Unii ar putea spune că apatia față de subiect este dată de vară, concedii, viață. Dar acum 8 ani, se întâmpla celebrul 10 august, zeci de mii de oameni erau în stradă, iar diaspora reformistă era așteptată să salveze situația.

Multe picături de lehamite au curs peste noi de atunci. Acela (2017 - 2018) a fost momentul în care societatea a luat apărarea justiției. Până atunci, la precedentul atac (2012 - 2014), apărarea venise de la Bruxelles și de la partenerii occidentali, nu din stradă.

Am crezut după acel episod oribil că „am câștigat”. Următorul an a venit cu răzbunarea votului. Erau alegerile europene din 2019, partidul care promovase asta (PSD) a fost sancționat tare (a fost la 0.14% de a ieși pe locul 3), iar liderul său, Liviu Dragnea a fost trimis la pușcărie imediat după. Euforie. Da, euforie pentru că un politician era trimis la pușcărie. Ultima lor redută, nemesis-ul care personifica baronul local, corupția, impunitatea.

1. The story we tell ourselves

România pășea, după anii tranziției sălbatice, pe o linie dreaptă de negocieri pentru aderarea la UE. Un vis așa mare la nivel societal încât nici măcar clasa politică atotputernică nu i se punea prea împotrivă. (De multe ori aud că RO are nevoie de un nou proiect de țară și se invocă Pactul de la Snagov ca model de responsabilitate a elitelor politice. În realitate, cred că au fost pe supraviețuire — cum să nu răspunzi unui val de suport popular atât de mare pentru direcția occidentală? Ar fi însemnat sinucidere politică, mai ales când societatea fierbea și ar fi căutat deja aproape cu furcile vinovații pentru sacrificiile făcute în inflație cu trei cifre sau în locuri de muncă pierdute.)

Aderarea însemna pentru multă lume o perspectivă de prosperitate, dar și de luptă împotriva corupției. Sondajele vremii arătau constant una dintre cele mai ridicate susțineri pentru aderare dintre toate țările candidate, iari corupția era mereu invocată ca problemă majoră. Și negocierile cu Comisia Europeană implicau tocmai o sumedenie de reforme în zona asta, pe capitolul Justiție și Afaceri Interne fiind negocieri până în ultima clipă. Odată cu campania pentru prezidențialele din 2004, strigătul ăsta anticorupție a căpătat și un vehicul politic super puternic — celebrul „ne vedem la țepe în Piața Victoriei”! Și așa a început faza pe lumea reală din capitolul “justiție și anticorupție” în RO.

(De altfel, cred că acești doi termeni pot fi folosiți interschimbabil; pentru societate, justiția este despre anticorupție, cazurile care au ținut prima pagină fiind, aproape fără excepție, cazuri de corupție. Justiția, în imaginarul public, e despre a trimite corupții la pușcărie.)

De ce era asta o temă poate mai dureroasă decât cele economice? Pentru că anii tranziției au fost cumplit de grei pentru oamenii de rând, în vreme ce pentru o clasă de „descurcăreți” au fost mult prea buni. Contrastul uriaș a fost dureros. Privatizările și percepția privind corupția în vânzarea pe bucăți a fabricilor unde oamenii și-au pierdut locurile de muncă a fost ditamai trauma (și cred că cel puțin Kapitalism - rețeta noastră secretă sau Despre oameni și melci merită văzute pentru acele timpuri). Și atunci o bună parte din societate voia anti-corupție. Cu pușcărie. Pedepse.

Când au început reformele cerute de UE - DNA, ANI - o bună parte din lume a început să creadă că se poate. Apoi, când au început primele investigații răsunătoare (baroni locali ce păreau intangibili), lumea a început să creadă și mai mult. Dar și o parte dintre magistrați a vrut cu adevărat această reformă.

Așa a reușit România, datorită a ceea ce părea un „hai c-a luat-o!” inclusiv performanța de a intra în UE, deși (încă) nu îndeplinea toate criteriile pe acest domeniu. Dar Bruxelles-ul ne-a crezut pe cuvânt, după cum și o parte din societate a început să creadă clasa politică pe cuvânt că ne vom lupta mai departe cu corupția. Ni s-a pus însă așa-numita clauză de salvgardare care venea la pachet cu Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) - dacă nu îndeplineam până la urmă niște jaloane (ha, de atunci ne plăcea cu jaloanele pe ultima sută de metri!), riscam să devenim cam ne-membri.

2. Cele două apărări

Așa, sub scutul MCV, justiția din România a început să „livreze” și mai abitir, cu speranța că vom scăpa și de această monitorizare. Atunci vântul din pupă pentru justiție venea din două direcții: Bruxelles-ul și o societate sătulă de corupție. Iar în mandatul lui Daniel Morar cred că au fost investigați cei mai mulți baroni locali, adică acele personaje care erau cele mai aproape de oameni, super vizibile, ceea ce făcea lupta cu corupția palpabilă. La fel și foarte mulți alți politicieni. Bilanțul mandatului său — 1.500 de persoane condamnate definitiv pentru fapte de corupție, între ele un premier, un ministru, 5 senatori și 6 deputați; 4.700 de persoane trimise în judecată până la finalul lui 2012.

În iunie 2012, fostul premier Adrian Năstase e condamnat definitiv la închisoare. Politicianul care personifica impunitatea corupției ajunge în spatele gratiilor — momentul în care clasa politică înțelege că nimeni nu mai e, de la sine, mai presus de lege. Și că oricine poate fi următorul.

Evident că o astfel de secerare a partidelor politice nu putea să rămână fără ecou în zona politică. Și așa a început primul asalt asupra justiției și a celor văzuți ca fiind cei care țineau spatele luptei anticorupție (în frunte cu președintele Băsescu).

Apărarea Bruxelles-ului

USL-ul format atunci a avut valuri succesive de atac în 2012–2014. Fie că vorbim de suspendarea președintelui, fie de legi privind amnistia și grațierea, încercări de modificare a Codurilor penale, schimbarea intempestivă a Avocatului Poporului, atacuri la CCR etc. Acela a fost un moment în care Victor Ponta (alături de L. Dragnea ca principal păpușar) a avut parte de reacții vehemente ale Bruxelles-ului, dar și de reacții din societatea civilă. Principalul stop pus a fost însă de la Bruxelles, cu celebra scrisoare în 11 puncte a lui José Manuel Barroso către Ponta. Ce a încolțit atunci, după ce au dat înapoi, este sămânța unui discurs anti-UE și PSD a devenit primul arțăgos suveranist.

Un nou asalt la statul de drept — 10 decembrie 2013 („marțea neagră”) — se soldează în ianuarie cu un raport MCV extrem de dur. Derapajele continuă, mai ales în anul electoral 2014, cu un Victor Ponta care se simțea aproape de neatins. Dar acest prim val de atacuri masive la adresa justiției se încheie, aparent, odată cu alegerile prezidențiale de la finalul anului. Ponta este învins de Klaus Iohannis, care vine, la rândul său, călare pe un mesaj anticorupție. Principalul motiv al deznodământului este însă un vot anti-Ponta, văzut ca un continuator al corupției sistemice.

Apărarea societății civile

După lecția 2012-2013, elita politică sătulă de anticorupție devine ceva mai sofisticată. Înțelege că trebuie să fie mai subtilă și începe ciuntirea legislației (mai ales a celei de care se ocupă ANI — incompatibilități, conflicte de interese), ceva mai atent și mai tehnic, puțin câte puțin (sau pas cu pas, vorba lui Klaus Iohannis). Și începe să folosească media mai abitir pentru a schimba narativul — abuzurile procurorilor & spectacolul cătușelor — și pentru a schimba ținta (mai ales că vine la DNA Laura Codruța Koveși). Intră în mainstream și narativul anti-UE/suveranist.

Mandatul lui Kövesi la DNA arată și mai impresionant numeric — de la 1.500 la 4.000 de condamnări (și doar în 2017, de exemplu, 3.800 de dosare finalizate). Aproximativ o treime dintre persoanele trimise în judecată — funcții de conducere: miniștri, parlamentari, magistrați. Cifra cea mai importantă însă e încrederea în DNA, care ajunge la procentul record de peste 60% în decembrie 2015 — depășind BOR.

Odată cu #colectiv apare și prima manifestare masivă anticorupție a societății civile. Sub sloganul „corupția ucide”, protestele masive de stradă duc la căderea lui Ponta. Și, din păcate, la un vid de responsabilitate politică, pentru că partidele fac un pas în spate și avem un guvern tehnocrat un an. Liniște și pace, aparent. Suficient însă pentru a suporta consecințele pomenilor electorale din 2014 și pentru a crește un val anti-UE și pășunist, pe fondul căruia PSD, cu Liviu Dragnea în frunte, câștigă masiv alegerile. Programul de guvernare, ridicat la rang de Biblie, nu spune însă mare lucru despre justiție.

Cu toate acestea, abia instalat la putere, guvernul PSD condus de Sorin Grindeanu dă, în miez de noapte, pe 31 ianuarie 2017, celebra OUG 13. Proteste masive, cele mai mari de la Revoluție încoace. Guvernul dă înapoi. Și se întoarce la rețeta de mai sus — coduri și modificări pe legile justiției. Tehnic, în Parlament, încetișor.

În iulie 2018, Kövesi este demisă. Semnalul către toți magistrații, chiar și cei mai vizibili și mai populari dintre ei: nimeni nu mai e intangibil, iar scutul media nu mai funcționează. Dacă cineva cu vizibilitatea ei a putut fi înlăturat, oricare dintre ei e în pericol.

Societatea civilă reușește să apere justiția și anticorupția aproape dramatic — 10 august 2018 este apogeul disperării elitei politice în fața rezistenței din societate. Când societatea aproape să obosească și să nu mai funcționeze... vin alegerile din 2019. Mai, alegeri europene: PSD este pedepsit masiv pentru asaltul asupra justiției. La câteva zile, Liviu Dragnea este condamnat definitiv la închisoare. Încă unul care părea de neatins.

Dar, încă o dată, o aceeași lecție pentru elitele politice. Pas cu pas, fără zgomot — așa aveau să treacă mai târziu, dubios, prin Parlament legile justiției și Codurile. Așa se ridică și MCV-ul în 2022-2023. Se așterne liniștea.

3. Oglinda: Italia, 1992

În 1992, la Milano, izbucnește un scandal de corupție de la un funcționar relativ minor (Mario Chiesa) prins pentru fapte care nu erau văzute ca firești, dar erau, în general, cunoscute. De altfel, omul este unul dintre zecile (mii?) de oameni puși în diverse poziții din administrația publică de către partide. Astfel era împărțită și împânzită toată administrația în Italia (avea și un nume — partitocrație).

Cazul e minimalizat de fostul premier Bettino Craxi, care îl numește “mariuolo” — un pungaș izolat, nu un simptom. Asta face ca investigația să ia niște dimensiuni uriașe, dar ce e diferit e că procurorul care lucrează la caz, Di Pietro (și mulți alții din generația aceea care nu mai știa cum naiba să mai lupte cu mafia și corupția) vine cu o abordare inovativă. Literatura juridică (Lucia Manzi și alții) avea să numească fenomenul care urmează „populism judiciar” (știu că la o primă lectură are conotații negative, dar terminologia nu este construită pentru a pune etichete pozitive sau negative):

• Ideologic, populismul înseamnă această împărțire în tabere: cetățenii cinstiți vs elita politică coruptă.

• Procurorii înțeleg că fără sprijin popular, nu se vor atinge niciodată de corupția sistemică și atunci intră în această logică a satisfacerii așteptărilor societății, care presupune două inovații:

• i. folosirea mass-media pentru a acoperi, aproape ca într-un serial polițist, cazurile investigate — atât punând presiune publică și oferind și o oarecare protecție procurorilor care investighează cazurile.

• ii. pe investigație, tratează mita ca practică de sistem, nu ca abatere individuală (faimoasa dazione ambientale) — și sparge omerta cu un târg simplu: cine cooperează cu anchetatorii scapă de arestul preventiv.

Curând izbucnește o investigație uriașă care arată dintr-odată sistemul de corupție (Tangentopoli, “orașul mitei” — un comision pe aproape fiecare contract public) și începe operațiunea Mani pulite. Efectele sunt, după primele cazuri răsunătoare, previzibile: încercări de modificare a legislației pentru amputarea instrumentelor procurorilor. Di Pietro iese cu conferință de presă, explică ce efecte vor avea acele modificări legislative, dar recunoaște că e atributul Parlamentului să legifereze. Și așa începe revolta publicului, iar legile sunt retrase.

Fast forward, la un moment dat, sunt sute de politicieni (parlamentari italieni, politicieni locali etc), dar și oameni din industrie care ajung sub investigația procurorilor. Cele două partide istorice (creștin-democrații și socialiștii) care își împărțiseră sferele de influență, tot, sunt decimate.

Euforia anticorupție a satisfăcut așteptarea legitimă a oamenilor ca ceva să se întâmple. În locul lăsat gol nu a venit însă o clasă politică mai curată. A apărut Berlusconi, probabil primul populist contemporan de după căderea Zidului Berlinului. Euforia a mâncat sistemul, dar nu a creat instituții curate.

4. Ce este diferit în cazul României: dubla audiență

Cruciada italiană împotriva corupției a fost determinată în principal de „cererea” internă, de o populație sătulă de elite care furau când lor le era prea greu, pe fundalul crizei lirei și al unei datorii publice scăpate de sub control.

Lupta anti-corupție din România a fost însă determinată atât de o cerere internă (societatea care avea nevoie să vadă că se întâmplă ceva cu cei ce fură, dar și că astfel merită toate sacrificiile tranziției), cât și de o cerere externă (Bruxelles-ul evaluator care voia să se asigure că decizia politică de a lăsa RO & BG să adere nu o să vină la pachet cu un standard mai scăzut pe rule of law).

Reformele au venit pentru că erau obligatorii pentru aderare (și politicienii, cum spuneam, au realizat că românii își doresc prea tare aderarea — sau că le-ar putea ierta multe, nu și ratarea acestui tren). “Spectacolul cătușelor” a fost însă pentru a comunica atât cu publicul intern, cât și cu cel extern. Trei audiențe (Bruxelles, cetățenii, magistrații reformiști) au fost satisfăcute în același timp de același fotograf, pentru că statisticile privind numărul condamnărilor sunt ușor de citit într-un fel în care nu este ușor să măsori independența reală a justiției. Nu cred că la mijloc a fost, cel puțin la început, cinism curat: sistemul a produs ceea ce putea fi numărat, iar schimbarea sistemică nu se numără. (La ce au știut și au vrut unii dintre actorii lui, revin mai jos.)

5. Cronologia care arată că am trecut examenul, dar nu am rămas cu nimic în cap. MCV.

MCV a durat 16 ani, între 2007-2023. Pe 15 septembrie 2023, când a fost închis oficial, toate benchmark-urile erau considerate îndeplinite satisfăcător și că RO putea trece la instrumentul comun pentru toate statele membre — Rule of Law Report. Am participat la foarte multe misiuni de evaluare din cadrul MCV. La un moment dat, poate voi povesti despre asta. Ce știu însă este că spre final plutea în aer acest sentiment că instrumentul este cumva obsolete, că nu îi mai pasă nimănui de ce scrie acolo.

Asta este parțial adevărat, însă cred că închiderea MCV a fost o eroare:

• golirea lui de conținut nu s-a întâmplat pentru că nu mai putea face nimic, ci pentru că consecințele nu au fost niciodată suficient de grave.

• am avut “noroc” geografic cu Ungaria și Polonia, în comparație cu care păream mai cuminți și cred că a existat un calcul legat de a nu risca un anti-UE mai puternic aici (cu toate că s-a întâmplat oricum pentru că dacă primești concesii sau nu există consecințe, evident că îți bați joc de proceduri).

• am avut “noroc” geopolitic și mai mare — cu invazia Rusiei în Ucraina, un stat cu o graniță atât de întinsă cu Ucraina trebuia ținut în orbita pro-europeană.

Dacă ar fi să fiu foarte cinică, MCV-ul ni l-a ridicat Putin. Și din asta clasa politică nu a înțeles nimic. Poate doar că de acum Bruxelles-ul nu ne va mai deranja prea tare pentru că are alte probleme mai grave.

Retragerea examinatorului nu era inevitabilă. Sau nu așa. Rule of Law Report este un instrument slab. Și, văzând ce arată RO post-MCV, sper că măcar lecția asta va fi reținută: concesiile făcute în acest colț de lume înseamnă frână pentru avântul reformist.

Post-MCV, am trecut examenul, examinatorul s-a dus, certificatul rămâne o bucată de hârtie. Ironia e că Rule of Law report 2026 spune că corupția rămâne o problemă majoră, la nici 3 ani de când s-a dat certificatul de satisfăcător. Bravo, Bobiță!

Și aici trebuie spusă partea incomodă, cea pe care îmi vine greu să o scriu, pentru că vin din exact lumea care a sperat în acest eșafodaj: examinatorul e vinovat direct. Comisia a acceptat metrica pe care o putea număra — condamnări, legi adoptate, benchmark-uri bifate — pentru că fix metrica asta îi permitea, la final, să declare victoria și să plece. Iar ecosistemul mai larg al sponsorilor democrației (de la ambasade, fundații și până la consultanții și finanțatorii occidentali, lumea din care face și societatea civilă parte) a finanțat certificarea, nu internalizarea: ceremonia adoptării legii, nu deceniul plictisitor de după, în care legea devine sau nu practică. Un examinator care acceptă să fie păcălit pentru că nota bună îi convine și lui devine complice la fraudă.

Iar comparația merită dusă până la capăt: Ungaria a început demolarea justiției imediat după 2010, Polonia după 2015, ambele la ani buni după aderare, ambele fără vreun MCV care să fi ținut măcar aparențele. Certificarea fără internalizare nu ține de vreo specialitate românească, viciul e în construcția metodei.

6. Camera în care s-a negociat liniștea

Dilema fundamentală din care nu pot însă ieși este următoarea: eu cred că perioada 2012-2019 a fost cea în care justiția ca sistem s-a întors spre societate, spre așteptările ei, hrănind acea nevoie ca în noi (cetățenii cinstiți) vs ei (elitele corupte) să fie făcută dreptatea aceea care ne spunea că s-a terminat naibii acea tranziție atât de lungă. De altfel, dacă vă amintiți protestele magistraților împotriva legilor justiției din 2017–2018, ele erau afară, pe scările tribunalului, cu fața spre societate.

Din 2019, sistemul de justiție a început să negocieze din nou cu politicul așa cum o făcuse și până atunci, în comisiile din Parlament. Oricum, spunându-și că nu mai are de ce privi spre societate. Aceea a fost, urmărind procesul de negociere a modificărilor la legile justiției din cameră (am reprezentat Funky Citizens în ședințele comisiilor juridice), momentul în care conducerea sistemului judiciar și-a negociat un deal cu politicul. Au fost momentele în care s-au consolidat, de exemplu, prevederile foarte generoase privind pensionarea magistraților. Dacă a fost o negociere sau un troc politicieni-justiție cu mai mult sau mai puțină intenție, nu știu. Ce știu e însă că s-a așternut liniștea și a continuat un proces de renunțare la orice potențial de reformă, parafat prin finalizarea legilor și închiderea MCV. Atenție: ceea ce spuneam noi, puținii critici — considerați isterici, alarmiști și lipsiți de patriotism (că iată, dacă nu se ridică MCV, nu intrăm nici în Schengen), este ceea ce s-a materializat în anii ce au venit. Ceea ce se vede în documentarul Recorder, adică o justiție capturată de o elită care joacă (și) politic.

(Însă mă întreb, pentru sănătatea unei democrații nu este totuși mai bine ca puterile statului să negocieze între ele instituțional, și să fie insensibile la umorile populare care produc, iată, “republici ale procurorilor”? Ce se întâmplă însă când acele elite sunt corupte și nu își negociază decât menținerea unui status quo în care negocierea nu mai are nimic din checks & balances și devine o răfuială între bande politice care se vor înțelege până la urmă tot pe cum își vor împărți sferele de influență? Și extremismul oricum tot a crescut. Oare nu a fost și RO în aceeași situație cu anticorupția?

Nu cred că voi ieși prea curând din dilema asta. Sigur, ideal ar fi o cale de mijloc. Dar există o doză mare de rezonabil în întrebarea: păi și ce facem, o luăm mai ușor cu corupția, lustruim doar cât pot partidele înlocui? Sau, și mai pragmatic — păi dacă nu intri ca buldozerul în ei, cum anume faci să nu dai timp sistemului să îți taie toate instrumentele de acțiune?)

7. Analfabetismul funcțional instituțional

Pentru oricine a trecut prin examene, lucrări de control, teze, este foarte clară diferența dintre a învăța pentru a trece examenul și a învăța pentru a rămâne cu ceva în cap. Cumva asta merge mână în mână și cu analfabetismul funcțional — poți citi literele, dar nu înțelegi sensul cuvintelor!

Cred că există o versiune instituțională pentru asta: avem legile, agențiile, procedurile, le putem deci “citi”/”decoda”, dar nu extragem din ele sensul: statul de drept = practică internalizată și nu statul de drept = examen bifat cu instituții de fațadă și legi de paradă. Doar că asta, cum spuneam, nu prea poate fi măsurat decât peste mult timp.

Când am testat teza asta pe o prietenă jurnalistă care lucrează de ani buni pe dosarele astea, mi-a răspuns fără menajamente: oamenii ăștia nu sunt analfabeți funcționali. Știu foarte bine ce fac. N-au nicio problemă în a înțelege rule of law, au transformat rule of law în propria armă. Și a pus pe masă și dovada: legile bune au fost ciuntite după, cu precizie de chirurg, ceea ce arată că cineva a înțeles exact ce trebuia scos din ele ca să nu mai muște.

Are dreptate. Și tot nu cred că mă contrazice. Analfabetismul funcțional instituțional e diagnosticul de țară, la nivel macro: sistemul, ca întreg, nu a construit niciodată capacitatea pe care legile trebuiau să o producă. De asta un instrument banal de transparență ca Legea 544/2001 rămâne literă moartă la 25 de ani de la adoptare. Cinismul perfect informat e diagnosticul unor actori, la nivel micro: în golul lăsat de un sistem care nu a înțeles niciodată materia, cei câțiva care au înțeles-o perfect au putut opera nestingheriți. Clasa a trecut ca gâsca prin apă; câțiva din ultima bancă au copiat cu bună știință și tot ei au corectat, pe urmă, subiectele. Un elev care copiază într-o clasă care învață e prins. Un elev care copiază într-o clasă de analfabeți funcționali ajunge șef de promoție. Cele două niveluri nu se exclud; unul îl face posibil pe celălalt. Și mai e ceva, pentru cine crede că am fost pur și simplu șmecheri: să ne imaginăm că am păcălit noi, prin viclenie, 26 de țări care nu s-au născut ieri e o aroganță. Adevărul e mai puțin măgulitor — examinatorul a acceptat să fie păcălit pentru că a obosit cu noi și oricum au început alte crize existențiale.

Două cazuri și mai specifice pentru a duce metafora mai departe:

(1) Copiezi de la colegul tău de 10. Sau de 9. Sau oricum mai bun ca tine. În termeni de justiție și asta s-a cam întâmplat — importat din afară niște instrumente, fără să le înțelegem până la capăt. Asta explică, cred, de ce în continuare nu funcționează un instrument super clasic de prevenție/transparență cum este L544/2001, versiunea noastră de FOIA.

(2) “Toceală” să treci examenul, dar nu practici suficient timp pentru a internaliza cunoștințele. De aia la materiile grele cum e medicina, partea de practică durează ani de zile. Nu poți risca viața unui om fără a pune în practică de zeci și sute de ori ce ai învățat la anatomie etc. (Mă întreb de ce oare cred că în alte domenii putem învăța până la capăt fără a pune în practică de multe ori.)

Revenind: a trece un examen fără să fi înțeles materia este în sine o umilință. Dar să afli mai târziu că diploma luată așa nu valorează nimic pentru că nu te-ai pregătit pentru nimic, ba și mai rău, că au trecut anii și e greu să o iei de la capăt. Sigur există și varianta în care rămâi mândru că ai trecut. Sau chiar să te bucuri că, ok, ai păcălit examinatorul!

Așa și noi cu MCV-ul. Nu îmi amintesc pe nimeni să deschidă șampania. Nici măcar Predoiu, împăunat că iată cum a mai trecut și de examenul ăsta, nu a îndrăznit să fie tocmai pe discurs victorios. Senzația, dar și pentru cei ce au aplaudat, a fost aceea de a trece fuga-fuga peste asta! Să nu se prindă cineva că, de fapt, noi nu am învățat nicio lecție.

8. Originile. Deși asta ar putea fi punctul 8 de la Timișoara.

România nu a trecut, așa cum au făcut alte state ieșite din comunism sau din regimuri totalitare, printr-un proces de “transitional justice”. S-a scris mult pe tema asta și nu voi insista aici; este plin de literatură bună. Dar, dincolo de faptul că un argument irefutabil că justiția din RO nu funcționează este tocmai nesoluționarea nici până în ziua de azi a Dosarului Revoluției, mai este ceva. În toți anii de după ‘89, lumea a văzut cum rămân la putere dintre acei care înainte erau parte din aparatul de stat. Și nu doar că rămân, ci că acum se mai și îmbogățesc fără limite (genul de show-off pe opulență nu exista înainte; sigur, lumea fura, dar nu era in your face).

Pe lângă asta, establishmentul, partidele care s-au așezat la putere au creat noi și noi generații de parveniți. Nu doar milionari de carton, îmbogățiți ai tranziției, ci și amanta sau vărul prostănac pus pe nu știu ce poziții în administrația publică. Sentimentul ăsta că nu s-a făcut dreptate a devenit, simbolic, rana de temelie — ecoul punctului 8 de la Timișoara, un loc al imaginarului colectiv, păcatul originar. De fapt un soi de scuză pentru ce a fost în neregulă, un gând că nu suntem noi toți de vină. Și că ar fi putut fi altfel.

Un prieten avocat mi-a amintit însă că există și o apărare serioasă pentru a nu fi aplicat până la urmă acel punct: unii dintre liderii democratici ai momentului au insistat, onorabil, pe vinovăție individuală, nu colectivă (nu condamni o categorie întreagă de oameni pentru simpla apartenență la un regim opresiv). Numai că alegerea asta a avut un preț pe care nu l-am contabilizat niciodată. Începusem, de fapt, cu gestul suprem de vinovăție individuală: am executat dictatorul. Doi oameni împușcați lângă un zid au ținut loc de proces pentru un sistem întreg. Și, odată vina fixată pe ei, toți ceilalți au fost, implicit, absolviți. Vina individualizată e vină care se disipează. Iar anticorupția a moștenit exact structura asta: pedepsești un Dragnea ca să nu pui întrebarea despre sistemul care produce Dragnea pe bandă rulantă. Vânezi mereu individul, deci nu înveți niciodată lecția de sistem.

În absența acestui tip de justiție, anii DNA (2007-2013) au fost un soi de lustrație. Anticorupția acelor ani are dimensiunea populismului judiciar (Manzi) de care vorbeam la Italia: un proiect de purificare și de excludere, dar nu de guvernare. Impulsul a fost de curățire morală. De acolo a venit așteptarea cetățenilor, iar DNA le-a dat mecanismul prin care să simtă că cetățenii virtuoși sunt răzbunați în fața elitelor politice corupte. Acest tip de proces satisface mai multe nevoi — de dreptate, dar și de pedeapsă, nu doar prin condamnare, ci și prin cătușe (umilirea celui ce a fost arogant și avea sentimentul că e mai presus de toți).

Mai mult, un soi de virtue signaling — noi, cei buni și curați, am învins.

(Există un precedent pentru felul în care o națiune își codifică trauma: Germania postbelică. După hiperinflația interbelică și catastrofa care a urmat din ea, Germania și-a constituționalizat spaima — independența sacrosanctă a Bundesbank, teroarea de inflație, mai târziu frâna de datorie înscrisă în Constituție. “Never again”, transformat în arhitectură instituțională. S-a ajuns uneori la situații absurde, cu limitări constituționale pe finanțe publice care au produs răspunsuri cu consecințe dureroase pentru toată Europa — austeritatea din criza financiară, poate chiar și ezitările inițiale pe Ucraina. Dar diferența esențială e alta: Germania și-a scris regulile pentru sine, dintr-o spaimă proprie, asumată, pe care și-o predă din generație în generație. Noi ne-am codificat trauma — corupția ca păcat originar — pentru un examinator. Anticorupția maximalistă a fost versiunea noastră de Schuldenbremse, doar că semnată pentru altcineva. De aceea a lor, oricât de rigidă și de discutabilă, a rezistat: era a lor. A noastră a început să se golească în ziua în care examinatorul a plecat.)

Problema fundamentală a acestui tip de anti-corupție (o mult așteptată manifestare a punctului 8 de la Timișoara cu alte mijloace) este că ea nu ține loc de instituții funcționale. Ca și în cazul Italiei, paradoxal, curățenia nu aduce instituții mai bune, ci riscă să le prăbușească de tot. E foarte foarte nedrept. Dar atunci când sistemul clientelar-corupt este unul atât de bine înrădăcinat, riscă prăbușirea lui. Nu poți aresta pe toată lumea. Asta înseamnă că ar trebui să o lăsăm mai ușor cu anti-corupția? Nu. Dar...

9. Cele două locuri dureroase și ce poate fi schimbat

Standardul extern nu funcționează. Și dincolo de istorie și de reguli tardive, trebuie să internalizăm această concluzie pentru că și Moldova și Ucraina vor trece prin procese similare. Este, în opinia mea, crucial să înțelegem că un astfel de proces produce un tick-box exercise dacă ne limităm la măsurat outputs și dacă sprijinul pentru reformă este retras prea devreme. Cum vom ști însă când reformele sunt finalizate? Asta e întrebarea. Dar e un exercițiu mai ușor (și mai ieftin) să oferi sprijin pentru consolidare instituțională mai mult timp decât e cazul în loc să încerci apoi să repari derapaje. (Sau se pot căuta mecanisme mai facile de corectat derapajele.)

Aici avem o problemă fundamentală cu UE. Ani de zile s-a făcut appeasement, mai ales cu Viktor Orbán, pe principiul de a reuși așa să îl înduplecăm pe diverse decizii care aveau nevoie de unanimitate. În opinia mea, rabatul de la valori nu a întărit în niciun fel proiectul european, ci a dat un boost fix narațiunilor despre dublu standard, despre valori care sunt doar clamate și nu și aplicate, despre ipocrizie și, mai ales, despre paralizia instituțională. Posibil ca soluția să fie într-adevăr un mecanism precum Rule of Law Report sau rule of law conditionality, dar cu consecințe reale. În acest moment, UE ca spațiu care se mândrește cu valoarea adăugată numită stat de drept are o problemă uriașă de credibilitate: să arate că pe tema asta chiar are standarde și că ele se aplică tuturor.

O altă lecție fundamentală este că curățenia anti-corupție nu ține loc de instituții mai bune. Este probabil și lecția cea mai dură pe care o primim acum în România: că nu e suficient să nu furi ca să fii un politician care face bine (wink wink, domnul președinte).

Și cred că justiția anti-corupție a ocupat un vid și a răspuns așteptărilor rezonabile ale oamenilor de a avea (în sfârșit) dreptate. Într-un fel, aici sunt de acord cu ce spune Donatella della Porta: comportamentul magistraților a fost un soi de „role substitution” pentru că și-au asumat o misiune politică ce aparținea în mod natural altor actori (care nu făceau însă asta), adică de a extirpa corupția sistemică din politica italiană.

Din păcate, asta pentru România a dus la două efecte perverse:

1. nu și-a mai bătut nimeni capul cu a gândi o politică anti-corupție coerentă, ci am intrat într-o logică de pendul, cu valențe cvasi-religioase: reformă și contra-reformă, înlocuire în loc de corecție.

2. puterea judiciară a ajuns în realitate să fie un actor care scoate foarte des castane din foc pentru politicieni sau devine cvasi-legitimator public. Dacă punem cap la cap ce s-a întâmplat în ultimii ani, justiția a crescut politicieni leneși și lipsiți de responsabilitate:

- după fiecare decizie privind neconstituționalitatea câte unui articol din codurile penale, a devenit o scuză foarte bună că, așa a decis justiția și ea e independentă, iar atunci parlamentarii puteau lăsa bine mersi acest vid legislativ fără mamă, fără tată.

- același lucru pe completuri, pe prescripții, pe declarațiile de avere etc.

- justiția a devenit țap ispășitor, dar a devenit asta cu propriul accept, îngroșându-și și foarte tare pielea.

Pe lângă asta, societatea românească a devenit ca broasca ce fierbe încet-încet și nici nu-și dă seama, iar lucruri care acum câțiva ani ar fi fost outrageous sunt acum doar o altă știre.

10. Pentru noi

În realitate, cred că soluția cea mai realistă este de a începe să investim, din nou, cum am făcut în anii de pre-aderare, în lucrurile de bază: administrație publică profesionalizată, cu politizare cel mult la nivelul de top management, nu mai jos; investiție în resursa umană a partidelor; re-așezarea legislației, instituțiilor și practicii din justiție; întărirea Parlamentului. Listă plictisitoare, știu. Fix asta e ideea — toată scriitura asta lungă e despre cum nimeni nu finanțează și nu aplaudă deceniul plictisitor.

Doar că de data asta, ar trebui să o facem pentru noi, nu pentru a trece examenul. Pentru asta însă ar trebui să găsim onestitatea de a ne privi în oglindă și a vedea analfabetismul instituțional. Asta se face doar cu oameni capabili să accepte când greșesc.

Și aici e răsturnarea pe care cred că trebuie să o facem cu toții, în cap, înainte de orice lege nouă: pentru prima dată în istoria noastră modernă, nimeni nu vine să ne noteze — nici Înalta Poartă, nici Moscova, nici Bruxelles-ul. Ne-am obișnuit să scriem povestea asta ca pe o tragedie a părăsirii. Se poate scrie și altfel: ca un majorat, cu prima temă pe care ne-o dăm singuri. Terifiant, nemeritat poate, dar al nostru.

Din același motiv, trebuie să ne ferim de propria noastră nostalgie. Știu dorul ăsta din interior. După anii în care anticorupția era energie națională, după MCV-ul care măcar obliga pe cineva să citească rapoartele, după Bruxelles-ul căruia îi păsa. Dar a plânge după examinator e tot o formă de analfabetism funcțional: e dorul de notă, nu de învățătură. O politică construită pe dorul ăsta ar fi un proiect de restaurare. Și restaurările, în istorie, eșuează pentru că restaurează forma, nu sensul.

Ce ar însemna, concret, să nu mai scriem pentru examinator? Pentru Comisie: consecințe, nu certificate (și niciodată, pentru Moldova și Ucraina, un mecanism proiectat de la început ca să poată fi închis festiv). Pentru sponsorii democrației, de la Washington (sic!) la Berlin: finanțați deceniul plictisitor de după adoptarea legii, nu ceremonia adoptării ei — internalizarea nu produce fotografii, dar produce state. Iar pentru noi: să începem, pentru prima dată, să scriem pentru noi înșine. Și să avem curajul să spunem cu voce tare că abia acum învățăm ce înseamnă asta.

Și mai e o lecție pe care adversarii metodei plictisitoare ne-au predat-o deja: limbajul. Populiștii, vorba unei prietene jurnaliste, au câștigat bătălia narativă înainte s-o câștige pe cea electorală, pentru că au venit cu o limbă mai simplă pentru înțelesul realității, aia cu elite versus masele chinuite.

Limbajul în care am vorbit treizeci de ani despre noi — reformă, benchmark, condiționalitate, aliniere — a fost, tot timpul, limba examinatorului. Nu ne-am construit niciodată una proprie pentru întrebarea care contează de-acum: ce construim când nu ne mai verifică nimeni? Nu am răspunsul. Cred că nimeni nu îl are încă și mă feresc de oricine pretinde contrariul. Dar știu că vocabularul ăsta nou nu se va scrie la Bruxelles și nu se va scrie în engleză. Se va scrie aici, de oameni care au rămas. Și începe, poate, exact cu recunoașterea asta: am învățat pentru examen. De data asta putem să învățăm pentru noi.

Parlamentul European a adoptat de curând raportul său pe MFF — și e de departe cea mai importantă voce instituțională care spune, în esență, același lucru. Am făcut un scurt video explicând de ce la EESC vedem cu ochi buni această rezoluție. Dar vreau să spun mai mult decât încape într-un clip de două minute.

Așa m-am hotărât și să reiau încercarea de a folosi acest spațiu pentru reflecții ceva mai lungi (pentru varianta în engleză - right click, translate. Sau AI). Probabil că e un fel de jurnal pentru că, ajunsă în poziția de acum (președinta secțiunii economice din Comitetul Economic și Social European - EESC), cel mai mare privilegiu pe care îl am este să pot învăța enorm de la oameni și locuri.

Dar să o luăm de la capăt și să începem cu începutul.

Prăpastia

În România, ca și în multe alte state membre ale UE, vorbim foarte puțin (spre deloc) despre propunerea de buget multianual a Comisiei Europene pentru perioada de după 2027. Deși ăsta este probabil subiectul numărul 1 la Bruxelles. Nu aș da vina pe statele membre pentru asta, există destule probleme pe care să se concentreze zilele astea și 2028 pare atât de târziu. Dar nu aș da vina nici pe „bula de Bruxelles” pentru că, până la urmă, de-asta avem acei oameni acolo, să se preocupe și de lucrurile importante pe termen (mai) lung. Ce este clar este însă că avem o prăpastie mare între lucrurile de care ne pasă acasă și lucrurile de care ne pasă la Bruxelles. Ceea ce am văzut săptămânile acestea m-a convins că prăpastia asta e mult mai periculoasă decât pare.

Cât de mic e prea mic

Europa își propune un buget de aproape 2,000 miliarde de euro pe șapte ani. E cel mai mare din istorie în termeni nominali - 1,26% din venitul național brut al UE. Și totuși, e atât de mic încât e aproape insultător raportat la ceea ce pretinde să facă: apărare, competitivitate, tranziție verde, coeziune, gestionarea crizelor, pregătirea extinderii. Enrico Letta are dreptate (și a spus-o în intervenția din deschiderea forumului la care am participat în Nicosia, în cadrul Președinției cipriote): e o rușine.

Și m-am întrebat: de ce am reușit, în mai puțin de un an, să ajungem la un consens că 2% din PIB pentru apărare e un minim, ba chiar că trebuie să mergem spre 3,5% sau 5%, dar nu reușim să avem aceeași conversație despre bugetul UE? Apărarea e urgentă, nu contest asta. Dar și competitivitatea e urgentă. Și tranziția verde. Și coeziunea. Și extinderea. De ce e acceptabil 3,5% pentru NATO și e nenegociabil 1,26% pentru tot restul? Parlamentul European a cerut acum 1,27% din VNB, excluzând rambursările NGEU — aducând totalul la 1,38%. E un semnal bun. Dar și asta pare puțin pentru ambițiile pe care le declarăm.

[Pauză metodologică: Pe abrevieri o să folosesc des abrevierea în engleză din motivul de mai sus — dacă vreți să citiți mai multe pe temele astea, ele sunt acoperite prea puțin în statele membre și mult în engleză]

Ce propune Comisia

Schimbări majore, pe scurt:

• Planuri naționale - alocări directe către statele membre

• Competitivitate - sume pe care pot concura toate statele membre

• Performance-based budgeting - pe tot bugetul

• Altele - nu atât de neimportante, dar nu la fel de controversate: contopire fonduri, Global Europe ca instrument pentru politica externă, inclusiv enlargement, simplificare

Cadrul financiar multianual (MFF) pentru 2028-2034, publicat de Comisie în iulie 2025, e o reconfigurare a logicii prin care UE cheltuiește bani. Patruzeci și patru de programe devin 16. Paisprezece fonduri separate — inclusiv FEDR, Fondul de Coeziune, FSE+ (esențiale pentru țări precum România) — se contopesc în Planuri Naționale și Regionale de Parteneriat (NRPPs). Competitivitatea, apărarea și autonomia strategică devin prioritățile dominante. Și logica de finanțare se schimbă: de la rambursarea costurilor la disbursare pe bază de jaloane, după modelul PNRR. (Asta e o problemă majoră pentru România pentru că, dacă e să fim onești, PNRR a fost nu chiar epic fail, dar nici pe departe. Deci modelul de primești bani europene dacă faci reforme + investiții nu ne coafează chiar până la capăt după cum se vede zilele astea, când Guvernul din România a picat fix pe ultima sută de metri de livrat niște reforme „cu greutate” asumate prin PNRR. În fine, la nivel principial, vorbim totuși de un shift spre așa-numitul „performance based budgeting”, ceea ce este fără doar și poate un nivel mai sofisticat de management al finanțelor publice. Voi reveni mai târziu asupra acestui punct).

Totul sună rezonabil, dacă nu te uiți la un mic detaliu — vorbim despre sume infime în raport cu nevoile. Noul Fond European pentru Competitivitate (ECF) primește 234 de miliarde de euro. Combinat cu un Horizon Europe dublat, ajunge la 409 miliarde — 21% din buget. Apărarea, până recent marginală în logica fiscală a UE, intră în mainstream cu 115,7 miliarde. Diagnosticul pus cu sumele acestea este corect: Europa trăiește din capitalul moștenit, iar stocul se epuizează — cum spune Raportul Draghi.

Dar atât Draghi, cât și Letta au subliniat ceva ce Comisia pare să fi trecut cu vederea: nu avem nevoie doar de investiții. Avem nevoie și de reformă instituțională. Iar reforma instituțională nu costă nimic. Raportul Draghi identifică blocaje instituționale — fragmentarea piețelor de capital, complexitatea reglementărilor, lipsa unei piețe unice digitale reale — care nu necesită buget suplimentar, ci voință politică. Din nou, criza politică din România e un exemplu bun: dacă ne uităm numai la câți bani cheltuim și ignorăm cum funcționează instituțiile care îi cheltuiesc, nu rezolvăm nimic. Propunerea de MFF nu se uită aproape deloc la aceste „chokepoints” instituționale — blocajele care strangulează eficiența investițiilor europene indiferent de sumele alocate.

Apropo de chokepoints — tocmai am terminat de recitit cartea lui Edward Fishman, „Chokepoints”, despre cum economia globală a devenit o armă de război (cred că e cartea pe care am decis să o recitesc cel mai repede, mi se pare super relevantă apropo de ce se întâmplă acum în lume). Am tot participat la discuții și am citit mult despre impactul războiului din Iran și Orientul Mijlociu asupra Europei, mai ales pe zona economică și comercială. Strâmtoarea Ormuz, prin care trece un sfert din petrolul mondial, e un alt chokepoint de care Europa depinde fără să fi făcut mare lucru să reducă această dependență. Suntem, cum ar spune Fishman, cei mai mari perdanți ai acestor puncte de strangulare. Toate astea sunt legate: dacă vorbim despre autonomie strategică și cheltuim miliarde pe ea, dar nu ne uităm la vulnerabilitățile structurale pe care le-am tolerat decenii la rând, tot ce facem e să punem un plasture scump pe o rană deschisă. În România, dar și în Europa.

Competitivitate versus coeziune?

În noul MFF, aici apare o ruptură esențială față de „vechiul model” - concentrarea pe competitivitate în detrimentul politicii de coeziune (ca și cum ar fi în… competiție; ceea nu e real). Clar, toată lumea e cu competitivitatea în gură zilele astea. L-am auzit chiar și pe Președintele României, Nicușor Dan, pe puținele poziționări publice privind MFF spunând mai curând asta - că trebuie să ne asigurăm că acest nou Fond de Competitivitate (unde vor concura potențiali beneficiari din România cu alții din Germania sau Suedia etc) nu duce la și mai multă inechitate. Doar că în fuga după the next shinny thing, uităm că politica de coeziune este una dintre puținele care chiar au avut rezultate până acum (neînsemnând că nu are nevoie și ea de niște reforme). Și că este singura care poate ține laolaltă proiectul european. De ce?

Economistul Andrés Rodríguez-Pose a scris în 2018 despre „răzbunarea locurilor care nu contează” — teritorii europene blocate în declin, ale căror frustrări alimentează votul anti-european. L-am ascultat acum câteva săptămâni la Nicosia, unde a prezentat la prima ediție Teritorial Future Forum un paper făcut împreună cu Federico Bartalucci, care pune laolaltă, pe hartă, ceea ce mulți arătau deja cu degetul: indiferent pe ce axă privești — competitivitate, apărare, autonomie strategică — banii din noul MFF riscă să meargă spre aceleași regiuni deja avantajate pentru că ignoră dimensiunea teritorială a nevoilor.

Ce m-a lovit nu au fost neapărat datele în sine — știam, de pildă, că industria de apărare europeană e concentrată în câteva locuri foarte specifice. Ci suprapunerea. Regiunile care conduc pe inovare sunt, într-o măsură izbitoare, aceleași care găzduiesc clustere de apărare și aceleași care pot absorbi noul „China Shock” (care, spre deosebire de cel din anii 2000, nu mai trece prin textile, ci prin autovehicule, echipamente electrice și chimicale — adică prin inima industrială a Europei). Île-de-France, Oberbayern, Stockholm, Toulouse, Hamburg — aceleași puncte pe toate hărțile.

Iar ironia și mai tristă, având în vedere cât insistăm și pe nevoia de a investi mai mult în apărare: regiunile cele mai aproape de amenințările de securitate care motivează reînarmarea europeană sunt exact cele care, din motive geografice, sunt cele mai puțin atractive pentru investiții sensibile de apărare. Frontul suportă insecuritatea. Spatele colectează dividendul industrial. Nu neapărat cinic, ci pentru că nu prea vrei să ai fix la graniță, aproape de amenințare, locul unde produci lucrurile cu care ar trebui să te aperi (căci sunt vulnerabile la atacuri, doh!).

Pentru regiunile absente din toate cele trei hărți — mare parte din sudul Italiei, Spania interioară, Franța rurală, Balcanii, și mari părți din România, Bulgaria și Grecia — tabloul e inversat. Nu sunt suficient de competitive pentru Fondul de Competitivitate. Și aici cred că nu e suficient, cum l-am auzit pe Președintele Nicușor Dan spunând, să avem cote minime distribuite pe state membre. Pentru că aceste regiuni oricum nu au baza industrială pentru a beneficia de reînarmare. Declinul lor industrial e structural. Iar singurul instrument care le-a ajuns istoric — politica de coeziune — e diluat și absorbit în planuri naționale asupra cărora vor avea din ce în ce mai puțin control.

Aici trebuie să vorbim de un alt element care ar trebui să fie parte din competitivitate. Vorbind despre „right to stay” — dreptul de a rămâne — Letta ne-a reamintit un lucru pe care cei care se concentrează doar pe dimensiunea bugetului tind să-l ignore (și statele membre vor începe să fie atente abia când se va discuta de sume — cine cât primește). Conversația despre piața unică a început, încă de pe vremea lui Jacques Delors, de la o premisă simplă: piața unică și fondurile de coeziune sunt o singură arhitectură. Nu poți avea una fără cealaltă. Piața unică fără coeziune nu e o piață — e un mecanism de extracție. Iar Europa, a spus Letta, ar trebui să fie un loc care oferă bilete de acces: la locuire, la servicii publice, la educație, la mobilitate. Problema e că biletele astea au devenit one way tickets — spre „banana de aur”, coridorul care merge de la Londra la Milano. Și coeziunea, instrumentul care trebuia să corecteze asta, e pe cale să fie demantelată.

Lecția PNRR pe care n-am învățat-o

Și aici vine partea care, pentru mine, este cea mai problematică. Am observat PNRR-ul din interior, din perspectiva societății civile din România. Știu cum a funcționat în practică. Dar am fost și raportor al EESC pentru evaluarea intermediară a Facilității de Redresare și Reziliență și am înțeles la fața locului și cât de mari au fost așteptările (într-o mare măsură neîmplinite la adevăratul potențial) în țări foarte diferite — Portugalia, Italia, Germania, Letonia.

Planul Național de Redresare și Reziliență a fost gândit ca un instrument anti-ciclic — conceput pentru criză, gândit ca temporar. Dar, cum observa Elisa Ferreira (fost Comisară pe politică regională din acea perioadă, pe care, full disclosure, eu o plac foarte mult), ceea ce s-a întâmplat în realitate e că unele state membre au băgat în PNRR proiecte normale de coeziune, apoi s-au plâns că instrumentul are un timp de implementare prea scurt. Au folosit mecanismele vechi de livrare pentru a implementa o logică nouă. A mers, într-un anumit sens — dar a mers tocmai pentru că era o situație excepțională, cu deadline-uri de criză și presiune politică enormă.

Generalizarea acestei logici la întregul buget următor e o eroare majoră, în opinia mea. Rambursarea bazată pe jaloane (așa cum e ea acum!) recompensează regiunile capabile să proiecteze, să implementeze și să documenteze rezultate rapid. Dar teritoriile care absorb fonduri cel mai lent sunt adesea exact cele cu șomaj mai mare, ecosisteme antreprenoriale mai slabe și calitate instituțională mai scăzută — adică exact locurile care au cea mai mare nevoie de investiție susținută.

În același timp, trebuie să admitem și o altă realitate la fel de neplăcută. În multe țări — și România nu face excepție — coeziunea a devenit un mod de a lua bani de la Bruxelles. Nu un instrument de dezvoltare, ci un ATM. Calitatea guvernanței, capacitatea instituțională, parteneriatul real cu actorii locali sau cu societatea civilă — toate astea au fost mereu problemele reale. NRPPs nu le rezolvă. Le agravează, pentru că mută decizia și mai sus, spre ministerele de finanțe, care sunt și mai puțin sensibile la diferențele teritoriale decât agențiile regionale, oricât de imperfecte ar fi acestea.

Douăzeci și șapte de planuri nu fac o poveste comună despre cum vrem să fie Europa

Și e ceva care mă preocupă și pe care nu prea l-am auzit articulat prea des. Dacă absorbim toate fondurile europene în 27 de planuri naționale, gândite de 27 de ministere de finanțe, negociate bilateral cu Comisia, ce mai rămâne comun? Ce narațiune europeană mai putem construi dintr-un mozaic de planuri naționale?

Politica de coeziune, cu toate defectele ei, a fost singurul instrument care construia o poveste europeană vizibilă în teritoriu: panoul cu steagul UE de lângă spitalul renovat, parcul industrial co-finanțat la marginea unui oraș în dificultate, programul de formare care le dădea tinerilor un motiv să rămână. Înlocuiește asta cu un jalon negociat între Bruxelles și un minister de finanțe și ce obții? Eficiență, poate. Vizibilitate, cu siguranță nu. Iar fără vizibilitate, fără acea legătură directă dintre UE și viața oamenilor din teritoriu, nu mai ai un proiect european. Ai 27 de proiecte naționale cu un finanțator comun pe care nimeni nu-l recunoaște.

Costul politic

Tot Rodríguez-Pose atrage atenția că partidele eurosceptice și naționaliste au tot militat de ceva decenii pentru o „Europă a Națiunilor”: un model în care instituțiile UE sunt slăbite și politicile sunt repatriate la capitalele naționale. Propunerea de MFF face exact asta. Centralizează investiția europeană în planuri gestionate național. Slăbește legătura instituțională directă dintre UE și regiunile sale. Înlocuiește programarea regională cu jaloane negociate între Bruxelles și capitalele naționale.

Riscul e că reforma propusă pentru buget avansează una dintre cerințele de bază ale euroscepticismului — repatrierea politicii UE la nivel național — în timp ce simultan dezarmează UE de instrumentul ei cel mai vizibil pentru a demonstra că integrarea aduce ceva concret locurilor lăsate în urmă.

Lecția Brexitului — că declinul regional prelungit se traduce direct în voturi împotriva proiectului european — pare fie neînvățată, fie ignorată în urgența agendei de competitivitate. Sunt foarte în asentimentul lui că o Uniune care își sacrifică cel mai eficient instrument de integrare teritorială în numele competitivității industriale s-ar putea trezi că, în mod realist, nici nu a câștigat cursa tehnologică (pentru că oricum nu alocăm banii necesari pentru asta - sunt sume infime față de nevoi și față de cât cheltuiesc nu doar state precum China sau SUA și multe dintre companiile tech) și a mai și pierdut cetățenii pe al căror consimțământ se ține întreaga construcție.

Toate astea în vreme ce lumea din jurul nostru nu așteaptă. Europa nu are o șansă — și nici scală suficient de mare — decât dacă stă împreună și încearcă, cât mai repede, să răspundă unor megatrenduri care riscă să ne facă bucăți: geopolitic, economic, tehnologic, din toate punctele de vedere. Iar dezbaterile despre ce se întâmplă după 2028 nu ar trebui să ne facă să uităm că urgența e acum — că oamenii au nevoie de răspunsuri azi, nu într-un cadru financiar care începe peste doi ani.

Ce ar trebui să spunem noi toți

Ca președintă a secțiunii din EESC care se ocupă de dosarul MFF, am în mod evident un interes instituțional în acest subiect. Dar am și unul personal. Vin dintr-o țară care întruchipează fiecare tensiune descrisă mai sus. România are regiuni în creștere — Bucureștiul, Clujul — care se îndepărtează rapid de restul țării. Are regiuni în declin structural pe care nici fondurile de coeziune nu au reușit să le revigoreze complet, dar pe care eliminarea acelor fonduri din programarea regională le va afecta grav. Are o experiență cu PNRR-ul care ilustrează perfect ce se întâmplă când centralizezi livrarea: bani care se mișcă lent, jaloane îndeplinite pe hârtie, puțin impact vizibil la nivelul comunităților și vulnerabilitate majoră la instabilitatea politică.

Europa chiar are nevoie de reformă bugetară. Chiar are nevoie de un buget care s-o facă mai competitivă, mai bine apărată, mai autonomă strategic. Capabilă să nu depindă de alții sau să pună suficientă greutate pe masă încât să poată sta pe picioarele ei. Mergând într-una dintre săptămânile trecute între Nicosia și Larnaca, șoferul cipriot de taxi mi-a povestit foarte amar de cum este să trăiești în ultima capitală divizată a Europei. Și i se părea nedrept că Europa nu face mai mult pentru asta. Căci, zicea el, dacă ar vrea, Europa ar reuși în cinci zile să rezolve această nedreptate istorică. Nu sunt convinsă că e așa. Pentru că realitatea e că acum Europa nu își permite asta. Din enorm de multe puncte de vedere. Așteptările de la Europa există însă. Și asta e o veste bună. Înseamnă că există speranță din partea cetățenilor. Dar ca așteptările să devină realitate, e nevoie ca Europa să fie mai pragmatică și mai fâșneață.

Dar nu are nevoie — și nu-și permite — o reformă care urmărește aceste obiective pe seama incluziunii teritoriale, a coeziunii politice și a legitimității democratice. Pentru că nu va apuca să devină în niciun fel dacă nu construiește susținerea cetățenilor.

Mă bucur deci că Parlamentul European, instituția europeană cu cea mai directă legitimitate democratică, a adoptat o rezoluție foarte fermă pe MFF. Co-raportorii Siegfried Mureșan și Carla Tavares au cerut un buget de 1,27% din VNB (excluzând rambursările din Next Generation EU din calcul) — un semnal clar că PE vede aceleași riscuri. Dar și mai important, raportul cere prezervarea politicilor care au dus Europa mai aproape de locuri și oameni — politica de coeziune și politica agricolă comună ca instrumente distincte, nu absorbite într-un plan național opac. E exact ceea ce spuneam și noi la EESC în opiniile adoptate în secțiunea economică.

Acum singurul lucru care stă în cale este voința statelor membre. Și aici cred că fiecare dintre cei interesați de o Europă mai puternică are ceva de zis — căci e vorba despre a ne convinge propriii politicieni că, pe bune, nu e prea mult să dăm 1,27% din GNI pentru UE. Majoritatea statelor membre dau deja mult mai mult pe apărare.

Iar pentru țări ca România, care oricum sunt beneficiare nete, mi se pare cam tristuț că nu susținem asta mai apăsat. Sigur am găsi aliați. Din păcate, tema e cvasi-absentă, după cum spuneam. Și poate abia pe subiectul ăsta ar fi nevoie de un task force serios la nivelul Președinției.

Tot în luna asta am alergat la Roma, 19 km pe traseul de la Appia Antica, printre ruine vechi de două mii de ani — rămășițele unui imperiu care a construit drumuri până în cele mai îndepărtate provincii nu din generozitate, ci din calcul strategic. Unele dintre acele drumuri și poduri rezistă și azi. Romanii știau că un imperiu care nu-și conectează periferia la centru nu e un imperiu, ci doar un centru cu o periferie tot mai furioasă.

Europa de azi nu e un imperiu — și tocmai de asta miza e și mai mare. Un imperiu poate ține periferia prin forță și chiar și așa, tot are nevoie să pună un pic de bunăstare la bătaie. Un proiect bazat pe consimțământ nu are luxul ăsta. Iar consimțământul se pierde cel mai repede acolo unde oamenii simt că proiectul nu le oferă nimic, exact acolo unde sunt. Dimensiunea bugetului contează. Direcția lui contează și mai mult. Iar despre direcție, deocamdată, nu vorbim aproape deloc.