Londra, unde în spatele casei era un covor care imita gazonul și terenul nu era folosit în niciun fel, ne-am schimbat perspectiva.

La oraș, trebuia să cumpărăm legumele pe care cu câțiva ani în urmă le culegeam din grădina proprie. Plus că roșiile și ardeii nu mai aveau gust.

Avem șase ani de când ne-am întors din Anglia și de atunci am avut în fiecare an grădină, deși patru ani am locuit tot la oraș. Ne-am deplasat câte două ore jumătate până la ea, în județul Galați, ca să avem roade crescute de noi. Ne-am confruntat cu tot felul de situații: cu dăunători, cu lipsa apei, cu boli, cu vreme nefavorabilă. Ne-am apucat la un moment dat de stropit cu soluții bio, am stropit cu lapte și zahăr, cu oțet și detergent, acum însă ne-am relaxat, am renunțat și ne orientăm către variante cât mai naturale sau lăsăm natura să se întâmple pur și simplu.

Cu toate astea, nu ne descurajează să nu încercăm în fiecare primăvară, să vedem ce putem culege de pe urmele muncii noastre și ale naturii. Da, ne îngrijorează când se anunță unu-două coduri portocalii de vreme severă. O ploaie de vară poate fi fatală, mai ales dacă vine la pachet cu grindină, dar nu putem face nimic să împiedicăm natura să se exprime, chiar dacă nu suntem pe aceeași lungime de undă — mai ales în contextul schimbării de climat. Simțim o satisfacție aparte când punem pe masă o roșie crescută de noi și, în plus, fiecare moment petrecut în grădină ne face mai bine și ne conectează cu natura.

Ți-am rezervat un loc la evenimentul New Agro, conferința care va reuni pe 3 iunie, la Terra Events Hall din București, antreprenori și experți în agricultură cu scopul de a împărtăși și globaliza cunoștințele despre tendințele și evoluțiile recente și tehnicile inovatoare din industrie. Participanții sunt așteptați de la ora 9:30, iar ora de începere a conferinței este 10:00. Despre program, vorbitori și înregistrare, informații sunt aici.

Pentru înregistrarea gratuită introduceți codul de discount 100% delasat în formularul de la adresa https://newagro.ro/inscriere/.

• Cel mai ursit a început de ieri atelierele de ciupercărit prin pădure și este în turneu prin țară. Aici găsești detalii legate de evenimente. „Te aștept cu drag într-o aventură-curs ca să te-nvăț cum fac eu să găsesc, identific, păstrez, protejez și consum responsabil și în siguranță de ani buni de zile minunile astea ale naturii fără să mor nici măcar o dată!”

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Subscribe now

Acest weekend îl petrecem în Dobrogea. Ieri, sâmbătă, am participat la un tur ghidat prin orașul Tulcea și spre seară am mers la Festivalul Scrumbii de Rusalii de la Muzeul Satului Pescăresc. Am descoperit (po)vești noi, ne-am întâlnit cu Raluca și Dorin care călătoresc prin România într-un van (@amplecat.van) și am dansat împreună pe muzica Mădălinei Pavăl Orchestra. Dar povestim despre toate acestea mai pe larg într-o ediție viitoare a newsletterului nostru.

„Când ne-a venit ideea de a face produse, toată lumea ne-a criticat: Ce Totești? Cine știe de Totești? Puneți și voi «Cămara bunicii», «Cămara mămicii», «Cămara Paulei». Însă acum vreo trei ani a venit cineva de la Timișoara și ne-a zis: Voi ați pus Toteștiul pe hartă!”, spune Paula.

În grădina de acasă cultivă flori, legume și fructe, câte puțin din toate, iar unele ingrediente folosite la conserve sunt din flora sălbatică. Încep munca de la sfârșitul lunii martie, cu florile comestibile, și încheie anul în noiembrie.

Se mândresc și spun că fac hrană în ritmul naturii, cu accent pe produsele din sezon, pe ceea ce se coace în grădină — a lor sau a vecinilor. Mărturisește că n-o să-i vedem niciodată prin piețe sau angro-uri, în căutarea celui mai bun preț.

Cum procură materia primă

„Vinete sau ardei, de exemplu, nu putem cultiva noi toată cantitatea și atunci suplimentăm cu legume și din alte grădini”.

Au ca parteneri un fermier din Țebea, care cultivă organic și folosește amestecuri de condimente pe post de pesticide, plus câțiva fermieri din Teregova, un sat din Caraș-Severin.

Paula povestește că într-un an, un prieten le-a spus că bunica lui avea foarte multe roșii și nu avea ce să facă cu ele. Nici nu le stropise cu nimic — ceea ce e esențial pentru cămară. „Am fost și le-am luat. Așa ne procurăm noi legumele, un pic oportunist chiar.”

Câte borcane pot produce

Pentru cămară se lucrează doar în loturi mici, uneori de la an la an rămân puține borcane. Au încercat la un moment dat să facă un lot mai mare, în ideea eficientizării, însă nu a funcționat.

Cea mai multă muncă se concentrează pe dulcețurile de flori comestibile, unde durează aproape 8 ore curățarea unui kilogram de petale. Și ce este și mai provocator e că florile, de multe ori, nu rezistă suficient. Sunt câteva zile pe an când este optimă culegerea lor, care se face doar pe soare, fiindcă atunci au toate esențele disponibile în petale. Dacă plouă sau e înnorat, floarea nu are gust.

„Dacă sunt 3-4 zile în care putem culege o floare, jumătate din timp să spunem că ar fi înnorat, și mai ai și 8 ore la dispoziție să cureți florile, nu ai un interval consistent în care să lucrezi. Plus că mai sunt și flori care sunt în sezon fix în același interval — e și mai greu.

Cu toate provocările, Paula nu se plânge. Ea se descrie ca fiind cea mai răbdătoare din echipă, activitatea ei preferată fiind tocmai curățatul petalelor. Îi mai place și să fotografieze și să povestească despre activitatea cămării. Andreei îi place să prepare dulcețurile, să învârtă în oală și să povestească oamenilor când merg pe la târguri de producători locali cu produse din cămară.

„La produse avem fiecare ceva special, sosurile de roșii le fac eu, mama face gogoșarii în sos, iar la zacuscă ne întrecem cu bucurie.”

Subscribe now

Cămara din Totești e un spațiu de prezentare, nu au program de vânzare, însă primesc pe oricine care sună în avans. Putem „intra și online” în cămară, ca să consultăm rafturile. Pentru a plasa comenzi, Paula mizează pe relația directă cu clienții: „Nu avem loturi mari și ne și place să întrebăm ce-i place omului, ce ar vrea, care e gustul lui preferat. Multă lume râde de noi că poate omul vrea ceva, iar noi îi oferim să încerce altceva, însă nu prea am dat greș cu recomandările”.

În ultima vreme au mizat pe tot mai multe produse fără zahăr, mai ales la fructele dulci, pe care le prepară ca magiunul de prune fără zahăr. Toate ingredientele folosite sunt din zonă, cu excepția câtorva: scorțișoară, cardamom, whiskey, anason stelat sau agar agar.

Degustare pe nevăzute

După ce ne-a făcut turul cămării, Paula ne-a invitat la o degustare de dulceață pe nevăzute. Ne-a poftit la masă, unde am avut un platou cu mini clătite, pe care am pus cinci feluri de dulceață, din câteva borcănașe care nu aveau etichetă.

Am avut chiar și un concurs, la care am participat noi doi și Bia și Edi de la Retezat 83, cei care, de altfel, ne-au spus că musai tre’ să vizităm Cămara din Totești, în scurta noastră ședere în Țara Hațegului.

N-o să îți spunem cine a câștigat, fiindcă lucrăm la un material video cu degustarea (îl vom include într-un newsletter viitor), însă putem să îți zicem că am gustat dulceață de iasomie, dulceață de caprifoi, dulceață de păpădie, de liliac și de mac sălbatic — prima dulceață a cămării, făcută de mama Paulei, sortimentul de la care a pornit totul.

Ți-am arătat săptămâna trecută că am trimis scrisori abonaților plătitori. Unele au ajuns deja în cutia poștală. Îți lăsăm mai jos una dintre reacții.

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe platforme (mai ales de când a explodat AI). Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Subscribe now

Câteva recomandări

• Asociația Acasă în Banat organizează o nouă ediție de Color the Village, de data asta vor înfrumuseța case din satul Macedonia, aflat la 40 km de Timiș. Înscrieri se mai pot face astăzi, iar treaba propriu-zisă va fi pe 11-12-13 iunie.

• Tot în Timiș, dar la Dudeștii Vechi, pe 13 iunie se va desfășura Banat Brunch, un eveniment gastronomic, cu posibilitatea de a înnopta în case tradiționale renovate.

• Copiii din satul brașovean Mândra au realizat o adaptare a basmului „Harap Alb”, filmată chiar în sat, cu ei în rolurile principale. Pentru a finaliza filmul și a-l duce mai departe într-o caravană cinematografică de vară, prin satele din Țara Făgărașului, au nevoie de bicicliști care să-i susțină.

• Dacă citești newsletterul duminica dimineața, atunci adaugă un reminder. De la ora 11:00, (Maria Zavate) o să fie live pe YouTube și ne povestește „cum Meta i-a șters un deceniu de muncă”. Ea a dispărut de pe Instagram, după ce Meta, compania care deține Instagram, i-a blocat contul de tot.

Psst! Nu uita că aici găsești lista cu festivaluri de la sat din 2026. Apropo de festivaluri, săptămâna următoare ne croim drum spre Dobrogea. Vom fi între 29 mai - 1 iunie la Festivalul gastronomic Scrumbii de Rusalii.

Câțiva ani mai târziu, când nu mai aveam cal și nici vacă, ai mei au vrut să crească albine. Părinții mei și-au făcut propria stupină, tata a învățat câteva din regulile apiculturii tot cu nea Dan, și-a cumpărat câteva reviste, se informa de pe forumuri de pe internet când întâmpina obstacole și mergea la târguri de apicultură. Ni se oferea, mie și surorii mele, șansa de a face voluntariat. Plata în miere și faguri. Nimic de reproșat.

Îmi place mierea, mi-e greu să aleg între cea de salcâm și cea de tei la nivel de gust, iar la culoare îmi place cea de rapiță, care arată ca o untură după câteva săptămâni. Cu toate că asociem albinele cu mierea, cea mai importantă activitate a albinelor este polenizarea. Conform specialiștilor, fără munca albinelor este dificil să menținem un echilibru în ceea ce privește alimentația la nivel global. Cu toate astea, agricultura pare să fie întocmai elementul care amenință viața albinelor.

E un cerc vicios, știu. Din discuțiile purtate cu apicultorii, insecticidele cu care se stropește în agricultura convențională conțin neonicotinoide, o toxină care atacă sistemul nervos al plantei. Și chiar dacă nu se stropește, multe dintre semințele de pe piață sunt deja tratate cu neonicotinoide, pentru a înlesni eforturile fermierilor în lupta cu dăunătorii. Din sămânță, această neuro-toxină este capabilă să se extindă atât în tulpină, frunze, cât și în nectarul florilor.

Pesticidele care afectează albinele se folosesc cel mai ales în culturile de rapiță, porumb și floarea-soarelui. Încă un lucru: deși poartă numele de „pesticide bio” și sunt etichetate a fi prietenoase cu albinele, fermierii ar trebui să urmeze cu strictețe câteva aspecte:

1. momentul aplicării tratamentului, în perioada de inactivitate a insectelor

2. respectarea dozei

3. evitarea perioadei de înflorire, când albinele sunt la cules, foarte active.

Pe parcursul activității noastre cu stupi, care s-a întins pe câțiva ani buni, am învățat o mulțime de lucruri legate de albine. În primul rând, într-un stup (familie, colonie) pot trăi între 20.000 și 80.000 de albine, iarna se poate întâmpla ca numărul lor să scadă. O colonie este formată din trei tipuri de albine: albinele lucrătoare, trântorii și matca — regina stupului.

De fiecare dată când mergeam în stupină, trebuia să ne pregătim afumătoarea în care aprindeam lemn putred de plop. Îl găseam pe la marginea drumului sau a pădurilor, de la copacii bătrâni sau tăiați. Făcea un fum perfect, care mocnea lent și cu care ne făceam loc printre albine, strângeam iute din burduful afumătorii și albinele se dădeau la o parte.

În zilele cu cer noros, apar cei mai de temut dușmani ai albinelor. Prigoriile. Sunt niște păsări de care nu mai auzisem până să avem familii de albine. Dar am învățat să le recunoaștem după triluri și după penajul colorat. Aruncam o privire în vie în acele zile și vedeam cum în nucul cel bătrân de pe hotarul grădinilor, chiar aproape de stupină, se așezau și așteptau să se înfrupte cu insecte.

Cea mai fascinantă, dar obositoare activitate mi se părea extragerea mierii.

Erau câteva zile în sezon (la salcâm, la tei, la floarea-soarelui) când eram ocupați numai cu lucrul acesta. Tata venea de la serviciu, mânca repede și apoi eram toți adunați lângă stupi și lângă centrifugă. Totul lua timp, însă, nu putea grăbi familiile de albine. Era cea mai satisfăcătoare experiență, rezultatul unei munci de echipă, a apicultorului cu albinele. Mâncam miere, gustam din fagure proaspăt, strângeam propolis. Dar nu uit și cum se simțea clocotul acelor zile într-un combinezon de plastic, completat de o mască care îți permitea doar să bei apă. Era foarte cald, însă altfel nu se întâmpla extragerea mierii.

Deși am încetat activitatea aceasta, voi rămâne mereu atașată atât de acele amintiri, cât și de tot ce înseamnă albina. Mă gândesc acum și râd în sinea mea la momentele când tratam cu sora mea care dintre noi îl însoțea pe tata în stupină, fiindcă făceam cu rândul sau cum ne lăsau ai noștri să vopsim stupii și să punem simboluri pe ei.

În această perioadă citesc cartea„Jungla din grădină”, de Dave Goulson, e o recomandare pe care am primit-o de la Teodora Irimia, care are micro ferma de flori din Dobrovăț și care crește flori în sistem regenerativ. Goulson notează că „în unele zone din sud-vestul Chinei, pomicultorii își polenizează manual merii și perii, pentru că utilizarea exagerată a pesticidelor aproape că a exterminat toate speciile de albine”. Vom găsi în curând la magazine albine-roboței pe care să-i trimitem la polenizat prin grădini și pe câmpuri?

🐝 Nu primești întâmplător acest newsletter, în câteva zile vom marca Ziua Mondială a Albinelor. Evenimentul se celebrează în fiecare an, pe 20 mai, pentru a atrage atenția asupra importanței protejării albinelor. În plus, se dorește conștientizarea faptului că fertilizarea și productivitatea în agricultură se bazează pe activitatea albinelor și a altor insecte polenizatoare.

Zilele trecute am trimis scrisori către abonații plătitori De la sat, care aleg să ne susțină aici pe Substack sau pe Buy Me a Coffee.

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe rețele. Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători artizani și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Subscribe now

UNDE NE VEDEM

La finalul lunii vom fi în județul Tulcea. Participăm la festivalul Scrumbii de Rusalii. Evenimentul mizează pe tradiții pescărești, gastronomie locală, vinuri dobrogene, muzică live și ateliere pentru toate vârstele, într-un cadru relaxat, la porțile Deltei Dunării.

Edmond este și pilot de parapantă, iar în apropiere de Râu de Mori se află unul dintre cele mai bune locuri de zbor din România. Venind adesea aici, împreună cu Bianca au descoperit puțin câte puțin din regiune și astăzi spune că locul i-a chemat, ei neavând intenția de a cumpăra o casă.

Evaluează că satul lor e un sat în care cu greu mai găsești o casă de vânzare, avantajul fiind poziția față de centrul țării, plus proximitatea de orașul Hațeg (la 10 minute distanță).

Pe perioada lucrărilor au locuit temporar și la o pensiune din sat, ca să nu mai bată drumul până la Timișoara. După ce au rezolvat cu minimul necesar, s-au mutat acasă. Aveau și atunci posibilitatea lucrului de la distanță, așa că și-au luat și câte un birou și au rămas și dincolo de weekend: întâi câteva zile, apoi o săptămână întreagă, până n-au mai plecat spre Timișoara.

Achiziția casei s-a întâmplat în 2022, iar un an mai târziu s-au mutat de tot, într-o casă ridicată în anii ‘70, care nu fusese niciodată tencuită.

„A fost mult de lucru la casă, pe toate fronturile, mai ales că aveam două becuri și o priză în toată casa. Parcă ne-a fost greu atunci, dar acum ne amintim cu drag”.

După finisaje, au ales să împletească armonios stilul tradițional românesc cu influențele scandinave, având sprijinul unui designer de interior.

Lucru de la distanță + traiul la sat = timp mai mult pentru sine

Din discuțiile pe care le-am purtat cu Bia și Edi, traiul la sat se potrivește stilului lor de viață. Amândoi se ghidează după principiul că lucrurile se construiesc mult mai bine atunci când vin natural, nu când forțezi sau intervii asupra lor. Le place foarte mult că după serviciu, mai ales în sezonul cald când ziua e mai lungă, își fac timp să meargă pe un traseu scurt, cât să facă mișcare.

Finalizarea renovării casei i-a liniștit, au spus că le-a ajuns câte resurse au investit. Dar „liniștea” a durat aproximativ doi ani, căci s-au gândit la un mod prin care să primească oaspeți la ei în curte, să stea la povești cu ei și să devină gazde.

De la comandarea celor două căsuțe și până la livrarea acestora în curte a durat în jur de 2-3 luni, estimează tinerii. Au săpat pentru țevile de apă și pentru canalizare, au dus electricitate până în spate și au transformat curtea lor cu iarbă verde într-un șantier.

În iunie 2025 când, cu mari emoții, și-au văzut căsuțele la locul lor, în curte, au trecut la partea de amenajare.

„Am apelat la consultanță în special pentru o paletă de culori și pentru a stabili în ce direcție să mergem, ca spațiile să aibă personalitate și să se creeze o fluență între obiecte”, spune Bianca.

Cele două căsuțe de la Retezat 83 au găzduit primii lor oaspeți câteva săptămâni mai târziu: prieteni și prietenii prietenilor. Rezervările se pot face direct pe site, pe Instagram sau pe Airbnb.

Bianca și Edi nu oferă doar cheia căsuțelor, sunt deschiși în a le povesti oaspeților despre trasee din zonă, atracții turistice, puncte gastronomice locale și restaurante, mai ales că Edi este și ghid de turism.

Poți să faci ce vrei și poți să nu faci nimic, explică Edi, când a venit vorba despre timpul petrecut de oaspeți la Retezat 83. Au avut oaspeți care și-au dorit deconectarea totală și și-au închis telefoanele, iar Bianca înțelege perfect:

Și-au pus nu doar sufletul în proiectul dedicat cazării, ci tot ce le-a plăcut lor din poziția de călători prin alte locuri, printre ele numărându-se cafeaua de dimineață, o apă de băut și chiar câteva absorbante în coșulețul de la baie. Din când în când, își mută și ei dormitorul din casa de la vale într-una dintre căsuțe, ca să se bucure pe deplin de ceea ce au creat.

Retezat 83 e un loc pet-friendly (prietenos cu animalele) și adults-only (doar pentru adulți).

Socializarea la țară

Viața de oraș e asociată deseori cu agitație și cu frecvente interacțiuni sociale, având mereu câte ceva de făcut și de văzut. Dar nici traiul de la sat nu se lasă mai prejos. Bianca și Edmond remarcă felul simplu în care viața curge în satul lor și zic că acum au parte de mai multă viață socială decât la Timișoara. „Vecinii au venit aseară, au bătut la ușă, «am venit pe la voi, ce faceți?». Avem niște prieteni în Clopotiva, satul vecin și mă sună Raluca: «ce faci, doamnă? Vin la tine, mă primești?». Am pus ceva pe foc, hai să mâncăm toți.”

Tinerii socotesc că întâlnirile și regăsirile cu cei cunoscuți sunt mai simple și că nu programează lucruri, așa cum o făceau înainte: „în Timișoara, din păcate, dar sigur peste tot în marile orașe din România, funcționează modul «ne vedem joia viitoare de la 18». Dar până joia viitoare la 18 e posibil să se întâmple diverse lucruri. Clar, e vorba și de priorități.”

Relația cu vecinii

Bianca și Edi au vecini și-n stânga, și-n dreapta curții. Spun că la concretizarea mutării lor la sat au contribuit și vecinii, față de care sunt foarte apropiați.

Chiar în timp ce făceam turul curții, una dintre vecine îi întrebase cum au fost pancovele (gogoși) pe care le-a trimis. Bianca: „au fost mai multe? Eu am apucat doar una.” „Las’ că vă mai fac!”

Acum

Bianca ne mărturisește că privind la momentul prezent din viața lor, ei sunt foarte fericiți cu locul acesta. Dacă totuși le lipsește ceva din ceea ce oferă viața la oraș, amândoi punctează evenimentele și viața culturală, plus o cafea de specialitate.

În rest, își iau timp să se bucure de ceea ce îi înconjoară. Și-au semănat semințe pentru legume, grădinăresc când au timp, tund iarba (Bia ar menționa aici că Edi ar fi bine să se concentreze doar pe alei, ca să nu mai rupă florile) și mai fac îmbunătățiri la curte. Nu au crescut la țară, însă explorează cu entuziasm aspectele traiului la sat. Edi este născut la Timișoara, iar Bia, născută-n Drobeta Turnu Severin, mai mergea în vacanțe la bunici la sat în județul Mehedinți.

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică de pe Instagram. Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Avem în lucru un material despre Cămara din Totești, Hunedoara, plus un reportaj despre apicultură în comuna Bârnova din Iași.

Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să planificăm următoarea deplasare.

Subscribe now

#grădinadelasat

Cu entuziasm nemărginit, am plantat vineri primele răsaduri de legume. Am început cu ce ni se pare nouă mai dificil: tomatele. Le îndoim un pic și le plantăm culcat, îngropând o parte din tulpină, pentru a-și forma rădăcini puternice.

Venim și cu o recomandare pentru cei din zona Moldovei. Cristian Ghiorghe de la ferma Superpământ va desfășura un atelier practic de grădinărit regenerativ, pe 17 mai, la Dobrovăț, județul Iași. Grădinăritul regenerativ pune accent pe sol, pe îngrijirea și îmbogățirea acestuia, roadele bogate și delicioase fiind o consecință a acestei activități.

ÎNCĂ CEVA…

Și pe noi ne-au luat tot felul de emoții când ne-a confirmat Maria Zavate () că Meta i-a blocat/șters contul de Instagram. Furie, dezamăgire, chiar teamă. „Am putea păți la fel? Într-o dimineață să ne trezim că o platformă ne șterge toată munca?”

Încă sperăm că se va rezolva, că-și va recupera contul, dar în realitate nimic nu mai e la fel. Social media nu mai este ce era (un spațiu care punea accent pe conținut original, pe creativitate), pentru orice pas ieșit din „tipar”, te poți trezi că ai fost scos din sistem, pedepsit. Că munca ta e arhivată într-un server și aia e. Asta în timp ce zecile de pagini pline cu fakenews care bagă bani în Ads nu sunt restricționate. E nedrept!

Zona de newsletter este mai sigură, probabil pentru o vreme, e și un bun reminder pentru noi, creatorii de conținut, și pentru cei din comunitate că trebuie să lucrăm împreună la o relație cât mai directă, mai în siguranță, fără algoritmi. Ne tot gândim și noi la asta și sperăm ca împreună să găsim soluțiile de care avem nevoie.

În primăvara anului 2024, au aflat că se vinde o casă din sat, după ce tanti Alexandrina se stinsese din viață, așa că atât Teodora, cât și părinții ei și-au adunat economiile, s-au împrumutat la bancă și au cumpărat casa.

Subscribe now

Fermecată de traiul la țară

Teodora s-a născut și a crescut în Iași, dar rememorează cu drag zilele în care mergea în vacanță la bunicii din județul Botoșani. Cătunul din nordul țării, în care locuiau maximum 100 de persoane, îi conturase tinerei o imagine idilică despre sat. Ar fi vrut să se mute și ea într-un sat izolat, însă acum, după aproape doi ani de la mutare, mărturisește că se bucură că a ales așa și că are, totuși, vecini.

Acolo în cătunul bunicilor s-a format conexiunea sa profundă pe care o are cu satul. Când mergea la bunici alături de cei patru frați ai ei, ea prefera să uite de încălțări și să experimenteze totul. „Probabil că era ceva în mine, încă de atunci.”

„Nu am crescut deloc la țară, eu m-am mutat aici pentru că am vrut, nu știam cu ce se mănâncă și nici că e mult de treabă.”

Își împarte ziua în trei părți: munca de la 6 la 9 dimineața, jobul de IT-istă dintre 9 și 6 și munca de la 6 la 9 seara. Lucrează de la distanță în domeniul IT, iar înainte și după serviciu e mereu prin grădină, observând, curățând, semănând — „Îmi place ce fac, îmi place să stau cu mâinile în pământ și mi-au plăcut dintotdeauna florile”.

Pasiunea pentru flori a făcut-o pe Teodora să înființeze Grădina cu tihnă, o micro fermă de flori în care plantele cresc în ritmul lor, nestropite cu chimicale. Singura intervenție pe care o face este adiția de vermicompost, pe care îl cumpără de la ferma din sat.

Între mai și septembrie, Teodora crește lalele, narcise, ranunculus, bujori, gura leului, albăstrele, ochiul boului, crizanteme, dalii și altele. Le culege și le pune în buchete, pe care le livrează apoi în Iași.

„Mă ajută tata și fratele meu. Eu nu am încă mașină, dar am urcat și în autobuz. Am pus florile-n paporniță și-am plecat la Iași.”

Ambalajele pe care le folosește sunt compostabile: carton sau sfoară.

Tânăra spune că se bucură că poate să aducă, prin buchetele sale, o bucățică de natură în casele celor care aleg să îi cumpere buchetele.

Dacă nu ar cumpăra nimeni florile pe care le îngrijește, Teodora le-ar crește doar pentru ea, ca impact pozitiv asupra polenizatorilor. Spune că grădina o ghidează și o învață să aibă răbdare, mai ales că e o fire care vrea să știe cum merge totul.

Cum au fost începuturile vieții la sat?

Teodora nu a plecat cu așteptări, voia doar să aibă liniște și să iasă în natură. Locuind cu părinții până la absolvirea facultății, simțea că va lua la un moment dat decizia de a se muta, „însă creierul meu nu concepea să mă mut la bloc, noi tot la casă am locuit”. Spune că este îndrăgostită de viața pe care o are acum și, mai ales, că i se potrivește. „Mi-a plăcut că e un sat în care viața se simte chiar ca la sat.”

Dorul de oraș există?

Odată la câteva săptămâni Teodora merge la oraș să se aprovizioneze, dar cel mai des cere tatălui ei să cumpere mâncare pentru pisicile care locuiesc la ei în curte. Preferă să cumpere de la oraș până când va reuși să crească ea diverse legume și fructe în grădină.

„Am învățat să fac maia și fac turte, fac alte preparate în rolă (cuptor). Mi-am dorit mult să am o casă cu sobă. N-am făcut niciodată focul înainte, dar am învățat. În schimb, nu îmi place să curăț cenușa.”

Socializarea

Înainte era mai aproape de prieteni, dar și acum Teodora se simte conectată de grupul ei, tot la oraș se întâlnesc. Se caracterizează drept o fire introvertită care primăvara și vara nu are timp să iasă, însă iarna simte mai profund lipsa de socializare. Anul acesta și-a propus totuși să echilibreze ieșirile: „treabă o să fie mereu, dar dacă nu îmi fac eu timp, n-o să fie niciodată”.

Se mai întâlnește cu sătenii când grădinărește în fața casei, la stradă, iar ei o văd că lucrează pământul. Oferă din semințele ei și schimbă câteva vorbe cu oamenii care se întreabă „Cum adică să tai florile?”.

Motivația pentru ferma de flori

Dacă ar fi să povestească despre flori, Teodora ar putea vorbi câteva ore neîntrerupt, deși spune că nu stăpânește încă foarte bine acest domeniu. Citește mult de pe internet, urmărește pagini și conturi similare din Regatul Unit și din Statele Unite, nu doar cărți dedicate florilor, ci care tratează subiectul ecologiei. „Acum citesc Jungla din grădină care se intersectează cu ce vreau eu să fac — ceva mic și bun.”

O interesează partea de biodiversitate și e entuziasmată să o și trăiască pe pielea ei: să vadă un arici, o vulpe pe terasă, un fazan sau ciocănitori.

„Când vin berzele, le urmăresc, la fel când vin rândunicile. Îmi place să observ ritmul naturii. În general mi se pare că mulți dintre noi suntem deconectați de chestia asta, la oraș mai ales.”

Teodora este conștientă că are o poziție privilegiată, pentru că a putut cumpăra această casă. Mutatul la sat a fost în totalitate alegerea ei, nu a fost forțată de împrejurări.

Momentan încă nu trăiește din cultivarea florilor, dar acesta ar fi un privilegiu și mai mare, mărturisește ea. Pe viitor își dorește să organizeze evenimente de tip you pick, în care doritorii pot merge să își culeagă singuri florile crescute în tihnă.

Satul românesc e complex, comparativ cu imaginea sa idilică din clipurile de pe Instagram. Noi încercăm să surprindem asta, culegând (po)vești despre oameni cu inițiativă, activități din turism, educația în mediul rural, migrație, producători și produse locale, evenimente de la sat și altele.

Iar dacă știi pe cineva căruia i-ar plăcea, trimite-i acest text.

Nicolae Muntean, pictor și sculptor

Și-a pus credința și sufletul în tot ceea ce pictează și este autodidact.

„Mă uit la unele lucrări după ce sunt gata și mă minunez: «Oare eu le-am făcut?».

Dacă ai școală, academie de artă, știi ce repere să ai, dar dacă nu, te duci prin ceea ce iubești. Eu mă bucur mai ales când cineva zice că-i frumos.”

Subscribe now

În anii ’60, când era doar un copil, Nicolae Muntean făcea personaje la gazeta de perete. Își amintește că au venit câteva persoane de la centrul pionierilor din Sebeș și că i-au testat pe copii la muzică și la desen, iar lui i-au spus că poate urma niște cursuri ca să își dezvolte talentul. Familia nu a putut să-l susțină în acest sens, însă spune că „în mine a rămas gândul ăla că totuși trebuie să fac ceva”.

În anul 1975, având concediu de la fabrica în care lucra a dat câteva probe la Cluj, la sculptură. Profesorilor le-a plăcut de el, dar „eu lucram ca tehnician la fabrică, la Cugir, și nu puteam să las un salariu bun.” Mărturisește că a renunțat atunci la sculptura, dar „microbul” a rămas în el. Noi i-am zis că ar fi mai potrivit să-l numim „har”.

A început mai serios cu pictura în preajma Revoluției, cu icoane pe sticlă. Pe vremea aceea, însă, nu era permis să faci expoziții și nici nu erai apreciat pentru meseria de iconar, conform pictorului.

Cine duce tradiția mai departe?

„Astăzi chiar am reușit, și este o minune pentru mine, pe fiul meu să-l aduc aici și să-l îmbrac în port popular, iar cu nepoții am făcut ateliere aici ca să arătăm publicului. Cred că azi am făcut bazele unei familii de iconari, de trei generații.”

Dinu Perva, meșteșugar

Dinu Perva este din Ineu, Arad și împletește nuiele de răchită și alte fibre lemnoase, încă din anul 1986.

A lucrat la o fabrică unde se făceau coșuri de nuiele, însă acolo a învățat doar regulile de bază, apoi și-a perfecționat stilul împletind constant. Face, printre altele, sticle împletite, tăvițe, coșuri, veioze, suporturi de flori și obiecte de mobilier.

Ține ateliere de împletit nuiele și merge în școli ca să le arate meșteșugul. Apreciază că micuții sunt receptivi și le place să învețe.

Dinu Perva spune că împletitul nu durează decât vreo 2-3 ore la un obiect. Pregătirea materialelor este procesul îndelungat — răchita verde sau uscată se fierbe, apoi se decojește fie manual, fie cu o unealtă, se usucă și se sortează pe grosime și pe lungime.

„Înainte de pandemie, dacă mergeam la un târg și făceam demonstrații, lumea se uita ciudat. Acum am observat că toți vor să pună mâna. Oamenii sunt mai curioși și vor să participe.”

Pe vremuri se găsea răchită din belșug, ocoalele silvice o cultivau, la CAP-uri tot la fel. „Acum nu mai cultivă nimeni, le aduc tocmai de la Focșani și probabil în viitor va deveni o provocare.” În acest sens, Dinu a plantat propria răchită acasă, dar din cauza secetei de anul trecut, este nevoit să o replanteze.

Victor Cimil, apicultor

Are o fermă apicolă certificată ecologic în comuna arădeană Buteni. Are grijă de 200 de colonii de albine și face acest lucru de când se știe.

„M-am născut în acest domeniu. Când eram mic, în perioada de vară stăteam într-o ladă de stup, lângă tatăl meu, care era tot apicultor”.

Ca să poată avea o producție diversă, separă stupii și face apicultură pastorală intensă în diferite locuri.

„Cel mai mare efort e să transport stupii în locații izolate. Spre locația din zona alpină am 20 de km de drum forestier, numai cu a-ntâia și a doua conduc. Alergăm practic dintr-o stupină în alta tot sezonul pentru recoltat și îngrijit.”

Face mai multe tipuri de miere, polenuri, tincturi și faguri cu miere. Este pentru prima dată la festival, iar produsele sale pot fi cumpărate direct la telefon și livrate în toată țara.

Lucrează împreună cu soția, cu fiul — când are timp liber — și cu un frate.

„Dormim foarte puțin și cu greu menținem activitatea. Anul trecut a fost cel mai dificil an, cu cea mai puțină miere, asta pot să spun”.

Cooperativa Agricolă Serele Super

În județul Timiș, la Biled, Silvia Răileanu și familia sa au cele mai moderne sere din România. Au început afacerea în 2017, aducând tehnologie modernă în cultivarea roșiilor.

„Le-am zis roșii cu gust de roșii, fiindcă noi am căutat o nișă, iar aceasta era gustul. Având în vedere importurile din Turcia și Spania care domină piața, noi am mizat pe gust. Asta ne ajută, alături de zona în care ne desfășurăm activitatea și de tehnologia modernă.

Ce înseamnă tehnologie modernă?

Serele de roșii sunt semi-închise și fac economie de energie termică de 40%, poluând puțin spre deloc. Tot dioxidul de carbon îl redirecționează în seră să hrănească plantele. „Creștem ecologic, nu avem deșeuri, iar resturile de plante merg la compost pentru îngrășământ.”

Vând foarte bine în județul Timiș, unde deja îi cunosc oamenii. Au exclusivitate în România pe soiurile de roșii pe care le produc, care sunt și soiuri premium.

paboland

Bogdan Paliuc și familia sa cultivă pe un hectar de pământ peste 3 000 de butași de trandafir de Damasc.

La Liveni, în județul Botoșani, are atât plantația, cât și unitatea de procesare. Din petalele trandafirilor produc apă de trandafir, dulceață, sirop, șerbet, oțet, ceai și chiar trandafiri murați.

La bază, Bogdan e inginer biotehnologic și specialist în siguranța alimentară.

„Am pornit cu această afacere de familie fiindcă am vrut să facem un lucru bun, dintr-o pasiune, într-un domeniu pe care îl stăpânesc foarte bine”.

Să procesezi trandafiri, ne spune Bogdan, e o muncă manuală, care necesită atenție delicată. Trandafirii se culeg dimineața devreme, apoi ajung în unitatea de procesare: „dacă vrem ceai, le uscăm, dacă vrem apă de trandafir, le distilăm”.

Inflorescența la trandafir durează în jur de o lună, de aceea se ocupă și de procesarea unor legume. Fac zacuscă, de exemplu, iar un produs aparte este dulceața de usturoi de Copălău.

La festival, startul oficial s-a dat după un tur al micilor producători și al artizanilor realizat de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei României, însoțită de Alteța Sa Regală Radu, Principele Consort al României, numeroase oficialități, autorități centrale și locale și de reprezentanți Profi.

Dacă te afli în zona de vest a țării, îți recomandăm o vizită azi. Pe lângă ulițele satului de altădată, uite care va fi programul de azi de pe scenă:

• 12:10 – 12:45 | Ansamblul de copii cu chitări BegArt Timișoara

• 12:55 – 13:10 | Ansamblul de dansuri Băgrinul

• 13:15 – 13:50 | Nicoleta Voica

• 14:20 – 14:50 | Pragu’ de Sus

• 15:20 – 16:00 | Tribut Florian Pittiș – SUNT UN FRATE TÂNĂR

• 16:05 – 16:40 | Interviu și prezentare designer tradițional românesc reinterpretat

• 16:40 – 17:50 | David Ciente, Maria Chivu și Grupul Jianca

• 18:40 – 19:40 | Theo Rose

Dacă vii la festival, dă-ne de veste ca să ne întâlnim și să facem un selfie împreună.

Cocuța gătește și pregătește mâncăruri felurite, dar mai ales borcane cu carne, legume sau fructe. Are spiritul antreprenorial în sânge, a mai avut câteva afaceri anterior, iar acum se concentrează pe înființarea unui punct gastronomic local (PGL) în curtea casei sale.

Au o livadă cu pomi fructiferi și o priveliște splendidă, de unde se văd dealurile Cotnariului, împânzite de rânduri de viță de vie și livezi.

Când am ajuns la ei, Gică aprindea focul afară, la chirostiu, în timp ce Cocuța pregătea bucățile de carne de porc care urmau să ajungă în ceaun. Nu înainte de a fi condimentate cu sare, puțin piper și usturoi din grădină. Urmau să fie scăldate în ceaunul cu untură.

Tochitura s-a gătit lent afară, iar în bucătărie se pornea cuptorul. Avea să găzduiască pâine dolofană și cornuri cu umplutură de mere. Merele au fost făcute suc toamna trecută, iar din pulpa rămasă, Cocuța a făcut o cremă cu mere și stafide.

Și cum toate au nevoie de tihnă ca să se poată găti în voie, ne-am urcat în mașină cu Gică și am cutreierat câteva dealuri din zonă. Bahluiu este satul lui natal și aici, pe o pășune din lunca râului Bahlui are la păscut patru vaci de lapte. Una dintre ele chiar foarte productivă, poate să dea până la 40 de litri de lapte pe zi.

Am străbătut satul Bahluiu, iar când am ieșit, pe o parte și pe cealaltă am dat de livezi de cireși și terenuri agricole. Am coborât într-o vale, la ferma de oi a familiei, unde pășteau peste 220 de oi cu miei și vreo 20 de capre.

Pentru ca animalele să aibă hrană, Gică cultivă câteva hectare de teren agricol, pe care seamănă porumb, lucernă sau floarea soarelui.

„Dăm de mâncare doar ce e de la noi, nu cumpărăm. Și vă dați seama că într-o zi, de exemplu, nu dau la oi trei baloți de lucernă, ci vreo 30-40.”

În drum înapoi spre Cotnari, ne-am oprit în sat, unde țin vițeii și porcii.

Cocuța și Gică muncesc toată ziua și îi simți că-s oameni gospodari, te uiți în ochii lor și la mâinile lor. Gică ne-a mărturisit că nu fac avere din agricultură, dar dacă toți membrii familiei sunt bine, sănătoși și pot să muncească, asta pentru ei înseamnă totul.

Subscribe now

La întoarcere, ne-am așezat cu toții la masă și am savurat pomana porcului cu mămăliguță (și pâine, că nu a scăpat negustată), cu brânză sărată de oi și cu castraveciori murați. Am cinstit un suc de mere făcut în casă și un corn cu mere și le-am urat succes și spor în ceea ce urmează.

Săptămâna viitoare, pe 24, 25 și 26 aprilie, familia Bujor Ștefănoaia organizează un festival al florilor, cu intrare gratuită. Gazdele ne invită să luăm o gură de aer proaspăt. Vor servi mâncăruri tradiționale.

Înainte de eveniment vor tăia un porc din ograda proprie din care vor face pomana porcului (porc la ceaun), carne la grătar, mici și carne afumată — mușchi, kaiser, cârnați — care pot fi luate direct din afumătoare. La desert, Cocuța va pregăti o prăjitură cu măr, o rețetă de familie, veche peste 100 de ani.

Rezervările se fac telefonic la 0755 477 333 - Cocuța Elena Bujor.

Începe perioada festivalurilor de la sat, iar săptămâna viitoare, la Domeniul Regal Săvârșin se desfășoară a IV-a ediție a festivalului Suflet de România. Festivalul organizat de Profi devine, pentru două zile, locul în care prinde viață lumea satului de altădată. Intrarea este gratuită. ℗

Avem în lucru un newsletter despre o micro fermă de flori din județul Iași. Ne poți susține activitatea cu o donație.

Unul dintre ele este Ansamblul Folcloric Muguraș, la care dansatori sunt elevii școlii din Holboca. Inițial, a organizat câteva cursuri de dans popular pentru copii din dorința de a promova folclorul local din zona Iașului. Apoi, cu sprijinul părinților, care și-au dorit o activitate pentru cei mici, a înființat ansamblul.

„În ciuda spuselor — că tinerii, în special cei de la oraș, nu mai au drag de cântecul și jocul tradițional — nu este nicio diferență. Copiii chiar își doresc să descopere tainele jocurilor populare, fie că sunt de la oraș, fie că sunt de la sat.”

Subscribe now

Reacțiile elevilor cu privire la dansul popular

„La început când copiii au auzit că vor face dans popular, erau rușinoși, dar cred că prin felul meu de a fi, de a-i atrage, au acceptat și au încercat o nouă activitate cu domnul profesor.”

S-au înscris în ansamblu peste 70 de copii. Nicolae gestionează separat trei grupe de dansatori, organizate în funcție de vârstele micuților. La ora la care am participat și noi, au venit 20 de copii, de la clasele a II-a și a III-a.

„Copiii la început sunt timizi, dar după ce văd bucuria și atmosfera de la repetiții, după ce văd că încep să prindă pașii și să danseze cu adevărat, totul se schimbă și vor mai mult, inclusiv evenimente.”

Participă la concursuri și la spectacole, următorul eveniment pe care îl au în vedere este un spectacol la Tomești, tot în județul Iași.

L-am întrebat pe Nicolae ce planuri de viitor are pentru Ansamblul Folcloric Muguraș.

„Mi-aș dori să creștem cât mai mult împreună, să dezvoltăm acest proiect și să lucrăm pe viitor și cu părinții copiilor.”

Cum decurge o oră de dans

Lecțiile de dans se desfășoară într-o sală de clasă a școlii gimnaziale din Holboca. Nicolae începe ora cu încălzire, repetă apoi pașii și dansurile pe care copiii le știu deja, iar în a doua jumătate a cursului învață pași și dansuri noi.

Ce au dansat copiii la ora la care am participat și noi

Majoritatea jocurilor pe care micuții le învață sunt jocuri populare moldovenești din zona Iașului, adaptate pentru nivelul lor de vârstă. La repetiții au dansat o horă din zona Iașului, o polcă din zona Miroslovești, un cărășel și, la final, dansul coasa — care se joacă în toată Moldova.

Nicolae are 27 de ani și relația sa cu dansul popular a început când avea 13 ani. S-a înscris atunci la ansamblul folcloric din satul său natal — Albești, județul Botoșani.

Repetițiile se țineau la Căminul Cultural din comună, iar peste un deceniu, în același cămin cultural a ajuns în postura de coregraf al unui ansamblu folcloric local. Spune că apreciază dansul în general, dar jocul popular e ceea ce iubește cu adevărat să facă.

O parte din inima mea va rămâne la satul meu natal întotdeauna, iar o parte este aici la Holboca și îmi doresc să rămână aici.

Subscribe now

Costel și Ana Maria s-au întors din Italia acum opt ani și s-au apucat de legumicultură pe terenul casei părintești din Probota. Cât au locuit peste graniță, Costel și soția sa, Ana Maria, au făcut cunoștință cu stilul alimentar vegan și au început să se intereseze despre alimentația sănătoasă — vizitau ferme locale sau cumpărau coșuri cu legume de la mici producători.

Prima încercare

Când au decis să revină în România, au mizat pe ideea de a produce hrană sănătoasă la ei acasă. Costel și Ana Maria au cumpărat un solar, l-au montat împreună, iar în acel an au cultivat roșii și castraveți — legume pe care le-au vândut imediat ce au postat pe un grup de Facebook dedicat produselor locale din Iași.

„Nu aveam cantitate mare, vreo 20-30 de kg, dar asta ne-a dat curaj să continuăm. Anul următor am mai ridicat un solar”.

După ce au epuizat spațiul din curtea părintească, Costel a preluat o grădină a unui vecin care e plecat în străinătate. Acum, în cele șase solarii ale fermei Grădinița cu legume lucrează Costel și Ana Maria, mama lui Costel, Adrian, care îl ajută în solarii, tanti Ana și Alex, angajat recent pentru postul de livrator.

Dincolo de roșii și castraveți

Ca persoană cu un stil alimentar bazat pe plante, Costel a vrut să diversifice oferta de legume. De la roșii și castraveți, după cercetare îndelungată, a semănat și salate asiatice precum bok choy, komatsuna sau mizuna, kale, mangold, pătrunjel, rucola și spanac. Punguțele pe care le vinde au salate de dimensiuni mici (baby), proaspăt culese, spălate și uscate. Livrările le fac de marți până sâmbătă.

Se concentrează pe cantități pe care să le poată gestiona și pe calitatea acestora. „Nu putem să punem multe, că le scăpăm de sub control și atrag dăunători foarte rapid, dar tot ce producem reușim să vindem.”

Pe lângă solarii, Costel are și o cameră dedicată microplantelor. „Mai ales acum în perioada rece, când nu avem hrană nutritivă, acestea sunt o sursă excelentă — broccoli, floarea-soarelui, mazăre, ridiche și iarbă de suc”.

Despre Roadele grădinii

Grădinița cu legume este parte astăzi dintr-un proiect mai larg denumit Roadele grădinii. Costel a ales să colaboreze cu alți producători din zonă și să le livreze produsele la oraș.

„Sunt mulți gospodari în zonă care au produse de calitate, dar nu au ajuns cu ele în oraș ca să poată obține un preț corect și să trăiască din asta”.

Pe lângă salate și microplante, vinde acum și mere, cartofi, fasole, pâine, făinuri, miere și vin de la alți producători locali — fiindcă, spune Costel, nu poți face de toate și păstrând calitatea.

Încarcă dimineața, merg la moara din sat și iau și de acolo produse. Pleacă apoi spre oraș, dar mai fac câte un popas la cei câțiva clienți de prin satele prin care trec, însă majoritatea sunt la Iași.

„Trebuie să fii sincer cu tine, când vezi că ceva nu merge, nu mai adaugi un produs. Mai degrabă renunți la cele pe care nu știi să le faci bine. S-ar putea să ai mai mult succes, asta am observat eu”.