Vreau să vă spun pe scurt de ce am plecat de pe social media, cum e viața fără și să vă fac cunoștință cu un nou proiect pe care l-am demarat pentru voi. Rămâneți până la final!

Am 8 săptămâni de când nu mai activez în social media. Nu a fost niciodată locul în care să simt că virtuțile mele se tonifică, dimpotrivă, după fiecare săptămână petrecută pe acolo mă simțeam mai anxioasă, mai invidioasă, mai presată să produc conținut pentru algoritm… poate pe alocuri mai informată pe anumite teme pe care tot algoritmul le considera relevante pentru mine dar în ansamblu, era un spațiu în care simțeam că trebuie să rămân doar pentru că juma’ de mapamond e acolo…

De-a lungul timpului am mai avut perioade în care am încercat să iau distanță, să restabilesc o relație sănătoasă cu mașinăria asta, dar de fiecare dată când reveneam reintram în vortex. Și pentru că era canalul principal prin care comunicam cu voi, nu îmi puneam problema că aș putea să plec… de parcă nu existau și alte căi de comunicare… dar nah, atât s-a putut.

Pe fondul acestei nemulțumiri personale ( nu îmi plăcea de mine și de dependența pe care o observam că ia chip tot mai evident în ființa mea cu pretenții de om matur și liber) au venit câteva luni în care am investit mult timp și resurse să creez un conținut care apoi se ducea în vidul algoritmului.

Cele 2 cumulate, munca mea de Sisif digital și măsura în care mă afecta personal, au mers într-un crescendo până am plesnit și mi-a trecut prin cap ideea că se poate și fără SM.

Așa că într-o sfântă zi de 1 iunie am compus un mesaj automat în care v-am scris că nu am murit și că ma găsiți pe email sau Parentool și am dat foc la poduri (am șters aplicațiile).

În primele săptămâni, ca orice dependent în sevraj, mă trezeam punând mâna pe telefon de zeci de ori pe zi și scrolam până la locul unde îmi erau aplicațiile, doar ca să constat că nu mai sunt acolo, pe browser îmi cerea 3 parole și 2 moduri de a verifica parolele, o fricțiune necesară dacă vrei să te lași de un viciu.…Așa că ma uitam la vreme sau… dacă mi-a ajuns coletul la easybox… ca să pară că fac ceva util.

Câteva beneficii pe care le observ de când am depășit faza de detox:

• simt că nu mai am mintea împrăștiată ca un pilaf și parcă nu mai trebuie să fac eforturi considerabile pentru a mă concentra;

• constat gânduri de profunzime, conexiuni, chestiile alea ce le invidiam la alții și mă gândeam că sunt eu mai puțin mobilată ca să le obțin…se pare că eram mai degrabă distrasă iar pentru profunzime e nevoie de focus;

• am devenit mai intențională în relațiile cu oamenii reali din viața mea, mă trezesc că mă gândesc la ei mai des, mă întreb cum le merge și le scriu mesaje să îi întreb și pe ei cum le merge;

• nu mai simt presiunea de a crea conținut decupat după mofturile algoritmilor și a oamenilor care au nevoie să fie “hooked“ în primele 5 secunde dar și “engaged“ încât să citească în continuare… Da, frate, și mai ce? Vrem mult, ieftin dar și de calitate dar și fără efort… Ce anume în viața asta vine așa?!

Intenționez să fie doar o pauză și să mă reîntorc? Nup… Nu voi dezactiva conturile, ele vor rămâne ca o carte de vizită dacă nu vor fi șterse de forțele internetului… Dar nu voi mai crea conținut explicit pentru ele.

Iar asta mă duce spre al doilea punct al acestui newsletter…

Vă prezint canalul de Youtube Doza de Pediatrie, unde vă invit să vă abonați.

Vor fi episoade săptămânale, scurte și la obiect, pe teme de interes pentru voi.

Dacă încă nu ați plecat în vacanță, regăsiți în acest episod câteva tips& tricks și în funcție de mijlocul de transport ales, sfaturi despre călătoriile cu copiii.

Iar cu ocazia asta aș vrea să vă invit să lăsați în comentarii care sunt subiectele pe care ați dori să le abordez în episoadele următoare.

Aștept cu mare drag și curiozitate sugestiile voastre!

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Părinții nu merg în vacanță, ei doar au grijă de copii în alt loc decât acasă și plătesc pentru asta.

Pentru că știu că se apropie vacanțele, am întocmit o listă cu câteva sfaturi care sper să vă fie utile pentru lunile ce urmează:

• Dacă încă nu ați făcut cumpărăturile, rețineți că pentru costumele de baie este bine să alegem culorile cele mai țipătoare (portocaliu, galben, verde lime, roz…știu, sunt culori pe care nici eu nu le-aș alege pentru haine dar… siguranța e superioară modei :D) și să evităm culorile care se confundă ușor în apă, cum este albastrul, turcoazul.

• Să ne supraveghem copiii înseamnă că suntem cu ochii pe ei, nu cu ochii în telefon. Știu că e greu și că ecranele ne atrag în mod magnetic, dar o clipă de neatenție poate însemna o tragedie. Îi supraveghem și dacă au învățat să înoate sau au aripioare și colac.

• Evităm expunerile la soare între orele 11 și 16, folosim haine subțiri, din materiale naturale, haine anti-UV, pălărie și ochelari de soare. După vârsta de 6 luni, aplicăm cremă cu SPF cu factor 50. Vă încurajez să le folosiți pe cele cu filtru mineral și să le reaplicați după baie. Pe bebelușii sub 6 luni îi ferim de soare cu haine foarte subțiri și stăm pe la umbră; dacă tot vorbim despre ei, ne abținem să acoperim landoul cu cearșaf/ muselină etc din dorința de a-i feri de soare, pentru că, fără să vrem, creăm acolo un cuptor. Putem folosi umbreluțele care vin cu căruciorul sau parasolarele speciale din materiale anti-uv și care permit ca aerul să circule.

• Nu uităm de hidratare, zilele caniculare ne predispun la deshidratare. Copiii alăptați pot să sugă mai des, laptele le va ține și de sete. Celor mai mari le oferim apă și dacă ei nu spun că le e sete, e posibil să se ia cu joaca și să uite. Ne ajută mult și fructele sau legumele care conțin multă apă (pepenele, castravetele).

• Este bine să avem cu noi o trusă de vacanță cu medicamente; o regăsiți aici.

• Pentru copiii cu medicație cronică, nu plecăm niciodată de acasă cu medicație pe câte zile e prevăzută vacanța, ci adăugăm pe cel puțin încă 5-7 zile, nu se știe niciodată din ce motive se poate prelungi o vacanță. Este bine să luăm medicamentele în bagajul de mână, pentru a nu rămâne fără ele în caz că se pierde bagajul de cală.

• O asigurare medicală poate fi salvatoare în cazul în care e nevoie de îngrijiri medicale care depășesc trusa din bagaj.

• Și, nu în ultimul rând, chiar dacă e vacanță și ne relaxăm, este bine să păstrăm cât de cât bunele obiceiuri ce le aveam acasă: somnul de amiază la copilul mic, să încercăm ca mesele să nu fie compuse doar din cartofi prăjiți, înghețată și suc, să evităm ecranele și să păstrăm o oră decentă de culcare.

Ce ați mai folosit in vacanță și vi s-a părut util? Lăsați un comentariu!

Să aveți vacanțe fără incidente și cu cât mai multe amintiri frumoase!

Subscribe now

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

“Tanti doctor nu îți face nimic, doar se uită la tine.”

“O să vezi că vaccinul nu doare.”

“Dacă stai cuminte, îți iau jucăria pe care ți-o dorești.”

“Dacă nu te potolești, tanti doctor îți face injecție.”

Toate aceste replici de mai sus sunt încercările noastre de a obține cooperarea copiilor noștri și de a trece peste vizitele la medic cu cât mai puține urme. Dar ele nu sunt moduri sănătoase de a-i ajuta și chiar îi pot face să asocieze în plus interacțiunile cu medicul cu ceva negativ. Iar noi am avut din plin parte de asta și cred că ne dorim ceva mai bun pentru ei.

Teama de medic e firească, mai ales dacă este un loc nou și cel mic este bolnav și este oricum înafara zonei lui de confort din cauza boalii. Această teamă trebuie recunoscută și validată. Nu îi spuneți nici că nu are de ce să se teamă, dar nici nu îl compătimiți prea tare, că atunci îi va fi și mai frică.

Iată câteva sugestii pentru a vă ajuta să îi pregătiți pe cei mici când mergeți la medic sau la stomatolog.

O să încep prin ce e bine să evităm:

• să le invalidăm emoțiile, să le spunem că nu au de ce să le fie frică; este un mediu nou, ei sunt bolnavi poate și nu au dispoziție de consult;

• să minimizăm ce urmează să se întâmple, spunându-le că doamna doctor doar se uită la ei (încă nu avem aceste superputeri și e nevoie să folosim stetoscopul, care poate este rece sau otoscopul, care îi gâdilă în urechi sau să le palpăm burtica și toate astea sunt deranjante și e firesc să simtă că cineva le invadează spaiul personal);

• să folosim injecțiile pe post de amenințări ( cred că cei care încă folosesc vorbele astea nu se dau pe substack dar…simt nevoia să le menționez)- tratamentele nu au scop educativ, le facem pentru sănătate, nu pentru a corecta un comportament;

• să le spunem că vaccinul sau recoltarea de sânge nu doare pentru că nu e adevărat, există un mic disconfort și e mai bine să fim onești, pentru că altfel nu ne vor mai crede și vor chestiona orice e spunem

• să le oferim recompense materiale/ mâncare (de regulă ceva dulce) pentru că au stat cuminți- ne dorim ca cei mici să ajungă să meargă la medic în mod preventiv, pentru că e bine pt sănătatea lor și nu pentru că primesc recompense.

Ce v-ar putea fi de folos:

• Chiar dacă v-am spus că teama de medic e firească, nu vă puneți în mintea copilului, proiectând emoțiile voastre asupra lui; e foarte posibil ca lui să nu îi fie teamă; poate e chiar curios, dornic de o experiență nouă și interesantă. Am pățit-o de atâtea ori cu propriul meu copil, să am emoții când îl duc într-un loc nou, când avem vaccinuri de făcut… și el de atâtea ori mă surprinde printr-o reacție deschisă, senină. Dar și dacă e să reacționeze cum m-am așteptat, nu îi spun de dinainte că o să fie groaznic.

• Povestiți-le dinainte ce urmează să se întâmple, cum se va desfășura consultația, folosind un limbaj potrivit vârstei; cu cei mai mari puteți să faceți joc de rol, ei pot să consulte o păpușă sau chiar voi să fiți pacientul;

• Fiți sinceri! Dacă știți că mergeți la vaccin, spuneți-le asta și că va durea puțin, e ca o înțepătură de țânțar, dar trece repede. Cum spuneam și în introducere, îi putem minți o singură dată, apoi ei ne vor chestiona mereu afirmațiile, pentru că nu vor mai avea încredere în ce le spunem. Dacă nu știți ce se va întâmpla, poate e o vizită la urgențe și nu știți ce i se va face exact copilului, spuneți-i că nu știți, mai ales dacă vă întreabă, dar asigurați-l că veți fi acolo lângă el și că împreună o să vedeți.

• Pentru unii copii poate fi de ajutor să aibă cu ei un obiect familiar (jucăria preferată sau păturica de care nu se desparte); în situații stresante, obiectele familiare îi pot ajuta să se simtă în siguranță.

• În timpul procedurilor, mai ales dacă e nevoie de lucruri pe care nu le-ați anticipat, explicați-i copilului ce se va întâmpla, chiar dacă asta pare uneori să agaseze personalul medical grăbit. Nu vă luați 10 minute să desenați o recoltare de sânge, dar dacă știți că aveți un copil care pricepe și se simte în siguranță știind ce se întâmplă cu el, un minut e suficient să îl puneți în temă și să îi câștigați complianța.

• Nu luați plânsul copilului ca pe un eșec. Nu e chiar matematică: îl pregătesc bine =nu plânge/ a plâns =deci nu l-am pregătit bine. Copiii au dreptul la propriile lor emoții și reacții, independent de ce le spunem noi, cum îi educăm, ce mesaje le transmitem. Un copil poate să plângă dar să se simtă în siguranță alături de părinte. Puteți povesti ulterior despre experiență, să îl întrebați cum i s-a părut și să îl ajutați să o proceseze prin poveste sau joc de rol.

• Dacă se poate, copilul nu este alergic și nu vi s-a contraindicat în mod specific de către medic, folosiți crema cu anestezic când mergeți la vaccinuri sau recoltări de sânge. Se aplică pe zona interesată cu 30 min înainte de procedură, puteți face un cerc cu pixul, să știți exact unde ați aplicat-o, puneți peste ea o folie alimentară și apoi trageți mâneca de la haina copilului. Înainte de prima utilizare e bine să faceți un test, să aplicați cremă cât un bob de mazăre pe o zonă mică de piele, cât buricul unui deget și să urmăriți ce se întâmplă. Crema cu anestezic și anestezia în general sunt printre lucrurile pentru care eu sunt deosebit de recunoscătoare că trăiesc în acest secol! Viața doare oricum… când poți să eviți dureri inutile, go for it!

• Dacă vizitele la medic vă anxietează în mod deosebit, faceți un exercițiu de introspecție: ce amintiri aveți voi din copilăria voastră în legătură cu mersul la medic? S-ar putea ca de acolo să iasă la iveală niște reacții ce le avem în relație cu copiii noștri pe tema asta. Și e o ocazie bună de vindecare. Vă spun doua de-ale mele: una e legată de dentist, când îmi era atât de frică, încât transpiram și vărsam înainte (manifestări clare ale unui atac de panică la 10 ani)- motiv pentru care Teo este spălat cu sfințenie pe dinți și eu am făcut multă terapie cu mine să mă duc la stomatolog cuminte, regulat, cum e indicat. Iar cea de-a doua e foarte vagă, eram mică de tot când am avut operație de îndepărtare a vegetațiilor adenoidiene (polipii în limbaj populari) dar nu rețin decât că m-am trezit și eram în brațele bunicii, care mă dezmierda, așa că mintea mea nu a codificat experiența aceea ca fiind una negativă.

De pe blog

Zilele trecute am făcut un poll în Social Media despre vaccinul împotriva tusei convulsive pe care îl putem administra gravidelor pentru a proteja nou-născutul. O mare parte din cei care au participat au răspuns ca nu s-au vaccinat pentru că nu le-a spus nimeni… în contextul în care este unul din pașii de prevenție din programul național…

Așa că am scris un articol despre ce poți să faci încă din sarcină pentru sănătatea copilului tău. Îl găsiți aici.

Cum se simte dizabilitatea

Aveam multe planuri pentru newsletter, îmi doresc să vă scriu despre ce educația sexuală (care cred că ar trebui să înceapă devreme și în familie), despre sharenting (postarea copiilor în Social Media)… dar am fost foarte low și în spirit, și în trup în perioada asta, pentru că am aflat că trec prin aniversary syndrome. În aprilie a fost ziua lui Teo, a împlinit 5 ani și primăvara e în general legată de debutul problemelor lui, de aflarea diagnosticului genetic. Anul ăsta am avut timpul și contextul în care să ridic capacul de pe toate trairile mele neprocesate și a fost tare greu…

Citind un pic pe tema asta a dizabilității am aflat câteva lucruri care mă ajută, pentru că îmi pot explica mai bine ce simt și văd că nu sunt singura care simte asta:

• spre deosebire de doliu, când pierderea unei persoane dragi e marcată de o dată anume, dizabilitatea stă cu tine zi de zi, e ca un zgomot de fundal, care uneori e mai tăcut (zile bune în care ai senzația că ai o viață normală, ca toată lumea), dar alteori țipă la tine (zilele în care neputința se vede, ziua de naștere, care marchează trecerea timpului în contrast cu progresul, care vine cu atât de mult efort);

• e normal să simți tristețe foarte random, când nu te aștepți, să fie un declanșator banal (vezi ceva pe stradă, auzi o melodie, vezi un copil pe bicicletă); am simțit de multe ori asta și mă gândeam că am eu o problemă…

• într-un suflet pot să coexiste sentimente și stări foarte contradictorii (tristețe pentru toată situația și recunoștință pentru progres sau că nu e mai rău/ să simți că e greu dar să ai momente în care poți să vezi că totuși unele lucruri s-au schimbat în bine)… și aparent e ok să fie așa, nu e schizoid, e chiar normal; doar că e obositor, simt de multe ori că mă aflu pe un pendul în continuă mișcare…

• e ok să simt tristețe dar să am încredere că Dumnezeu e bun și chiar dacă acum nu înțeleg și nu vreau să fiu în scenariul ăsta, o să ajung să pricep și să văd că tot ce a țesut El din viața noastră va fi cea mai frumoasă țesătură; și că tot ce trăim aici are ecou în eternitate, unde Teo va alerga, va vorbi, va cânta, chiar dacă aici încă nu am garanția că le va face…

Nu știu dacă am scris rândurile de mai sus pentru voi sau mai degrabă pentru mine, ca pe un jurnal catarctic.

Lui Teo îi merge foarte bine cu terapiile pe care le face acum, nu aș vrea să aveți impresia din ce am scris mai sus că nu ar fi așa. E mai mult o fotografie a inimii mele, nu a realității obiective.

Mai sunt câteva zile în care puteți să completați formularul 230, e modul prin care ne puteți susține să continuăm terapiile. Găsiți formularul aici. Și vă mulțumim!

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Photo by Mike Erskine on Unsplash

Ce este imunitatea comunitară și de ce e important să înțelegem că deciziile noastre nu ne afectează doar pe noi

Deși nu e măgulitor să știm că pentru epidemiologie populația e văzută ca o turmă, în episodul de azi aș vrea să vă explic pe cât de scurt pot eu ce înseamnă imunitatea de turmă sau imunitatea comunitară, de ce e esențială pentru protecția unei populații împotriva unei boli infecțioase contagioase și, prin asta, să vă demonstrez că vaccinarea nu e o problemă de alegere personală, ci de sănătate publică.

Cel mai bun exemplu pentru a discuta imunitatea de turmă este rujeola.
Rujeola este printre cele mai contagioase boli, 9 din 10 persoane susceptibile se vor îmbolnăvi dacă intră în contact cu o persoană bolnavă. Persoana susceptibilă este neprotejată, pentru că nu a fost vaccinată (deloc/ complet) sau nu a făcut boala, adică nu are imunitate pentru acea boală.

Dacă într-o clasă cu 10 copii nevaccinați intră un copil bolnav de rujeolă (și să ne amintim că boala e contagioasă înainte de a fi evidente simptomele), 9 dintre ei vor face boala. Asta presupune o contagiozitate extrem de mare.

Imunitatea comunitară înseamnă că avem suficient de multe persoane vaccinate într-o populație încât, atunci când virusul pătrunde în acea populație, nu se poate multiplica, deoarece nu găsește persoane vulnerabile și i întrerupe răspândirea (întreruperea lanțului de transmitere ar fi în epidemiologie). El are nevoie de gazdă umană pentru a se înmulți iar dacă în jurul persoanei bolnave există doar persoane vaccinate și, deci, imune, își face mendrele cu persoana bolnavă și apoi dispare. În schimb, când persoanele din jurul bolnavului nu sunt vaccinate/ protejate, el găsește sol fertil și în acele persoane, se multiplică și acele persoane, la rândul lor, devin surse de virus pentru cei din jurul lor.

Imunitatea comunitară se calculează după o formulă:
H= 1-1/R0, iar R0 (zero) este numărul de bază de reproducere, adică numărul de persoane pe care un bolnav le îmbolnăvește într-o populație susceptibilă.

R0 pentru rujeolă într-o populație nevaccinată este de 12-18, adică un suflet bolnav (același) îmbolnăvește între 12 și 18 persoane. Iar dacă fiecare din cei 12-18 îmbolnăvesc și ei câte 12-18, de aici priviți înmulțire exponențială, scenariu care, de altfel, era perfect valabil înainte de introducerea vaccinului. Dacă e să aplicăm formula aceasta la cifrele de mai sus, înseamnă că în dreptul rujeolei, pentru a nu avea epidemii, adică boala să rămână doar la persoana care se îmbolnăvește și să nu se răspândească, este nevoie ca 92-95% (1-1/18=0.94, deci 94% ) din populație să fie imună, adică mai degrabă imunizată prin vaccinare, că nu ne prea dorim imunizare prin boală.

De ce am avea, totuși, persoane care se îmbolnăvesc într-o populație cu acoperire vaccinală bună? Pentru că:

• fie sunt nevaccinate (sunt prea tinere- sub 12 luni sau au o boală imună, cum ar fi imunodeficiența primară),

• sunt cu imunosupresie (au o boală sau urmează un tratament care le scade imunitatea, caz în care, chiar dacă au fost vaccinați, există un risc- e adevărat că e mic- ca imunitatea să scadă),

• au fost vaccinate cu o singură doză și imunitatea lor nu e suficientă pentru a-i proteja de boală (lucru care se rezolvă dacă facem și rapelul).

Pentru a face o comparație, R0 pentru gripă este de 1.2-1.5, ceea ce înseamnă că e nevoie de o imunitate comunitară de 25-40% pentru a preveni răspândirea gripei.

Cu cât R0 este mai mare, cu atât contagiozitatea este mai mare și procentul de persoane imunizate pentru a obține imunitatea comunitară este mai mare.

În momentul în care nu mai avem acel procent de 92-95%, intervine o altă formulă pe care nu vreau să o detaliez (este vorba despre numărul efectiv de reproducere- Re) dar care ne explică de ce apar focarele sau epidemiile. O scădere a acestei acoperiri de la 95 la 85% presupune ca un bolnav să infecteze între 1.8 și 2.7 persoane.

(Nu cred că am spus asta vreodată, dar dacă făceam medicină în alt sistem, cel mai probabil aș fi devenit epidemiolog sau aș fi ales sănătatea publică :D)

Deși nu vreau să deschid cutia Pandorei numită libertate de alegere, cred că e destul de evident ca bolile infecțioase contagioase nu reprezintă unul din acele domenii în care alegerile au efect doar asupra celui care le face. Este alegerea ta să mănânci fastfood, să devii obez, să ai diabet și hipertensiune (deși, dacă ai copii și nu reușești să alergi după ei când sar în fața mașinii sau îi lași orfani....e discutabil dacă alegerile tale au efect doar asupra ta...dar să zicem că ești singur și nu afectează pe nimeni nivelul tău de ateroscleroză). Mi-a plăcut analogia cu regulile de circulație: una e să nu porți centură și să ai un accident, este problema ta; însă dacă treci pe roșu, încalci limitele de viteză sau depășești neregulamentar, cel mai probabil vei pune în pericol viața altor persoane care n-au altă vină decât că s-au aflat în preajma ta în momentul în care tu ai trecut pe acolo. No man is an island!

De pe blog

Pediatrii ăștia își cheamă cam des pacienții la control, mai ales în primul an de viață.

Am explicat aici de ce.

Relația cu mâncare începe din copilărie și durează toată viața

Cred cu tărie că relația noastră cu mâncarea are rădăcini în primele luni de viață (studiile vorbesc despre impactul alimentației gravidei asupra felului în care va evolua copilul dar, de dragul acestei conversații, hai să ne concentrăm doar pe ce se întâmplă după naștere). Și la ce scoruri are generația noastră la obezitate și tot ce vine la pachet cu ea, ar trebui să medităm un pic la cum ne raportăm noi la mâncare și la ce obiceiuri avem (dacă ronțăim câteva ceva în picioare în pauza de fix 3 minute dintre ședințe sau ne luăm un covrig de la L*ca atunci când venim de la școală/ serviciu- mor cu cozile interminabile de la L*ca, iese puhoi de oameni din metrou la ora 6 pm și același puhoi merge după covrigi în loc să meargă acasă și să-și încălească o porție de ciobă- aici mare fan ciorbă, ciorba e viață!). Și când spun asta, tocmai au trecut câteva zile de când m-am strecurat în oficiu și am ronțăit ceva între 2 pacienți deci… nu-s nici eu mai brează.

Tocmai de aceea, cred ca avem nevoie de câteva lucruri:

• să le oferim copiilor noștri alimente echilibrate, să le gătim în moduri gustoase dar nu înecate și sfârâite în ulei și presărate cu zahăr; să îi ferim într-un mod elegant de tot ce e prin pungi foșnăitoare și sticle colorate (e foarte greu, nu zic în niciun caz că avem o misiune ușoară);

• să le oferim un model, să vadă că felul în care ne raportăm la mâncare e important și că există și moduri sănătoase de a mânca și de a privi mâncarea;

• în același timp, să ne hrănim noi pe noi, să stăm jos, să mestecăm de minim 20 de ori fiecare mușcătură (ai numărat vreodată de câte ori mesteci înainte să înghiți? Eu da și stau jalnic…).

Iar pentru asta nu e nevoie de meniuri diferite pentru care să stai cu orele în bucătărie și nici să aștepți ca cel mic să crească.

Ai nevoie de:

• un sistem clar și ușor de implementat;

• adaptarea meselor familiei pentru a fi potrivite copiilor;

• câteva exemple simple pe care tu apoi să poți să construiești cu alimentele pe care familia ta le agreează.

Îți propun un webinar live în care să îți ofer acele instrumente prin care poți să transformi mesele în familie în momente de apropiere și conexiune.

Vom vedea cum diferă nevoile de hrană ale copiilor de cele ale adulților și cum poți să armonizezi aceste diferențe în mod concret în farfuria fiecăruia, încât fiecare membru al familiei să mănânce echilibrat în timp ce se bucură de ceilalți.

Și pentru că ești abonat la newsletterul Doza de Pediatrie, beneficiezi de 30% reducere cu codul fidelitate30.

Înscrie-te acum

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Frânturi din viața unui muc

Când aud “A primit antibiotic pentru că mucii au devenit galbeni (sau verzi)”, mai ales când e vorba despre un copil mic, parul meu drept se face permanent. Sunt atat de rare cazurile in care mucii ne pot indica o infectie bacteriana…Și o să vi le spun la final. Dar până atunci, haideți să vedem care este evoluția firească a secrețiilor nazale. Să ai nevoie de informația asta când ai copii în colectivitate sau…când ai copii punct e understatement.

​

Cum spuneam data trecută, nasul este vama prin care ar trebui să treacă aerul respirat, pentru a fi filtrat de perișorii și de mucoasa care tapetează nasul. Secrețiile produse de această mucoasă sunt modul corpului de a elimina particulele de praf și microbi. Cuvântul acesta elegant muci pe care noi îl folosim vine de la proteinele care se regăsesc în secrețiile mucoase și care se numesc mucine (mucus avem, de exemplu, și la nivelul colonului). Pentru că sunt vâscoase și, implicit, lipicioase, prind acolo particulele nedorite și noi le eliminăm când ne suflăm nasul.

Atunci când în nas se face comod un virus, mucoasa devine o gazdă foarte neprimitoare și începe să producă și mai multe secreții, tocmai pentru a elimina microbul care a invadat corpul.

Secrețiile de început (sau cele care apar în rinita alergică) sunt apoase (au un procent mare de apă și mai puține proteine sau celule).

Dacă lupta între organism și virus se întețește, vin pe front mai multe celule, în special leucocite, astfel că secrețiile devin mai vâscoase și albe. Cam cum a crezut toată lumea că va fi războiul din Ucraina, terminăm repede…

Secrețiile galbene sau verzi sunt cum e acum războiul, după câțiva ani, adică acolo se adună multe celule de luptă, dar și celule moarte dar încă Ucraina nu a capitulat, celulele se țin pe poziții și fac față, țara nu a fost preluată de bacterii. Nu e o analogie 100%, dar înțelegeți voi.

Sunt 2 cazuri în care secrețiile galbene/verzui/ “mult mai urâte decât de obicei” pot indica altceva decât o viroză:

• Când copiii își bagă obiecte prin nas, care rămân acolo cu zilele iar atunci secreția aceea vine doar dintr-o nară și miroase absolut oribil; în palmaresul de rezident am o biluță de metal, dar care nu stătuse tare mult dar pe podium e o boabă de fasole. Mai țineți minte când puneam boabe de fasole la încolțit pe vata îmbibată în apa? eh, copilul asta nu mai avea mult și se transforma in Jack și vrejul de fasole…

• În sinuzite, adică inflamația sinusurilor = camerele de aer din oasele care alcătuiesc fața. În acest caz, în funcție de localizare, secrețiile urâte pot să iasă pe o nară sau pe ambele nări. DAR e foarte important să știm că:

  • la naștere sunt prezente doar sinusurile maxilare, care sunt mici și sinusurile etmoidale (etmoidul e osul efectiv dintre ochi);

  • sinusurile frontale încep să se dezvolte după vârsta de 4 ani și ajung la maturizare completă în jurul vârstei de 7 ani.

  • așa că un copil mic nu prea face sinuzită; poate să facă etmoidită, dar aceea merge cu febră mare și cu umflarea unghiului ochiului, nu e discretă cu două secreții verzi; e o urgență medicală, copilul are stare rea și ajunge în urgență.

​

Așa că ce facem cu mucii, fie ei de ce culoare or fi?

Adulții și copiii mai mari trebuie să știe să își sufle bine nasul. Apa de mare (izotona la muci discreți, hipertonă la muci vâscoși) ajută mult la fluidizarea secrețiilor, pe care apoi le suflăm.

Pentru copiii care încă nu suflă, pe post de suflat folosim batista bebelușului sau un aspirator nazal.

Iar când gluma se îngroașă, folosim lavajul nazal. Pe bebeluși îi întoarcem pe o parte, introducem fiola de ser pe nara de sus și secrețiile vor ieși pe nara de jos. Pe cei mari sau noi stăm deasupra chiuvetei cu capul ușor aplecat, introducem ce dispozitiv folosim pe o nara, respiram în timp ce ne torturăm singuri și secrețiile ies pe nara opusă. E bine să folosim o soluție salină mai concentrată decât serul, că suntem mari și tolerăm.

​

Vă spun o poveste recentă din viața mea de navetist București-Cluj, ca să vedeți ce conectate sunt toate camerele astea din capul nostru. În februarie eram răcită bocnă și la aterizare mi s-a înfundat o ureche de n-am putut să o desfund cu nicio manevră de egalizare a presiunii. Mă durea teribil, am crezut că o să mi se spargă timpanul. Până la urmă, după câteva ore s-a desfundat, dar la vreo 3-4 zile, eu continuând să mucesc, am început să am o durere intensă de cap în zona sinusului frontal de aceeași parte cu urechea și tot cam atunci secrețiile s-au transformat din albe neimpresionante în galbene- verzui. Zic Nah, să vezi acum ce sinuzită fac, după ce am predicat toată iarna că mucii verzi nu sunt infecție bacteriană. Am sunat și eu un prieten, o colegă ORL-istă care știe că iau antibiotic doar dacă sunt pe moarte, mi-a recomandat toate antiinflamatoarele și lavajele știute și după 48h eram ca nouă. Și mi-am dat seama că am subestimat valoarea și eficiența lavajului. Așa că, de acum, flaconul de plastic pentru lavaj face parte din bagajul călătorului.

De pe blog

Un copil care cade din pat sau care dă cu capul de ceva în timp ce aleargă prin casă sau, mai rău, pe afară, e sursă de angoasă și de panică pentru mulți părinți. Însă avem semne care ne ajută să discernem dacă o lovitură la cap e gravă sau nu și le-am descris în articolul Ce trebuie să știi despre loviturile la cap.

De unde vine vorba Și părinții sunt oameni?

După ce ai copii, oricât de egocentrat ai fost, e firesc și chiar indicat să treci pe plan secundar, pentru că ai o ființă absolut dependentă de tine. Fix când vrei să mergi la toaletă se trezește, fix când te așezi la masă începe să plângă de foame. Și e normal (și, insist, e indicat) să răspunzi nevoilor sale. În felul acesta, pentru că trăim și în timp, nu doar în spațiu, ajungi să amâni împlinirea nevoilor tale pe o dată ulterioară. Mare întrebare este când vine acea dată?

N-ar fi rău să vină recurent pentru nevoi de bază de genul mâncat, dormit, duș, și la intervale nu foarte mari, mai ales că e indicat să ai un sat care să te ajute să crești un copil (descriu scenariul ideal). Apoi, pentru nevoi mai înalte, cum ar fi să te plimbi, să te uiți în gol gândindu-te la nimic, să îți mai verifici starea sufletului, să mergi la sport și să mănânci așezat la masă, mestecând de mai multe ori înainte să înghiți (deși pe asta aș trece-o la nevoie de bază, dar să zicem) e bine să ajungi, la un moment dat să îți faci timp, dar e clar că ai nevoie ca altcineva să preia îngrijirea copilului în acel scurt interval.

Problema mai mare vine când nevoile copilului sunt mai mari decât poate duce un singur om sau o singură familie și atunci…ce faci? De regulă uiți că ești om, că funcționezi cu somn și mâncare și că ai nevoie să faci mișcare, nu pentru că te crezi semi-zeu, ci pentru că în cele 24 de ore este imposibil să te ocupi te tot ce ai pe listă.

Am uitat și eu că sunt om; la puțin timp după nașterea lui Teo, când ne-am dat seama că sunt probleme în dezvoltarea lui și apoi am primit diagnosticul genetic, a început o goană: după soluții, terapii, fonduri, o goană care a durat câțiva ani, ani în care am devenit transparentă. Mă uitam în oglindă doar ca să mă asigur că n-am o freză prea ciudată, dar nu știam, cu adevărat, care mai e treaba cu mine. Din fericire, totul s-a soldat cu un burn out (cu insomnii, cu atacuri de panică declanșate de lucruri banale, cu o ceață mentală care m-a marcat profund: citeam o frază simplă și nu înțelegeam nimic). De ce zic din fericire? Pentru că atunci am capitulat și am acceptat că… sunt și eu om. Iar cazul meu este unul fericit, am avut tot sprijinul familiei, al comunității din care fac parte, copilul meu face progrese, de când ne-am mutat în București am putut să predau proiectul recuperării lui unei echipe de terapeuți fără să mai duc eu toată responsabilitatea, am timp să îmi mestec mâncarea, să merg la sport de 2 ori pe săptămână, să citesc și altceva decât metode de recuperare. Dar mă gândesc de multe ori la părinții care nu au nicio pauză, care stau zi de zi lângă un pat de spital îngrijindu-și copiii, având sau nu speranță că ei se vor vindeca… Lor cine le reamintește că sunt oameni?

Dar noi, cei care ne permitem, e bine să ne reamintim că suntem și noi oameni. Această condiție umană e una care ne limitează, avem nevoi pe care, dacă nu ni le împlinim, corpul se strică și mintea o ia pe coclauri. Așa că de acolo s-a născut vorba pe care am ajuns să o spun mamelor în maternitate, părinților în cabinet și pe care mi-o spun mie când văd că iar vrea zelul să iasă din matcă. Și de aici s-a născut o idee, și anume aceea că, în timp ce facem lucruri pentru copiii noștri, am putea să facem lucruri și pentru noi.

Primul domeniu în care cred că merită să implementăm asta este cel al alimentației. Cum facem să ne hrănim bine și pe noi, în timp ce oricum facem eforturi de a oferi alimente sănătoase copiilor noștri?

Aceasta este tema webinar-ului live Mesele Împreună – Comoara Familiei Ghid practic pentru mese echilibrate și momente de apropiere din 25 aprilie, orele 10.

Pentru că voi faceți parte din tribul Dozei de pediatrie, v-am creat un discount de 30% cu codul fidelitate30.

Acces webinar

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Photo by Laura Ohlman on Unsplash

De ce nu ne place când vedem un copil care respiră pe gură

Respirația este un act reflex (nu e nevoie să îl gândim, îl face corpul primind comenzi de la centrii de mai jos din creier) care ar trebui, de preferat, să aibă loc pe nas. Nu e un lucru rău că putem să respirăm pe gură, mai ales când suntem răciți sau depunem un efort mai mare și avem nevoie de un volum crescut de aer într-un timp mai scurt.

Însă atunci când respirăm pe gură în marea parte a timpului, avem o problemă. Povestea asta se numește respirație orală și e ca un domino, atrage după sine atât de multe probleme, încât e important să analizăm cum respirăm noi și, mai ales copiii noștri, pentru că la ei structurile sunt în plină formare și felul în care respiră le va afecta de la dezvoltarea feței până la capacitatea de concentrare. Iată că nu e de șagă.

Un copil care respiră preponderent pe gură, va sta cu limba jos și nu lipită de palat, adică de cerul gurii. Rolul limbii, printre altele, e să sculpteze palatul prin presiunea pe care o exercită constant asupra lateralelor palatului. Dacă lipsește acest stimul constant, cerul gurii se va adânci, ceea ce numim palat înalt sau boltă palatină ogivală. De acolo maxilarul superior va deveni îngust și dinții nu vor mai încăpea pe arcadă, moment în care deja e bine să ne împrietenim cu un ortodont.

Un maxilar îngust e și alungit, de acolo trăsăturile de față lungă, o poreclă pe care copiii o folosesc cu entuziasm pentru colegii lor cu respirație orală.

Constelația asta de mai sus e mediu potrivit pentru dezvoltarea vegetațiilor adenoidiene (polipilor, cum li se zice popular, dar nu e un termen corect), adică țesut limfatic ce stă în faringe în dreptul nasului și reacționează isteric la factorii de mediu, prin hipertrofie, adică creștere mai mult decât e cazul. De acolo iată un factor care contribuie în plus la îngustarea căilor respiratorii superioare și apariția cercului vicios. La semiologie am învățat că fața lungă dată de respirație orală poartă numele de facies adenoidian, pentru că era asociată cu prezența hipertrofiei de adenoizi. Tot faciesul ăsta era asociat cu performanțe școlare scăzute, din cauza faptului că oxigenarea creierul se face cu dificultate, astfel că apar probleme cognitive. Mai pe șleau, li se zicea că erau tâmpi…

Un maxilar îngust nu permite ca urechea medie să se ventileze prea bine dar crește și riscul de infecții respiratorii, lucruri care, la rândul lor, cresc riscul de a dezvolta otite în mod repetat.

Respirația orală alterează calitatea și cantitatea salivei iar salivă joacă un rol foarte important în igiena orală, de aceea cariile sunt mai frecvente la aceste persoane.

Un alt aspect în care lovește respirația orală este calitatea somnului, cu apogeul, apneea obstructivă de somn, care la rândul ei, dacă ne uităm la studiile efectuate în rândul adulților, știm că crește riscul de boală cardio-vasculară, apariție a diabetului și somnolență împreună cu dificultăți la nivel cognitiv. Scary!

Copiii care prezintă respirație orală pot avea și dificultăți de învățare, din motivele pe care le-am descris mai sus, dar și probleme de ordin emoțional/ comportamental. De exemplu, copiii cu respirație orală au risc mai mare de enurezis nocturn, adică de a urina involuntar în timpul nopții după ce au atins deja vârsta la care ar trebui să fie prezent controlul sfincterian (sunt niște hormoni care, pe parcursul nopții, inhibă în mod normal producția de urină și care, dacă este prezentă apneea de somn, nu se secretă așa cum ar trebui).

Cred ca v-am demonstrat că este un domino :)

Câteva semne că avem un copil cu respirație orală:

• cel mai simplu, stă mai mereu cu gura deschisă, doarme cu gura deschisă;

• din această cauză are buze uscate;

• sforăie și atunci când nu e răcit sau dacă a început să sforăie pe timp de răceală, această respirație zgomotoasă continuă și după ce simptomele de răceală au dispărut;

• stă cu capul aplecat în față;

• are față lungă :);

• când deja lucrurile sunt avansate, observăm deja dinții îngrămădiți, problemele de somn și de comportament, dar tare mi-aș dori să nu ajungem așa de târziu să ne dăm seama că ceva e suspect.

Cum spuneam mai sus, un organ important în sculptarea feței este limba și prezența unui fren sublingual restrictiv, care ține limba jos și nu o lasă să se odihnească pe palat, poate fi printre cauzele respirației orale. De aceea, e important ca nou-născutul sau bebelușul mic să fie evaluat în cabinet sau chiar în maternitate pentru a vedea cum se mișcă limba iar dacă sunt probleme, acestea să fie adresate coerent și din timp, pentru că sunt cauze prevenibile.

Ce e de făcut atunci când avem un copil cu respirație orală?

O evaluare a pediatrului, pentru că noi ar trebui să fim sensibilizați la patologia asta și să îndrumăm familia spre un specialist ORL/ stomatolog/ terapie miofuncțională (o raritate la noi, dar începe să prindă contur). Bebelușii să fie evaluați de un consultant în lactație care știe despre ce vorbește… De multe ori e o problemă complexă, care ar fi bine să fie adresată multidisiplinar.

Să respirăm, deci, pe nas sau să cerem ajutor dacă nu o putem face singuri!

De pe blog

Dacă aveți prieteni care așteaptă un copil sau care au deja un copil de câteva luni și doriți să le faceți un cadou, sunt șanse mari să aibă deja atât de multe obiecte prin casă, încât încă o jucărioară sau o hăinuță să le genereze o reacție alergică.

Vă sugerez un cadou mai practic, un curs online de îngrijirea bebelușului pentru viitorii părinți sau unul de diversificare pentru cei care se pregătesc de această etapă.

E foarte simplu, intrați pe site, puneți în coș produsul pe care îl doriți iar înainte de plată bifați This is a gift și treceți datele persoanei pe care doriți să o cadorisiți.

La cât mai multe cadouri inspirate și utile!

Și părinții sunt oameni

Cu ce m-am ales după 6 luni de sport

În urmă cu 6 luni m-am apucat de CrossFit. Mi-a spus de el o prietenă, știam de la ea că e un antrenament de tip funcțional, adică folosește mișcări pe care le regăsim în viața de zi cu zi și că într-o oră lucrezi toate grupele musculare, faci și cardio, adică exact ce aveam nevoie, eficiență în timp limitat.

Peste vară mă apucasem de exerciții cu greutăți acasă, reușisem să aduc la viață un tonus muscular demult apus, așa că nu m-am dus chiar ca o panseluță, dar eram departe de a fi fit.

Un mare plus la CrossFit e că, asemănător Evangheliei, te primește așa cum ești dar nu te lasă să rămâi la fel. Deși cu toții facem același antrenament, există diferite grade de dificultate, cei avansați fac variantele grele, începătorii pe cele mai ușoare și, pe măsură ce trece timpul, adaugi greutăți sau crești numărul de repetări, ca să fie pe măsura condiției fizice.

Ce efecte am văzut după aceste 6 luni:

• tonus muscular și masă musculară cum n-am avut în viața mea (n-am fost eu niciodată mare atletă);

• creșterea rezistenței la efort, sunt dintre cei 2% care merg pe scări la metrou, nu iau liftul sau scările rulante…eram și înainte, dar acum nu mai gâfâi :));

• simt cum mă inundă un râu de endorfine, serotonină și dopamină, toți hormonii care ne fac fericiți și, din pricina asta, cred că efectul de care mă bucur cel mai tare e că

• îmi face foarte bine la cap! dorm mai bine, anxietatea mă vizitează mult mai rar; pentru că fac lucruri grele acolo, știu că pot să duc sarcini mai grele și în viața de zi cu zi, nu mă mai dau cu fundul de pământ ca un copil cu tantrum când întâmpin câte o dificultate, ci am disponibilitate mai mare să stau cu problema și să găsesc soluții;

• last but not least, mă bucur de comunitate, suntem aceiași oameni care ne vedem de 2-3 ori pe săptămână și ne chinuim împreună și asta crește mult motivația.

Photo by John Arano on Unsplash

Ceva efecte negative? Da, uneori mă dor genunchii, dar mă consolez cu gândul că sunt amândoi și atunci nu e de la vreun traumatism, ci de la ce scrie în buletin combinat cu viață modernă. Febră musculară? Clar, all week long, nu apucă să treacă de la un antrenament la altul, dar nu mă deranjează și de obicei, cu un stretching bun după, e de intensitate mică.

Sper că v-am făcut deschis apetitul pentru antrenamente grele dar de pe urma cărora putem culege roade multe și diverse. Nu trebuie să facem cu toții CrossFit, dar ca să îmbătrânim frumos, să fim funcționali și de folos pentru copiii noștri și când ei vor fi adulți, e nevoie să creștem masa musculară, iar sistemul cardiovascular și metabolismul care să funcționeze brici iar aceste lucruri se obțin doar cu antrenamente de forță și HIIT (google it).

Puteți să vedeți dacă există o sală de CrossFit în apropierea voastră dacă intrați pe site-ul oficial al CrossFit și căutați în funcție de locație.

Let us be strong mamas…and papas!

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Chiar dacă în pediatrie multe lucruri trec de la sine fără intervenție sau cu intervenție minimă și supraveghere, sunt câteva domenii în care e bine să avem o abordare proactivă, să nu așteptăm să vedem ce se întâmplă sau să ne gândim că o să crească și o să-i treacă. Timpul, în cazurile acestea nu rezolva nimic, ci doar oferă contextul pentru ca disfuncția să se agraveze. Și o să dau câteva exemple din bătătura mea:

• Domeniul mare al dezvoltării copilului:

  Chiar dacă există un interval (nu un punct fix) în care majoritatea copiilor fac achizițiile în dezvoltare și e în regulă să zicem că fiecare are ritmul lui în acel interval, un copil care iese din norme ar trebui să ne îngrijoreze. Un copil care nu se rostogolește la 6 luni sau care nu reușește să stea singur în șezut până la 8 luni sau un copil de 4 ani care vorbește atât de stâlcit încât colegii de la grădiniță nu îl înțeleg sau un copil care nu face contact vizual, nu răspunde când e strigat pe nume, are mișcări repetitive… toți acești copii și mulți alții au nevoie de evaluarea unui specialist și de îndrumare pentru recuperare. De ce? Pentru că vrem noi ca toți să intre în cutiuțele pe care le-a stabilit știința? Nu, motivul este mult mai simplu și are legătură doar cu copilul (și, indirect, cu familia lui): pentru ca el să beneficieze de intervenție timpurie, de terapii care să îl ajute să își depășească dificultățile care îl împiedică să își atingă potențialul. Cu cât începi mai devreme, cu atât profiți de neuroplasticitate, adică de capacitatea creierului de a forma noi conexiuni și de a învăța lucuri noi atunci când este stimulat. Șansele de recuperare ale unui copil cu provocări sunt mult mai mari atunci când el are parte de această intervenție cât de repede se poate.

• Existența dificultăților alimentare, mai ales dacă sunt datorate unui fren de limbă restrictiv. Frenul nu se elasticizează, nu trece de la sine iar dacă unii copii ajung să “se descurce“, o fac prin mecanisme compensatorii, care vor genera alte tipuri de probleme, mult mai complexe. Și în cazul acesta, diagnosticul corect și conduita potrivită pot să schimbe mult traiectoria pe care o are copilul în ceea ce privește felul în care suge, mestecă, dar și respiră, vorbește. E ca un domino, impactul este pe termen lung și atinge mai multe arii.

• Respirația orală sau faptul că un copil respiră pe gură în general, nu atunci când este răcit. Ea poate fi legată și de prezența unui fren dar nu e singurul motiv. E important de înțeles că nu e firesc să respirăm pe gură și că e nevoie să intervenim încât tiparul de respirație să fie unul corect, adică să respiram pe nas. Voi aborda respirația orală într-un alt episod, dar deocamdată vreau să o menționez ca pe un semn de alarmă și ceva ce nu trece de la sine.

• Talusul valg (piciorul care calcă în interior) și tulburările de statică (cifoze, scolioze, lordoze) dacă nu sunt tratate prin kinetoterapie ajung să facă parte din viața de adult și nu e plăcut deloc, de regulă se lasă cu dureri pe viață.

• Constipația, despre care am scris mai multe aici.

Am participat zilele trecute la cursul de General Movement Assessment (GMA), organizat de Asociația Română pentru Nou-născuții Îndelung Spitalizați (ARNIS), o asociație care oferă cadrul pentru formarea specialiștilor în sănătate direct implicați în îngrijirea nou-născutului cu risc (medici neonatologi, pediatri, asistente de terapie intensiva, kinetoterapeuți etc) și care susține familiile acestor copii în demersul lung și costisitor al recuperării. Am vrut să fac cursul pentru a dobândi un alt instrument care să mă ajute să pot selecta precoce acei copii care, prin tiparul lor de mișcare, îmi arată că sistemul lor nervos a suferit și că au nevoie de ajutor.

Am mai povestit în câteva rânduri despre dificultățile de dezvoltare pe care le întâmpinăm cu băiețelul nostru din cauza unei mutații rare pe care el o are, deci o parte din ce v-am scris mai sus e foarte personal. Dacă ar fi să mai adaug ceva, ar fi:

• Trust your gut feeling! Dacă simțiți că ceva nu e în regulă cu copilul vostru, ascultați-vă instinctul și mergeți la un consult. E mai bine să fi mers degeaba decât să vă dați seama mai târziu că ați avut dreptate. O mamă conectată cu copilul ei simte când ceva e suspect, chiar dacă nu poate formula în cuvinte. Bateți la câte uși e nevoie pentru a primi un răspuns, uneori e nevoie chiar să intri pe geam.

• Dacă într-adevăr ceva chiar nu e bine cu copilul vostru, nu amânați intervenția. Am întâlnit mai mulți părinți care au intrat în faza de negare și care au amânat procesul de recuperare, pentru că nu s-au putut ei aduna și accepta. Și e adevărat, procesul acceptării și integrării unui diagnostic sau al unei dizabilități e unul lung și dureros, dar e al părintelui, nu al copilului și aici nu mai e vorba despre noi, părinții, ci despre ei, copiii noștri, persoane diferite de noi, dar atât de dependente de deciziile și acțiunile noastre. Iar pentru voi, căutați ajutor: o prietenă de încredere, un psihoterapeut priceput, un duhovnic și Dumnezeu Însuși, care poate să deschidă uși, să aducă oamenii potriviți în cale și care umblă la pas cu o inimă îndurerată.

Dacă doriți să ne fiți alături în procesul lung și costisitor al recuperării, vă invit să completați formularul 230, prin care alegeți să direcționați 3.5% din impozitul pe salariu spre o asociație.

Se poate completa ușor, accesând acest link.

Cu recunoștință și pe data viitoare!

După ce apare a doua liniuță pe testul de sarcină, începem să ne umplem casele cu tot felul de obiecte și de dispozitive, de la cântare și sterilizatoare, la mormane de haine, păturele și cuiburi, de abia mai încăpem noi fizic în apartamentele îngrămădite dar foarte scumpe (din Cluj). Prietenele binevoitoare ne sfătuiesc că e musai să avem acasă aparate de aerosoli, pentru că muci.

Cu riscul de a emite o opinie mai puțin populară, aș vrea să vă explic ce este aparatul de aerosoli, pentru ce se folosește și de ce nu e bine să recurgem la el pentru simptome ușoare, cum ar fi mucii.

Aparatul de aerosoli sau nebulizatorul are capacitatea de a transforma o substanță lichidă într-un nor fin cu particule mici de tot și care pot fi aspirate direct în plămâni. Tocmai de aceea se folosește la persoanele care au nevoie de acest gen de medicație, cum sunt persoanele cu astm, fibroză chistică sau alte boli pe care le au în general adulții, cum ar fi BPOC. Îl mai folosim în spital, în laringitele severe, când punem în el adrenalină și un antiinflamator iar aceste substanțe ajung repede de tot la nivelul laringelui inflamat și fac ce au de făcut: reduc inflamația și vedem cu ochii cum copilul începe să respire mai bine și auzim cu urechile că nu mai scoate sunetul numit stridor.

În țările vestice, unde nu spun că sistemul medical e perfect, dar unele lucruri sunt gândite mai bine (sau sunt pur și simplu gândite și reglementate), aceste dispozitive medicale nu sunt disponibile oricui, nu poți să te duci la farmacie și să îți cumperi un aparat de aerosoli, ci ai nevoie de recomandarea medicului și de un instructaj de care ai parte atunci când chiar suferi de o boală care necesită medicația asta specială. Timp de 1 an de zile, cât am lucrat în Franța, am prescris nebulizatoare doar în 2 cazuri: copii cu astm sever, care aveau nevoie de doza mari de Ventolin și pe care camera de inhalare nu îi ajuta (pentru că se preferă acest tip de dispozitiv, pe care îl mai găsim și sub numele de baby haler) și copiii cu fibroză chistică (ei au nevoie de administrare de antibiotic exact la nivelul plămânului atunci când fac infecții cu anumite tipuri de bacterii).

Atât… Nu pentru muci, nu pentru tuse de la răceală, nu pentru laringită.

Ei, și ce dacă facem aerosoli pentru muci? Ce se poate întâmpla?

E bine să ne gândim că aparatul acesta e un dispozitiv medical, care poate să facă și rău.

• Pentru că medicația e lichidă și intră în contact cu secreții și respirații, e un mediu perfect de dezvoltare a bacteriilor și mucegaiului iar acestea, la o folosire ulterioară, pot ajunge în plămân și cauza infecții severe.

• Apoi, pentru că particulele sunt așa de fine și ajung repede în plămân dar și în sânge, anumite medicamente pot da reacții adverse importante, cum ar fi adrenalina folosită în laringite, care poate afecta inima. De aceea, e important să nu tratăm laringitele ușoare acasă cu adrenalină. Dacă e laringită gravă, aceea se tratează in urgență la spital. Dacă poți să externezi copilul, înseamnă că a trecut de momentul critic și acasă NU mai are nevoie de adrenalină.

• Un alt potențial motiv pentru care e bine să ne abținem de la a trata viroze ușoare dând cu tunul după păsări, e și posibilitatea de a lua virusul de la nivelul căilor respiratorii superioare (nas, gât) și a-l transfera frumos la nivelul plămânilor. Nu am găsit date pe tema asta, dar mi se pare o ipoteză de bun simț.

Dar ce zice producătorul, e indicat aparatul de aerosoli ca să scapi de muci? Vă las un exemplu de pe un site care comercializează nebulizatoare.

“Often the importance of this symptom (a runny nose) is underestimated and it is believed that no treatment is needed. But this belief is erroneous. Violation of nasal breathing can significantly worsen the condition, and harmless rhinitis often leads to serious complications.” Really? Care sunt acelea? În afară de creșterea riscului de apariție a otitelor, nu știm să existe alte complicații ale prezenței secrețiilor nazale. Și pentru gestionarea lor avem aspirarea sau lavajul nazal, pe care le-am detaliat în acest articol.

Cu pulsoximetru e mult mai simplu: dacă pui un aparat destinat adulților pe un degețel de copil, sunt șanse mari să îți dea vreo saturație de 85%, când, de fapt, copilul e bine (valoarea normală pentru saturația în oxigen este între 95 și 100%). Și atunci pleci la UPU și poate că nu era necesar. E important să folosim aparate cu capete de măsurare potrivite vârstei pentru a înregistra valorile corecte.

Nota bene: dacă ai un copil cu astm sau fibroză chistică și medicul ți-a recomandat să îi tratezi crizele sau infecțiile cu aerosoli și să îi măsori saturația cu pulsoximetru (cu capăt adecvat), atunci informațiile de mai sus, evident, nu sunt pentru tine. Dar dacă ai un copil fără aceste boli cronice, zi un Doamne-Ți mulțumesc și tratează-i virozele cu metode potrivite cu gravitatea stării lui.

De pe blog

Ce pune pe farfurie o mamă care alăptează e printre cele mai dezbătute subiecte, toate rudele și vecinele au sfaturi de dat și copilul sigur plânge pentru că mama a consumat lactate…sau fructe sau…orice.

Am abordat subiectul în articolul de be blog- Mituri despre alăptare, episodul 4.

Și părinții sunt oameni

Cel mai incomod subiect, moartea

Luna ianuarie, Blue Monday, frig și ceață, e momentul potrivit să abordăm cel mai nedorit subiect, moartea.

Nu vreau să filozofez prea mult pe tema asta, mai degrabă aș vrea să vă recomand o carte, Being Mortal scrisă de Atul Gawande. Cartea tratează tema iminenței morții și a tuturor proceselor ( medicale, emoționale, sociale) care au loc în preajma ei.

• Unde este limita între medicina curativă și cea paliativă? Când este momentul să oprești un tratament menit să vindece pacientul fără prea multe șanse și să începi să te ocupi de calitatea vieții lui în contextul unei boli progresive și mortale?

• Care sunt dorințele reale ale unui vârstnic? Unde ar vrea să locuiască atunci când nu se va mai putea îngriji? Se pare că nevoia de independență și de sens nu dispar odată cu înaintarea în vârstă sau cu aflarea unui diagnostic.

• Cum se schimbă prioritățile unei persoane care primește un diagnostic letal? Ce ajunge să conteze cu adevărat atunci când afli că mai ai doar câteva luni de trăit?

La toate aceste întrebări dorește cartea să ofere un răspuns, deși mi-a plăcut mult atitudinea umilă și fără pretenții de absoluturi pe care o are autorul.

Și poate cu ocazia aceasta ne întrebăm și ce ne așteaptă după moarte. Poate că răspunsul la întrebarea asta ne afectează modul în care trăim.Deși sunt credincioasă și am liniștea că îmi voi petrece veșnicia alături de Mântuitorul meu, nu pot să nu recunosc că pasul în sine și multele necunoscute îmi dau anxietate.

To be prepared to die is to be prepared to live. - Charles Spurgeon

Recomand oricui cartea, pentru că avem o singură certitudine în viață, aceea că vom muri. Pentru că inevitabil cei dragi vor deveni bolnavi, vulnerabili și vor pleca dintre noi. Pentru că, dacă nu vorbim despre ea, îi lăsăm puterea de a ne paraliza de teama. Dar o recomand mai ales colegilor mei, cadrelor medicale, pentru a ne reaminti că în centrul îngrijirii noastre stă pacientul cu nevoile dar și cu dorințele lui.

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Subiectul fibrelor alimentare e tot mai des abordat, pentru că studiile arată ce beneficii aduc ele pentru sănătate (previn constipația, ajută la controlul glicemiei, au rol prebiotic, adică hrănesc bacteriile prietenoase din flora intestinală). Și tot din studii știm că atât adulții, cât și copiii consumă prea puține fibre, iar alimentele procesate și întâlnirea noastră tot mai rară cu hrana adevărată sunt responsabile pentru asta.

Fibrele sunt de 2 feluri și, deși alimentele integrale le conțin pe ambele și atunci nu e neapărat necesar să ne batem capul cu teoria, cred că e interesant să știm ce efecte au ele asupra tubului digestiv:

• fibrele insolubile, adică cele care nu se dizolvă în apă, au rolul de a forma scaunul și de a ajuta intestinul să își păstreze mișcarea, unda aceea care face ca lucrurile să se miște (sau mai medicalo-pompos: mențin peristaltismul intestinal); consumul lor previne constipația; alimentele bogate în fibre insolubile: cerealele integrale, legumele (fasole verde, cruciferele- conopidă, varză, broccoli, )

• fibrele solubile mi se par geniale, ele se dizolvă în apă și alte lichide de prin tubul digestiv și formează un gel iar acest gel face mai multe lucruri:

  • e hrană pentru bacterii iar bacteriile prietenoase hrănite bine sunt fericite și eficiente, astfel că țin sub control nivelul de inflamație din întreg organismul,

  • are efect asupra felului în care absorbim glucoza și grăsimile în sânge iar în acest fel e mai mic riscul de a avea valori mari ale glicemiei și ale colesterolului;

Fibrele în sine cresc sațietatea, adică ne simțim mai sătui și persoanele care au un consum adecvat de fibre, tind să mănânce mai puțin. Ce înseamnă consum adecvat?

Se pare că adulții au nevoie de 30g de fibre/ zi iar la copii ne putem ajuta de o formulă: vârsta + 5 g/ pe zi (deși se pare că un interval între vârsta + 5 și vârsta + 10 g/ zi ar fi mai permisiv). De exemplu, un copil de 3 ani ar putea să consume între 8 și 13 g de fibre/ zi.

Câteva exemple simple, din alimentele care ne sunt la îndemână, ca să vedem ce ușor ajungem la cele 30 de g pt adulți.

• 2 linguri de chia- 10g fibre

• 1/2 avocado mediu- 5g

• 1 măr mediu- 3g

• 100g zmeură- 7g

• 1 felie de pâine integrală- 2-3 g

• 200g cartof dulce- 6g

Printre cele mai bogate alimente în fibre sunt leguminoasele, mai ales lintea și mazărea uscată iar cele mai sărace sunt alimentele rafinate, de tipul făinii albe, deci tot ce ne face cu ochiul prin patiserii.

Dacă ați avut o revelație și de mâine treceți de la 10 g la 30 pe zi, merită știut că aveți toate șansele să plutiți ca balonul cu heliu, pentru că fibrele balonează, mai ales la o creștere bruscă a cantității. Așa că un sfat prietenesc ar fi să creșteți cantitatea treptat, să hidratați leguminoasele până la 12h înainte de a le găti și să încercați toleranța prin cantități mici.

La fel procedăm și cu cei mici. Ne dorim alimente integrale în dieta lor, nu le vom da doar covrigi din făină albă până merg la școală, dar e prudent să începem cu cantități mici și să observăm dacă nu se balonează, nu par să aibă disconfort.

Un alt lucru de reținut e că fibrele au nevoie de apă, altfel ajung să facă exact pe dos, să constipe. Așa că mare atenție la hidratare!

De pe blog

Dacă tot am vorbit despre partea digestivă a lucrurilor, vă las un articol despre constipație și faptul că e important să o luăm în serios.

Și părinții sunt oameni

(rubrică în care nu vorbim despre copii)

De ce e bine să țopăim

Deși nu pare un subiect pentru adulții responsabili, după ce veți citi rândurile de mai jos, poate veți lua țopăiala în serios.

Atleții de performanță includ în antrenamentele lor exercițiile bazate pe sărituri sau pliometrice (plyometric training) pentru a-și crește forța musculară și agilitatea.

Însă s-a demonstrat că acest tip de exerciții ar avea beneficii și pentru noi, muritorii de rând, pentru că previn scăderea densității osoase. Odată cu înaintarea în vârstă, osul devine mai fragil, își pierde din densitate, crescând astfel riscul de osteoporoză și de fracturi. Acest lucru este cu atât mai întâlnit la femei odată cu menopauza, când reducerea cantității de estrogen induce o scădere evidentă a densității osului (Estrogen is cool, ne ajută să avem muschi și oase… și multe altele, dar deocamdată rămânem la cele două). În populația de peste 50 de ani, 1 din 3 femei și 1 din 6 bărbați suferă de fracturi cauzate de osteoporoză. Cele cu impact major în calitatea vieții și risc mare de mortalitate sunt fracturile de șold.

Dar revenind la țopăit, șocul pe care săritura și aterizarea îl provoacă asupra osului îl determină să se regenereze prin stimulare osteoblastelor (celule din os cu rol de construcție) de a produce țesut nou și puternic. Conform legii lui Wolff, osul se adaptează în funcție de forțele la care este supus (stresul mecanic și încărcătura pe os îl vor face mai dens și mai puternic, pe când lipsa de activitate îl va face mai fragil și susceptibil fracturilor). Iată de ce exercițiile explozive, cu impact (tip plyometrics) dar și ridicarea de greutăți (despre care voi scrie în curând) au efecte benefice asupra densității osoase, scăzând riscul de osteoporoză și fracturi.

În cartea Next level, Stacy Sims recomandă câte 10 minute de plyometrics de 3 ori/ săptămână pentru a avea parte de beneficiile acestui tip de exercițiu.

Cei care obișnuiesc să alerge nu pot înlocui plyo cu alergatul, pentru că e un stres cu care corpul e prea obișnuit și e unidirecțional, pe când sporturile de genul tenis, squash sau basket, prin schimbarea frecventă a direcției și opririle bruște, implică mișcări multidirecționale și aduc acel stres de care osul are nevoie pentru a face treabă.

Alte beneficii ale exercițiilor pliometrice sunt legate de metabolism, pentru că prin viteza și energia necesare, celulele consumă mai multă glucoză și scade, astfel, rezistența la insulină, cu toate efectele benefice pe care acest lucru le aduce.

Este bine să vă evaluați starea ligamentelor și a oaselor înainte de a vă apuca de acest tip de exerciții, mai ales dacă ați suferit leziuni de orice fel și chiar să discutați cu medicul sau kinetoterapeutul care v-a ghidat recuperarea.

În sine, nu e nevoie sărituri de la 2 m și alte cascadorii pentru a avea efect, sunt suficiente exercițiile de tip sărituri de coardă, jumping jacks, jumping squats, săritură laterală peste un obstacol, burpees (pe care eu le urăsc dar sunt foarte eficiente) sau kettelbell swings (la care mă rog mereu să nu cumva să îl scap, că poate face gaură-n perete). Vă las aici un video pe care l-am găsit util ca începător.

Sper că v-am convins că merită să luați în calcul genul acesta de mișcare, mai ales că nu e nevoie de investiție mare de timp sau de echipament sofisticat. Iar pentru cei care faceți deja un sport, puteți lipi cele 10 minute la finalul antrenamentului.

Spor la țopăit!

https://journals.sagepub.com/doi/10.4278/ajhp.130430-QUAN-200

https://onlinelibrary.wiley.com/doi/abs/10.1002/tsm2.5

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC4503233/

https://pmc.ncbi.nlm.nih.gov/articles/PMC6349785/#:~:text=As%20the%20effects%20of%20these,increase%20bone%20health%20%5B26%5D.

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

Vă doresc un an în care să vă luați timp să vă cunoașteți copiii, să îi ascultați, să îi lăsați să vă învețe și să îi îndrumați cu blândețe să fie oameni împăcați cu ei și buni cu cei din jurul lor!

… Și să aveți nevoie de mine cât de rar (adică vă urez sănătate :)) )

Copiii răciți au voie să…

Cred că poți să întrebi orice om de pe planetă, dar din România sigur, și o să îți spună că răcești dacă stai pe beton, ieși afară fără căciulă și mai ales, că dacă ești răcit nu ai voie să faci baie. Sunt idei care circulă de atâta vreme, încât, cel mai probabil, au reușit să se strecoare și în codul nostru genetic.

Așa că haideți să vedem la ce avem, totuși, dezlegare, când suntem răciți.

1. Copiii răciți au voie să facă baie.

   Vă e cunoscut scenariul în care bolești o săptămână, ai un maldăr de șervețele pe lângă tine, nu deschizi geamul că intră frigul, nu te speli, că răcești și mai tare iar după ce răsare soarele și pe strada sănătății tale, sari din pat, aerisești, pui așternuturile la 60 de grade și faci și tu un duș, ca omul?

   E un scenariu cu câteva defecte: în primul rând, și când ești bolnav, e esențial să aerisești pentru a scădea încărcătura microbiană a aerului și pentru a aduce aer curat în cameră. Nu răcim de la frig sau curent, dimpotrivă, aerul curat și mișcarea în aer liber și rece crește imunitatea corpului.

   Dar să vorbim despre baie/ duș. Când ai febră, de regulă transpiri, așa că e destul de neplăcut să stai cu zilele în sucul tău propriu…

   Baia sau dușul ar trebui să fie scurte, cu apă călduță, în niciun caz rece sau prea caldă, pentru a evita șocul termic, respectiv încălzirea corpului. Copiilor cu febra înaltă le putem pune pe corp comprese, nu prea reci, mai degrabă la temperatura camerei, pentru a nu le crea disconfort, dar a le ajuta corpul să elimine căldura. În teorile, se pot face băi cu apă călâie și copiilor cu febră, nu am încercat niciodată, parcă mi se pare prea mare efortul pentru ei… aș recurge mai degraba la comprese.

   Le putem face un duș scurt cu apă călduță și copiilor care au varicelă, este chiar indicat, pentru a evita suprainfecția leziunilor. Să stai 2 săptămâni (atât durează până leziunile se transformă în cruste) nespălat e o treabă..

2. Copiii răciți au voie să mănânce înghețată

   Un alt mit este că faci roșu în gât dacă mănânci înghețată. Roșul în gât sau faringita/ faringo-amigdalita sunt boli infecțioase, de cele mai multe ori virale, dar pot fi și bacteriene (cea mai cunoscută cauză fiind infecția cu streptococ de grup A- ascultă episodul 9 din Podcastul Prin ochelari de pediatru). Există persoane cu o anumită sensibilitate la nivelul gâtului, care, dacă beau lichide reci, simt disconfort sau răgușesc, însă cauzele în acest caz nu sunt unele infecțioase iar acele persoane sunt rare. În cazul gâtului roșu, procesul este unul inflamator (roșeața este unul dintre cele 5 semne ale inflamației, alături de căldură, durere, umflare și pierderea funcționalității) iar un mod bun de a acționa împotriva simptomelor este plin aplicare de rece (așa cum bine știm să punem gheață pe o glezna cu entorsă sau jet de apă rece pe o arsură). Deci oferirea de alimente sau lichide reci unui copil cu gâtul în flăcări poate fi o piesă din puzzle-ul vindecării sau, cel puțin, al ameliorării temporare a simptomelor. Copiii cu vezicule la nivelul gurii pot tolera mai bine lichidele reci, prevenind astfel deshidratarea, o complicație frecventă în cazul bolilor de tip herpangină sau gură-mână-picior (despre care am scris aici).

3. Copiii răciți au voie să iasă afară

   Dar nu oricând și oricum. În zilele în care au febră sau simptome serioase de boală (tușesc, au secreții nazale apoase, strănută, varsă sau au scaune diareice), e bine să rămână în casă din cel puțin 2 motive:

• odihna face parte din planul de tratament, corpul doborât de boală se reface mai repede dacă primește somn și repaus;

• sunt foarte contagioși și pot îmbolnăvi tot cartierul;

  Atunci când copiii au o stare bună, nu au febră, majoritatea simptomelor au dispărut iar cele care au rămas sunt ușoare (mucii și tusea pot persista 1-2 săptămâni, fără ca cel mic să mai fie contagios) și afară nu e crivăț sau altă stihie a naturii, este în regulă să iasă la o plimbare și la joacă ușoară, dar sunt de evitat ieșirile de lungă durată și care presupun efort, până trece complet perioada de convalsescență. Există cazuri de virusuri care irită căile respiratorii, încât la temperaturi scăzute se poate declanșa tusea, caz în care, desigur, e de evitat expunerea la aerul rece.

De pe blog

Scenariul cu maldărul de șervețele a fost trăit recent de întreaga familie.

Găsiți în acest articol metodele prin care putem curăța nasul copiilor.

Nu există un număr minim sau maxim de aspirări/ lavaje pe zi, așa cum nici noi, când suntem răciți, nu ne gândim că am folosit un număr prea mare de șervețele suflându-ne nasul; de câte ori e nevoie și secrețiile ne incomodează, o facem.

Și părinții sunt oameni

(rubrică în care nu vorbim despre copii)

La ce mă ajută să țin un jurnal

Era un obicei al fetelor. Toate aveam câte un caiet mai special, apăruseră chiar și cele cu lacăt, doar că te frământai unde să ascunzi cheița.

Joi, 23 ianuarie 2003

Azi am fost la școală, a fost frig (la mine acasă erau -30 de grade în ianuarie pe vremea aceea), băieții au degerat și nu au mai avut chef să ne bulgărească. Ce bine!

Cam așa arătau paginile din jurnal în copilărie. Notam evenimentele de peste zi, maxim 2-3 emoții pe care le-am simțit când ne-am întâlnit cu X sau când ne-a scos la tablă profa de fizică. Mi-e greu să evaluez acum ce rost sau valoare or fi avut atunci acele pagini, înafară de emoția că le găsește mama sau rușinea când le citeai peste luni sau ani de zile și îți dădeai seama că tu chiar nu aveai probleme.

Poate din motivele astea am fost reticentă să mai încep să scriu în jurnal. Până anul acesta, când am decis să îi mai dau o șansă, dar sub altă formă. Iată ce beneficii am descoperit până acum:

• Există mai multe nivele ale scrisului în jurnal: cel de bază e cel în care scrii evenimentele de peste zi, următorul este cel în care notezi felul în care te simți în legătură cu ce ți se întâmplă iar cel din urmă este cel în care descrii planurile pe care ai și cum vei acționa ca să ți le îndeplinești. Deși în paginile scrise regăsesc toate cele 3 nivele, observ că cel mai mult am petrecut pe emoțiile stârnite de ceea ce trăiesc, de anumite conversații, mai ales cele tensionate sau dificile, iar scrisul m-a ajutat să le pun pe umeraș, să le văd mai bine, să îmi clarific ce simt.

• În urma acestui proces, am fost capabilă să iau decizii cu o minte mai limpede.

• Valoarea terapeutică. Pentru un anxios, cea mai mare luptă e la nivelul gândurilor, ele vin în salve, te copleșesc și, de regulă, par mult mai mari și mai înfricoșătoare decât sunt. Atunci când le așez pe hârtie și apoi le recitesc, gândurile acestea de îngrijorare ajung să își piardă din greutate.

  Name it to tame it -Daniel Siegel.

Am observat că nu simt nevoia să scriu zilnic și îmi numesc mai bine sentimentele sau gândurile dacă trece un pic de timp după un eveniment care a avut asupra mea un impact mai deosebit. I am a slow thinker (and writer :) ).

Nu știu dacă aș fi putut să mă apuc de scris anii trecuți, când abia îmi vedeam capul printre terapiile lui fiu-meu și e foarte posibil ca acum să fi fost un moment potrivit și pentru că ritmul actual e mai așezat. Dar mă întreb dacă nu aș trece diferit prin perioade grele dacă aș scrie și atunci în jurnal, poate cu mintea mai limpede și sufletul mai liniștit.

Sunt destul de multe studii care arată cât de benefic este scrisul în jurnal și am găsit ceea ce cred că e de nivel de olimpiadă. Îmi propun să fac exercițiul descris de Andrew Huberman în acest episod al podcastului său. Pe scurt, relatarea scrisă a unui eveniment dificil, traumatic, ajută la procesarea lui și la vindecare. Care sunt condițiile și ce spun studiile vă invit să descoperiți ascultând episodul. Și, de ce nu, poate unii dintre voi vă aventurați anul acesta în procesarea unor lucruri grele din viețile voastre (toți le avem într-o formă sau alta). Iar eu promit să revin cu rezultatele experimentului într-un număr viitor.

Ilustrația aparține lui Hidde Douna- Growth by visuals.

Dr. Ana Purel

Medic specialist Pediatrie

Consultant în lactație IBCLC

Rolul acestui newsletter este unul educativ, oferind informații generale și care nu țin locul unui consult medical. Pentru orice problemă medicală, adresați-vă medicului dvs sau serviciului de urgență, în funcție de gravitatea situației.

O parte dintr voi știți că ne-am mutat din Cluj la București, pentru că băiețelul meu a început aici un program de recuperare. Înainte de mutare, am fost plecați de câteva ori din țară pentru intensive, astfel că, dacă ar fi să asociez o imagine cu anul 2025, cred că cea mai reprezentativă ar fi cea a unei valize.

Ce să puneți în bagajul pentru vacanță

Pentru că mulți dintre voi vă pregătiți de vacanță și de plecări, vă las un link util cu lista de medicamente pe care e bine să o aveți cu voi atunci când sunteți în deplasare. Nu contează dacă plecați pentru 2 săptămâni sau doar 2 nopți la bunici, mucii și febra vin când ți-e lumea mai dragă și sunt slabe șanse să găsești o farmacie deschisă în Cucuieții din Deal pe 25 decembrie.

Mic ghid de gestionarea vacanței de iarnă

Vacanța de iarnă vine ca o întrerupere a rutinei de grădi/ școală și când sunt mai mulți copii de vârste diferite, părinții intră în trepidații.

Dar vacanța poate fi și o oportunitate să petrecem împreună cu copiii noștri în alt ritm față de cel din timpul anului.

• Dacă nu avem concediu timp de 2 săptămâni, e bine să planificăm cine stă cu copilul când noi suntem la muncă sau mergem la cumpărături.

• Deși vacanța e un timp de relaxare, e bine să nu călcăm peste toate regulile:

  după 2 săptămâni de dulciuri, ecrane și culcat la miezul nopții, va fi foarte greu să ne readucem copilul pe tărâmul “normalului”. Așa că e bine să păstrăm echilibrul în domeniile sensibile.

• Cum ne petrecem timpul

- îi putem implica pe cei mici în activități potrivite vârstei: ajutor la gătit, curățenie, împodobirea casei;

- prioritizăm timpul de joacă în aer liber, cât ne permite vremea;

- mare grijă la timpul petrecut în fața ecranelor! Deși e greu, e o luptă care merită dusă…și câștigată :)

• Mesele în vacanță

- e firesc să avem mai mare îngăduință la meniu, însă e bine să fim prudenți, dacă nu vrem să ne ținem copiii de frunte în noaptea de Crăciun (sau ei pe noi, depinde cine ce excese face);

- nu ne certăm cu bunica dacă a pus un pic de sare în supa de găină, ne gândim că excepțiile sunt acceptabile și pacea în familie e mai dulce decât diversificarea fără sare timp de 1 zi;

• Când pornim la drum:

- verificăm starea meteo și încercăm să nu plecăm când se anunță cel mai mare viscol din an;

- luăm mai multe rânduri de haine și încălțăminte, că poate se lasă cu zăpadă sau noroi;

- nu uităm trusa de medicamente;

• Facem poze, râdem bine și ne facem amintiri pe care le păstrăm cu noi o viață!

Sărbători așezate, pline de semnificație și lipsite de accidente, boli și tensiuni!

Ne revedem in 2026!

Share

Dr. Ana Purel

medic specialist pediatrie

consultant în lactație IBCLC