Astăzi întrerupem programul uzual de criticat expoziții făcute pe genunchi pentru un material special: un interviu cu Raluca Băraru - artist vizual cu background în publicitate, care a vernisat în luna mai a acestui an expoziția personală Soft-Spoken Carnage.

Îmi pare foarte rău că am dat și eu în meteahna revistei Arta și vorbesc despre o expoziție la luni bune după ce s-a închis, dar am sacrificat promptitudinea în favoarea unei conversații mai ample - despre inspirație, pictură figurativă, publicitate, AI și despre ce mai înseamnă să fii artist independent în România.

In a gallery far, far away… la Studio 76 (📍Combinatul Fondului Plastic), a avut loc expoziția mai sus menționată a Ralucăi. Aceasta ne-a ademenit cu imagini de o opulență renascentistă. Un meniu bogat (textul curatorial a fost sub formă de actual menu), obiecte seducătoare, promisiunea unei abundențe care pare la un pas de a fi atinsă. Și totuși, nimic nu poate fi consumat. Totul este aparență, exces, un belșug care nu hrănește.

A rotten luxury

Raluca Băraru (n. 1981) vine dintr-o combinație foarte mișto: a studiat Grafică la UNArte București și a lucrat ca art director în agenții de publicitate. Se consideră în primul rând desenatoare, iar pictură în ulei a învățat în mare parte pe cont propriu, construindu-si tehnica treptat în ultimii cinci ani. A ales să lase publicitatea în plan secund și să se dedice artei full-time, transformând experiența acumulată în imagini care împrumută rigoarea picturii clasice, dar vorbesc despre anxietăți cât se poate de contemporane.

I-am făcut Ralucăi o vizită de atelier (și implicit de domiciliu) unde m-a întâmpinat împreună cu cei doi câini care apar uneori și în picturile sale: Cireșica și Dovlecel. Am văzut câteva work in progress, am povestit verzi și uscate, iar din toată conversația asta a ieșit minunăția de interviu pe care urmează să o citiți.

Dincolo de biografia oficială, am fost curioasă unde începe povestea. Care a fost primul contact cu arta? Cum ajunge cineva să picteze într-o manieră aproape renascentistă, într-o perioadă în care mulți artiști evită figurativul?

Când eram copil, trăiam mult în cărți cu povești ilustrate, în jurul cărora îmi construiam, cu creierul ăla mic, propriile lumi. Viața s-a întâmplat și nu le-am mai răsfoit o perioadă lungă, iar când am făcut-o din nou am realizat că, de fapt, nu era mare lucru acolo. Existau ilustrațiile, sigur, dar nu existau toate detaliile pe care le țineam eu minte. Restul era numai în capul meu, ca o viață pe care eram sigură că o trăisem, cu toate detaliile, texturile, luminile, contextele și backstory-urile ei. Și cumva, asta îmi place să pictez acum: un never-ending, never-lived story în care poți să te pierzi, să mori, să renaști, să reconsideri și apoi să o iei de la capăt.

Deși pictura în ulei a venit târziu în parcursul ei, Raluca nu vorbește despre tehnică în termeni romantici. Pentru ea, fundamentul este desenul, nu ca abilitate de a reproduce, ci ca mod de gândire.

În desen trebuie să înțelegi perfect obiectul și să poți să îl transpui pe foaie astfel încât să îl înțeleagă și alții. În această logică, chiar și un cal cu 20 de picioare trebuie să funcționeze ca ființă reală în capul tău înainte să poată deveni credibil pentru privitor.

În lucrările ei coexistă barocul, ilustrația contemporană, cultura pop și simboluri consumeriste. Întrebată dacă acest amestec vine dintr-un reflex publicitar sau dintr-o intenție deliberată, Raluca răspunde cu o descriere absolut perfectă.

Mă consider un clash între mai multe lumi. Pictez ce știu: experiența milenialilor terfeliți din analog în AI.

Dacă tot am ajuns atât de repede la capitolul AI (I’m sorry, it’s a hot topic), m-am întrebat cum își mai pot găsi locul artiștii, în special cei care pictează sau desenează figurativ, într-o lume în care imagini perfecte sunt generate in a matter of seconds.

Cred că oamenii au în continuare nevoie de human touch și relatable content. Nu pot să rezoneze pe termen lung cu niște slop, scuipat de un roboțel, ci vor să simtă că există un om în spatele lucrării cu o intenție de expresie clară, bagaj emoțional etc. De aceea relația cu colecționarii este foarte importantă pentru mine. Până la urmă, avem aceleași preocupări, iar meseria mea este să iau ideile acestea, fie că vorbim despre sclavia modernă, frustrări sau traume - să le diger și să le scot în lume în o formă sau alta. De câțiva ani forma cu pricina e pictură, dar am făcut și sculpturi în real și VR sau ilustrație digitală, așa că îmi rezerv dreptul de a nu mă identifica cu o tehnică. Fiecare idee și perioadă are mediul ei ideal de expresie.

Procesul meu începe fără să știu. De la idei înghesuite în notes pe care le reiau periodic până la fotografiat gunoaie, hoituri și scene de viață. Vine apoi momentul în care tot hoardingul ăsta se articulează clar. Trec întâi în digital: îmi fotografiez obiectele, construiesc și recompun compoziția până când funcționează, iar abia apoi mă apuc de pictat.

Calculatorul mă ajută să organizez imaginea, dar armonia cromatică și stilistică o construiesc întotdeauna pe pânză.

Pentru mine asta e cea mai prețioasă și lungă secvență a lucrului. Nu copiez imagine, ci intru în o nouă zona, aproape de meditație, în care formele alunecă din una în alta și culorile se caută. Invariabil stric chestii și trebuie să o iau de la capăt, dar aveți și voi răbdare cu mine că abia am început.

Am fost curioasă de unde vine obsesia pentru această hrană înșelătoare. De ce mesele par atât de îmbelșugate, dar nimic nu se poate consuma? Răspunsul are mai puțin legătură cu istoria artei, cât cu istoria familiei ei.

Tema mea e cumva naturi statice cu lucruri care nu te hrănesc. Fac aparența unei mese bogate, dar nimic nu este de fapt mâncabil. Bunica mea, până a murit, a avut tot timpul mâncare în frigider care se strica. După atâția ani de lipsuri, cumpăra în exces. Pentru ei mesele erau foarte importante, era tot timpul o superbogăție. Dar pentru mine nu era importantă mâncarea, cât relația noastră în jurul mesei, care nu era una bună. Era o diferență foarte mare între generații și simțeam că trebuie să mă supun. Nu voiam să mă exprim așa cum sunt, ca să nu îi jignesc. Ca să nu le dau lumea peste cap.

Raluca aduce în discuție și elementele aparent macabre care populează picturile sale.

Bunicul meu a fost colonel în armată, dar a lucrat în zona Crucii Roșii. Aveam în casă un sac plin cu mulaje de răni. Pe vremea respectivă, înainte să existe atâtea cărți și materiale, așa se făcea instruirea pentru primul ajutor: aveai mulaje de fracturi sau de răni deschise. Dacă pun peste asta și unchiul cu diabet căruia îi tăiau la fiecare lună câte un segment de picior când aveam 14 ani, pot spune că practic, era mult carnagiu în casă.

Am fost confruntată de mică cu zona asta a morții, a rănilor și a fragilității corpului. Nu este despre șoc sau despre grotesc. Este viață.

Fiind relativ nouă pe scena artei contemporane, am vrut să aflu cum s-a simțit Raluca Băraru primită de aceasta lume atât de întortocheata.

Nu sunt analist de scenă artistică, pot vorbi doar din experiența mea. Mi se pare că există foarte multe cercuri destul de închise și încă nu mi-am găsit locul. Eu sunt într-o zonă de artist-antreprenor și am impresia că, uneori, asta vine la pachet cu niște prejudecăți. Și mă întreb: din ce ar trebui să trăim? I did my best, am muncit, și m-am apucat de artă atunci când am putut să mă susțin singură. Nu pricep de ce sunt ocazional catalogată ca lower tier, doar pentru că nu fac coada la fondurile AFCN.

Având în vedere că Raluca a făcut recent pasul spre statutul de artist full-time și încearcă să își construiască o viață exclusiv din artă, am venit cu cea mai clișeică întrebare de final de interviu: unde te vezi peste 5 ani?

Eu de acum, probabil tot aici. Următoarea Raluca? Nu știu. Într-un mansion victorian gotic înconjurat de pini pe marginea unei mări, exersând apogeul stilistic propriu la un pas de manierism. Pas pe care reușește grațios să nu îl facă.

Pe Raluca Băraru o puteți urmari pe Instagram, dar și pe site-ul personal, de unde puteți achiziționa una, sau cine știe, chiar mai multe lucrări.

Gossip Gallerina și-a încheiat transmisiunea, ne auzim în curând cu păreri și povești de la noul sezon expozițional de toamnă, care pare super-promițător și despre care abia aștept să comentăm împreună.

Sper ca vizitele de atelier și interviurile să se transforme într-o serie coerentă, unde să puteți descoperi și voi oameni care mă fascinează și care simt că merită un material special. Aștept și sugestiile voastre, ca de obicei, pe adresa redacției sau pe Instagram

XOXO, Gossip Gallerina 💖

I’m theoretically still on vacation, and I was hoping to get few more days of tan and piña coladas, but the local art scene had other plans for me.

În programul de astăzi vom dezbate împreună trei expoziții vernisate recent, care mi-au atras atenția și care, zic eu, merită ceva mai mult decât un mention pe story.

I never promised you a rose garden

Începem lejer cu expoziția de grup I never promised you a rose garden curatoriată de Medina Pop și găzduită de POINT. Titlul face referire la romanul omonim al scriitoarei americane Joanne Greenberg, publicat în 1964, o carte ce ficționalizează experiența autoarei într-un spital de psihiatrie.

Încă de la intrare am avut senzația persistentă că m-am teleportat într-un loc pe care l-am visat cândva, dar pe care nu am reușit niciodată să-l conturez clar. Arhitectura expozițională (by Heracleea Lateș), care include un perete cu fereastră, mi-a creat iluzia de cameră. O cameră făcută din vise sau coșmaruri, o cameră unde răsună cântece de sirenă.

Textul curatorial este, într-un fel, o mărturie personală a Medinei. O reflecție asupra a ceea ce înseamnă existența ca femeie, asupra felului în care a navigat, în ultimii ani, printre idei și cărți scrise exclusiv de femei. Se simte ca un fragment de jurnal: intim, confesiv, uneori aproape prea personal pentru ceea ce ne-am obișnuit să primim de la un argument expozițional. And I love it. Toată expoziția pare și ea deeply personal pentru curatoare, lucru care m-a entuziasmat de la bun început. Avem nevoie de pasiune și haos în lumea asta artistică atât de neat, tidy and safe.

Expoziția funcționează minunat ca și întreg, lumina roșie și lucrările carnale contribuie la senzația permanentă de fever dream. Este adevărat că atunci când am început să judec lucrările individual, au apărut și câteva crăpături în logica inițială. Unele nu își justificau neapărat locul pe perete, dar asta nu m-a supărat prea tare, pentru că atmosfera creată de scenografă este suficient de puternică încât să acopere aceste mici scăpări. O expoziție este o construcție. Este un traseu, un puzzle, complet sau nu. Un loc în care curatorul țese o vrajă ce se vrea cât mai persistentă. The spell should linger with you a few more moments after you leave.

A fost destul de greu să aleg lucrările preferate, dar până la urmă m-am oprit la trei: Self portrait de Rebeca Ionescu, Untitled (Self Portrait) de Ana Ionescu, și Liberation de Diana Matilda Crișan.

Expoziția este deschisă până pe 30 august, așa că sper să faceți o vizită și să-mi povestiți și mie cum vi s-a părut.

Living spaces la 2/3 Galeria

Următoarea expozitie pe ordinea de zi este Living spaces de la Galeria 2/3. Acest group show cumințel, curatoriat de Călina Coman este un mix de artiști români & străini și este perfect de văzut într-o seara de vară în care poate vă plimbați pe Calea Victoriei.

După o vizită la oftalmolog și două dioptrii mai târziu am reușit să citesc textul curatorial (fig. 1) , și să aflu că expoziția a fost construită cu fotografii culese din proiecte distincte ale artiștilor prezenți. Avem în meniu fotografie documentară, staged, performativă - de toate pentru toți.

The highlights: proiectul lui Bogdan Gîrbovan, pe care m-am bucurat să-l văd pentru prima dată în print. În seria 10/1, realizată în 2007, acesta a fotografiat zece garsoniere identice dintr-un bloc șaizecist din București, demonstrând că standardizarea locuințelor poate fi doar un concept pe hârtie care se oprește la schița arhitecturală. În realitate, fiecare casă este personalizată de locatar, astfel că, fotografiate din același unghi, ele par locuri complet diferite, din blocuri sau orașe diferite. Sunt foarte, foarte curioasă cum arată acum, după aproape 20 de ani, acele locuințe.

Mi-a mai plăcut Katrin Streicher, cu o fotografie din seria Night Time Tremors / Psychograms of a City, care spune povestea unui oraș minier în continuă schimbare. Locuitorii sunt obligați să se mute constant din cauza modificărilor de geografie cauzate de industria extractivă. Există o angoasă particulară care însoțește imaginile sale, o instabilitate pe care am reușit să mi-o explic mai bine după ce am citit care este miza proiectului.

Cât despre argumentul teoretic al expoziției, am și acolo câteva mici-mici comentarii de făcut.

După cum bine știm cu toții, Henri Lefebvre (1901–1991) a fost un filosof și sociolog francez care a venit cu teorii despre cum societatea a fost și este în continuare înghițită de urbanizare, dar mai ales cu ideea că spațiul nu există de la sine, ci e un produs, la fel ca orice altceva scos pe bandă de o societate: (social) space is a (social) product. Pe mine nu prea m-a convins această împărțire tip înainte-și-după-Hristos a percepției spațiului. Nu simt că acesta a căpătat brusc o dimensiune în plus, ci mai degrabă că a încetat să mai fie o cutie goală în care stăm.

Andreas Weber, celălalt gânditor menționat în text, este filosof și biolog, autorul eseului Enlivenment, unde argumentează că viața, sentimentele și subiectivitatea ar trebui tratate drept categorii științifice legitime, nu doar poetice. Aduce o critică la adresa științei “obiective” care tratează natura ca materie moartă, o disecă în bucățele mici și nu ia în considerare relațiile între om și natură, natură-natură, etc. Este mai mult o miză de biologie și epistemologie. La Weber, conceptul de spațiu apare într-un sens abstract-filosofic (”poetic space”), nu urban sau arhitectural, cum este la Lefebvre.

În general nu prea apreciez name dropping-ul și blindarea unui text curatorial cu teorii încă din primele paragrafe. În cazul de față, cei doi teoreticieni vin din zone intelectuale destul de diferite și au mize diferite. Nu spun că nu pot fi puși în dialog, dar aici relația dintre ei rămâne ușor forțată, nu construită. Uneori am impresia că astfel de premise au rolul de a produce o legitimitate teoretică sintetică, care să acopere golurile de logică ce pot apărea în selecția efectivă a lucrărilor.

Problema mea este că văd tot mai des expoziții construite în jurul aceluiași nucleu conceptual: omul, buricul pământului, care influențează (sau nu) un spațiu, îl traversează afectiv, îl transformă, îl face, îl drege. Tot combo-ul ăsta de corp–spațiu–teritoriu–peisaj–locuire–displacement începe să-mi pară un șablon curatorial obositor, indiferent de lucrările din expoziție. Sau poate doar nu-mi place mie și mă folosesc de orice ocazie existentă ca să-l critic.

Ca să ne înțelegem și să nu-mi aud vorbe la proces - expoziția arată bine și mi-a plăcut. Este lucrată, așezată, are un traseu relativ bun și reușește să ne îmbie cu diferite metafore vizuale pentru conceptul de spațiu. Aș mai fi pieptănat puțin partea teoretică, poate dusă într-o zonă mai neașteptată, cu mai puține cuvinte cheie din limba curatorească veche.

Expoziția este available până pe 27 august, mergeți, vedeți, îmi povestiți după.

Unstable territories la TINP

După ce m-am zgâit pe pereții de la 2/3, m-am dus plină de speranță, entuziasm și așteptări pe strada Benjamin Franklin 10, la fostul restaurant CINA (spațiul în care s-au ținut, de-a lungul timpului, tot felul de evenimente, de la DIPLOMA la RDW). Acum se cheamă TINP, are bar, reclame la Glo și, mai nou, o expoziție. Ca să nu zici că ai ieșit în oraș doar să bei aperol și să fumezi țigări electronice. Ai ieșit la artă.

Unstable Territories, curatoriată de Eugen Rădescu și Andrei Șendrea este disponibilă de vizitat până în octombrie, deci aveți tot tinpul din lume să mergeți pe acolo.

Încă de la intrare, the buzz was buzzing, the vibe was vibing, buluc de oameni la coadă. Am constatat ulterior că nu era o coadă la intrarea în expoziție, ci o coadă la free prosecco.

I never learn.

Spațiul este impresionant ca dimensiuni. Fostul restaurant CINA, găzduit într-o clădire monument istoric, se află într-un stadiu de renovare, astfel că pereții sunt răzuiți până la beton și au rămas, cel puțin deocamdată, așa. Rezultatul este un interior vast, cu tavane înalte și foarte mult ecou.

De la intrare te lovește lucrarea lui Alexandru Ranga. Un fulger imens și impunător se coboară din tavan. Iconic. Am mai zis că ador sculpturile lui Ranga și sunt mereu curioasă să văd cum se așază în diferite spații, fiind genul de lucrări care depind foarte mult de modul în care sunt expuse.

Ei bine, și după fulger…potopul.

Traseul continuă cu câteva picturi de Andrei Argeșeanu. Este prima mea întâlnire cu lucrările acestuia și… what can I say. Make paintings great again.

Picturile se vor abstracte, dar par mai degrabă niște pânze spoite la întâmplare, fără suficientă tensiune sau tehnică cât să devină măcar interesante. Nu găsesc nici gest, nici compoziție, nici o idee care să țină lucrările în picioare dincolo de clasicul “ce-a vrut autorul să spună”. Abstractul nu înseamnă că poți renunța și la formă, și la tehnică, și la miză, apoi să lași privitorul să orbecăie printre tușele tale nehotărâte.

Nici spațiul expozițional nu le face vreo favoare, iar în lipsa unui text curatorial (deși, at this point, poate e mai bine așa) îmi este cu atât mai greu să înțeleg ce ar trebui să facă aceste lucrări aici, cum se leagă de temă sau, sincer, de… orice.

Saga continuă cu fotografiile Mariei Staicu. Hai că se mai îndreaptă situația. Lucrările sunt înrămate cu ceramică; printre cele mai interesante găselnițe pe care le-am văzut în ultima vreme. Păcat că panotajul le cam omoară. Astea nu sunt lucrări de pus pe masă. Or fi ele cu ceramică, dar nu sunt farfurii.

Bucuria mea este prematură, deoarece îmi ies în cale două lucrări de Mihai Zgondoiu. Înainte să discutăm orice, vreau să profit de ocazie pentru a face o paranteză și să mergem puțin down the memory lane, să vă povestesc cum o lucrare mai veche de-a lui Zgondoiu a contribuit la my villain origin story.

Ultima dată când am făcut story time a fost în cronica despre expoziția lui Deniz Constantin, and we all know how that turned out.

(paranteză) Gallerina villain origin story

Se făcea că era februarie 2025 și la galeria Leilei tocmai se deschidea expoziția One Flew Over the Cuckoo’s Nest. Eu cochetam cu ideea de a scrie cronici de expoziție și m-am gândit că acest group show relativ mic și cochet era ocazia perfectă să încep.

Am făcut câteva încercări eșuate de a scrie o cronică cum „se face”: stil comunicat de presă, pozitivă, maxim neutră, cu bucăți preluate din textul curatorial, you know the drill. Am reușit cu greu să storc niște paragrafe despre câteva lucrări pe care nu mi le mai amintesc, apoi am ajuns la instalația lui Mihai Zgondoiu (fig. 2)

Un mix de simboluri foarte cunoscute, puse cumva în dialog, dar… de ce? Aveam dificultăți în a înțelege ce caută în expoziție tocănița asta de ficat de Picasso, cu sos de Hichcock și salată de Banksy.

Ca să nu o mai lungim, am încercat să enunț măcar o propoziție neutră cu privire la lucrarea în cauză.

Scriam.

Ștergeam.

Scriam.

Ștergeam.

Nu m-a lăsat sufletul să mint, degetele nu au vrut să se supună și să scrie frumuseți despre ceva ce mie, în esență, nu mi-a plăcut și nu mi s-a părut interesant. Sentimentul ăsta s-a cantonat undeva în creierul meu și a contribuit la ce citiți voi astăzi aici, la proiectul numit Gossip Gallerina. So I guess I should be thankful to Zgondy for that.

(back on track) Unstable territories

Fast forward în prezent: situația nu s-a schimbat. Avem două lucrări mari și late (fig. 3 și 4)

Problema cu lucrările prezentate în expoziția curentă nu este că sunt “urâte” sau rele, anapoda.

Sunt… banale. N-au miză. N-au substanță. N-au subtext. Totul este explicat și hiper-explicat. Este trântit. Pare improvizat.

O prelată neagră unde stă scris cu spray argintiu ALIEN curator. Un craniu de om tot argintiu (asortat) cu un fes verde de extraterestru. În caz că nu ați înțeles gluma. Cum ar fi oare ca, în locul simbolului hollywoodian, să vedem altceva? Un alien care să vină din imaginația artistului, nu din arhiva colectivă a filmelor americane. Imaginație. What an overrated concept.

O altă prelată neagră pe care scrie #rien. Pentru cei care n-au fost pe Riviera Franceză sau la Mița Biciclista, „rien” înseamnă „nimic”.

Ready-made de pe Temu. Cu graffiti. Wow. Peak contemporary art. (Sunt incapabilă să mai fac propoziții coerente în aceste condiții)

Ajungem așadar la una dintre chestiunile pe care am început să le observ din ce în ce mai des în expoziții: nevoia acută de a explica și hiper-explica. De a nu lăsa nimic nemestecat, nicio ambiguitate, nicio întrebare, niciun spațiu în care privitorul să poată face singur legătura.

Dacă se poate ca instalația să vină și cu săgeți, și cu legendă, și cu luminițe cu atât mai bine. Ah. Poate motivul acestor artificii este că în spatele lucrărilor, nu se află de fapt… #rien.

În spațiu mai este presărată un pic de artă contemporană. Un aragaz cinstit de Dimitrie Luca Gora. Îmi plăcea mai mult cel cu rățușca, expus acum la Muzeul Colecțiilor de Artă, dar este ok și acesta pe verde. S-a vărsat niște extraterestru pe el.

Also, un proiect de Claudiu Cobilanschi care include printuri foto mici și niște obiecte/sculpturi din beton. Obiectele sunt mișto. Pozele, deloc. Aș interzice prin lege printul foto 10x15, unless it’s for a wedding album.

La subsol erau două lucrări video: una de 44 de secunde, la care m-am uitat, și una de 47 și ceva de minute, la care nu m-am uitat.

Overall, expoziția s-a simțit dezamăgitoare și improvizată, nereușind să susțină miza sugerată în postările de pe Instagram (asta am citit, în lipsa unui text curatorial). Spațiul este imens, greu de îmblânzit și are tendința de a ingurgita arta expusă. Devine astfel mai complicat să faci artificii, să fentezi, s-o dregi din condei, mai ales în cazul lucrărilor mai puțin convingătoare. Ecoul și betonul te mănâncă și-ți scuipă oasele afară fără să clipească. Monstrul nu are milă.

Gossip Gallerina a încheiat transmisiunea de la fața locului.

Aștept opiniile voastre pe toate canalele de comunicare disponibile: e-mail, Instagram, dar și face to face dacă mă vedeți pe la vernisaje.

Yours 4ever,

Gossip Gallerina 💕💖

Gallerina știe că a promis un May Art Review, însă a decis să revină temporar la cronicile individuale de expoziție. Astăzi vom vorbi despre Ars Monitor, care din motive necunoscute, a scăpat până acum de condeiul meu năprasnic, dar și despre cel mai recent solo show găzduit aici: Dislocare, semnat de Eva Chapkin și curatoriat de Lina Țărmure.

Ce e ăla un Ars Monitor?

Ars Monitor există în București din 2023 și își are sediul la etajul 3 al fostei Case a Scânteii. De la înființare au bifat un program expozițional decentuț, marketing bine pus la punct, dar și faimoasele pișcoturi custom made și sacoșele cu design diferit în funcție de expoziție. O rețetă pentru succes, aș spune.

Nu pot să nu observ încercarea constantă a galeriei de a-și cimenta imaginea de white cube cu ambiții de blue chip: nume consacrate, întâlniri private, networking, hype, tratament preferențial pentru colecționari și alte elemente ce crează o narațiune ușor elitistă. Este puțin dificil să o arzi à la Gagosian când la subsol sunt șobolani și la parter funcționează sediul România TV, dar le acord puncte bonus pentru consecvență și pentru efort.

Printre lucrurile care îmi mai plac la Ars Monitor se numără identitatea vizuală coerentă, site-ul actualizat constant, strategia clară de social media și, în general, atenția acordată prezentării. Critic frecvent obsesia lumii artei pentru aparențe, însă în contextul actual, când majoritatea oamenilor au un attention span comparabil cu al peștișorului Dory din Finding Nemo, înțeleg de ce o galerie simte nevoia să investească atât de mult în imagine.

Până acum, Ars Monitor a mizat în principal pe artiști deja validați și relativ cunoscuți: Gorzo, Gili Mocanu, Florin Mitroi și alții. Tocmai de aceea apreciez schimbarea de registru și orientarea către o artistă tânără. Mă bucură și faptul că au ales să riște mizând pe fotografie care, deși este foarte prezentă în arta contemporană, continuă să fie tratată uneori ca Cenușăreasa Artelor.

Dislocare: first impression

De cum am trecut de ușile de sticlă atent lustruite ale galeriei, m-au întâmpinat numeroase autoportrete ale artistei. La propriu. Am văzut imaginea Evei în poze foarte mici, în poze foarte mari, în poze medii cu rame mari, negre și colțuroase, pe farfurii (ok…), în polaroide decupate, în polaroide zgâriate, într-un video lo-fi filmat cu webcam-ul (for some reason), dar și pe un fel de metraj fotografic aplicat direct pe perete. Paradoxal, pe măsură ce înaintezi prin spațiu, artista pare să se îndepărteze. În majoritatea imaginilor are un gaze melancolic care trece prin privitor, fără să stabilească vreodată un contact real. Se produce o distanță stranie între ochii Evei și prezența vizitatorului și cu cât ea apare mai des, cu atât pare să se dizolve în propriile imagini.

Unele fotografii au o aură aproape iconografică, altele cochetează discret cu erotismul, iar altele par incluse ulterior, fără să aibă neapărat sens pentru narațiunea propusă.

Recunosc că m-am simțit destul de pierdută prin această aglomerare de forme și reprezentări presărate pe pereții galeriei, așa că am apelat la Sfânta Scriptură Curatorială în speranța că voi găsi explicații care să facă puțină lumină în negura proaspăt creată.

Acolo se sugerează că expoziția, construită în jurul conceptelor de strămutare, apartenență și înstrăinare, pornește de la parcursul biografic al artistei, care s-a mutat din Tiraspol în Constanța și apoi în București pentru a studia la UNArte. Miza proiectului este că toate aceste deplasări culturale și geografice (faptul că România este o țară carpato-danubiano-pontică poate deveni obositor uneori), schimbări de limbă și poate chiar de identitate au avut un impact major asupra artistei, care a ales să traducă această experiență prin intermediul fotografiei și al propriei imagini.

So far, so good.

Între timp au apărut și două interviuri cu artista, unde aflu că dislocarea nu se referă neapărat la displacement, migrație sau dezrădăcinare, ci mai degrabă la senzația rămasă după o dislocare la propriu: durerea surdă, fragilitatea și incapacitatea care persistă chiar și după ce umărul a fost pus la loc. You have to get your stories straight.

Autoportretul în fotografie (variațiuni pe temă)

Discrepanțele argumentării teoretice a expoziției, dar și dezordinea de imagini propuse, m-au făcut să mă întreb ce a înseamnat și ce mai înseamnă nowadays autoportretul. Așa că, în loc de cronică simplă, am decis să facem un mic ocol teoretic și istoric și să vedem cum autoportretul în fotografie (ca să nu încep și cu cel în pictura, literatură sau film) vine in all shapes and sizes, tratează un infinit de teme și ne pune pe gânduri și în prezent.

Una dintre primele încercări de a transforma auto-reprezentarea fotografică într-un proiect artistic coerent îi aparține Virginiei Oldoini (1837–1899), aristocrată italiană foarte populară în cercurile mondene ale celui de-al Doilea Imperiu Francez. În colaborare cu fotograful Pierre-Louis Pierson, aceasta realizează sute de imagini staged. Oldoini își alege costumele, rolurile și personajele. Își țese o ficțiune, iar unele imagini sunt pictate după instrucțiunile sale. În cazul ei, fotografia nu apare doar ca a expresie a vanității, ci ca un instrument prin care își construiește și își controlează propria reprezentare, o chestiune destul de transgresivă pentru timpul respectiv. Dorința ei cea mare a fost să facă o expoziție cu aceste imagini intitulată: The most beautiful woman of the century (ok, era și niște expresie a vanității pe acolo), dar n-a fost să fie.

De atunci și până astăzi, într-o epocă în care autoprezentarea fotografică a devenit aproape un reflex cotidian, artiștii au folosit autoportretul pentru a investiga preocupări dintre cele mai diverse, personale, sociale, filozofice. Acesta a devenit un teren de explorare a identității de gen, a traumei, a percepției, a apartenenței culturale sau a raportului dintre individualitate și reprezentare. Prin intermediul lui, artiștii au putut deopotrivă să se expună și să se ascundă, să își construiască identități sau să le deconstruiască, să confirme ori să submineze normele dominante. Istoria autoportretului este atât de bogată, încât și dacă punem de un doctorat, we would barely scratch the surface.

Claude Cahun (1894–1954) făcea gender trouble înainte ca expresia să existe. Prin autoportrete performative, folosindu-se de costume, dar într-o manieră diferită de Oldoini, experimenta variații ale identității de gen și își alegea reprezentări fluide.

Hannah Wilke (1940–1993) folosește autoportretul ca mijloc de documentare și confruntare cu propria vulnerabilitate. În seria Intra-Venus (1992–1993), realizată în perioada în care urma tratament pentru cancer, artista își fotografiază corpul marcat de boală și de efectele chimioterapiei. Artista pune privitorul față în față cu mortalitatea și fragilitatea umană, nu se ascunde, nu poartă măști.

Francesca Woodman (1958 - 1981) dispare treptat printre arhitecturi, ziduri care se cojesc, obiecte. Se ascunde sau ni se arată. În fotografiile sale alb-negru, corpul artistei apare adesea estompat, fragmentat sau contopit cu spațiul din jur. Imaginile ei sunt interpretate și prin prisma faptului că depresia de care suferea și-a spus în final cuvântul, printr-o moarte prematură a acesteia, la doar 23 de ani.

Ken Ohara (1942–) extinde discuția despre identitate dincolo de autoportretul tradițional. În proiectul fotografic ONE (1970), artistul realizează peste 500 de portrete close-up ale unor persoane întâlnite pe străzile New York-ului. Deși nu este un autoportret în sensul clasic, proiectul pune sub semnul întrebării unicitatea cu care ne mandrim și de care ținem cu dinții, demonstrând că fiecare chip este simultan irepetabil și parte dintr-un amalgam comun.

La Thomas Florschuetz, autoportretul devine un exercițiu de fragmentare. Artistul fotografiază detalii ale propriului corp, sugerând doar chipul și refuză ideea unei identități stabile sau ușor recognoscibile.

Este adevarat ca exemplele pe care le-am dat eu au fost cernute prin sita istoriei și au căpătat o aură. Poate au mai fost și alți oameni care și-au făcut autoportrete în timp ce erau triști-supărați-necăjiți, dar ei nu au avut norocul să ajungă în lista mea sau în bibliografiile pe care le-am consultat în vederea construirii acestui text.

Pe lângă aceste exemple devenite canonice, există numeroși artiști și în România care au lucrat cu propriul corp și cu autoportretul, de la Ion Grigorescu, Geta Brătescu până la Alexandra Croitoru. De asemenea, artiste și artiști foarte tineri, abia ieșiți din facultate (dacă mergeți pe la expozițiile de diplomă, o să vedeți că am dreptate) cochetează cu autoreprezentarea în fel și chip. However, am remarcat că se repetă anumite elemente: empty gaze, melancolie, poziții nefirești ale corpului, estetică alb-negru, fotografii neîncadrate, executate “greșit”, măzgălite, jupuite. Aș zice că există anumite formule vizuale și tendințe repetitive care circulă printre studenții și absolvenții UNArte, lucru care nu prea funcționează în favoarea Evei Chapkin.

Cronologia este admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire

Argumentul teoretic care ar trebui să susțină expoziția insistă asupra unor concepte precum arhivă, istorie, microistorie, memorie, temporalitate sau mnemosyne.

Mai jos câteva fragmente din textul curatorial:

“În acest sens, imaginea, pentru Eva Chapkin, e un mnemosyne personal, ca un montaj warburgian al unei micro-istorii obscure și intime, un jurnal mnemonic al permanentelor deplasări și strămutări” - e, rămâne de văzut

“În sens tradițional, autoportretul reprezină o mărturie a epocii în care autorul trăiește” - chiar nu, scuze, dar nu.

“Miza evidentă este una poetica, de factură existențială, psihologică și, în fond, profund umană” - miza e multe, dar nu evidentă.

Împreună cu referințele la Aby Warburg și Georges Didi-Huberman, ele construiesc pentru mine așteptarea unui proiect desfășurat pe o perioadă îndelungată, rezultat al unei acumulări lente de imagini, experiențe și locuri.

Din acest motiv am căutat să aflu în ce interval de timp au fost realizate fotografiile, o informație esențială, care în mod ciudat lipsește complet din textul curatorial.

Consultând însă site-ul Ars Monitor (ce bine că este mereu updated), am observat că o mare parte dintre lucrări sunt datate cu anul 2026. Sper să mă înșel sau să fie vorba doar despre data printării ori a producerii obiectelor expuse. Dacă fotografiile au fost realizate într-un interval relativ scurt, poate chiar special pentru această expoziție (practica frecventă prin lumea artei) atunci discursul despre arhivă și temporalitate începe să se clatine. Nu pentru că un proiect valoros ar avea nevoie de zeci de ani de lucru, ci pentru că între promisiunea teoretică și materialitatea lucrărilor apară încă o discrepanță.

Care-i treaba cu Warburg și ce e aia mnemosyne?

Prin anii ‘20, Aby Warburg a studiat interacțiunea dintre imagini provenite din perioade istorice și contexte culturale diferite. El a conceput Bilderatlas Mnemosyne ca o reprezentare vizuală a influențelor lumii antice asupra Renașterii și a epocilor care i-au urmat. Atlasul era alcătuit din panouri mari, acoperite cu pânză neagră, pe care Warburg a dispus reproduceri fotografice ale unor opere de artă din Orientul Apropiat, Antichitatea europeană și Renaștere, alături de decupaje din ziare și reclame contemporane.1 Practic el a făcut ceva ce azi am numi “mood boards”. Din păcate acesta a murit înainte să termine acest proiect ambițios, și probabil acum se uită la noi și se enervează văzând cum este contextualizat proiectul vieții lui. He would have loved Pinterest. And Google images. And smartphones.

Problema mea este că nu orice acumulare de imagini poate fi numită un Mnemosyne Atlas, nici măcar în sens metaforic. Dacă era așa, albumul foto de la mamaie era cel mai tare mnemosyne și era expus la MNAC. Dar nu e. Adună praf prin casă. La Warburg, sensul nu stă în simpla juxtapunere a fotografiilor, ci în relațiile pe care acestea le stabilesc unele cu altele. Priviți!

În expoziția de față, repetarea unor imagini pe farfurii, polaroide și alte suporturi nu generează un astfel de dialog. Multiplicarea devine un gest autoreferențial, fără ca schimbarea suportului să producă un twist sau să creeze alte straturi de semnificație. Estetica analog nu invocă automat trecerea timpului. Ce legătură are, de fapt, întreaga construcție teoretică invocată cu această strategie de repetiție? Unde este dialogul dintre imagini? Unde este migrația motivelor? Unde este memoria vizuală care traversează timpul și produce noi asocieri? În lipsa acestor relații, referința la Warburg rămâne mai degrabă un reflex curatorial, decât o referință valoroasă.

Teorii despre autoportret (Săptămâna Autoportretului în fotografie la Lidl)

Aș fi totuși ipocrită să comentez utilizarea referințelor warburgiene, mai ales că și eu m-am lăsat furată de peisajul teoretic și am umplut textul de acatiste pentru diverși artiști și autori.

Susan Bright, curatoare și teoreticiană a fotografiei, argumentează în volumul Auto Focus: The Self-Portrait in Contemporary Photography (2010) că autoportretul poate căpăta multiple dimensiuni: În ultimă instanță, adevăratul «eu» nu este decât o construcție și un gol. Orice reprezentare a sinelui este inevitabil subiectivă. Atunci când privim un autoportret fotografic, nu vedem un individ sau esența vizuală a unei ființe, ci o demonstrație de stimă de sine, instinct de conservare, autorevelare și autoconstruire, deschisă tuturor interpretărilor noastre.2

Omar Calabrese, un filozof italian, consideră că autoportretul, construit în jurul oglinzii, îndeplinește o dublă funcție. El reflectă atât „eul” (identitatea și subiectivitatea celui care se reprezintă), cât și lumea din jur, deoarece orice reprezentare a sinelui este, în același timp, și o modalitate de a înțelege și interpreta realitatea. 3

Michael Beaujour, teoretician francez, propune o distincție între autobiografie si autoportret. El se refera mai mult la literatură, dar are observații relevante care se pot aplica și în fotografie. În volumul Poetics of the Literary Self-Portrait (1980), Beaujour susține că autoportretul nu trebuie înțeles ca o narațiune coerentă a vieții unui individ, ci ca o practică alcătuită din dimensiuni multiple și eterogene ale sinelui. Daca tot suntem la partea de autobiografie vs. autoportret, l-aș menționa si pe Roland Barthes. Chiar nu voiam sa-l aduc pe Barthes în discuție, dar here we are. În cartea The Fragmented Self (Roland Barthes by Roland Barthes) (1975) acesta deconstruiește cu totul ideea de autobiografie obișnuită, ordine, cronologie și alte prostii, și se prezintă într-o modalitate fracturată, stil jurnal. Poze, notițe, gânduri, schițe…practic el creează o altă lume, o versiune nouă a sinelui prin fragmentare.

În The Eternal Return: Self-Portrait Photography as a Technology of Embodiment, Amelia Jones chestionează contradicțiile care însoțesc practica autoportretului fotografic: This is the paradox of photographic self-portraiture. It simultaneously, tantalizingly gives and takes the subject from us.4 Cu alte cuvinte, fotografia pare să ofere acces la subiect, dar în același timp îl face imposibil de atins. Jones argumentează că performativitatea excesivă a autoportretului transformă autoreprezentarea într-o iluzie a autenticității. Artistul nu poate fi niciodată pe deplin prezent în imagine; ceea ce vedem este întotdeauna o construcție, o punere în scenă, o mască.

În Mirror Mirror: Self-Portraits by Women Artists, o carte publicată în 2001, dar surprinzător de actuală, Liz Rideal observă și anticipează lumea hiperdigitalizată și inundată de imagine în care trăim: In our own century, one of endlessly proliferating photographic images, it’s not the world that is the stage, but the space carved between the body, the camera and our acceptance of the mediated image as providing our primary access to the world. 5

Ca sa nu mai lungim zeama teoretică, am fost surprinsă că, din toată oferta de la Lidl: Săptămâna Autoportretului în Istoria si Teoria Artei, curatoarea l-a ales tocmai pe Aby Warburg. Oare de ce?

Fotografie, poză, obiect, suvenir.

M-am învârtit ceva timp în jurul cozii teoretice, dar în final am ajuns la the body of work. O mare parte dintre imaginile expuse nu funcționează autonom și nici nu cred că aceasta este intenția. Tocmai de aceea, dintre toate lucrările, cele care mi-au atras atenția și mi-au plăcut au fost fotografiile încadrate în rame negre supradimensionate. Rama creează o discrepanță interesantă între imaginea ușor ștearsă și monumentalitatea lemnului care o încadrează, obligând privitorul să îi acorde o importanță pe care, altfel, probabil nu ar fi avut-o. Cine a avut ideea cu ramele → nota 10. Mai jos, lucrarea mea preferată din toată expoziția.

Din păcate, câțiva metri mai încolo, aceeași logică dispare. Polaroidele decupate sunt lipite direct pe perete, aproape ca niște stickere, alături de un metraj fotografic lipsit de coerență, care devine mai degrabă descriptiv (în imagine apar diverse locuri, nu știu ce sunt, unde sunt, nu scrie). Prin această prezentare își pierd tocmai tensiunea materială pe care ar fi putut să o câștige dacă ar fi fost tratate tot ca obiecte: de exemplu, integrate într-un alt tip de suport care să le confere o minimă prezență. De la distanță, ele apar ca fragmente, bucăți, pixeli, glitch.

În cealaltă parte a galeriei se află farfuriile cu imaginea artistei realizate prin foto-transfer. Din păcate, în acest context expozițional, ele alunecă mai degrabă spre zona de suvenir decât spre cea a unui obiect de artă contemporan. Kitsch-ul este o zonă dificil de controlat. Chiar și atunci când este asumat și expus într-o manieră instituțională, poate aluneca ușor de pe piedestalul artei contemporane/conceptuale.

Problema discrepanței dintre imagini, rame și obiecte este amplificată și de dimensiunea spațiului. Ars Monitor dispune de o galerie generoasă, iar alegerea de a dispersa imagini foarte mici pe pereți foarte mari și foarte albi produce o senzație de gol inert, (ca și cum bate vântul prin galerie și îți auzi ecoul), nu un gol cool și conceptual. Există o diferență, fie ea și subtilă, între o instalație care folosește vidul ca strategie și una în care ai impresia că body of work-ul nu reușește să susțină spațiul pe care îl ocupă.

The contemporary gaze

Cred că principala problemă a acestei expoziții este că există în prezent. În 2026. Dacă ar fi fost realizată în urmă cu două sau trei decenii, probabil că miza ei ar fi fost cu totul alta. Astăzi însă trăim într-un context în care autoreprezentarea a devenit aproape un reflex. La o simplă deschidere a telefonului am acces instant la selfie, dar și la alte mii de vieți personale, la mii de imagini atent regizate, la un flux nesfârșit de confesiuni, vulnerabilitate și performativitate (care a devenit și meme între timp).

În acest context, nu am putut să nu mă întreb: cu ce este diferită această reprezentare analogică, expusă într-o galerie, de multitudinea de reels, stories și selfie-uri care circulă zilnic pe internet ? Prin ce se diferențiază vocabularul ei vizual? De ce privirea este aproape întotdeauna pierdută, golită de emoție, ca și cum ar traversa privitorul, amintind de estetica reclamelor la parfum sau cosmetice? De ce această melancolie seducătoare, decorativă, clișeică? Ce rol joacă erotismul discret sugerat în imaginile nud? De ce este necesar nudul și ce produce el dincolo de o convenție estetică?

Revin inevitabil la argumentele pe care le întâlnesc aproape obsesiv în textele curatoriale contemporane: fragilitate, vulnerabilitate, traumă, intimitate. Sunt concepte importante, fără îndoială, dar simpla lor invocare nu este suficientă. Într-o cultură în care milioane de oameni își documentează zilnic suferințele și emoțiile pe internet, întrebarea nu mai este dacă vulnerabilitatea există, ci ce face ca o anumită vulnerabilitate să devină relevantă artistic. As vrea sa știu, de ce ar trebui să acord acestei tristeți o atenție diferită de celei pe care o întâlnesc, în fiecare zi, în oceanul nesfârșit al imaginilor online?

However, o să țin cont de faptul că Eva este o artistă tânără, care mai are mult de explorat în materie de artă. Cred că există potențial (of, cât urăsc acest cuvânt) în viziunea ei, doar că ar fi bine, zic eu, să se îndepărteze de această estetică foarte previzibilă, tip UNArte.

Poate nici timpul și nici spațiul nu au fost cele mai potrivite pentru o expoziție de acest tip, astfel de proiecte fiind mai potrivite pentru un artist-run space sau un alt gen de context care să poată susține mai bine ideea de intimitate unde noi, outsiderii, intrăm pur și simplu în sufletul artistei.

Also, simpla adăugare a unor referințe teoretice învățate la ITA (Istoria și Teoria Artei) nu cred că este suficientă. Încerc să-mi imaginez mai degrabă o lume în care curatorii încearcă să dezlege misterele artei și ale artiștilor cu unelte proprii, ascuțite prin experiență și practică, și nu doar cu instrumente deja standardizate, livrate de aceeași infrastructură academică prin care trecem cu toții.

La final, cum am mai zis de multe ori, oricât aș încerca să găsesc nuanțe și justificări, faptul că expoziția pur și simplu nu prea mi-a plăcut rămâne ceva ce nu poate fi „corectat” prin argumente, teorii și alte artificii.

Gossip Gallerina întreabă: Cum ar putea fi autoreprezentarea mai convingătoare în prezent? Este suficientă estetica analog pentru a invoca argumentul temporalității și al memoriei? Poate argumentul fragilității și al intimității să susțină alegerile tehnice, dar și performative care construiesc un autoportret?

Gossip Gallerina așteaptă ca de obicei părerile voastre pe adresa redacției, dar și în căsuța poștală de pe Instagram. See you!

XOXO 💋💋💋

Sunt perfect conștientă că întreaga planetă artistică bucureșteană a fost la Romanian Art Dealers, așa că simt că orice aș spune acum riscă să fie de o redundanță dureroasă, mai ales că m-am trezit să scriu despre eveniment la o lună distanță. Oamenii au trecut peste, imaginile s-au pierdut prin feed-urile înghesuite și colecționarii au trecut la the next thing. Chiar și așa, pentru a satisface cererea publicului, voi încerca să rezum ce am văzut pe la galerii în minimum un haiku, maximum două propoziții și o lucrare preferată.

Sunt convinsă că oameni mult mai iscusiți decât mine într-ale scrisului au spus deja tot ce se putea spune despre acest moment ilustru al scenei artistice românești. Am văzut că a venit până și Sammy Loren tocmai din Los Angeles, de la Cultured Magazine, să vadă ce se întâmplă pe meleagurile noastre balcanice. Extraordinary!

General Remarks

Vreau să încep cu plângerile. Doar că nu vor fi supărările mele clasice legate de meteo, outfit-uri și alte catastrofe minore, ci hint-uri & informații primite pe adresa redacției de la cititori și artiști.

plângere no. 1

De ce artiștii care expun sunt ultima verigă a lanțului trofic contemporan? Nu am reușit niciodată să înțeleg. Pare că ne-am conformat cu toții acestei realități. Înțeleg că arta este un gamble și că artiștii sunt uneori la fel, dar dacă tot i-am adus la târg, or fi ei buni de ceva. Hai să le dăm și lor măcar o sticlă de apă, așa din partea RAD, nu zic mai mult.

O cititoare fidelă mi-a povestit că artiștii au stat vai de capul lor, zi-lumină, pe lângă standuri, încercând să fie simultan ghizi, PR și gazde pentru colecționari. La anul vin direct cu un stand de prim ajutor pentru artiști obosiți: electroliți, biscuiți și poate chiar un scaun pliabil, dacă îmi permite bugetul.

However, nu pot sa trec cu vederea ca au existat artist pass-urile (dacă aplicai din timp pentru ele), astfel studenții la arte sau artiștii puteau sa aibă acces gratuit în cadrul târgului. This was a good thing.

plângere no. 2

Cortul unde au avut loc performance-urile. Am stat în acel loc aproximativ cinșpe minute și jur că au fost cele mai lungi cinșpe minute din viața mea. Nu știu cine a decis combinația soare + spațiu închis, dar corpul meu a intrat în safe mode. Simțeam că particip simultan la un târg de artă și la un experiment termodinamic. Great acoustic though.

Sper sincer ca anul viitor să existe o soluție mai apropiată de conceptul de ventilație și mai îndepărtată de ideea de seră urbană. Mai ales că am auzit că a fost destul de pricey, ceea ce mă face să cred că am tot dreptul să am standarde.

plângere no. 3

Umblă vorba prin târg (literally) că unele galerii (nu dău nume) au furat atenția colecționarilor veniți la RAD prin evenimente separate și alte bling-bling-uri elitiste, în ideea de a-i face să lase banii mai degrabă la galerie decât în târg. I guess you gotta do what you gotta do, but that’s not very nice. Recunosc ca nu știu daca așa se face și trebuie să ne suflam unii altora colecționarii ca să vindem mai mult, dar tot nu pare o practică prea fair play.

Highlights

Tendința artei de a se întoarce la meșteșug a poposit în acest an la RAD, ilustrată prin prezența (mai evidentă) a ceramicii. Nu mă refer doar la câteva obiecte rătăcite printre standuri. Ceramica face parte dintr-un curent mai amplu prin care medii considerate cândva decorative sau utilitare își revendică locul în arta contemporană.

M-am bucurat sincer să văd varietate: de la obiecte care păreau scoase dintr-un sit arheologic imaginar, până la forme glossy, excesive sau complet monstruoase (in a good way). Ceramica nu este preocupată să fie „frumoasă” în sensul clasic și exact de aici vine energia ei actuală.

Spre deosebire de pictură sau alte medii încărcate de reguli și tradiții, ceramica dă impresia unui teritoriu indisciplinat. Un spațiu în care artiștii ne plimbă printre forme strâmbe, glaze-uri colorate, suprafețe imperfecte și experimente care nu simt nevoia să se justifice permanent.

Mi se pare foarte interesant și faptul că artiști cu formare în diferite zone, traversează acest mediu fără ezitare și fără frică. Există un curaj aparte în abordare, mai instinctual, mai ludic, mai puțin obsedat de ideea de control. Sper să văd direcția aceasta dezvoltându-se tot mai mult în anii următori.

Galeria Posibilă

Dacă tot am discutat despre ceramică și craft….Galeria Posibilă a propus două artiste tinere: Alexandra Boaru și Gwen. Alexandra are niște lucrări cu păr care îmi induc o anxietate foarte specifică, corporală. Gwen merge pe o combinație de ceramică vrăjitorească și pictură. Cu ceramica stă foarte bine, cu pictura… încă pare în căutarea unei formule. Let’s give it time.

/SAC

I-am lăudat peste măsură în ultima vreme (pe bună dreptate, zic eu). Standul lor a arătat considerabil mai bine decât anul trecut și a fost compus sub forma unei expoziții coerente, nu al unui magazin de tablouri cu neoane prost puse. Good job!

H’art

Anul acesta, H’art a mizat all in pe Gorzo + un happening disruptiv în care puteai să îți faci și tu propriul „Gorzo” mâzgălind frenetic (sau nu) peste o foaie așezată pe o matriță, doar ca să pleci apoi acasă cu rezultatul, semnat de artist și autentificat de însuși Dan Popescu. S-a făcut coadă, s-a făcut vâlvă, a fost cool, am plecat și eu cu o lucrare. A win is a win.

Singura mea nelămurire rămâne titlul performance-ului: „Tu ți-o freci, eu ți-o semnez”. Trebuie, la un moment dat, să depășim glumele de clasa a șaptea, stil Bromania. Vă implor.

G15D

Mult gri.

Steag, pernă

Oglindă. Gri.

Gaep

Vlad Nancă stole the show cu lucrarea Future Perfect IV. În comparație, celelalte propuneri (desenele alb-negru în creion ale lui Sebastian Moldovan și compozițiile repetitive în creioane colorate ale Robertei Curcă) mi s-au părut ceva mai palide. Cel mai probabil aici este doar o chestiune de gust personal, nu neapărat o problemă a lucrărilor în sine.

Ivan Gallery

Dupa ce am lucrat de mi-au ieșit ochii din cap la Bertalan, nu vreau să mai văd constructivism și chestii din anii ‘60 o perioada. Sorry :(

NON art space

Dadaism vizual.

Au existat și câteva performance-uri, doar că eu am reușit să le ratez pe toate, fiind ocupată să beau cocktail-uri pe acoperiș. Încep să cred că m-am autoproclamat foarte neinspirat cronicară de artă, având în vedere cât de constant reușesc să lipsesc fix de la evenimentele propriu-zise. Poate la anul mă mobilizez mai bine.

Relicvar

Bună dimineața la cafeluța picturală care este de fapt grâu încolțit într-o cană dar cultura mea vizuala este într-o mare masură populată de memes deci am crezut că este o ceașcă de cafea.

La Relicvar nu existau etichete, așa că am cam pierdut firul despre cine și ce expune. Probabil trebuia să întreb, dar eram prea ocupată să stau peste drum, la coada de la Gorzo, spre disperarea celor de la galeria Relicvar.

Plan B

S-a nimerit să trec pe la Plan B chiar în timpul turului ghidat, unde mi-a trecut pe la ureche o parte din discursul lui Mihai Pop (the owner). Acesta a transmis foarte direct că nu vrea să primească portofolii sau mail-uri de la artiști. Dacă vrea să ne expună, ne caută el. Fiți geană pe mail, verificați și folderul de spam, că nu se știe niciodată. Manifestare rară de confidence curatorial și cele mai sincere cuvinte auzite la RAD.

Artistul Cirpian Mureșan, propus de către această galerie, a primit premiul Muzeului de Artă Recentă pentru sculpturile de ceramică. Acestea sunt reproduceri la scara mică dupa lucrări anterioare ale artistului, pocite acum intenționat, fragilizate. Din păcate nu s-au numărat printre preferatele mele, poate trebuia să fiu mai atentă la turul ghidat al domnului Pop.

SABOT

Mi-au atras atenția lucrările de la Galeria Sabot, dar și mai mult m-a cucerit doamna Daria, co-founder al galeriei, care mi-a povestit foarte entuziasmată despre artiști și lucrări, deși era final de program și toată lumea părea deja complet pleoștită. Mi-a explicat de exemplu, cum în lampa de mai jos, steluțele pe care le admiram sunt de fapt ștanțe-omuleți.

Promit că voi cumpăra de la ei când voi deveni colecționară de artă și magnat imobiliar (în această ordine).

Gloriae Gallery

Gloria Berceanu a mizat pe artiști tineri (Alexandru Ranga, Ana Pascu, Nadina Stoica, Radu Pandele și Paul Ilfoveanu) într-un booth foarte ordonat și clean, fără haos și mațe de cabluri întinse peste tot.

Autoportretele fotografice cu intervenții ale Nadinei Stoica erau mișto și îmi doresc să le văd împinse la extrem în viitor. Mai zgâriate, mai violente.

Laborna

Aici s-a mers cam pe aceeași formulă de boys club ca anul trecut, cu Ciprian Paleologu, Adrian Piorescu, Bogdan Vlăduță și Ovidiu Morar.

Am rămas în minte cu lucrările lui Adi Piorescu, în special avioanele pictate à la marii maestri, (de exemplu cu Cina cea de Taina cu personaje în costum și cravata, corporate vibes), dar mi-a plăcut și semaforul din ciment, stil relicva.

Picturile lui Ciprian Paleologu nu-mi plac nici să mă bați cu parul. Nu înțeleg care este filmul cu figurinele alea supradimensionate, de Kinder cu surprize gone wrong.

Prin spațiu erau și niște butoane de apăsat cu un timer ca la cuptorul cu microunde - prea contemporan pentru nervii și răbdarea mea.

Gregor Podnar

Mi-a rămas în minte fotografia-colaj cu Ion Grigorescu ținând două polaroide. Am căzut instant în capcana relatableness-ului, pentru că exact așa mă simt și eu când încerc să le arăt prietenilor mei poze făcute de mine, iar pe ei nu îi interesează absolut deloc.

Sandwich

La Sandwich era un pic aer de butic: multe lucrări colorate, făcute să-ți fure ochii instant, stiluri diferite, puțin haos. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău, poate deveni chiar a thing, doar că simt că they are not quite there yet.

Andrei Tudoran, care avea câteva lucrări expuse, a primit și premiul colecționarului oferit de Alexandru Rus pentru pictura cu Viva la vida 3 (Frida Kahlo). Îl apreciez pe Andrei pentru stilul lui și pentru capacitatea de a transforma un subiect atât de banal precum florile în ceva realmente fermecător. Lucrarea premiată însă nu mi s-a părut tocmai vârf de lance, dacă ar fi să compar cu alte picturi de-ale artistului.

Am văzut și o pictură semnată de cel mai viral pictor al momentului, Lucian Prună. Poate tocmai faptul că picturile lui au devenit memem mă face să nu îl mai pot privi cu aceiași ochi. Mă întreb dacă stilul lui va evolua și în alte direcții decât nostalgia care l-a consacrat. We can only wait and see.

Catinca Tăbăcaru Gallery

Nona Inescu cu pietrele în lesa yes girl, slay! M-am tot invartit pe langa aceste obiecte care păreau, ba animale de companie, ba pietre kinky BDSM. Loved them.

Galeriile proaspete

Pharmakon

Pharmakon a venit cu o selecție foarte bună sub conceptul: Perpetual Stew. Măsuța lor flea market style a avut mai multă personalitate decât multe booth-uri de fițe.

Also, pliantul? Graphic design 10/10. Bravo!

1m2

Mai știți când v-am zis că nu vreau să mai văd fotografie de peisaj contextualizată drept altceva decât peisaj? Ei bine… n-a fost să fie.

Nu vreau să aud cum nisipul de pe plajă, unul dintre cele mai facile subiecte existente pe acest pământ, undeva între apusuri și flori “spune o poveste”, „funcționează ca teren de negociere” sau devine brusc “artefact” încărcat de sens. No, it doesn’t. It’s just sand.

Sigur, nisipul, asfaltul de pe jos sau alte texturi de fundal pot funcționa ca suport pentru lucrări conceptuale, dar simplul fapt că le fotografiezi alb-negru, nu produce automat profunzime. Ca imaginea să spună ceva, trebuie să existe mai mult decât o suprafață estetică și un text curatorial ambițios.

SLSRL

Rămânem în zona fotografiei cu Anca Țintea și solo show-ul ei de la SLSRL, construit din imagini cotidiene imprimate pe hârtie găsită, recuperată. Premisa mi s-a părut interesantă, însă rezolvarea puțin prea facilă.

Simt că relația dintre imagine și suport putea fi împinsă mult mai departe, mai ales că practica obiectului găsit sau recuperat este deja extrem de prezentă în arta contemporană și trebuie manevrată cu grijă ca să nu alunece într-o formulă previzibilă sau pur decorativă.

La Revedere!

Închei această transmisiune întârziată cu câteva gânduri bune. RAD-ul a venit la pachet cu un număr aproape obscen de evenimente colaterale: tururi, vernisaje, vizite de atelier, petreceri și întâlniri care păreau să înceapă înainte să se termine cele de dinainte. Ar fi absurd să pretind că nu m-am bucurat de ele.

A existat și o doză sănătoasă de FOMO, ce-ar fi târg de artă fără FOMO. Mereu exista încă o expoziție de văzut, încă o conversație de purtat, încă un artist pe care ar fi trebuit să-l întâlnești cu zece minute în urmă.

Poate că burn-out-ul acumulat în ultimele luni mi-a ciobit puțin entuziasmul. Sau poate că acesta este efectul secundar inevitabil al unui ecosistem artistic care funcționează permanent la intensitate maximă. Sau poate nu erau planetele aliniate în formula corectă. Who knows.

Gossip Gallerina va reveni în curând cu May Art Review și cronica de la Bienală. După aceea urmează o mică vacanță, înainte să mă întorc către voi cu impresii, bârfe culturale și observații complet nesolicitate despre lumea artei contemporane.

XOXO,

Gossip Gallerina

Pentru început, trebuie să mă plâng de condițiile meteo și nu numai. Aprilie a fost o lună…costisitoare. Am alergat prin ploi torențiale, am traversat şosele, am băut prea mult vin la vernisaje și am contribuit serios la cifra de afaceri a companiei Uber în căutare de nestemate artistice împrăștiate prin oraș. Not everything that shines is gold, cum aveam să constat treptat, și cum vă voi povesti și vouă în cele ce urmează.

Nota Bene: Expozițiile & evenimentele vor fi discutate aproximativ în ordine cronologică, ca să nu existe discuții și alte plângeri ulterioare.

Wild at heart and weird on top la galeria AnnArt (07.04.2026 - 06.06.2026)

Un nou început și un nou sediu la Unirii pentru galeria AnnArt, marcate printr-o expoziție statement de grup, curatoriată (pardon, propusă) de Horațiu Lipot. Ce am văzut: la parter, lucrări & instalații abstracte (Radu Comșa, Andreea Albani, Iulian Grădinaru ș.a) iar pe raioanele de la etaj, artă ceva mai figurativă (Andrei Tudoran, Nicolae Romanițan, Marius Ghiță).

Un setup aparent simplu, explicat însă într-o pagină A4 de text curatorial dens ca pădurea amazoniană înainte să fie stricată de oameni.

Sample: „Pendulul, sau scara despărțitoare a celor două etaje, punctează aerul între o pictură realistă și melancolică, intimistă, cu subiecte mic-urbane ori ale ruralului regăsit după criza sanitară 2020, în fapt după crizele tot mai recurente, cu un spațiu populat de indivizi solitari, surprinși în acțiuni cu deznodământ adesea ascuns privitorului, inconsistente, absurde & sacadate vitalității, mereu fragile ca materialele calde și perisabile din acel univers…”

Nu căutați semnul de punctuație numit punct. Spoiler: nu o să-l găsiți. Fraza transcende.

Lăsând răutățile gratuite deoparte, expoziția actuală se conturează coerent și promițător. Prefer să mai aștept înainte să mă pronunț definitiv, sunt curioasă care sunt planurile galeriei pe viitor. Recunosc că nu prea am fost pe la AnnArt până acum; fără o explicație solidă, am plasat-o, poate pripit, în categoria galeriilor unde „arta contemporană” există mai mult în descriere decât pe pereți.

Mai jos, o lucrare preferată & harta sacră a galeriei care sper ca data viitoare să fie făcută mai bine.

Rythmic Stress/Tensiuni în ritm & Șantier. Continuous Studio 10 la SAC

We have Biennale at home

Nu știu ce fructe, morcovi sau vitamine mănâncă oamenii de la SAC, dar au reușit performanța de a organiza trei expoziții (Rythmic Stress la Berthelot și Mincu, plus solo show-ul Gorzo de la Malmaison), Sculpture Park și stand la RAD - toate în aceeași lună aprilie!

Lista de artiști este foarte lungă, coexistă nume locale cu nume internaționale, iar conceptul care leagă spațiile Berthelot și Mincu, Rythmic Stress, vorbește despre mișcare, dans, corporalitate and other cool stuff. La Berthelot sunt foarte multe lucrări video - poate prea multe pentru sistemul meu nervos deja topit de TikTok și Instagram, dar chiar merită să vă luați timp pentru ele. Se trece constant de la performance la animație, randări sau instalații video și e aproape imposibil să nu găsiți măcar o lucrare care să vă agațe.

La Mincu, în schimb, lucrurile se așează altfel. Spațiul este mai aerisit, dominat de pictură, desen, dar și sculpturi, iar lucrările video sunt separate în camere, ceea ce face experiența mult mai ușor de parcurs. Am avut plăcerea să descopăr aici un duo artistic (111invers1) care se joacă (la propriu) cu cuvintele.

Heads up: Există șansa ca paznicul facultății să vă provoace mici episoade de anxietate, dar omul probabil doar își face treaba.

La Malmaison, meanwhile, expoziția Șantier a lui Gorzo se așază perfect în spațiu. Din momentul în care intri te lovește rawness-ul specific artistului, iar zona care m-a atras cel mai mult a fost peretele din mijloc încărcat complet de desene roșii, care au fost realizate on-site. Lucrarea cu care mă identific cel mai mult este cea de mai jos, deși bănuiesc că depășește bugetul meu modest acordat achizițiilor de artă.

Dacă v-am zăpăcit deja, nu vă speriați, și eu m-am simțit la fel încercând să vorbesc despre toate aceste manifestări.

Recapitulare:

Rythmic stress la Mincu - deschisă până sâmbătă pe 16 mai

Rythmic stress la SAC Berthelot - deschisă până pe 27 iunie

Șantier Continuous Studio 10 la SAC Malmaison - deschisă până pe 1 august

Up an down the accelerator la Atelier 35 by Stol Collective

Stol Collective did it again și au pus de-o expoziție foarte bună la Atelier 35 care din păcate s-a și încheiat până am reușit eu să scriu despre ea. Pe o linie introspectiv-jucăușă cu care deja ne-au familiarizat de la expoziția anterioara, au venit și acum cu o selecție foarte bine închegată. I-am tot lăudat în ultima vreme și n-aș vrea să li se urce la cap, so I’ll keep it short.

Top lucrări pentru mine:

• Alexandra Brînzac, cu o piesă care funcționează ca o cutie de gânduri, anxietăți, scheleții din dulapul psihic (este literalmente o cutie plina cu mațe de lut)

  

• Katharina Ammann, cu suvenirurile ei contemporane (I do love a good consumerist reference)

  

• Luca Florian forever

  

  ---

Filcai — solo show Liviu Alexa la Kulterra

Politică, pictură, distopie

Am ratat vernisajul artistului autoproclamat Liviu Alexa de la Kulterra și poate n-a fost cea mai mare pierdere. Mereu am avut impresia că această galerie funcționează ca un sat contemporan fără câini, în care fiecare expoziție pare să existe de capul ei. Nu îmi este foarte clar dacă există un fir curatorial sau o direcție asumată, un minim „lipici” conceptual care să lege lucrurile între ele.

Hai să facem o scurtă trecere în revistă, în caz că ați stat și voi sub o piatră și nu ați auzit de personajul Liviu Alexa.

O căutare rapidă îl plasează în zona jurnalismului de investigație, deși rezultatele tind mai degrabă spre scandaluri, procese și articole controversate. Scrie la Ziar de Cluj (pe care l-a și deținut, nu știu dacă această informație este încă valabilă) publicație online unde găsești de toate pentru toți, și are „cel mai citit Substack din România” (tot autoproclamat). În paralel, există și traseul politic: președinte interimar PSD Cluj în 2019, legături cu Liviu Dragnea, tentative de candidatură la primărie. A scris și cărți despre subiecte diverse - slăbit, orgasm, distopie etc. Se conturează, așadar, o personalitate polivalentă. Enciclopedică, chiar.

Dar, nu-i așa, politica și combinațiile nu te împiedică să faci artă și nici n-ar trebui. Alexa se apucă de pictură în pandemie, în manieră autodidactă, cu ambiția declarată de a rupe canoanele artei. Canoanele sunt bine-mersi acolo unde erau; nu au fost nici măcar zgâriate, but I digress.

Debutul oficial vine iarna trecută, la Muzeul de Artă din Cluj, cu expoziția “Noi suntem apocalipsa”, vernisată cu surle și trâmbițe și susținută de prof. univ. dr. Lucian Nastasă-Kovács, managerul muzeului, alături de curatorul și muzeograful Dan Breaz. Un detaliu mic, dar interesant: pe pagina de Facebook a muzeului, comentariile la postarea despre expoziție sunt dezactivate. Mă întreb de ce.

Fast forward în prezent: Alexa ajunge la București cu o nouă expoziție și ne invită într-un univers care aspiră la a fi inconfortabil, poate edgy. În practică, avem o serie de picturi populate de simboluri comerciale și istorice foarte recognoscibile (Facebook, Coca-Cola & co, Cleopatra etc). Artistul susține că recuperează un joc de cărți specific Transilvaniei și îl traduce într-o cheie contemporană, adaptată lumii consumeriste în care trăim.

Mă întreb de unde această atracție constantă pentru logo-uri? Poate că, atunci când cultura vizuală se construiește în principal din scroll și branding, repertoriul imagistic rămâne inevitabil limitat.

Cât despre lucrări…ce aș mai putea să zic?Am citit pe pagina de Facebook a artistului că parte s-au vândut deja către mari colecționari (în caz că voiați să vă completați colecția de artă).

Există totuși un gând care nu mă lasă să dorm de când am văzut “pânzele” (cum le numește artistul). Mi se par realizate de persoane diferite. Sigur, stilurile evoluează, se schimbă, artiștii experimentează, înțeleg asta. But I cannot shake of this feeling. Plus că în lipsa unei transparențe, fie ea de proces, atelier sau context, este greu să nu începi să îți pui întrebări.

Expoziția de la Kulterra s-a încheiat între timp, dar am senzația că nu este ultima dată când vom auzi de Liviu Alexa. Cu ce urmează să ne surprindă rămâne de văzut. Sculptură? O altă apariție la Dan Diaconescu? Alte articole incendiare? We can only hope for the best and expect the worst.

Autoportret de Nicolae Comănescu (până pe 25 mai)

Nicolae Comănescu este împărat peste parterul Palatului Lahovary până pe 25 mai. Dacă nu știți încă despre ce e vorba în expoziția lui, vă fac eu rezumatul scurt, că de-aia suntem aici. De câțiva ani, artistul realizează aceste portrete-radiografii ale oamenilor care îi trec pragul atelierului - lucrări construite dintr-un amestec de textil ca bază, pictură și sesiuni de terapie informale între artist și subiecții săi.

În expoziție mă puteți repera și pe mine: am făcut și eu vizită de atelier și acum sunt pierdută printre sutele de lucrări care compun acest univers dens, încărcat și foarte bogat cromatic.

Let’s get some things straight: actuala direcție propusă de Comănescu nu este neapărat pe filmul meu. Îmi place ideea, îmi place procesul, îmi place componenta umană și performativă a întregului proiect, însă nu sunt încă pe deplin convinsă de rezultatul final. Simt un haos aflat într-o perpetuă metamorfoză, o nehotărâre care încă își caută forma. Uneori pare că lipsește ceva, alteori că există prea mult din toate deodată.

Unele portrete rămân mai aproape de figurativ, altele devin complet dismorfice, aproape dizolvate, ceea ce trădează un proces încă viu, încă în transformare. Toată această Baba Dochia desfăcută și reasamblată pictural de către artist simt că încă mai are loc să evolueze.

Lucrările mele preferate sunt cele în care componenta textilă domină imaginea, iar my absolute favourite rămâne chiar autoportretul artistului: o suprafață galbenă, „întreruptă” doar de un singur accident - un găinaț de porumbel ajuns pe lucrare în timp ce aceasta stătea liniștită la soare. Yes!

Sfaturi nesolicitate

Partea mea preferată rămâne componenta performativă a proiectului - faptul că oamenii vin în atelier, stau de vorbă, sunt priviți și interpretați direct de artist. Într-o lume în care ne trăim mare parte din viață prin ecrane și notificări, recuperarea unei practici atât de vechi precum pozatul pentru portret, chiar în atelier, mi se pare extrem de potrivită pentru prezent.

However, borcanele de vopsea fosforescentă revărsate peste unele textile montate pe structurile de lemn funcționează, pentru mine, mai degrabă ca o distragere. For the love of God, I beg you: mai puțin oranj și roz fosforescent. Am mai văzut și la Gorzo aceste culori agresiv artificiale, dar parcă au alt sens. Aici simt că bruiază mai mult decât completează.

Comănescu is clearly onto something, dar simt că proiectul mai are nevoie de puțină distilare, de mai multă claritate în propriul limbaj vizual.

JECZA x OLARU - Blue eyes don’t lie (până pe 21 iunie)

“Ceea ce definește Galeria Jecza și Olaru nu este compromisul, ci chimia – o coerență între identitatea grafică, arhitectura expozițională și viziunea curatorială, care formează un întreg unitar. Galeria este gândită ca un spațiu în care demersul curatorial este articulat cu claritate, intenție și atenție.” - extras din comunicatul de presă ce anunța inaugurarea galeriei.

Andrei Jecza mai deschide o galerie. Pe economia asta. S-a făcut euro 5,2 lei, a picat guvernul, iar în București continuă să apară spații noi de artă contemporană. Ceva îmi scapă.

Despre cea mai nouă galerie deschisă în oraș… mă rog, nu știu cât de „oraș” este zona în care se află, dar trecem peste. Drumul până pe strada Grigore Gafencu a fost plin de peripeții: m-am umplut de ciulini și scaieți încercând să ajung fără mașină și am traversat trei benzi de circulație cu sentimentul că oscilez constant între amendă și spitalizare.

Anyway, am foarte multe păreri despre această nouă nestemată apărută pe coroana galeriilor bucureștene, dar pentru prima dată în viața mea, aleg ca o parte să le păstrez pentru mine. Nu de alta, dar bănuiesc că mare parte din ce aș putea spune este deja evident pentru toată lumea. Așa că nu are rost să mimăm surpriza colectivă.

Pe scurt: Andrei Jecza a făcut echipă cu Andra Olaru, care este designer vestimentar și are la doi pași pe aceeași stradă, propriul magazin de haine - Almaz. Asocierea între cei doi imi se pare cel puțin interesantă, mai ales dacă ne gândim la tipul de narațiune cultivată până acum în jurul numelui Jecza: legacy, familie, sculptură, patrimoniu cultural, seriozitate instituțională și tot ecosistemul acela foarte atent construit în jurul lui Peter Jecza (tatăl lui Andrei Jecza).

La fel de curioasă mi se pare și alegerea numelui. Dintre toate variantele posibile, s-a mers pur și simplu pe alipirea numelor de familie ale ownerilor. Faptul că s-a apelat și la o firmă de branding pentru această revelație conceptuală mi se pare, sincer…ireal.

Multe, multe semne de întrebare plutesc în jurul acestui spațiu și a acestei noi asocieri din lumea artei bucureștene, și am senzația că o bună parte dintre ele vor rămâne fără răspuns pentru moment.

Cât despre expoziție: frumoasă, elegantă, shiny. Nume mari naționale (Baba, Tonitza, Țuculescu), dar și internaționale (Genti Korini, Justin Mortimer, Adéla Janská) lucrări marketabile, atmosferă impecabilă, collectors&caviar. Rețeta sigură pentru succes. Dar, există și un adevăr simplu care plutește în aer: asta nu e genul de galerie în care-ți vine să intri… după ce ai coborât din STB.

RAD ART FAIR

Știu că întreaga planetă artistică bucureșteană a fost la RAD, așa că simt că orice aș spune acum riscă să fie de o redundanță aproape dureroasă. Chiar și așa, pentru a satisface cererea publicului, voi rezuma ce am văzut la galerii în minimum un haiku, maximum două propoziții + o lucrare preferată. Foarte superficial, știu.

Sunt convinsă că oameni mult mai iscusiți decât mine într-ale scrisului au spus deja tot ce se putea spune despre acest moment ilustru al scenei artistice românești. Am văzut că a venit până și cineva din Los Angeles să vadă ce se întâmplă pe meleagurile noastre balcanice. We’re going places.

Acestea fiind spuse - revin în 2-3 zile cu mini-micro-review RAD. Promit!

In loc de concluzie, Gossip Gallerina întreabă

Se poate cumpăra accesul în lumea artei contemporane sau doar iluzia apartenenței? Dacă da, cât costă?

Până data viitoare aștept mesajele voastre pe Instagram, dar și în căsuța poștală digitală la gossipgallerina@gmail.com

XOXO,

Gossip Gallerina

„În ritmul lumii” – o retrospectivă dedicată lui Ștefan Bertalan (inițial prezentată la Art Encounters Timișoara) curatoriată de Bernard Blistène (director onorific al Centrul Pompidou), cu ajutorul Ioanei Iuna Șerban, s-a deschis în februarie și mai stă pe simeze până pe 3 mai. În mod absolut previzibil, Gallerina a fost în teren și vine la voi cu păreri și impresii despre încercarea MARe de a ne familiariza cu opera acestui artist.

Cu toată sinceritatea vă spun că, până la anunțul expoziției de la MARe, numele lui Bertalan nu-mi spunea mare lucru, deci am fost surprinsă de această retrospectivă. Am descoperit ulterior, într-un interviu pe care l-am citit în Observator Cultural, că nici domnul curator-director onorific nu era familiarizat de foarte mult timp cu opera artistului. Confesiunea lui mi-a oferit o oarecare consolare: nu eram singura care recupera, cu o ușoară întârziere, această întâlnire.

(foarte) scurt istoric - puteți da skip

Ștefan Bertalan s-a născut la Răcăștia (județul Hunedoara) pe 30 mai 1930 și s-a stins din viață în 2014. Deși textul explicativ de pe peretele de la MARe sugerează că a trăit și a lucrat în Timișoara până la finalul vieții, realitatea biografică este ceva mai nuanțată. Bertalan a studiat la Cluj, a activat o perioadă importantă la Timișoara, dar a locuit și la Sibiu, iar din anii ’80 s-a stabilit în Germania, unde și-a petrecut ultimele decenii de viață.

Activitatea sa artistică este strâns legată de mediul experimental din Timișoara anilor ’60–’70. Între 1965 și 1969, alături de Constantin Flondor și Roman Cotoșman, fondează grupul 111, una dintre primele inițiative neo-avangardiste din România. Da’ ce e aia neo-avangarda? Well, un moment în care artiștii reiau, în cheie actualizată, obsesiile avangardei istorice, în special ale constructivismului, filtrate prin sensibilitatea anilor ’60–’70. Vorbim despre un interes pronunțat pentru cibernetică, matematică, teoria sistemelor, structuri și materiale artificiale, adică all the cool stuff existente. Neo-avangardiștii nu inventează roata, ci reconfigurează un limbaj deja existent, încercând să-l adapteze la noile forme de gândire științifică și tehnologică.

Grupul 111 participă inclusiv la Bienala Constructivistă de la Nürnberg (doar în 1969, fiind o ediție singulară), obținând o anumită vizibilitate internațională. Trebuie menționat și faptul că această deschidere spre experiment și avangarda nu era complet inocentă. Ea funcționa și ca un instrument prin care statul încerca să își construiască o imagine culturală mai sofisticată în afara granițelor. Look: we are cool too. We do experimental art. Communism is cool. 🥰😆

După plecarea lui Cotoșman în Statele Unite, grupul se reconfigurează (practic, din 111 rămâne doar 11) și devine Sigma Group - un colectiv interdisciplinar în care se alătură artiști, arhitecți, matematicieni și teoreticieni, toți contribuind la alimentarea curentului artistic experimental. Deși racordat la direcțiile inovatoare ale epocii, grupul Sigma nu reușește să obțină o recunoaștere internațională semnificativă. În contextul occidental, preocupările de tip constructivist erau cam fumate, fiind percepute mai degrabă ca exerciții formale sau decorative, decât ca cercetare în sensul propriu al termenului.

Un moment de cotitură în parcursul lui Ștefan Bertalan îl reprezintă îndepărtarea sa din mediul universitar timișorean, în urma unor tensiuni cu autoritățile. Această ruptură nu rămâne fără consecințe: Bertalan părăsește Timișoara și se mută la Sibiu, ca într-un fel de exil temporar, într-o perioadă marcată de anxietate si retragere vizibilă din scena artistică. Ulterior, în anul 1986 emigrează în Germania, (emigrare pe vremea respectivă, ok, wow), unde își va petrece ultimele decenii de viață. Traiul peste hotare nu îi priește, dupa cum povestește fiul acestuia într-un interviu inclus în cartea “Emigrare interioara” de Ervin Kessler, fiind marcat de declin psihic și depresie, acesta regretând în repetate rânduri mutarea.

După anii 2000, începe să fie prezent din nou în contextul expozițional, revenind punctual pentru proiecte și evenimente. În ultimii ani de viață, își împarte timpul între Germania și Timișoara, unde moare în 2014.

Arta lui Bertalan

Acum că am terminat această mică lecție de istorie, hai să intrăm în pâine. Practica lui Ștefan Bertalan, ca în cazul multor artiști, este strâns legată de parcursul său biografic. Expoziția de la MARe încearcă să contureze gradual acest univers, pornind de la lucrările din perioada grupului 111 și Sigma - compoziții abstracte, matematice, construite din linii dure, cercuri, rețele și structuri geometrice.

Pe măsură ce parcurgi expoziția, care este împărțită în doua secțiuni (Cronologie I și II), imaginarul artistului se extinde prin desene, fotografii, schițe și picturi. Universul său este treptat invadat de elemente botanice, metamorfoze ce sugerează contopirea omului cu natura, inițial floarea-soarelui sau conopida, ulterior rădăcini sau tuberculi de cartofi, dar și de imagini ale violenței și coșmarului, traduse prin autoportrete dismorfice. La prima vedere, această fascinație pentru plante aparent banale poate părea o simplă curiozitate tematică. În contextul operei însă, ele funcționează, cel mai probabil, ca metafore ale stărilor interioare și ale momentelor dificile din viața artistului.

O mare parte dintre lucrări este traversată de așa-numitele „observații”, care variază de la notații de tip științific și ecuații, până la cuvinte și fraze fragmentare, uneori aproape delirante, în estetica manuscrisului Voynich. Este interesantă trecerea de la o zonă a rigorii și abstracției, către un imaginar progresiv acaparat de misticism și de o obsesie pentru lumea vegetală. Aceasta trecere este descrisă ca o evoluție, însă eu o percep ca pe un efect secundar. Linia, inițial precisă, se frânge treptat, ajungând să semene cu un fir de ață, care sugerează fragilitatea progresivă a stării artistului.

Procesul creativ ca lucrare de artă. Yay or Nay?

În timpul vizitelor mele la MARe, am remarcat că o parte dintre schițele expuse par să funcționeze mai degrabă ca urme ale procesului artistic, decât ca lucrări de sine stătătoare. În anumite contexte, aceste materiale pot oferi o perspectivă valoroasă asupra modului de lucru, mai ales în cazul artiștilor deja consacrați, unde publicul este familiarizat cu rezultatul final. Aici însă, acumularea lor devine mai degrabă obositoare decât revelatoare. Excesul riscă să dilueze impactul ansamblului și să lase impresia unei arhive expuse aproape integral, în care diferența dintre exercițiu și lucrare devine tot mai greu de distins.

Înțeleg că o astfel de abordare vine din logica neo-avangardei și a practicilor experimentale, însă privilegierea procesului, în detrimentul lucrării finale, pare să fie o tendință tot mai prezentă în cadrul expozițiilor de artă contemporană. I wonder why?

De exemplu, există inclusiv o foaie pe care Ștefan Bertalan își testează mai multe creioane și pixuri, probabil în căutarea celui care scrie mai frumos. În acel moment, începi inevitabil să te întrebi…unde se trage linie?

În final, îmi pun problema dacă această abundență de schițe expuse nu produce efectul colateral complet întâmplător de a le crește valoarea pe piață. Dar ar fi nedrept și prea cinic să insist asupra acestui aspect. Nu ne-ar face una ca asta.

Cercetare științifică vs. cercetare artistică

În demersul meu de a înțelege cât mai bine ce Doamne iartă-mă a vrut autorul să spună, am citit textele de pe pereți, am răsfoit resurse teoretice și, într-un final, am ajuns și la cuvintele scrise chiar de Bertalan pe desenele sale. Moment în care am realizat ceva destul de simplu: în cazul lui, ce a vrut autorul să spună… scrie deja acolo, pe lucrare.

Abundența de cuvinte și adnotări este descrisa printre altele ca “cercetare științifică”. Okaaaaaay. La suprafață, referințele la știință și la sisteme pot părea convingătoare, chiar seducătoare. Faptul că un ansamblu de lucrări adoptă o estetică apropiată de cea a studiului, cu diagrame, notații și repetiții, nu garantează automat și statutul său de cercetare.

S-a aruncat în discuție inclusiv o comparație cu metodele lui Leonardo da Vinci. Mai ușor cu renașterea pe scări. În cazul său, desenul și schițele erau parte integrantă a unei investigații reale, desfășurate într-un context în care disecția și studiul anatomiei erau puțin mai… inaccesibile decât în prezent. Deși se poate argumenta că nici în perioada comunistă cercetarea nu era lipsită de constrângeri, cele două situații rămân dificil de pus pe același plan.

În loc de cosplay-ul cercetării științifice, eu l-aș contextualiza pe Ștefan Bertalan mai degrabă în zona poeziei, a jurnalului sau a reflecției filozofice. Dacă nu ați apucat să citiți ce scrie pe lucrări, eu am făcut-o și pot spune că aceste fragmente sugerează mai multe decât poveștile scrise pe pereți, iar faptul că ele sunt practic trecute cu vederea, sau categorisite vag, m-a dezamăgit puțin. Sunt note care trădează o sensibilitate reală, dar și o anumită doză de absurd, de derapaj, care devine esențială pentru înțelegerea artistului. Multe dintre notițe devin treptat ininteligibile, dar am selectat câteva pe care le-am considerat relevante pentru discuția de față.

“atât de multă ploaie seacă

încat oamenii se tâmpesc din generație în generație

iar buruiana sporește din ce in ce”

“o altă întrebare = la ce îți folosește independența

dacă faci un popor dependent de tine

parte din urîtul din strafundurile firii tale”

“o altă întrebare = nu știu dacă d-voastră obișnuiți să meditați/gândiți asupra independenței sau dați … din mînă

“…ele nu sînt vorbe, ci fapte libere plimbate”

“e un fel de spațiu cometă al ciorilor”

“picurînd, m-am trezit

aseara începuse, am tot stat în ușa casei până noaptea târziu

auzind întunericul golului

și picăturile grădinii, ale frunzelor vii”

“dispar treptat ca un corp gol

bulbul central (creierul) mi-l pot goli de conținutul lui

care e identic cu cel al universului”

În locul unei retrospective semi-cronologice (previzibil), aș fi lăsat aceste cuvinte să ocupe o parte din spațiul expozițional. Ele au forța de a ancora privitorul direct în imaginarul fragmentat, uneori delirant și mistic al lui Bertalan. Câți dintre noi nu ne-am confruntat cu angoasă, anxietate? Câți dintre noi nu ne-am simțit goi și neputincioși în fața sistemului?

Am uitat să vă spun că, în expoziție, pot fi văzute și fotografii realizate de Bertalan, care a experimentat și cu acest mediu de lucru. Acestea sunt prezentate în casete de sticlă aproape ca într-un insectar, o rigidizare inutilă în opinia mea, . Le-aș fi văzut mai degrabă lăsate să respire, proiectate pe pereți, scoase din această logică de obiect arhivat. În plus, aceste imagini au mai degrabă valoare de document istoric decât valoare fotografică per se.

Și-am încălecat pe-o șa…

Nu aș vrea ca din cele de mai sus să se înțeleagă că nu îl consider pe Ștefan Bertalan un artist adevărat sau că nu îi recunosc importanța istorică. Dimpotrivă. Tocmai de aceea, cred că o contextualizare mai nuanțată, care să pună în valoare și alte dimensiuni ale practicii sale, nu doar această insistență aproape obsesivă asupra „cercetării”, i-ar fi făcut mai multă dreptate. În forma actuală, expoziția rămâne prinsă într-o estetică prea muzeală (well, it is a museum though), cu accente de Antipa: vitrine și lucrări așezate cuminți la locul lor. Pentru un artist care a mizat pe experiment, pe relația directă cu natura și pe deschidere interdisciplinară, prezentarea aceasta pare surprinzător de conformă.

La finalul zilei, tot demersul meu de cercetare, vizitele la muzeu, studiul și incursiunea în imaginarul artistului, nu au putut compensa faptul că expoziția pur și simplu nu m-a convins. Nu știu unde s-a rupt filmul; poate că nu a fost niciodată un film care să se poată crea în capul meu. Pe lângă asta, într-un moment cultural, dar si politico-social deja suficient de apăsător, poate că instituțiile de artă ar putea să ne mai dea un pic de speranță. Nu optimism nerealist, nu happy ending-uri forțate, doar o experiență care să nu te facă să ieși mai obosit decât ai intrat.

În loc de concluzie, Gossip Gallerina întreabă:

Este cercetarea artistică cu adevărat cercetare - sau doar o formă elegantă de a-i imita aparențele?
Când și în ce condiții poate o schiță deveni operă de artă?
Este de datoria curatorului să adapteze narațiunea la timpul prezent, sau să rămână fidel contextului original?

P.S. Nu vreau să închei într-o notă pesimistă, așa că mai jos vă las și câteva lucrări pe care mi-a făcut plăcere să le descopăr, inclusiv instalația Multivision pe care o puteți vedea la -1, dar și video-uri de arhivă cu Bertalan când toacă varză și îi studiază structura interioară, sau când se relaxează în natura cu prietenii săi.

În ciuda acestor condiții deloc prielnice, am reușit să ajung la o parte dintre expozițiile și vernisajele desfășurate în acest sezon neprietenos. Chiar dacă nu v-am mai adus vești o vreme, să știți că sunt în continuare cu ochii pe (aproape) tot ce mișcă în scena de artă contemporană locală ❤️

Laboratoriya – solo show Andreea Ilie

Finalul de iarnă este marcat de vernisajul expoziției personale a unei tinere artiste pe nume Andreea Ilie, organizată de galeria Jecza în spațiul din Casa Presei Libere. Pentru mine este prima vizită în acest spațiu, pe care îmi doream să îl văd de când am aflat că s-a deschis.

Expoziția constă într-o serie de obiecte ceramice și instalații metalice de mari dimensiuni (de exemplu un leagăn, ca să vă faceți o idee) care reinterpretează elemente grandioase ale arhitecturii comuniste, dar abordează şi ideea modelării copilului în cadrul regimului, acesta fiind tratat mai degrabă ca un material maleabil decât ca o ființă cu autonomie. Bine, asta e miza din textul curatorial; nu știu dacă mi-aș fi dat seama de capul meu.

Sunt în toane foarte bune, așa că voi începe cu laudele. În primul rând, mă bucur să văd abordări atipice ale epocii de aur la artiști tineri. Știu că „atipic” este un termen vag, dar în cazul de față chiar m-am bucurat că nu am dat peste încă o expoziție despre o traumă personală care nu mă interesează nici pe mine și, ca să v-o zic p’aia dreaptă, nici pe ceilalți.

Recunosc totuși că m-am întrebat de unde vine această fascinație pentru un imaginar atât de specific, în cazul unei artiste care nu a prins comunismul și nici nu vine dintr-o zonă de sculptură by default. Nu o spun ca pe o critică, dimpotrivă, dar este genul de alegere care te face curios în legătură cu eventualele infulențe. Poate că în acest context artistic tot mai fluid și multidisciplinar, nu ar trebui să mi se pară atât de surprinzător.

Luate individual, lucrările din metal sunt impunătoare - te lovesc încă de la intrare. V-am zis, există un leagăn (în care, din păcate, nu am avut voie să mă dau), o structură bidimensională cu simboluri extrase din contextul brutalist al arhitecturii comuniste, dar și construcții în formă de garoafe uriașe? Sper, eu așa am înțeles.

Pe măsură ce avansezi în expoziție își fac apariția și elemente ceramice aparent jucăușe - pionieri, copii care sar coarda, inspirate din mozaicurile monumentale care împodobeau clădirile comuniste. Îmi place că, decojite de contextul ideologic, aceste obiecte par să prindă o viață proprie.

Am zis laude, acum vin și plângerile. Înțeleg că galeria Jecza merge pe un vibe white cube. That’s fine, I don’t mind. Dar… în cazul acestui show cred că se putea plusa puțin cu arhitectura expozițională, lumină, o culoare pe perete (ca tot e Policolor în lista de sponsori). Lucrările au suficientă forță cât să susțină mai mult decât o simplă plasare aerisită într-o cameră unde îmi aud ecoul. Nu mă gândesc la ceva ultra-teatral, ci doar la câteva decizii care să creeze o atmosferă și să susțină tema expoziției. În forma actuală, ai senzația că lucrările sunt puțin aruncate cu praștia în spațiu.

Snowflakes - expozitie de grup la Atelier 35

De la comunism trecem repejor la millennials și Gen Z, acești „snowflakes” prea woke, prea afectați, prea sensibili… Ei bine, tocmai ei s-au adunat la Atelier 35 să pună de o expoziție care rescrie definiția acestui cuvânt folosit atât de des în mod peiorativ.

De la intrare m-am entuziasmat ca un copil mic. M-am învârtit prin spațiu de mai multe ori, era să dărâm instalația-gard cu fundițe a artistei Ana Bălan (tot dintr-un exces de entuziasm), am tot țopăit de la o lucrare la alta și, surprinzător, nu m-am plictisit nici după câteva ture bune prin galerie.

Textul curatorial este lejer și lasă lucrările să spună ce au de spus, fără spații liminale sau alte vrăjeli. Dacă generațiile anterioare își demonstrau curajul prin revoltă zgomotoasă și gesturi punk, aici curajul apare într-o altă formă: empatie, vulnerabilitate și o disponibilitate sinceră de a vorbi despre emoții. Într-o lume a performativității excesive, ce poate fi mai edgy decât sinceritatea?

Lucian Barbu

Mi-a plăcut și varietatea mediilor, care s-au completat mi-nu-nat. Am văzut pictură, instalație, textil, video, dar și desen în creion, lucru care m-a bucurat, pentru că am senzația că mediul acesta a devenit puțin… obsolete. Artiștii îl recuperează însă foarte bine și îi dau twist-uri. David Pricob imaginează o lume post-apocaliptică, Mara Schlecht ne dezvaluie o lume fantastică, copleșitoare, iar Tudor Necula măzgălește ultima pagină a caietului de română. N-am plângeri, pentru că expoziția reunește artiști pe care oricum îi urmăresc și îi admir, deci să zicem că sunt puțin biased de data asta. Ah, ba nu, mint. Am totuși o plângere: vibe-ul lucrărilor în spațiu este imposibil de reprodus online. Trebuie să mergeți și voi să vă perindați pe acolo fizic, dacă nu ați făcut-o deja la vernisaj.

Mai jos, două lucrări absolut preferate pe care le-aș fi băgat direct în geantă, dacă aș fi prins o secundă de neatenție și haos.

Ana Bălan

David Pricob

Before everything disappears - solo show Maria Guțu la Celulele InVitro Malmaison

Am ajuns complet întâmplător la vernisajul Mariei Guțu, o artistă din Republica Moldova, care expune o serie de portrete ce dezvaluie oameni și tradițiile locului. Eu am văzut imagini de-ale Mariei și la expoziția de la Scena9, “Ce ascundem?” (dacă ați ratat-o, your loss, a fost superbă), așa că m-am bucurat să o revăd într-o expoziție personală de data aceasta.

Portretele alb-negru ale Mariei au o aură aproape mistică. Au ceva, o sensibilitate care mă face să vreau să văd dincolo de limitele fotografiei ca obiect fizic. Parcă îmi vine să intru în imagini, să mă plimb pe acele ulițe, să îi întâlnesc și eu pe oamenii care privesc din fotografii atât de fermecător și de galeș.

În lumina acestor observații, am și o mică plângere legată de modul în care a fost pusă expoziția în scenă. La InVitro sunt niște neoane care m-au bătut în cap de m-au zăpăcit. Lumina albă, de sală de operație, intră în conflict direct cu atmosfera imaginilor, dar și cu retina mea. Lucrările Mariei funcționează prin delicatețe și sugestie. Au un mister discret, o suferință parcă îndulcită, melancolică. Simți că există acolo mai multe straturi.

În tot timpul petrecut în galerie nu m-a lăsat gândul - cum ar fi arătat aceste fotografii într-o alta lumină (literally) sau într-o atmosferă care să păstreze mai mult din misterul lor?

Se pare că în perioada asta sunt mai supărată pe galeriști, decât pe artiști :))

Lansare catalog Expoziția Dan Popescu + Texte Dan Popescu

Ca tot veni vorba de galeriști… dacă vreodată, într-un moment de liniște, v-a pălit din senin un gând de genul:

„Ba, știi ce-ar fi super mișto? Ca ideile, gândurile și textele scrise de Dan Popescu de-a lungul carierei sale de galerist să existe undeva laolaltă, adunate frumos, într-o carte, de exemplu?”

Ei bine, dacă v-ați aflat în această situație pur ipotetică enunțată mai sus, am cea mai extraordinară veste pentru voi. Chiar zilele trecute s-a lansat la H’art Malmaison, n-o să vă vină să credeți, un catalog întreg Dan Popescu. ÎNTREG! Ba chiar mai mult decât un catalog: o adevărată biblie a artei contemporane, doamnelor și domnilor. Lansarea a fost însoțită, cum este datina, de muzică și vin, dar și de o mică expoziție Ion Bârlădeanu - ultimele colaje realizate înainte de moarte, încredințate, evident, galeristului nostru preferat.

Volumul este împărțit în două și include imagini din expoziția organizată în 2023 la Palatul Lahovary, dar și o antologie de texte scrise de Dan Popescu de-a lungul celor 24 de ani de activitate (and counting). Practic, dacă v-ați dorit vreodată o incursiune în universul primului galerist din univers (bine, universul post-comunist), gândirea lui, obsesiile lui curatoriale, felul în care a privit scena artistică locală în ultimele două decenii, acum aveți ocazia să le parcurgeți pe toate într-un singur loc.

Mona Lisa ținând catalogul “Expoziția Dan Popescu”

Eu am primit cartea pe adresa redacției puțin înainte de lansare și am avut timp să o răsfoiesc. Mă rog, recunosc, a stat o vreme prin casă și a fost suport pentru laptop, intimidată fiind de dimensiunea ei. Mi-am luat în cele din urmă inima în dinți și DEX-ul în brațe și m-am pus pe studiu, pentru că am vrut să vă las câteva spoilere, în caz că vă bate gândul să cumpărați catalogul (la lansare era ofertă - 200 lei; ce mai sunt 200 lei în ziua de azi?)

Înțeleg că de design s-a ocupat Oana Ecaterina Băndărău, care a făcut o treabă foarte, foarte bună. Am început timid să intru în universul lui Dan Popescu cu textul despre faimoșii coconi roz ai lui Gorzo (anul 2003). Nu m-am putut abține să nu mă gândesc cum, între timp, coconii roz au făcut loc Christoșilor albaștri care încă tronează la MARe, de unde nici vântul nici ploaia nu i-a gonit.

But I digress. Textul pornește de la o observație simplă: oamenii merg pe stradă fără să se uite în jur - și, sincer, la ce să te uiți în București? Privirea se activează doar când apare ceva atipic. În cazul de față, coconii roz, plasați strategic pe diverse clădiri, au devenit exact acel declanșator, generând tot felul de interpretări - sectă, firmă de prezevative, manifest pro-avort, etc.

Pe măsură ce am înaintat în catalog, ca printr-o junglă deasă, am dat peste alte expoziții, momente-cheie și observații personale în stil confesional.

Aștept cu interes să îmi scrieți dacă ați reușit să puneți mâna pe volum. Iar dacă ați ratat lansarea și, implicit, sesiunea de autografe, sunt convinsă că domnul Popescu este suficient de generos încât să vă semneze un exemplar, dacă îl prindeți pe la vernisaje, tururi ghidate sau pe unde își mai fac veacul galeriștii în general.

Gallerina a încheiat transmisiunea pentru moment. Pregătesc multe surprize pentru voi în perioada următoare. Stay tuned!

Gossip Gallerina out.

Kisses! 💋💋💋

Deniz este un artist autodidact ce se folosește de pictură pentru a vorbi despre anxietăți actuale, politică, trends, viața cotidiană și chestii random - cel puțin eu asta am înțeles. A studiat sociologie, a lucrat în publicitate și, în urma unei excursii în Asia, acum câțiva ani, a decis că vrea să fie artist. Amazing, ador artiștii autodidacți! A mai avut câteva expoziții până acum, a pus temeliile unui grup artistic - ce să mai, ditamai aventura, despre care o să povestim imediat.

În ciuda faptului că titlul (România Nebunia) mă trimite cu gândul la un șlagăr de-al lui Puya, din perioada când toată lumea fredona „Undeva-n Balcani”, îmi fac curaj și decid să dau o șansă acestei expoziții. Aparent există o explicație pentru titlu - înțeleg că este o referință la un performance al grupului artistic Rostopasca, numit România vs Dușmănia.

Întâmplător însă, zilele trecute mi-am amintit că eu am mai fost la o expoziție care îl includea pe Deniz, tot la această locație, acum vreo doi ani. Se impune să mergem împreună down the memory lane și vă promit că până la final totul o sa aibă sens.

Se făcea că era o seară de sfârșit de noiembrie, început de decembrie, anul Domnului 2023. Se pusese pe o ploaie mocănească și voiam să ajung mai repede acasă, dar se anunțase expoziția Turbo Kebab, debutul intergalactic extraordinar al unui nou grup artistic, ce se recomanda a fi cel mai nonconformist dintre nonconformiști. Grup Brut, format din Sorin Ienulescu, Adrian Florin Pop și Andreias Welther, plus capul răutăților, Deniz Constantin care ne explica, cu patos de promisiune electorală, că va ucide orice urmă de plictiseală de la vernisaje, că va zgudui tot ce credeam că știm despre artă și că va rescrie canoanele. Era genul de debut care voia să fie eveniment, manifest, statement și revoluție, toate claie peste grămadă.

În frumoasa proprietate care găzduia expoziția (zici că sunt agent imobiliar), am văzut la momentul respectiv niște pictură so&so, am mâncat fursecuri (sau sărățele, nu-mi amintesc exact) și am băut vin. Where rebeliune? This is just another vernisaj. Ca impresie generală, ar fi fost drăguț să nu simt că lucrările sunt îndesate într-un spațiu de locuit, ci că spațiul și expoziția funcționează împreună. În rest, m-au enervat niște logo-uri aruncate aiurea pe pânză și o estetică de Basquiat de pe Temu. Anyway. Deși îmi era frig și foame (pentru că nu am mâncat suficiente sărățele), am așteptat până la finalul serii, pentru că se anunța un performance. Ok, urmează partea non-conformistă a expoziției, finally.

imagine din expoziția Turbo Kebab - debutul Grup Brut Noimebrie 2023

Luminile s-au stins subit. O creatură înaripată ce părea a fi a belly dancer și-a făcut apariția pe ritmuri orientale. Îmbrăcată într-un costum sumar decorat cu cristale, a pus instant pe jar toți posesorii de p! din încăpere. Șoldurile amețitoare ale dansatoarei au fost, în mod sigur, atracția serii, pictura devenind un fundal anemic. Ei bine, speram din suflet ca circul să se termine și să ne ducem liniștiți acasă, dar Grupul Brut avea alte planuri pentru noi. După dans, doamna ne-a recitat stângaci ceva ce părea a fi manifestul grupului: niște rime explicative, un fel de plugușor, în care ni se spunea cât de nonconformiști și rebeli sunt membrii lui. Pentru că toată lumea știe - așa funcționează non-conformismul, aduci o dansatoare să te declare rebel în rime și gata! Doamna era cocoțată pe un scaun tapițat, încercând să-și mențină un echilibru precar pe tocuri. Din fericire pentru mine și din păcate pentru voi, am dovezi video.

Cred că nu are sens să discutăm gestul în sine, ce semnifică sau de ce este genul de artificiu de care se pot bucura doar bărbații a căror erecție a rămas o amintire palidă. Ironia supremă este că acest manifest, vândut ca rebeliune, a fost de fapt cel mai plictisitor și conservator lucru posibil: bărbați care folosesc corpul feminin ca să-și întrețină propriile fantezii despre libertate artistică. Ugh! Din păcate, Gallerina nu exista atunci, nici măcar la nivel de idee, dar nu-i nimic, că doar ea poate să comenteze o expoziție-fenomen care a avut loc acum doi ani. Cât despre Grup Brut, acesta a dispărut la fel de fulgerător și de atunci nu am mai auzit nimic despre ei. Such a pity ;(

Fast forward 2025: Deniz pictează de zor, full time, motiv pentru care ne-am adunat cu toții pe Intrarea Bitolia 40.

Casa este împânzită de lucrări, marea majoritate pline ochi de culoare și haos. În camera principală domină picturile cu teme politice: îi regăsim pe Nicușor Dan, pe Georgescu, steaguri, cruci, TikTok - totul pare o burtieră de la știrile Realitatea TV. Un soi de clickbait vizual care te împinge să mergi mai departe, să vezi „ce mai e”.

La subsol apar câteva portrete/creaturi vag abstracte și niște Iisuși leșinați pe cruci. Ici-colo remarc siluete feminine înzestrate cu organe genitale masculine (unde am mai văzut asta, oare). Observ scene cu inserții de dialog care critică sistemul sau prezentul într-o manieră deloc subtilă. În stilul „Jos cu sataniștii care ne conduc” sau „Privește cerul”. Cea din urmă nu este anti-sistem, dar ați înțeles ideea.

Tot la subsol avem acces și la un soi de depozit/atelier cu lucrări stivuite (oh, cât de original), iar acest motiv al intimității expuse se repetă și la etaj. Acolo pensulele și tuburile de vopsea stau aruncate neglijent pe masa de lucru, vis-a-vis de un perete plin de sus până jos cu multe-multe imagini mai draguțele, scene cotidiene și prieteni de-ai lui Deniz, pictați în stil totulșinimic.

O parte dintre lucrări îmi dau senzația că au fost făcute special ca să se potrivească în expoziția asta, ceea ce poate fi periculos: în timp, ele riscă să se transforme doar în referințe la contextul expunerii și nu știu cât de bine vor funcționa de sine stătătoare.

Picturile lui Deniz sunt exact cum m-aș aștepta să fie picturile cuiva care s-a apucat de această meserie de relativ puțin timp. Sunt haotice și nehotărâte. O salată boeuf de stiluri, culori și pensulații. Un soi de zombie vizual, construit din trenduri, referințe, meme-uri și TikTok-uri care au fost distribuite și redistribuite până la refuz pe grupurile de Facebook suveraniste. O formă de răzvrătire neconvingătoare, care sper din tot sufletul să nu rămână la nivelul de măzgăleală nervoasă pe ultima pagină a caietului de matematică. Ce m-a deranjat cel mai mult este asemănarea prea evidentă cu temele pe care le aborda Gorzo în anii 2000. Există o linie extrem, dar extrem de fină între a te inspira și a ajunge să funcționezi ca umbra unui trend care a fost cool acum douăzeci de ani.

pictură + scaun în fața

În același timp, ideea de a face pictură și de a fi artist full time mi se pare un privilegiu care a fost trecut cam ușor cu vederea în contextul acestei expoziții. Să nu uităm că, pentru foarte mulți artiști, posibilitatea de a face doar artă nu este nici o opțiune, nici o realitate accesibilă, dar despre asta vom vorbi pe larg cu altă ocazie.

Deniz are potențial, dar nu și-a găsit încă vocea și riscă să rămână invizibil atât timp cât este îngropat sub straturi de influențe, referințe și citate. Lucrările sale vor continua să pară mai degrabă ecouri decât afirmații. Momentul în care va renunța la a vorbi prin alții ar putea fi, paradoxal, începutul unui parcurs cu adevărat personal și poate relevant.

Gossip Gallerina a încheiat transmisiunea de la fața locului, ne auzim curând cu mai multe cronici și impresii din mijlocul scenei artistice locale.

Ca de obicei, aștept mesajele voastre în căsuța poștală digitală:

gossipgallerina@gmail.com sau pe Instagram.

XOXO, Gossip Gallerina

💋💋💋

Într-o seară furtunoasă de octombrie, înarmată cu un condei mai ascuțit decât cele mai ascuțite săbii cavalerești, cu o hartă magică și cu un aparat foto menit să păstreze dovezile acestei aventuri, Gallerina s-a aruncat într-o misiune imposibilă: turul complet al galeriilor bucureștene într-o singură noapte.

Cu ocazia sărbătorii “Noaptea Albă a Galeriilor” (pe scurt NAG), spațiile de artă, atelierele artistice și galeriile stau deschise o noapte întreagă, (care, ca prin vrajă, durează cât trei). Căpeteniile NAG-ului, dar mai ales Împărăteasa Suzana, contau pe eroina noastră pentru a aduce cele mai proaspete critici și bârfe din toate colțurile împărăției.

Urmează stația: Piața Romană. Metroul opreste cu scârțâitul supărător caracteristic. Gallerina trage gluga pe cap, deschide umbrela și își verifică pentru ultima dată rimelul aplicat cu grija. Prima oprire, chiar lângă gura de metrou, o galerie într-o garsoniera mică, dar cu densitate mare de artă pe metru patrat - Etaj Artist Run Space. Ajunsă acolo, această nu pierde vremea și începe sa își noteze criticile și observațiile.

Etaj - Artist Run Space cu expoziția “Almost, but not quite, the world”

Dimensiunea acestui spațiu te obligă să cerni cu atenție lucrările expuse. Nu am simțit neapărat o direcție curatorială foarte clară, dar am găsit două lucruri care mi-au plăcut mult, deci se iartă. Cele două sunt: ferestrele lui Andrei Mateescu, ce confereau super-dimensiune spatiului mic și imaginile de arhivă semnate Răzvan Năstase. După părerea mea, el e unul dintre puținii artiști care lucrează cu adevarat inedit imaginea recontextualizată: tehnica este surprinzătoare (din câte înțeleg, e vorba despre un transfer de imagine urmat de o săpătură fizică în straturile de culoare, dar nu mă aventurez prea tare în zona tehnicalităților) și rezultatul este fix unde trebuie între conceptual și estetic.

Ah, și mielul (am uitat cine l-a făcut). L-aș fi panotat pe podea, sau pe tavan

Ferestrele lui Andrei Mateescu

Răzvan Năstase cu imaginile râcâite

Gallerina închide caietul cu zgomot și îl îndeasă în ghiozdan. Condițiile meteo sunt departe de a fi favorabile. Următoarea stație: Piața Amzei – Galeria Mobius. Aici, zmeii fotografiei românești (Kiraly, Ilfoveanu, Gîrbovan, Ghercă) au pus de-o expoziție de grup curatoriata de Michele Bressan: Aim Photo Diorama.

Gallerina intră în galerie circumspectă. Citește cu atenție textul curatorial, studiază îndelung imaginile, apoi notează conștiincioasă în condică:

Mobius

Fotografii mici-miiiici, giuvaiere pe care le-aș fura, puse alături de imagini mari, impunătoare, care ar sta mai bine într-un hol de bancă. Textul curatorial menționează de două ori tema „prezență și absență” și face referire la alți fotografi, să zicem… faimoși, lucru nefericit în acest context. Nu văd rostul comparației dintre lucrările actuale și imagini deja consacrate.

Cât despre această temă recurentă a prezenței și absenței, îmi amintesc că am avut-o și eu în anul I, semestrul I, la Universitatea de Arte și Meserii Frumoase. Surprinzător că nu s-a făcut niciun progres către alte idei.

Clădiri, câmpuri, spații goale, colaje, instalații foto prinse cu bolduri direct în perete. Betoane, arhive, melancolie. Aștept cu interes ziua în care voi vedea și alt tip de fotografie. Preferatele mele: lucrările lui Gîrbovan și box-urile metalice ale lui Ilfoveanu. Un mix echilibrat între nostalgie și distopie. În ciuda plângerilor mele, expoziția se simte armonioasă și nostalgia este dozata bine, da’ hai și cu altceva.

box-urile în cauză

Gallerina închide în grabă caietul și se aventurează în noaptea neagră (pardon, albă). Pe strazile devenite acum oceane învolburate, ghidată doar de farurile galeriilor și de harta colorată primita la plecare, cronicara noastra ajunge la urmatoarea oprire: Spațiul (cosmic) de Artă Contemporană, cum îi spun prietenii /SAC. La intrare Gallerina primește un dosar plic ce conține informații lămuritoare despre lucrările ce urmează a fi observate.

— Hmm… ce-i asta, instituție publică sau galerie? gândește ea cu voce tare.

Gallerina urcă scările răsfoind sceptică dosarul. O lumină caldă se arată la capătul treptelor. Expoziția „Wet Snow” găzduiește lucrări felurite și fermecătoare. Gallerina își scoate vestitul catastif și începe să noteze, plimbându-se agale printre lucrări:

SAC/ - Wet Snow

La SAC există un echilibru curatorial rar întâlnit în galeriile bucureștene. Lucrările, deși extrem de diferite, dialoghează într-o limbă proprie. Există un dans invizibil care mătură spațiul în permanență, care te poarta de la o lucrare la alta. Se simte ca un purgatoriu în care, surprinzător, ți-ai dori să mai rămâi.”

Ugh, prea metaforic, se gândește Gallerina și mâzgălește o parte din cuvinte.

Artiști adunați de pretutindeni coexistă pașnic. Vedem pictură, fotografie, obiecte, sculptură, pietre aurii, meteoriți, pisoale, relicve, un aragaz, un fier de călcat ruginit și omologul său brand new, plus un corn de unicorn sidefiu (cea mai rară specie). SAC colecționează, ca într-un insectar, toate formele de artă existente prin împărățiile vecine și bifează toate căsuțele unei galerii contemporane care se respectă. Nu-mi vine să cred că spun asta, dar mi-aș dori, poate vreodată, să văd și un pic de haos.

din cauza unor probleme tehnice neprevăzute, asta e singura imagine pe care o am de la expoziție. mergeți voi mai bine să vedeti care e treaba pe acolo

Gallerina se face nevazută în ploaia deasă, grăbind pasul către următoarea galerie de pe hartă.

Salon de Papier este marcat de un far pătrat orbitor, ascuns într-o curte cochetă. Gallerina urcă cu greu scările în spirală și simte deja cum puterile încep să o lase. La etaj, în Salonul de Hârtie (care miraculos, rezistă furtunii), o așteaptă o vrăjitoare-curatoare cu o licoare caldă. Gallerina soarbe câteva guri și, ca prin magie, puterile îi sunt redobândite. Caietul și condeiul sunt pregătite.

Salon de Papier celebrează vrajile și ritualurile prin fotografie documentară și obiecte fermecate împrăștiate prin camerele spațiului. Expoziția Vrăjuri, Vraciuri Dimensiunea a 9-a adună imagini aparent simple, dar care transpun practicile vrăjitorești într-un limbaj vizual ce oscilează între sacru și profan.

Subtilitatea și misterul sunt construite treptat: un detaliu domestic devine semn magic; o pernă, o ceașcă, o oglindă depășesc condiția de obiect, iar fotografia se transformă într-un portal către o lume intermediară, unde misterul devine materie primă.

Gallerina pică brusc pe gânduri:

“Ce naiba am, când am început să scriu așa pretențios? Să fie licoarea sau lucrările?… Cred că voi rămâne aici pentru restul serii. Renunț la traseu. Și-așa e frig, plouă… fac pneumonie, e și păcat”

Șirul gândurilor este întrerupt brusc de vocea subțire a curatoarei:

— Draga mea, tu nu ai un drum de făcut?

— Ce drum? Rămân aici. Mai dă-mi o gură de ceai, te rog, sunt sleită! exclamă Gallerina gesticulând amplu.

— Ai aici puțina licoare, explică curatoarea arătând către o sticluță purpurie. Cum simți că te lasă puterile, bei un strop, doar un strop. La ușă este o mătură, puțin veche, dar încă își face treaba. Ia-o și du-te spre celelalte meleaguri. Noaptea nu stă după tine.

imaginea mea preferata din toata expoziția

Gallerina se trezește brusc din reverie, mulțumește grăbită și își ia zborul fredonând către următoarea destinație.

„Să bată vântul și ploaia, eu ajung și-n… ei bine, nu Himalaya, dar pe-acolo.”

Pentru a găsi Împărăția Fondului Plastic, trebuie să treci niște mări și niște țări, dar merită. Aici se află un adevărat hotspot de galerii ce trebuie cartografiate și comentate deopotrivă. Căpeteniile NAG-ului devin nerăbdătoare: de atâta vreme, nu au primit niciun semn de la Gallerina.

Ajunsa la Combinat, ea sprijină mătura de zidul de cărămidă, își scutură hainele ude și intră cu pași lenți în Galeria Nicodim. Aceasta găzduiește (in colaborare cu Suprainfinit) expoziția ReFacerea a artistei Victoria Zidaru.

După primii pași, timpul se oprește brusc. Tentacule imense, vegetale, te înconjoară și te invită să le stai în brațe. Gallerina este amețită de mirosul pătrunzător de fân, îi amintește de verile petrecute la bunici, în grădină sau în șopron.

Galeria Nicodim

Lucrările Victoriei Zidaru domină spațiul cu o forță aproape mistică. Coloanele vegetale par să aibă suflu și viață proprie. Cuvintele înnădate te ademenesc, șoaptele te leagă. Aerul e dens, saturat de mirosuri și memorie. Galeria funcționează ca un pasaj între lumi. Chiar și fără contact anterior cu arta contemporană, ar fi imposibil să rămâi indiferent în fața acestor instalații. Șoaptele te leagă…te leagă…cuvintele….

Cronicara noastră, amețită de parfumul vegetal și ferecată de rugăciuni, aruncă cât-colo prețiosul catastif și se prăbușește în coloanele de fân ce se întind în spațiul colosal al galeriei. Acestea o înghit treptat, iar flori de câmp încep să crească peste ea. Doar mâna cu condeiul înțepător mai rămâne afară, în timp ce Gallerina devine una cu natura.

Victoria Zidaru o zărește, se ridică brusc și îi pune în palmă un talisman magic, făcut chiar de ea, un talisman ce ascunde un cuvânt nemaiauzit. Coloanele își pierd brusc puterea, iar Gallerina iese nevătămată dintre ele.

— Draga mea, îi spune artista cu voce blândă, de câte ori te vei afla în primejdie și vei avea nevoie de ajutor, șoptește de trei ori cuvântul scris pe talisman.

Gallerina dă să-l rostească, dar Victoria o oprește:

— Shh… nu. Doar când te afli în mare, mare primejdie.

Saga continuă: După ce era cat pe ce să ramană pe vecie prinsă în vrăjile de la Nicodim, eroina noastră pleacă cu greu către urmatoarele spații vecine pline ochi de fel și fel de arte contemporane. IOMO, Sector 1 si Suprainfinit. Timpul se scurge, condeiul însa, este la fel de ascuțit.

IOMO: Expozitia Lupta schimbă gustul cărnii - Mircea Roman

Bun nume de expo, să vedem în rest. Asamblaje fioroase construite din șipci de lemn sângerânde te întâmpină violent, și dacă nu ești atent te înghite vortexul negru. Din pacate ele sunt așezate într-o manieră industrială - pe un gard de sârmă…o alegere pe care am înțeles-o, dar cu care nu sunt de acord. Text curatorial ultra-pretențios contrastează într-un mod ironic ideea de goliciune din trofeele găunoase realizate de artist. Ele trădeaza desigur cat de găunos este omul, lucru evident mai ales că artistul își numește frecvent lucrările “ființe”.

Suprainfinit: Expoziția aniversară de grup “Only Ghosts Move Forward”

Învârtindu-mă pierdută printre lucrările din această galerie, mă simt ca într-un viitor nedefinit sau un trecut care n-a existat, unde doar câteva relive artistice au fost salvate și doar ele reprezintă o bucățică de dovadă că rasa umană a fost prezentă. Sentimentul de distopie este accentuat cu fiecare pas, cu fiecare respirație. Pictură, instalații imense, sculpturi, un ochi de ciclop, o placă de bază imensă? However, nu înțeleg de ce nu se mai pun fițuici cu titlu + autor lângă lucrări, pe bune, îmi este greu spre imposibil să descifrez geometria sacră de pe harta-foaie de sală. Mersi anticipat.

ochi de ciclop

Vecina de palier – Sector 1, cu expoziția Around the body, the earth sews carefully.
Țesături fantomatice, zgripțuroaice cu veșminte fluide cocoțate pe pereții albi și plați.
O instalație ascuțită din tablă tronează la intrarea în galerie. Lucrările sunt ca niște straie împărătești descompuse și meritau o prezentare pe măsură: volum, scenografie, lumină.
Neoanele albe și pereții sterili fură din farmecul pe care ar fi putut să ni-l ofere acest show.

P.S Ffff simpatice sculpturile despuiate ce funcționeaza ca gardieni ai expoziției.

Câteva bestii canine, în frunte cu un caine Pokemon o fugăresc pe Gallerina în drum spre ieșirea din Împărăția Fondului Plastic.

“Hmm, parca am mai vazut creatura asta undeva”, gandeste Gallerina iar cu voce tare, apoi se dizolvă în noapte. Următoarea destinație o așteaptă.

GPS-ul măturii pare să fi luat-o razna și o duce pe Gallerina în colțuri necunoscute ale regatului, până la Galeria Strata. Nu se mai aventurase niciodată atât de departe, dar, dacă tot a ajuns, a decis că merită să investigheze puțin situația.

Gallerina se apropie și intră într-un loc ce pare o casă de turtă dulce, plină de confetti și… căței gonflabili? Acest pop-up–expoziție–petrecere, cu titlul “Whatever happened to baby A”, pare că încearcă să bifeze prea multe elemente simultan.

Călătoarea noastră se lasă furată pentru o secundă de tăvile cu ciocolate și bomboane ce circulau nestingherite, dar și de micul parc de distracții organizat în mijlocul galeriei. Totuși, misiunea ei e clară: critică de artă, nu de mâncare. Condeiul începe să mâzgălească de unul singur:

Galeria Strata

Ceea ce la început părea promițător se dovedește a fi, de fapt, o poleială care încearcă, fără succes, să mascheze lipsa unui produs artistic consistent.
Pe pereți sunt lipite câteva imagini din shootinguri de fashion și niște schițe sau desene asamblate cu bucăți de rame. În sala de cinema construită direct în galerie, unde primești popcorn, rulează un video behind the scenes de la o prezentare de modă (cât de previzibil, pe bune). Ideea nu e rea, dar confettiurile și briz-brizurile canibalizează expoziția, transformând-o mai degrabă într-un backstage de show cabaret. Poate asta e conceptul.

Era și ciocolată gratis, așa că… pișcotari din toată lumea, uniți-vă!

Gallerina iese val-vârtej din spațiu și încearcă să-și ia zborul înapoi către centrul regatului. Mătura pornește cam de la a treia cheie, dar până la urmă se ridică ușor în aer. Parcă nici nu mai plouă așa tare în această parte a lumii, așa că Gallerina trece pe modul „viteza sunetului”. Din păcate, mătura rămâne fără combustibil undeva pe lângă Împărăția MARe, iar Gallerina aterizează de urgență. Acolo locuiește Curatorul Balaur, cel mai înțelept din tot regatul, care ține tururi ghidate zi și noapte. Acesta este foc și pară pentru ca Gallerina a criticat ultima expoziție organizată cu buget din birul regatului, așa că acum vrea s-o învețe o lecție.

Sub o incantație din cuvinte latinești, toți monștrii din lucrările expuse în Împărăția MARe se trezesc la viață. Sunt care mai de care mai fioroși, cu guri largi și colți, scuipă foc și lavă. Unii au cate trei-patru capete, altii deloc. Gallerina este singura in fata lighioanelor furioase. Aceasta scoate condeiul, ce se preface-n sabie, dar monștrii sunt prea mulți. O mână dezasamblată o prinde și o ridica in vazduh si o strange până aproape că rămâne fără aer.

balaur în timp ce scuipã foc

Cu ultimele puteri, ea șoptește de trei ori cuvântul magic scris pe talisman, și brusc, de nicaieri, se ridică coloane uriașe de flori, paie și fân, care sugrumă creaturile. Monstrii se zvarcolesc nervoși și scuipă foc, dar degeaba: coloanele sunt evident, ignifuge. Ploaia se întețește, iar monștrii se retrag înapoi în Împărăția MARe, cu cozile între picioare (cei care au)

Gallerina își recupereaza mătura, catastiful și aparatul foto de prin bălțile aferente, toarnă câteva picături de licoare în rezervor, iar vehiculul său alternativ prinde din nou viteză amețitoare.

„Notă pentru sine - cumpără un aspirator electric, cu autonomie bună.”

În inima regatului, sărbătoarea NAG este în toi. Gallerina își adună ultimele puteri pentru a trece pe la galeriile rămase: Posibilă, Poterasu, Pharmakon – acest triunghi al Bermudelor, varianta artă contemporană, unde curajoasa cronicară speră să nu rămână blocată pentru o eternitate.

Pharmakon, Posibilă, Poterasu – let’s go!

Am trecut în mare fugă pe la cele trei galerii.
La Pharmakon știu că era un câine sau ceva Pokémon mare la vernisaj – cred că a fugit între timp. Ah, ăla de m-a fugărit pe la Combinat, bine ar fi să anunț curatorul.
În rest, am găsit doar trei sau patru desene ale artistei expuse și doua brelocuri printate 3D. Erau simpatice, da’ mergea să mai fie una-alta pe-acolo. Cam mult perete alb, până și pentru spațiul minuscul al galeriei.

La Posibilă, în căsuța minunată, este o expoziție de grup cu un nume lung. Am văzut o varietate de medii abordate. Mi-au rămas în cap: niște cutii de pantofi cu imagini retroiluminate și diapozitive ce clipeau ritmic. Erau și niște sculpturi–șerpi și fotografii prinse în ceramică. Cum zice mama de fiecare dată când o oblig să vină cu mine la artă – „foarte interesant.”

La Anca Poterasu este expoziția Aurorei Király, cu ale cărei lucrări încă sunt în negocieri intense. Am o relație de love-hate cu ele și pare genul de artă pe care o să o asimilez diferit în viitor, clar sunt niște straturi acolo pe care eu nu le pot descifra încă. My fav – instalațiile din plexi.

Ah, am uitat – am fost și la Galeria Laborna, că este aproape gard în gard cu Rezidența9 (Cetatea de scaun NAG). Era să-mi rup gâtul în curtea neluminată – dacă știam, îmi luam cască de speolog. Pe acolo erau lucrări așa, mai serioase: cu morală, cu război, cu înțelesuri sociopolitice care mă depășesc, pentru că eu nu mă uit la știri și sunt ignoranta regatului. Dar uite ce ocazie bună să mă mai documentez.

Seara este aproape de final, iar Gallerina se îndreaptă grăbită spre expoziția–petrecere de la Rezidența9 (24H Party People). Acolo e mare distracție: se râde, se glumește, se face poze în cea mai nouă atracție din regat – cabina foto pusă la dispoziție de ISO400.
Te duci, te pozezi și primești pe loc imaginile doar și doar pentru tine. Ma-gic!

Mă rog… pentru tine, dar și pentru restul oamenilor din regat, fiindcă după aceea au fost puse toate pe internet. Așa că, dacă v-ați dus cu amantele sau mai știu eu cu cine și v-ați pozat pe acolo, cam nasol. Era bine să fie mai clar de la început că pozele vor fi publice; cumva, din conceptul „What happens in you stays in me” s-a înțeles fix opusul.
De știut pentru la anul. Totuși, pentru prima dată în viața ei, lipsa de răbdare a Gallerinei a folosit la ceva – aceasta n-a avut chef să stea la coadă să se pozeze, deci n-ați prins-o nici de data asta. He-he!

Căpeteniile NAG-ului și Împărăteasa Suzana au primit-o pe Gallerina cu mare fast și s-au bucurat peste măsură de isprăvile și poveștile acesteia (care, între noi fie vorba, erau puțin înflorite). Petrecerea s-a mutat apoi în cea mai vestită tavernă din regat – Taverna Control, unde cei mai faimoși barzi mixau de zor ritmuri amețitoare ce-au durat încă trei zile și trei nopți. Legenda spune că, și acum, mai sunt câțiva petrecăreți pe terasa tavernei, ciocnind încă o Cuba Libre pentru a sărbători cea mai frumoasă noapte a artei contemporane.

Sfârșit ✨

Dacă v-ați săturat de articolele seci din revistele de specialitate care ridică în slăvi această nouă expoziție sau nu fac decât să dea copy/paste din comunicatul oficial de presã — this is the place to be. În cele ce urmează, vom întoarce pe toate părțile nu doar lucrările, ci și statutul artistului în context instituțional, utilitatea tururilor ghidate și dilemele legate de finanțarea acestui show.

Reclama este sufletul comerțului

Dacă aveți screen time ca și mine (în jur de 25 de ore pe zi), probabil ați observat turbo-campania de marketing a MARe pentru această nouă expoziție: veniți de luați — lucrări noi, speciale pentru muzeu, tururi ghidate, evenimente, întâlniri exclusive cu artistul. Veniți sa vedeți pe Gorzo calare pe muzeu, vandalizând politicos pereții exteriori. Totul doar-doar să se creeze hype-ul necesar pentru a atrage vizitatori dornici de controversă.

Preferata mea rămâne invitația de a-l vedea pe Gorzo desenând la subsol, în atelierul lui temporar. Aha. Râdem, glumim, dar prima impresie? Că staff-ul muzeului l-a ascuns acolo ca pe o creatură mitologică și îl scoate, din când în când, să-l mai vadă și muritorii de rând (a.k.a. noi). Pe site-ul oficial MARe scrie: „Vizitatorii vor avea ocazia rară de a-l vedea pe Dumitru Gorzo în plin proces artistic și de a interacționa direct cu el.”

Sigur, apoi am citit regulamentul și am aflat că atelierul deschis este o practică mai veche la Gorzo — un gest de „apropiere de public” sau un mic show-off (nu vom ști niciodată). Dar impresia mea inițială a fost că mergem să vedem artistul ca la Cirque du Soleil. În cazul ăsta, Gorzo e și circul, și gardul, și îmblânzitorul, dar și leul care sare prin cercul de foc. Mai rar așa artist complet.

Gorzolaniile au fost îmblânzite

Pe lângă desenele cu cretă albastră care acoperă pereții exteriori ai muzeului, avem pictură atât pe canvas, cât și pe materiale neconvenționale (exemple: plasă de țânțari, fibră de sticlă), basoreliefuri pictate, sculpturi în lemn și câteva schițe. A desenat artistul în muzeu, pe muzeu, sub muzeu. N-a rămas nimic negorzolizat. Apreciez și că totul a fost foarte hands-on, inclusiv creta cu care s-a desenat pe muzeu, făcută chiar de artist. Mereu mi-a plăcut implicarea asta totală şi absolută în proces.

Cu toate acestea, nu pot să zic că am fost sau sunt o fană înrăită a lucrărilor lui Gorzo. Și, între noi fie vorba, nici o parte dintre oamenii prezenți la deschidere nu păreau mari fani. I-am auzit comentând despre lucrări și despre artist: „vai, ne-am săturat, Gorzo e passé, un misogin, un egocentrist”. În rest, îl aclamau plini de entuziasm și se fotografiau de zor cu lucrările (dar nu ați aflat asta de la mine).

În mod extrem de previzibil, îmi plac mai mult early works Gorzo, cele mai crude și mai neîmblânzite. Poate și pentru că m-au prins într-o perioadă a vieții când tranzitam diferite stiluri de artă, îmi căutam vocea și încercam să îmi educ gustul. Apropo, am trăit și trăiesc în continuare cu teama că „nu am priceput eu suficient de bine” sau că nu am maturitatea artistică necesară să înțeleg anumite demersuri. De-asta există pagina aceasta: ca să mă scot pe mine din zona de confort și să vă încurajez și pe voi să riscați, să trageți de mânecă curatorii sau artiștii și să spuneți pe bune ce gândiți, fără frica de a părea ridicoli.

Revenons à nos moutons. Prima impresie, la etajul 1: monștrii au fost îmblânziți. Lucrările sunt mai șlefuite, cumințite. Sculpturile bej au contribuit la senzația asta, mai ales că am intrat cu așteptarea de a fi copleșită de culoare. Se poate considera un semn de evoluție și de maturitate: un artist nu poate rămâne forever în estetica debutului, ar fi catastrofal.

La etajele 2 și 3 (nu uitați să închideți ochii la instalația sponsorului Ploom), culorile ne ademenesc încet, încet. Plasa de țânțari ca suport vizual e o idee mișto (chiar dacă prinsă strâmb în perete cu bolduri… dar nu le putem avea pe toate). Am văzut sânge roșu și sânge albastru. Decapitări, zbierete, mâini, picioare, guri, dinți, colți. Fragmente smulse, bucăți rupte, violență vizuală. M-au dus cu gândul la lupta eroului cu balaurii și zmeii din basmele populare, la obstacolele pe care Harap Alb trebuie să le înfrunte în călătoria sa către meleaguri neștiute. Atmosfera folclorică persistă, inserțiile vizuale din imaginarul arhaic fiind în continuare evidente. However, nu scap de senzația de creaturi dresate. Monștrii s-au cumințit, dar visceralitatea încă pulsează.

Există un culoar care mi-a atras atenția, împânzit de lucrări roșii , plasate convenabil pentru poze. Poate exagerez, dar simt că hiperestetizarea ia locul coerenței curatoriale în acest caz. It’s pretty tho, m-am pozat și eu acolo, nu vă mint.

Avem deopotrivă motive religioase și vulgare care coexistă. Pe lângă Iisus-ii de pe exterior (care-s chiar cool), zbierete și monștri în interior — apar și sfârcuri, sâni, erecții. Sigur, nu atât de evidente ca în trecut, când Gorzo era acest enfant terrible anti-sistem și umplea galeriile (dar și alte spații) cu violență crudă și chestii porno. Știți deja teoria mea legată de șoc creat prin simbolistică falică: dacă artiștii n-ar mai fi atât de fascinați de miracolul propriei erecții și apoi distruși de tragedia dispariției ei, am fi trăit cu 300 de ani-lumină în viitor. Dar nu vom ști niciodată.

Mai am un mic comentariu și apoi trecem la următoarea problemă: atelierul de la subsol era aranjat impecabil, aproape gândit să fie “pozabil”. Totul părea o scenografie atent calculată, mai degrabă un set de film sau un showroom decât un spațiu de lucru autentic. O estetică de controlled mess, în care fiecare lucrare, fiecare schiță, fiecare scândură păreau puse acolo cu intenția de a fi fotografiate.

Tururi ghidate & manifestări adiacente

MARe ne pune la dispoziție un număr de tururi ghidate unde putem descoperi înțelesuri noi în spatele lucrărilor expuse. Parcă vreau și parcă nu prea să merg la un tur cu Dan Popescu. Știm cu toții că ne uită sfinții ăia desenați pe muzeu până termină domnu’ Dan de vorbit. Este lucru bun sau rău, depinde cât de mare fan ești.

Mă tot gândesc la chestia asta cu tururile, care au devenit o practică din ce în ce mai răspândită în cătunul pe nume „scena locală”. Pentru mine, turul ghidat este ca o sabie cu două tăișuri. Pe de o parte, îmi vindecă my chronic fear of missing out: dacă merg de capul meu la expoziție, sigur ratez ceva crucial, n-o să pricep nimic, mă duc bou și mă întorc vacă — după cum îmi zicea mama când eram mică. Așa, în tur, cineva avizat vine și îmi explică frumos care este treaba: nu ratez nimic, plec în mod sigur mai deșteaptă decât am intrat pe ușă.

Pe de altă parte: o fi bine să mergem ca oițele după curator sau după artist, care ne mângâie pe creștet, ne mint frumos și ne spun ce ar trebui să gândim și să simțim în fața unei lucrări? Ne pun tururile pe butuci gândirea critică? Sau, dimpotrivă, o provoacă? Contextualizarea ajută, nu zic nu, însă pentru mine ideal ar fi un mix: întâi să stăm pe cont propriu în fața lucrărilor, și abia apoi să facem turul ghidat, ca să confruntăm impresiile și ideile noastre cu discursul oficial. Și, de preferat, să ne și contrazicem.

Artistul ca produs de consum pentru public

Titlul expoziției (Vrea cineva să fie eu?) m-a dus cu gândul la o carte pe care am frunzărit-o recent — Going Public de Boris Groys. Nu sunt în totalitate de acord cu el (despre asta, promit, voi vorbi altă dată), dar ideile lui sunt relevante pentru discuția de față.

La această expoziție, nu privim doar lucrări, ci și pe Gorzo ca performer al propriei existențe, o existență de mult timp publică. Atelierul ordonat din subsol, artistul expus ca atracție exotică, poveștile și discuțiile cu și despre el: toate fac parte dintr-o narațiune țesută împreună de artist și de instituție. Nu mai este doar despre artă, ci și despre brandul „a fi Gorzo”. Groys ar spune că, în contemporaneitate, artistul nu mai produce doar obiecte, ci își expune propria persoană ca operă.

Gorzo are șansa (sau blestemul) de a fi intrat deja în liga artiștilor cu aură. Prezența lui tinde să concureze direct cu lucrările, dar îl face inevitabil recognoscibil și imposibil de ignorat. MARe știe asta și capitalizează în consecință. Problema apare atunci când brandul devine mai important decât opera: riscul este ca publicul să consume spectacolul personal și să lase în plan secund tensiunea lucrărilor. Când artistul devine performer al propriei vieți, operele riscă să fie reduse la rolul de recuzită.

Aură nu mai înseamnă astăzi un fel de „mister sacru” în jurul unei opere, ci mai degrabă vizibilitate constantă și relevanță calculată. În cazul lui Gorzo, aura lui funcționează ca monedă de schimb: îi permite să experimenteze, lucrările pot fi extraordinare sau dureros de banale, fără ca asta să îi afecteze prestigiul construit. Tocmai aici e paradoxul: aura protejează, dar în același timp poate transforma lucrările în accesorii ale unei imagini deja consacrate.

Totuși, să nu uităm că, la finalul zilei, artistul rămâne la mâna publicului nemilos. Groys notează că arta modernă nu are valoare intrinsecă, ci doar atâta timp cât publicul o susține. Artistul își poate populariza numele până la redundanță, dar succesul rămâne mereu la latitudinea opiniei publice și a colecționarilor. Arta modernă a devenit un aparat de fabricat celebritate artistică, dar unul precar și departe de a fi perfect.

Aici e miza și pentru noi, publicul critic: oricât de puternică ar fi aura unui artist, ea există doar atâta timp cât o întreținem prin discursuri, cronici, like-uri sau bârfe. Fără să vrem, suntem parte din mecanismul care conferă (sau retrage) valoarea. Iar muzeele și galeriile, evident, vor face tot ce le stă în putință ca să mențină hype-ul și relevanța. By all means.

AFCN-ul nostru cel de toate zilele

În speranța că nu am luat-o prea tare prin păpușoi, vreau să mai aduc în atenția voastră, dragi cititori, o ultimă problemă.

Nu vi se pare curios că un artist odinioară rebel, provocator, iconoclast (pe scurt: bad boy al scenei), ajunge astăzi să fie complet îngurgitat de sistem? În anii 2000 era scandalos pentru că picta femei cu p**a (destul de discutabile şi acele lucrari) și dădea instituțiilor error 404 cu coconii roz. Acum? Îl regăsim producând lucrări special pentru pereții unui muzeu privat, finanțat parțial și din fonduri publice, a.k.a. AFCN. Mie mi se pare greu de digerat și mă declar cel puțin dezamăgită. Mai ales că, în buna tradiție românească, finanțarea „se ține în familie”. Sigur este doar o coincidență.

Toată această goană de a livra lucrări „la foc automat” pentru MARe a fost împachetată drept un efort lăudabil, o premieră mondială și interstelară. Mie mi se pare corporate as fuck. Dar, sigur, cine sunt eu să mă pun contra marilor instituții de artă? Așa se face că un artist odată controversat și subversiv lucrează acum sub biciul instituțional (AFCN + MARe). Se menționează că artistului i s-a oferit libertate totală, și probabil chiar așa a fost. Nu cred ca Gorzo a fost influențat sau restricționat în vreun fel legat de temele abordate. But a deadline is still a deadline.

Pe lânga asta, este într-adevăr fair ca o instituție privată, care deja are mai mulți sponsori și parteneri (o pagină întreagă), să mai rupă și din turta AFCN — aceeași pe care se luptă să o prindă și artiștii independenți, fără galerii și infrastructură?Să nu mă înțelegeți greșit: nu pledez pentru imaginea idilică a artistului care trăiește în mizerie, refuză orice contact cu instituțiile și moare de foame pentru idealurile lui. Nu asta e soluția, iar precaritatea nu a salvat niciodată pe nimeni. În același timp însă, trecerea bruscă de la un capăt la altul: de la anti-sistem radical la artist perfect integrat în povestea instituțională și a finanțărilor, pare too much.

Cred că undeva între cele două extreme există un teren fertil: unul în care artistul poate rămâne critic și incomod, dar în același timp să beneficieze de resursele și infrastructura care îi fac munca posibilă. Nu este simplu, dar am încredere că echilibrul ăsta se poate găsi. Într-o lume ideala este responsabilitatea instituțiilor să lase loc pentru el, nu doar a artistului să se „vândă” sau nu.

concluziifinale.docx

Dacă ați ajuns cu lectura până aici, fie ați dat din cap aprobator, fie vă pregătiți deja să-mi scrieți un mesaj lung în care să mă contraziceți — și este minunat așa. Pentru că, în fond, asta ar trebui să facă arta: să pornească conversații.

Dincolo de smoke and mirrors, de tururi ghidate care ne explică ce a vrut autorul să zică, PR, sacoșele cu logo, croasante (da, Ars Monitor, la voi mă uit), vinul la pahare și story-urile efemere, cred că merită să ne oprim și la discuțiile inconfortabile. Să întrebăm și să ne întrebăm ce-a vrut autorul să zică, să nu luăm de-a gata tot ce ni se servește pe tavă de către curator.

Poate că, dacă ne-am antrena ochiul nu doar să facă poze drăguțe la vernisaj, ci și să vadă dincolo de pretty images, vibes and aesthetic, ne-am trezi mai atenți și la alte spectacole care ne înconjoară zilnic. Arta ca teren de joacă al gândirii critice — un lux sau o necesitate?

Cam atât pentru azi, dragii mei. Până data viitoare, bârfitoarea voastră anonimă preferată vă pupă și așteaptă cu interes mesajele voastre în căsuța poștală de pe Instagram.

Bisous, GG

✨💖

Controversele care plutesc deasupra acestei instituții nu sunt o noutate, ele bântuie spațiul expozițional încă de la primele ediții. Această struțo-cămilă de instituție privată cu resurse publice, muzeu-experience-culturalo-pretențioasă-wannabe, care șade frumos sub umbreluța Artmark (că deh, trebuie cumva să crești niște cote și să mai speli un bănuț cinstit de la un colecționar anonim), există deja de șaisprezece ediții. În lumina acestor manifestări anterioare, dar mai ales a celei precedente, mă simt pe deplin îndreptățită să cer niște explicații — despre alegerile curatoriale discutabile, despre prețul biletelor, despre sponsorizări și evenimentele conexe, dar și despre estetica generală.

Am vizitat Art Safari încă de la început, pe vremea când biletul costa 20 de lei, curatorii știau meserie, iar expozițiile durau două-trei săptămâni. Îmi amintesc sincer entuziasmul de atunci, era pentru mine, ca pentru mulți alții, o primă apropiere de lumea artei. Evenimentul părea să aibă o misiune nobilă: să aducă publicul larg mai aproape de artă, să creeze accesibilitate, dialog, o hartă și o contextualizare a lucrărilor artiștilor români. Sigur, pe atunci nu știam cu ce se mănâncă târgurile de artă, care sunt culisele sau ce interese sunt în spate, eram inocentă și idealizam orice eveniment art-related.

Au trecut însă anii, iar ceea ce la început părea un efort bine intenționat a devenit treptat o vitrină strălucitoare, în care arta nu mai este neapărat în centrul atenției. Nu vreau să fac o poveste din categoria „ce bine era odată”, dar e greu să nu observ cum un proiect care promitea acces la cultură s-a transformat într-un eveniment de lifestyle, unde imaginea contează mai mult decât conținutul, iar estetica kitschului și foamea de vizibilitate au ajuns să ia locul coerenței curatoriale. La fel ca un serial Netflix lungit inutil cu încă un sezon, Art Safari a început să piardă din calitate, până când a rămas doar un fundal pentru story-uri și postări pe Instagram.

Art Safari - preț de Louvre pe tablouri împrumutate, panotaj îndoielnic şi instalații cu neoane de la sponsori

Dacă aveți curiozitatea să intrați pe pagina dedicată sponsorilor și partenerilor media, veți observa că Art Safari este „susținut” de Primăria Municipiului București și de Muzeul Municipiului București, dar și de sponsori privați precum LIDL și Glo şi mulți alții. Cu toate acestea, biletul costă cât echivalentul unei intrări la Luvru, unde, vorba aia, sunt expuse unele dintre cele mai cunoscute lucrări de artă din lume. Astfel, prețul de 100–120 de lei (chiar și cu reducere!) creează un elitism, expozițiile fiind adresate mai ales unei pături sociale înstărite, perpetuând un acces exclusivist la artă, așa cum se întâmplă adesea în lumea culturală. De menționat că lucrările expuse sunt în marea lor majoritate împrumutate din colecțiile muzeelor din țară (Constanța, Burkenthal etc) şi colecții private. Deși nu știu exact care sunt termenii contractuali între Art Safari și muzeele din care sunt împrumutate lucrările, în cel mai bun caz, expoziția beneficiază de sprijin instituțional; în cel mai rău, este un eveniment privat care mizează pe patrimoniul public pentru profit propriu.

Ediția de față, găzduită în Palatul Dacia-România, i-a avut în prim-plan pe Ioan Andreescu și Ion Țuculescu, alături de o selecție de pictori români, să zicem, mai puțin cunoscuți publicului larg. (O formulare pe care o prefer categoric termenului „uitați”, care, mai ales în context artistic, are o tentă ușor peiorativă). În completare, au mai fost Young Blood 4.0, From Lab to Life, şi câteva expoziții temporare, despre care vom discuta mai jos.

În cadrul expoziției dedicate lui Andreescu, atmosfera poetică a lucrărilor este „augmentată” într-una dintre camere printr-o instalație de trunchiuri de copaci secționați și aranjați precum niște coloane, într-un soi de templu naturalist. În cealaltă sală, niște ecrane așezate pe suporturi metalice afişează trunchiuri. Off, vreau doar să văd ce-a pictat saracul om , vă rog. Nu vreau pictură „imersivă”, nu vreau ecran, nu vreau artificii, vreau să mă bucur de un peisaj cu copăcel, în tihnă.

În teorie, aceste intervenții, care rup din panotajul convențional și din clasicul vibe de white cube, pot părea interesante. În practică, însă, lucrurile stau diferit. Avem, într-o parte, emoția picturală, crengi bogate și melancolii vizuale; iar lângă ele, un trunchi retezat, în carne vie. Fix genul de scremere tipic românească: mai puneți și voi ceva acolo, să nu pară prea gol. Știu că această opinie e puțin controversată și că arhitectura expozițională a fost apreciată online, dar mie mi s-a părut, cel puțin, nefericită în această instanță. Lucrările lui Andreescu sunt de o sensibilitate aparte pentru un peisagist, el fiind adesea descris ca o fire introspectivă și melancolică. În acest context, alegerea acelui „decor” instalativ devine cu atât mai nepotrivită.

Despre Ion Țuculescu n-am decât cuvinte de apreciere. Ziceți voi ce vreți, mie îmi place. Tocmai de aceea mi se pare aproape ridicol că, deși elogiat, este încă tratat cu o condescendență implicită, ca un „amator genial” sau un „neînțeles”, doar pentru că meseria lui de bază a fost cea de medic.

Este ceva ciudat cu titlurile expozițiilor de la Art Safari, în sensul că par adesea extrase din ziarul Click, și nu e foarte clar ce fel de mesaj încearcă să transmită. Un exemplu ar fi titlul de anul trecut, “Sâni – O expoziție cum nu s-a mai văzut”. Doar că... s-a mai văzut. “Breasts”, prezentată la ACP Palazzo Franchetti în perioada Bienalei de la Veneția, pare să fi fost sursa de inspirație pentru această versiune autohtonă. Ideal ar fi fost să traduceți și să adaptați titlul, nu doar să îl preluați. Din aceeași categorie face parte și „Expoziția de 1 milion de euro” (prezentată între 15 și 25 mai), cu lucrări semnate de mari pictori români (Nicolae Tonitza, Ștefan Luchian, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu etc), reduse, desigur, la o valoare în bani, într-un stil de tabloid can-can. Că arta este patrimoniu, emoție, context sau discurs pare să conteze mai puțin decât cât „face” pe piață, în cel mai pur spirit de casă de licitații.

Now, let’s give credit, where credit is due. În ciuda tuturor nemulțumirilor mele legate de, ei bine, aproape tot, trebuie să recunosc că Art Safari a reușit, de-a lungul anilor, să aducă în fața publicului retrospective ale unor artiști ale căror lucrări ar fi fost altfel aproape imposibil de văzut reunite. Efortul de a scoate din colecțiile private sau din depozitele muzeelor opere care, altfel, ar fi rămas inaccesibile publicului larg, este un lucru pe care, oricât de cârcotașă aș fi, nu pot să nu-l apreciez.

Am trecut și pe la expoziția de fotografie, „Cu sau împotriva trendului” unde, sincer, cam bătea vântul. Nu știu exact de ce mă așteptam să găsesc mai multe lucrări sau poate, pur și simplu, un fir mai clar, o coerență curatorială care să lege totul. N-a fost să fie, si aici vorbesc ca un vizitator obişnuit, pur şi simplu nu m-a atras.

Tema rămâne, totuși, una actuală, mai ales acum, când suntem bombardați de imagini încă din clipa în care deschidem ochii dimineața pana punem capul pe perna. Lucrările celor doi artiști, Viktoria Binschtok și Michael Schäfer vin dintr-o zonă conceptuală solidă, care interoghează relația noastră cu mass-media și fluxul vizual cotidian. Dar spațiul nu le face cinste de data aceasta şi pare mai degrabă o anexă uitată, decât un loc destinat explorării serioase a imaginii.

În concluzie: dacă aveți o zi liberă și chef de artă, vă recomand sincer o plimbare prin muzeele din București: Muzeul Colecțiilor, MNAR, Zambaccian etc, dar și prin muzeele din țară. Intrarea costă între 10 și 20 de lei, iar în prima miercuri din fiecare lună este gratuită. Oferta artistică este comparabilă, dacă nu chiar mai coerentă pe alocuri. În plus, veți avea ocazia să descoperiți artiști români importanți fără să vi se servească gata tocați, reîncălziți și ambalați to go. Știu, știu, îmi veți spune că şi în cazul muzeelor de stat există suficiente probleme și controverse. Dar ele nu fac obiectul discuției de astăzi.

Art Safari - Young Blood vărsat pe altarul exposure-ului

Pentru cine nu știe (pentru că, probabil, nu are telefon, internet sau n-a ieșit din casă în ultimele luni), Young Blood este o expoziție dedicată artiștilor tineri, emergenți, proaspăt absolvenți sau încă în procesul de formare artistică. Acest demers îşi propune teoretic să ofere o radiografie a tendințelor actuale în arta contemporană. So far, so good, nu?

Ei bine, nu micã mi-a fost surpriza a fost să aflu că acești artiști nu sunt remunerați în niciun fel pentru contribuție. Niciun onorariu, niciun buget de producție, nici măcar o diplomă de participare. Mai mult, în cazul unor medii precum fotografia sau instalația, costurile de producție cad exclusiv în sarcina artistului. Cu toate acestea, există, se pare, fonduri suficiente pentru o campanie de promovare invazivă: afișe pe autobuze, reclame în metrou, bannere online şi postări sponsorizate care îmi apar și în vise.

În schimb, li se oferă… exposure. Așa-zisa „expunere” devine singura formă de compensație într-un sistem în care alții monetizează la toate nivelurile: de la bilete și vizitatori, la branding instituțional și sponsorizări. Faptul că o astfel de practică este tolerată, ba chiar considerată o oportunitate, spune multe despre precaritatea în care sunt forțați să funcționeze tinerii artiști. Art Safari nu este un caz izolat, dar e un simptom major al felului în care se construiește prestigiul cultural pe munca neplătită a artiștilor. În acest context, artistul ajunge să fie tratat drept ultima verigă, furnizor de conținut sau, în unele cazuri, chiar sponsor propriu. Doar pentru că așa se face, nu înseamnă că este ok.

Sunt conștientă şi mi s-a explicat că nici atunci când expui într-o galerie nu ești neapărat plătit pentru asta. Dar hai să fim serioși: nivelul de sponsorizare și finanțare de care beneficiază Art Safari este la ani lumină distanță de bugetele unei galerii, care oricum, nu percepe taxă de intrare.

Lăsând la o parte absurditatea acestui model de valorizare simbolică, să vorbim și despre partea curatorială. Aș spune că a înțelege logica selecției și a panotării este un demers comparabil cu a găsi carul în acul cu fân (da, știu ce-am spus). Dacă la celelalte secțiuni panotarea este discutabilă, în Young Blood pare de-a dreptul improvizată. Cu tot respectul, dar s-a lucrat cu lumina stinsă? S-au tras la sorți pozițiile? A fost aplicată regula „primul venit, primul panotat”? E greu de explicat altfel haosul compozițional din această secțiune.

Dialogurile între lucrări lipsesc, unele piese sunt sufocate de altele, iar anumite instalații care în mod clar ar fi avut nevoie de spațiu real, par aruncate acolo unde „a fost loc”. Tema propusă: Locul - Iubirea - Celălalt? Aproape imposibil de identificat în selecția finală. În loc să susțină demersurile artiștilor emergenți, panotarea le strivește, la propriu și la figurat, sub presiunea unei expoziții care vrea să fie tot și nimic în același timp: populară, comercială, muzeală, instagramabilă.

De ce aceasta lucrare amplă care cere o cameră sau un spațiu separat este aşezată lângă uşă?

Aici a leşinat puțin lucrarea de la căldură

?????

De ce imaginile alb negru lângă pictura cu care nu dialoghează deloc? Etc. etc.

Art Safari - Arta ca decor pentru evenimente conexe

Jur că singurul lucru care mai lipsea la Art Safari era un swinger party (sau au facut şi n-am auzit eu), că-n rest s-au bifat toate. Brunch? Bifat. Yoga? Bifat. Tur de zi, tur de noapte, ateliere, gătit, pictat, nuntă, botez, înmormântare – you name it, Art Safari l-a încercat deja. Ultima găselniță din această categorie a fost un candy bar inspirat dintr-o colecție de mochete intitulată „Abstract”. Un demers care ar putea părea aproape suprarealist, dacă n-ar friza absurdul.

Credeți-ma, înțeleg. Toți trebuie să mâncăm, să producem conținut, să agățăm publicul, să ținem în mișcare rotițele capitalismului cultural. M-am mai plâns şi în trecut de faptul că lucrările şi arta intră din ce în ce mai mult în malaxorul consumerismului, dar la Art Safari acest aspect este mult prea evident. În peisajul ăsta de bâlci cu pretenții, lucrările ajung pe la coada listei de interese, fiind reduse la fundaluri generice pe care publicul își proiectează trăirea artistică și se declară, în selfie-uri cu filtru - pasionat.

Chiar nu v-a trecut prin cap că poate unii dintre artiștii expuși n-ar fi vrut să fie contextualizați între o degustare de prosecco și un atelier de gătit? Dacă n-ați fugit deja urlând din turul de noapte, poate e momentul, căci vin fantomele lor peste voi, sa va dea peste gură cu diploma de la Belle Arte şi să vă tragă la răspundere pentru că le folosiți memoria ca pretext pentru cumetrii, degustari de macaroons şi ateliere de pictură overpriced.

Art Safari - Expoziții temporare de umplutură

S-au perindat de-a lungul anilor diverse expoziții prin coridoarele labirintice ale Palatului Dacia-România, dar parcă niciodată atât de improvizate ca în acest an. Am avut “Fluturi” (Butterflies on spring, groundbreaking), “Câini și pisici”, “Împărăția Soarelui” şi ceva cu nişte oglinzi – sper că nu mi-a scăpat nimic.

Recunosc, am reuşit sa vizitez doar “Câini și pisici” și am ieșit transpirând, sufocată de kitsch și confuzie. Cum să vă spun, toată secțiunea părea un gift shop improvizat, genul intră cine vrea, scapă cine poate. Jucării Lego, Jeff Koons de pe Temu, o fotografie cu Brâncuși (dupa Man Ray) care pare un print low-res scos direct de pe Google Images, pusă într-o ramă de tip „avizier ANAF”, niște picturi ultra-kitsch cu căței adorabili și bomboana de pe colivă – un Grigorescu tată.

Grigorescul în cauză

Prin restul clădirii sunt împrăștiate jucării de pluș, aparent parte din decor? Greu de spus. Unele camere, fără aer condiționat, sunt îndesate până la refuz cu zeci (sute?) de jucării vechi, comuniste, probabil cu scopul de a activa un vibe nostalgic. Dacă există cineva care poate demonstra că aceste expoziții au alt scop decât umplerea spațiilor goale și bifarea unui program, I’m more than happy to listen.

Neclar ce s-a întâmplat aici, prea multe lucrări, prea puțin perete

Jeff Koons cel adevărat

Brâncuşi din colecția privată a avizierului de la secretariat/ANAF

Am și două păreri despre expoziția „From Lab to Life”, fiind și aceasta o încercare extrem de nefericită de a face un melanj între artă și știință. Să știți că există oameni care chiar se pricep la acest subiect, dar pe care probabil ar fi trebuit să îi plătiți pentru eforturile depuse, deci... asta avem, cu asta ne prezentăm.

Partea de incursiune în istoria farmaciei este simpatică, nu zic nu, cu eprubete, microscoape, lame. Ce mă supără profund este însă zona cu imagini microscopice (care sunt stock images și randări AI, by the way) expuse în ultima parte. Chiar vreau și eu să știu ce v-a oprit să expuneți, să zicem, niște imagini reale de pe lamele de microscopie retroiluminate (nu știu, e o idee), sau să aveți un minim de creativitate legat de felul în care le prezentați. Orice.

Am tot observat în ultimii ani această tendință de a prezenta imagini cu celule, țesuturi sau diferite analize medicale drept „artă” doar pentru că, datorită colorațiilor sau a aspectului general, arată neobişnuit. Este o abordare cel puțin superficială, ca să nu zic altfel, și deja atât de passé, încât nici nu am mai fost surprinsă să o regăsesc la Art Safari.

Ah, stai, era sponsorizată de o companie farma, măi. You just paid to see publicity.

sursa: https://sciencephotogallery.com/featured/5-human-lung-tissue-choksawatdikorn-science-photo-library.html

Art Safari - Hai în backstage-ul celui mai cool eveniment de artă!

Facem o mica recapitulare: Art Safari beneficiază de finanțare de la stat, dar și de sponsorizări private generoase. Mai e nevoie să insistăm pe subiectul Glo, brandul de țigări electronice care tronează la intrare cu sigla neon, acolo unde au acces şi minori? Un parteneriat foarte potrivit într-o instituție cu pretenții culturale. Anyway.

Să trecem dincolo de vitrine. Mi-au șoptit niște pãsãrele, că o parte dintre oamenii care țin pe picioare acest eveniment sunt, de fapt, voluntari. Adică oameni care muncesc pe gratis, fără remunerație, fără sprijin logistic real, şi de multe ori fără recunoștință. Dacã îți doreşti şi tu să faci parte dintr-o echipa dinamică şi din culisele celui mai mare bâlci, pardon, festival de artă din România, trebuie să știi că ar trebui să vii cu laptopul de acasă, cu mâncarea tot de acasă (deși contractul îți promite altceva), să înduri ore în șir de stat în picioare, fără aer condiționat, eventual cu țipete de la superiori și glume pasiv-agresive la pachet. Ah, și să speri că, poate, la final, primești un certificat de voluntariat.

Un fost voluntar povestește că, deși experiența i-a oferit ocazia să descopere subiecte „exotice” și să interacționeze cu publicul, atmosfera din culise era departe de a fi una profesionistă. Staff-ul favorizează persoanele care le validează ideile, se bârfesc colegii și vizitatorii, iar voluntarilor li se repetă constant că „ar trebui să fie recunoscători” că au fost acceptați. Nu lipseau nici activitățile „extra”, precum Night Tours, care presupuneau stat până la unu noaptea. În concluzie, atmosferă toxică ca la orice corporație care se respectă. BRA-VO!

Gossip Gallerina întreabă:

Art Safari, nu vă e rușine?
Nu vă e rușine să construiți o întreagă industrie de fațadă și s-o ambalați drept „imersiune în arta contemporană”?
Nu vă e rușine că monetizați artiștii tineri fără să-i susțineți real?
Nu vă e rușine că panourile de sponsori se amestecă fără jenă cu lucrările de artă, de parcă orice spațiu ar fi doar un suport de branding?
Nu vă e rușine că ați corporatizat până și ultima emoție rămasă într-o pictură?

Adevărul e că Art Safari a devenit o mașinărie de imagine. Nu mai e despre artă, ci despre aparențe. Nu mai e despre dialog cultural, ci despre vizibilitate.
Nu este o platformă pentru artiști, ci un produs media în care lucrările stau cuminți, pe post de fundaluri draguțe. Acest Disneyland cultural e facut să te amețească, fară să-ți ofere o esență reală. Dar poate că nici nu mai contează: în industria de clickuri și stories, a ieșit din nou bine în poze. Iar asta, pentru unii, este tot ce contează 🥰

Iubiții mei cititori și urmăritori, vă las cu speranța că data viitoare voi reveni cu păreri pozitive, mai mult optimism și cu impresii din culisele evenimentelor din țară, nu doar din București. Mă finanțez singură, nu vă faceți griji ;)

Aștept, ca de obicei, păreri / contestații / dramă pe adresa redacției - gossipgallerina@gmail.com sau în căsuța poștală de pe Instagram 💖📨

Gossip Gallerina își ia o mică vacanță, ne mai auzim pe story-uri și ne revedem din toamnă cu noi evenimente și o doză bine-meritată de reality check în lumea artei.

Pupici with sclipici,
GG 💋💖

Începem în forță cu Rezidența9, unde departamentul Foto-Video de la UNArte ne livrează licența sub titlul “CTRL SHIFT ME”. Expoziția își propune (zic organizatorii) să cartografieze o nouă generație de artiști vizuali care abordează teme precum identitatea, tensiunile politice, incertitudinea, redobândirea autenticității, libertate, viitor ș.a.m.d. Titlul este bun, pare o combinație între shortcut digital și criză existențială. O parte din lucrări par sa confirme această intuiție, reflectând convingător alienarea noastră în contextul acestui brain rot omniprezent. (Chiar exista o lucrare pe nume Brain Rot realizata de Alex Paşca)

Ca în fiecare an (not my first rodeo, sweetie), temele recurente nu lipsesc: absența, dispariția, arhiva familială, memoria, nostalgia. Nostalgia la 20 de ani? Really? După ce sunteți mai exact nostalgici? O zonă deja supra-saturată și adesea excesiv de self-centered, if you ask me. Devine tot mai greu să produci ceva challenging (whatever that means in today’s art world) într-un ocean de proiecte care “recontextualizează” (ca să nu zic reciclează) până la epuizare imagini de la nunta părinților sau portrete cu bunicul în armată. Cât se va mai perpetua trauma transgenerațională, care la acest punct a devenit un TikTok trend? E frumos, e sensibil, dar cât să mai suportăm aceste soft ghosts care bântuie pereții spațiilor de artă?

Voi face o trecere în revistă a proiectelor care mi-au atras atenția şi încep cu Schițe semnat de Paul Ilfoveanu. Avem fotografii ale unor obiecte cu existență autonomă, recontextualizate într-un cadru care funcționează mai ales pe criterii estetice. Efectul dat de retroiluminare complimentează bine lucrările: gasim o iluzie de ecran, fereastră, o invitație într-o altă lume. M-au furat peisajul şi culorile, recunosc.

La David Pelmuș – Throughout Swollen Eyes, I Dreamed – se regăsesc multiple medii artistice (video, fotografie, performance), aduse împreună într-un ansamblu bine închegat, de la compoziție la atmosferă și execuție. O instalație cu un polaroid uriaș tronează în spațiu, ornamentat cu imagini instantanee montate deasupra. Polaroidul pare să fie la mare vogă anul acesta – o să vedeți și de ce. Dar aici, acest mediu nu funcționează doar ca un truc nostalgic, ci devine parte integrantă a unei construcții coerente, completată de o instalație video care adaugă o dimensiune performativă proiectului. However, sometimes less is more şi recunosc că e destul de greu să ingurgitezi un proiect atât de dens, care abundă în imagini, mișcare, idei. Poate pe viitor îl voi regăsi într-o variantă mai ordonată. Cine știe?

Dacă tot vorbim de execuție, trebuie menționat și proiectul lui Matei Milstein – Untitled: Empty Space. (Mă rog, dacă numești un proiect „Untitled”, ideea e că n-are titlu, dar trecem peste.) Este vorba despre imagini din arhiva familiei, recontextualizate într-un mod care vorbește despre absență, lipsă, spațiu gol. Am înțeles repede că e vorba despre un „empty space”, pentru că este foarte, foarte evident. Și mie îmi place enorm când totul este evident și explicat până la capăt și nu mai am parte de niciun pic de mister, dublu sens sau provocare :) Dar lăsând sarcasmul la o parte, ideea de „cutie” funcționează pentru ca este un obiect bine făcut și cu o estetică ce mi-a dat vibe de Christian Boltanski.

La proiectul Mariei Bâcu (Artist Wasteland), atenția mi-a fost atrasă imediat de instalația cu stegulețe de petrecere inscripționate cu: Being an artist is a naive dream. Sigur, cinic, dar real. Și perfect pentru un story pe Instagram. Proiectul include și o componentă performativă documentată foto și video, în care artista poartă o mască compusă dintr-un colaj de ochi și fețe ale unor artiști celebri. Eu am interpretat-o ca o trimitere la tot ce înseamnă face recognition era, social media și anxietățile contemporane legate de vizibilitate și imagine. Aș fi apreciat enorm dacă imaginile n-ar fi fost fixate direct pe perete cu bolduri. Înțelegeți că acest mod de prezentare vă ucide proiectele, le face să arate ca niște fițuici agățate pe un panou de plută din secretariatul unui liceu provincial. Și asta ar trebui să v-o spună, în primul rând, profesorii coordonatori. Nu eu.

În rest, am mai văzut instalații, video experimental, proiecte multimedia, obiecte, crengi, luminițe de Crăciun, perdeluțe, programare, politehnică, biologie, orice — dar mai puțin fotografii. Lasă, dragă, foarte bine că tineretul experimentează cu medii cât mai variate.

Mențiune: mi s-a adus la cunoștință că Teodor Georgescu, cu proiectul Park me harder, a fost mai cu moț și a ales să expună separat și foarte bine a făcut. Recunosc că nu am ajuns încă la expoziție, dar din ce am văzut pe social media, este vorba despre o negociere a spațiului public/personal și anume locul de parcare. Foarte frutti fresh proiectul, mişto tare instalația cu imagini pe parbriz: colecții de mesaje lăsate de șoferi, de la scuze stângace la avertismente pasiv-agresive. Mici note scrise dintr-un cod urban general acceptat, care vorbesc mult despre cum negociem spațiul public/comun/personal și unde se întrepatrund aceste concepte. Am eu dubiile mele totuși legat de proiectele acestea de tip memă, usor de postat, funny, estetice, catchy: nu știu cum vor trece faimosul test al timpului, but we can only wait and see.

Urmează proiectele masterale din circuitul propus de mafia galeriilor din zona Armenească: Galeria Posibilă – Pharmakon – Non Art Space. De ce nu s-au înțeles și cu Galeria 2/3 să facă o figură frumoasă, n-am înțeles. Dar cine sunt eu să comentez beef-urile de culise... Grotto, îmi pare rău, am băut și am uitat să mai ajung și pe la voi, dar promit că trec cât mai curând :((

GALERIA POSIBILĂ

Vlad Dragne, câștigătorul open call-ului propus anual de Galeria Posibilă (foarte frumos din partea lor), vrea să ne arunce într-un basm reinventat, o poveste, o călătorie în timp construită în expoziția cu numele Cronica prăbușirii anunțate. Un fel de paralelă arhitecturală și ideologică între anii ’30 și prezent, folosind aparatură și tehnologie de epocă. Okay. So far so good.

Ce îmi dă cu virgulă la acest proiect e că, în teorie, totul pare interesant și cercetat cu grijă, dar în practică avem niște suporturi de metal pe care sunt agățate/lipite imagini, notițe, hărți, chestii. Cred că modul acesta de prezentare nu face deloc cinste proiectului, și vă spun de ce.

În primul rând, prin natura spațiului (Posibilă este, la finalul zilei, o casă transformată în galerie), e puțin complicat să panotezi și să pui în valoare anumite proiecte. Galeria Posibilă nu e nici pe departe genul white cube/clean canvas care așteaptă cumințel să-ți găzduiască ideea. Este un spațiu cu personalitate, care îți poate ridica proiectul sau îl poate îngropa complet.

În al doilea rând... nu știu, m-am cam săturat să văd fațade de clădiri, arhitecturi, teme despre degradare, nostalgie (fie ea şi de naturã ironicã). Totul mi se pare cumva suspendat la jumătate în acest proiect. Simt că lipsește un strat, o miză mai clară, și nu pot să scap de senzația de DIY pe care mi-o dă toată povestea. However, nota 10 pentru titlu.

PHARMAKON

Sunt mare fană a acestei galerii. Apărută relativ recent în peisajul local, dar deja cu o identitate clară: curatoriat curajos, artiști noi și un aer vestic care aduce o gură de oxigen scenei bucureștene. De data aceasta îl găzduiește pe Dimitrie Luca Gora, un artist versatil pe care îl urmăresc de ceva timp. Lucrează într-o zonă interesantă, la intersecția dintre nostalgie și ironie. Ce văd distinctiv la Dimitrie este că fiecare lucrare pare să vină din altă lume, dar toate poartă o amprentă personală. Când vezi o lucrare de-a lui, o recunoști imediat, ceea ce e mare lucru pentru un artist tânăr.

Titlul expoziției – Prezențe în absență – nu prea m-a dat pe spate și mi-a lăsat impresia unui titlu gândit pe fugă, cu 10 minute înainte de deadline. Cât despre expoziție în sine: știu că tratează tema doliului și a dispariției, și am înțeles că are multă încărcătură personală, dar pentru mine nu s-a legat. Poate am intrat cu prea multe așteptări (greșeala nr. 1 când mergi la artă contemporană), poate nu era momentul potrivit, poate nu m-a prins în toane bune. Ceva s-a rupt pentru mine între concept și lucrările selectate, poate nu am suficient context pentru toate elementele de istorie personală folosite…

În orice caz, aștept cu interes să văd următorul proiect al lui Dimitrie, potențialul e acolo, clar!

NON-ART SPACE

La Non Art Space avem un trio artistic proaspăt anunțat (Georgiana Cojocaru – Ruxandra Nițescu – Anca Enache), sub numele de „Camera 36”. Bun nume, ca pe film, 36 de cadre. Ați prins gluma. Din textul curatorial aflăm că acest colectiv se concentrează pe „experiența materială și palpabilă a artei”. Adică, cum să vă zic... da. Cam general. Nu știu dacă există vreun artist care să nu fi fost măcar o dată preocupat de materialitate și alte asemenea, dar trecem peste – poate ne lămurim mai bine la următoarele apariții ale trio-ului în cauză.

Georgiana Cojocaru pornește de la un subiect cât se poate de real: cum evoluezã relația părinților în raport cu munca agricolă și cu mediul rural. O temă ofertantă, cu potențial vizual uriaș, dar care aici pare că se risipește în prea multe direcții. Întâlnim o imagine, o instalație, o serie de obiecte, mult text – dar lipsește acel fir roșu care să lege totul și să ancoreze emoția într-o lucrare clară. Personal, aș fi preferat mai multă imagine și mai puțin text. Nu am nimic împotriva text-art-ului, dar în cazul de față caption-urile păreau că încearcă să-mi spună ce să simt, în loc să-mi permită să intuiresc singură tensiunea, intimitatea sau ruptura. Când lucrezi cu teme din registrul personal, cu traumă, memorie sau fragilitate, forma trebuie să fie suficient de puternică pentru a susține încărcătura emoțională. Altfel, riști să devii doar una dintre multele voci din corul traumei colective. Cum zice și Jerry Saltz în How to Be an Artist: „Just because it’s your story doesn’t mean you’re entitled to an audience. You have to earn that.”

Ruxandra Nițescu ne duce într-o zonă botanică, fitolopatologică, cu un proiect care pare extras dintr-un herbar postapocaliptic. Observ că tema flori-frunze-crengi e destul de prezentă în expozițiile de anul acesta, însă instalația Ruxandrei are coerență, atmosferă și o prezență scenografică clară. Se simte o lume construită, nu doar niște elemente adunate. În proiectul ei, cada din galerie devine parte integrantă a lucrării ,un detaliu pe care l-am apreciat. Totuși, am o mică dilemă legată de această zonă vegetală în artă: câtă natură încape într-o lucrare? Sau, mai exact, când devine un ghiveci de flori o instalație și nu doar un decor? E o graniță destul de fluidă, mai ales când vedem tot mai des crengi, frunze, plante și mușchi în galerii, fără o intenție clar articulată. Îmi pun uneori întrebarea dacă nu cumva apelul la natură devine un shortcut estetic: n-ai imagine, n-ai concept, trântești niște plante uscate și zici că e despre ciclicitate, regenerare, eco-ritual. Și gata, avem lucrare.

Anca Enache lucrează cu mai multe medii – textil, fotografie, metal, polaroid (v-am zis că e la modă) și abordează și ea tema doliului, a efemerității, fragilității & co. Am mixed (media) feelings despre lucrare. Pe de o parte, înțeleg: doliu = intimitate, fragilitate, emoție greu de pus în cuvinte. Și nu vreau să intru în acest spațiu cu bocancii. Pe de altă parte, rămân convinsă că nu orice experiență personală se transformă automat într-un proiect artistic. Prea multe lucrări rămân în zona de confort emoțional, fără să își asume un risc real. Proiectul Ancăi are totuși o sensibilitate vizibilă, dar vizual pare construit din elemente disparate, fără o narațiune clară sau o estetică proprie. I-aș sugera Ancăi să își ia o perioadă de introspecție legat de artă, pentru că această sensibilitate de care dă dovadă, cultivată cu mai multă rigoare și coerență, poate deveni o voce distinctivă în lumea artei. Bonus points pentru construcția cu pernele care funcționează ca suport pentru polaroide – mi-a amintit vag de sculpturile textile ale lui Louise Bourgeois.

GALERIA 2/3

Finally, ajung la after party-ul de la Galeria 2/3. În traseul propus de mine am lăsat acest spațiu la final, nu din lipsă de curiozitate, ci pentru că voiam să închei seara cu un pahar de vin și muzică. Și bine am făcut, fetele s-au ocupat de tot ce ține de atmosferă.

Expozitia “A Feminist Gaze” m-a surprins plăcut prin estetică și prin faptul că a avut multă fotografie — în sensul clasic al cuvântului. Sincer, dacă aș fi văzut această expoziție într-un spațiu independent, fără contextul diplomei, nu m-aș fi gândit nicio clipă că e o expoziție de absolvire. Și o spun ca pe un compliment. Se simte grija, se simte dedicația, se simte că a fost muncită, gândită, lucrată. Mici detalii mi-au dat acest feeling: alegerea unei galerii de fotografie, un vernisaj cool cu DJ, text curatorial compus ca o broșură și the overall vibe.

Alexandra Cojocaru aduce în spațiu o serie de portrete din scena drag/queer bucureșteană, panotate clar, curat, fără artificii sau intervenții. Imaginile vorbesc de la sine: au forță, vulnerabilitate și o sinceritate vizuală greu de mimat. Desigur, discuția despre poziția privilegiată a celor care documentează comunități marginale e mereu validă, dar aici am simțit că Alexandra a evitat capcana cancan-ului şi a exoticizarii excesive reușind o reprezentare queer empatică și etică.

Este, de altfel, prima tentativă mai amplă și cu adevărat serioasă de documentare (cel puțin din ce ştiu eu) a acestei scene pe care o văd într-un context de diplomă, și printre puținele care nu abordeaza zona de traumă personală. Abordarea poate părea, pe alocuri, un pic prea glossy, cu un aer de editorial Elle, dar nu m-a deranjat, din contrã. Am simțit nevoia de niște imagine pură, fără intervenții, fără explicații în exces.

Teodora Rotaru, cu Nexus, ne introduce într-un cult personal, undeva între video art și intervenții pe polaroid (v-am zis că polaroidul e peste tot anul ăsta). Aici am simțit o asumare curajoasă și o abordare ritualică a autoportretului care chiar m-a cucerit. Cred că, pe partea de polaroid, acesta e proiectul meu preferat. It’s giving Ana Mendieta vibes, nu știu dacă a fost o sursă de inspirație, dar am simțit acest ecou încă de la intrare. Aș fi vrut totuși ceva mai mult: poate imagini mai mari, sau mai multe simboluri care să mă ancoreze în universul construit. Pe alocuri, filmul s-a rupt un pic pentru mine. Am apreciat însă enorm biblia-grimoire. Nivelul de atenție și răbdarea cu care a fost realizată trădează o dedicare reală pentru artă, lucru pe care îl apreciez profund. Mă bucur să văd un proiect cu rădăcini feministe care propune o narațiune alternativă şi o celebrare a cultelor matriarhale de-a lungul istoriei.

Ioana Jantea ne plimbă prin lumea nopții, a excesului, a haosului senzual cu - In flagrante delicto - Arhiva unui corp nocturn. (Nota 700 pentru titlu, by far preferatul meu). Mi-a plăcut vibe-ul general al spațiului și imaginile care reflectau lumina într-un mod hipnotic, cu acel aer de “private party” din colțul ei. However, nu am înțeles foarte bine selecția imaginilor și de ce unele au fost agățate, iar altele lăsate neglijent lângă aparatul foto expus pe piedestal. De ce imaginea cu clovnul? De ce textul “I love you”? Se simțea ușor prea safe. Aș fi vrut mai mult rawness, mai multă intimitate, oameni, betie, exces, adică tocmai lucrurile pe care le promite titlul.

Multe bonus points pentru faptul că au lucrat cu o curatoare (Dumitrița Moroșanu).
Textul scris de ea a fost, de departe, cel mai bun citit în toată această perioadă. Deși puțin pompos pe alocuri, nu a sunat generic, ca majoritatea vrãjelilor pe care le întâlnești la vernisaje. A fost ca o poveste care a contextualizat perfect lucrările și mi-a răspuns la întrebările pe care mi le-am pus în fața proiectelor.

Și, dacă tot vorbim de texte curatoriale: într-o lume în care AI-ul poate genera în trei secunde metri pătrați de paragrafe care sună bine, dar nu spun nimic, nu faceți și voi la fel. Nu fiți generatoare/generatori de text. Vreau să citesc povești, nu formule. Narativ, nu abstract. Să mai renunțăm, zic, la jargonul standardizat, la frazele reciclate și la explicațiile care par extrase dintr-un manual de referințe și clișee versiunea UAP. Hai să riscăm. Măcar în scris.

În loc de “Gossip Gallerina întreabă”

Mă plimb prin lumea artei de ceva vreme. Am trecut și eu, cândva, prin facultate și recunosc ușor lipsurile sistemului: lipsa de ghidaj real, feedback-ul vag sau inexistent, lehamitea unor profesori, acel aer prăfuit, moștenit dintr-un trecut care încă apasă. Un trecut care pare că refuză să moară.

Într-un loc unde ar trebui să înveți să-ți asumi riscuri, să greșești cu bucurie, să explorezi forme și idei noi, mulți ajung doar să bifeze. Să își caute locul într-un pătrățel desenat tot de sistem. Dacă ați ajuns cu lectura până aici, vă sugerez să nu ascultați pe nimeni. Sau, nu chiar. Ascultați cu o ureche, dar rămâneți fideli acelui ceva care vă mișcă, vă arde, vă face să lucrați până noaptea. Arta nu este despre aprobare. Nici despre nota de la profi. Este despre instinct, despre dorință, despre a rămâne viu când totul în jur cere conformare.

Poate că nici de mine n-ar trebui să ascultați. Ce știu eu? Sunt o voce anonimă de pe internet. Dar știu cât curaj îți trebuie să insiști, să mai faci o lucrare, să creezi în ciuda tuturor. Asta, da, este un act de rezistență.

Așa că, în ciuda tuturor observațiilor mele – unele mai usturătoare, altele doar sarcastice – să știți că vă respect enorm. Curajul vostru, sinceritatea, fragilitatea expusă. Sper ca peste ani să vă revăd numele în marile galerii ale lumii și să-mi amintesc că am fost acolo și v-am văzut la începutul drumului.

Offf, dar gata cu lacrimogenele şi clişeele. Acestea fiind zise, aștept contestațiile pe adresa redacției: gossipgalerina@gmail.com sau în căsuța poștală de pe Instagram.

Yours truly,
Gossip Gallerina 💅🏻✨

P.S. Știu că au fost și expozițiile de la pictură, sculptură, grafică și modă. Din păcate le-am admirat doar pe Instagram, fiindu-mi imposibil să ajung peste tot. Promit că mă voi revanșa cât de curând.

Să știți că, sincer, m-am bucurat când a poposit și pe plaiurile noastre mioritice un târg de artă adevărat. Mi-am zis: uite, mă, că se face și la noi! În sfârșit, pișcotăreală organizată, nu așa haotică, pe bordura din fața galeriei. RAD există deja de 3 ani, am bifat fiecare ediție și pot să mă bucur să văd că it’s getting bigger and better.

Am avut onoarea, bineînțeles, să particip la VIP Preview. Pentru că, așa cum v-am obișnuit, cronicara voastră preferată se infiltrează la toate evenimentele care contează. Totul pentru voi, dragii mei. Ei bine, VIP Preview-ul a fost ca și cum aș fi participat la 20 de vernisaje simultan, dar cu oameni bogați. Fețe noi, fețe vechi: colecționari, galeriști, dar și poșete Chanel, tocuri Louboutin, bijuterii, opulență. La finalul zilei, n-am scăpat de aerul acela de pișcotăreală – doar că acum, cu un rebranding pe eleganță. Toată lumea părea într-o frenezie continuă: galeriștii puși la patru ace își frecau palmele, custozii alergau ca albinuțele cu badge-ul de gât, artiștii erau pe poziții, gata să dea pe spate colecționarii, iar vizitatorii de rând sperau să mai prindă o sacoșă și, poate-poate, un pahar de vin pe terasă. So this is an art event but why do I feel like I am at a corporate party?

Ce am observat în ultima vreme – și a cam început să mă enerveze – este faptul că arta pare că nu mai poate exista de una singură. Trebuie învelită frumos în tururi ghidate, evenimente satelit, private parties, talk-uri, cocktailuri și networking. Seamănă tot mai mult cu un feed de Instagram: consumi, pui pe story, treci mai departe. Grăbește-te, în 30 de minute începe petrecerea privată la care trebuie să fii văzut.

Ediția de anul acesta mi-a creat cea mai mare FOMO din ultima vreme pentru ca a avut multe talk-uri, evenimente conexe, petreceri şi deschideri. Asta e bine şi rau simultan. Sigur, creşte accesul publicului la arta, mai afli cateva secrete din backstage, dar la finalul zilei se simte ca un maraton fara sfarşit, plin de presiunea de a nu rata ceva crucial.

În aceastã alergatura catre urmatorul eveniment sau talk, arta devine decor. Devine marfă. Devine doar o marfă. Galeriștii coboară din turnul lor de fildeș ca să-i curteze pe colecționari, să-i convingă că artiștii de la taraba lor merită investiția. Colecționarii se uită circumspect la lucrări, cer detalii, discută filozofie și economie, dau din mâini și râd zgomotos. Tot acest dans, în care artistul devine și el decor, alături de lucrare, se joacă pe mulți bani – pe așteptări, pe promisiuni, pe poziționare.

Răspunsul ar fi, desigur, că trebuie să popularizăm arta, dom’le – să nu mai cumpere lumea tablouri de la IKEA, să vadă că se poate și altfel. Cinstit vorbind, târgurile de artă chiar reușesc, uneori, să aduca lumina asupra procesului artistic și să aducă publicul mai aproape de artist, de lucrare, de intenție. Dar, în același timp, ele pot adânci prăpastia dintre „inițiați” și restul lumii – prin prețuri inaccesibile, jargon de specialitate și o atmosferă care îți amintește, subtil, că arta nu este pentru toți.

În cele câteva zile cât am patrulat printre culoarele și standurile galeriilor, mi-am dat seama că aș fi fost gata-gata să cheltuiesc sume nesimțite de bani doar ca să simt, pentru o clipă, gustul exclusivității. Să mă copleșească și pe mine galeriștii cu laude și mulțumiri, să-mi spună că am un ochi antrenat și gust impecabil. Târgurile de artă nu vând doar lucrări. Vând senzația de a fi ales, special, demn de admirație. Exploatează perfect ego-ul colecționarului cu buzunarele pline și nevoia noastră profund umană de a ne simți importanți. Ceea ce mă întristează profund e felul în care se diluează, aproape se pierde, esența lucrării. În avalanșa de cocktailuri, evenimente și small talk despre „piață”, despre „a merge bine” sau „a nu se vinde”, dispare treptat forma. Lucrarea se cojește. Devine un simplu pretext. Un pretext ca oamenii cu bani să se întâlnească, să se prefacă că au gusturi bune, să fie și mai elitisți decât erau deja și să se uite de sus unii la alții. Un pretext să organizăm bâlciuri, lansări, petreceri și alte întruniri lipsite de orice însemnătate reală. Un pretex sã stãm la bârfã.

Dar hai să nu fim ipocriți: trebuie și artiștii să mănânce. Să trăiască. Să plătească chirii și materiale și viață. Bine, să mănânce ce le rămâne după ce galeria își ia comisionul, după ce se plătesc standurile, transporturile, taxele și, desigur, toate cheltuielile de reprezentare. Problema e că, în lumea artei contemporane, artiștii sigur nu se vor îngrășa. Apoi trebuie și galeriștii să mănânce. Și tot așa. Contextul lumii artistice actuale nu pare făcut ca artistul să prospere. Este făcut ca el să reziste. Să se alinieze. Să livreze. Și dacă poate, din când în când, să facă și un pic de artă printre toate astea, cu atât mai bine. It’s a jungle out there.

Și totuși, într-un mod profund paradoxal, artistul – cel care produce efectiv lucrarea, adică motivul pentru care există întregul circ expozițional – ajunge ultima verigă. Când se împarte tortul, el prinde firimiturile. Într-un sistem în care galeriile fac PR, colecționarii fac networking, iar curatorii își fac vânt unii altora, artistul rămâne cu mâna întinsă. Mulți pornesc cu lucrări pe carton (să zicem) într-o sărăcie romanticizată retroactiv, iar dacă au norocul să “bubuie” – whatever that means în acest ecosistem aleatoriu – lucrările lor ajung să valoreze mii. Dar între cartonul acela și prețul de licitație este un drum lung, făcut din relații, noroc, trending topics și, să fim serioși, bani spălați. Pentru că, în fond, ce e mai discret decât să ascunzi niște capital într-o lucrare cu titlul “Untitled”???

Dar gata cu fatalismul și cu dramatismul, că în ciuda criticilor mele la adresa statului paralel al artei, a fost pe alocuri chiar drăguț la RAD. Am zis eu că s-a simțit cât 20 de vernisaje într-unul, însă unde oare mai avem ocazia să vedem atâtea galerii și lucrări, să vorbim cu artiștii și să-i tragem de limbă despre ce-au vrut (sau nu) să spună prin lucrările lor și să ne împrietenim cu curatori? Apusul văzut de pe terasa de la CARO este neprețuit, afterparty-urile sunt pline de viață și, deși a plouat (rău), pare că totul e bine când se termină cu bine.

Una peste alta, RAD a fost o plimbare plăcută printre lucrări cu potențial, oameni bine îmbrăcați și conversații despre investiții „emoționale”. Am făcut o mică selecție de lucrări pe care chiar le-aș fi cumpărat, lucrări care m-au vrăjit și pe care deja le vizualizam în sufrageria cu pereți mari și parchet din lemn. Mi-a plăcut să văd destul de mulți artiști tineri la acest târg — artiști pe care îi urmăresc de ceva timp și care sper să make it. Mi-aș fi dorit, poate, mai multă varietate de medii; accentul s-a pus, previzibil, pe pictură și sculptură. Dar înțeleg — la finalul zilei, trebuie să existe un echilibru între lucrările expuse, iar unele trebuie să fie, inevitabil, mai vandabile decât altele.

Gossip Gallerina întreabă: Cum scoatem arta din acest circuit corporate și îi redăm esența, fără ca artistul să plătească prețul? Mai poate arta exista fără ierarhii, fără experiențe, social media și fără sponsori care dictează atmosfera?

Până la următoarea pișcotăreală cinstită, aștept părerile și gândurile voastre pe adresa redacției: gossipgallerina@gmail.com

Pupici cu sclipici,

Gossip Gallerina ✨💖

Mihai Plãticã - Horizont 3, 2024 la Galeria GAEP

Andrei Tudoran - Always be a poet, 2025 la Galeria Sandwich

Nicu Ilfoveanu

Mircea Suciu - Colour Palette on America, 2022 la Galeria /SAC

Ileana Paşcalu la galeria Suprainfinit

Luca Florian - Cabin on mountain Baiului, 2024 la galeria Zina

Gheorghe Ilea la Galeria Plan B

Ana Avram la Galeria Lutnița

First stop – Galeria 2/3

Cristina Garabețanu, curatoriată de Călina Coman, cu expoziția “Măsura flexibilă a tuturor posibilităților”. Ok, ok, cool name. Vedeți voi, o să vă fac o mărturisire. M-am dus spre galerie cu speranța sinceră că o să văd și altceva decât pozele și instalațiile cu fațade de clădiri și șantiere care au fost expuse în ultima lună. Și nu am fost dezamăgită.

Expoziția „respectă”, să zicem, trendul actual în fotografia contemporană: doar imaginea pare că nu mai este suficientă, trebuie neapărat să vină la pachet cu artificii, intervenții, rame-structuri, construcții. Chestie care, de multe ori, mă enervează – dar din fericire, nu și azi. În linii mari, expoziția constă în niște imagini cu oameni pe plajă, câteva peisaje și niște clădiri, toate încadrate într-un sistem de linii și rame pe care, dacă le-ai decupa și asambla, ar da o cutie. Smart-ish. Arhitectural. Simetric. Frumos. Motivatia artistica este o cautare a originilor, prin intermediul acestei expoziții care pare construita ca un traseu sau arbore genealogic. La propriu, este un traseu desenat pe pereți.

O să vă citez din textul curatorial – lung ca o zi de post și cam hiper-explicativ. Mai lăsați-ne și nouă, vizitatorilor de rând, un pic de mister, please.

“Privită ca structură simbolică a unui teritoriu fertil din care un lucru poate lua formă, cutia deconstruită, dezasamblată – funcționează ca spațiu liminal, situat între vizibil și invizibil, un spațiu al ipotezelor care păstrează o unitate elastică a potențialităților.”

Ok, am rămas fără aer. Bun, deci în traducere avem o pisică a lui Schrödinger rebranduită pentru galerie: cutia e închisă, deschisă, imaginară și potențială în același timp. Există și nu există, e cutia cuantică. Got it.

Nu mă lungesc, vă zic sincer ce am pe suflet – oare cât vom mai apela la artificii de panotaj și de prezentare, fie ele mișto și interesante sau patetice și improvizate, pentru a da greutate imaginilor? Lucrarea este doar imaginea sau toată contrucția? Care este mai importantă? Dar să nu fiu cinică până la capăt – construcția chiar mi-au plăcut aici. Tonul arhitectural al lucrărilor este coerent, ramele sunt atent gândite și executate (sau cel puțin așa par). Singura scăpare, din punctul meu de vedere, a fost instalația din spate cu camuflaj, unde m-am simțit ca într-un lobby de teren de airsoft și nu am înțeles (poate trebuia să citesc tot textul) legătura cu restul expoziției. Dar trec peste, pentru că restul a fost bine – chiar neașteptat de bine.

Și nu în ultimul rând: să nu uităm că expoziția a fost finanțată de AFCN-ul nostru cel de toate zilele. Slavă lor, că altfel cum am mai avea noi vernisaje și chestii culturale frumoase?

Next up – Non Art Space

Am zis că nu trăncăn mult azi, dar uite că sufăr de defectul major de a-mi plăcea să mă aud vorbind – sau, în cazul de față, să mă văd scriind. După 2/3, m-am îndreptat încetișor spre Non Art Space, unde m-am dus chiar entuziasmată, pentru că data trecută știu că m-am simțit ca într-un univers paralel acolo.

Non Art Space este, practic, un apartament transformat în galerie – și nimeni nu încearcă să ascundă asta. Veți găsi lucrări în hol, în baie, în camere. Stați cu ochii în patru, că nu știi de unde sare arta! Buuuun. În apartamentul-galerie am dat peste proiectul “In Search of the Whale-Rabbit”, o colaborare între Naiana Vatavu și Albert Kaan. Cei doi explorează o lume imaginară printr-un alter ego comun. Foarte frumos și interesant – ne place!

Expoziția s-a simțit fresh, inovativă, neașteptată. Panotarea era literalmente all over the place: pe tavan, pe podea, în baie, ÎN CADA! Da, ați auzit bine, doamnelor și domnilor – transmitem în exclusivitate din galerie unde avem o lucrare în cada plină cu apă. Andreea, preia legătura!

Mi-a plăcut super mult cum artiștii și curatorii s-au jucat cu spațiul și l-au transformat într-un labirint surprinzător la fiecare pas. This is how contemporary art should feel like. Playful and less serious. Dimensiunea performativă a lucrărilor a funcționat foarte bine în acest spațiu neconvențional, și tot ce pot să spun este că abia aștept să văd ce surprize ne mai așteaptă aici.

Final stop – Kulterra

Saga continuă. Am ajuns la Kulterra unde era mare petrecere, mare bairam hip-hop, cu muzică live, multă lume, after party – tot ce ți-ai putea dori de la un vernisaj. M-am dus cu așteptări negative, adică eram sigură că mă voi enerva și mă pregăteam să critic mai dur lucrările. Motivul? Din reclama făcută expoziției pe social media nu se înțelege clar despre ce este vorba, am crezut până să ajung acolo că va fi o expoziție cu video. Vedeți? Așa pățesc dacă nu citesc textul. Știu că la Kulterra, în general, se merge pe o abordare ceva mai comercială – nu cred că am văzut până acum lucrări controversate sau foarte edgy pe la ei. Poate nu m-am uitat suficient de bine. Anyway... această expoziție m-a surprins.

“Breakin’ Images”, semnată de fotograful Cătălin Mihociu, aka Soto, și curatoriată de Raluca Ilaria Demetrescu. Și nu, nu e doar despre fotografie. Expoziția dansează între medii – de la grafică, obiect textil, ceramică, graffiti, până la pictură – totul mixat în ritm de hip-hop. Fix ce ziceam la început: pare că fotografia a încetat să mai existe ca mediu de sine stătător. Ceea ce, după caz, poate duce la rezultate interesante sau la kitsch. În cazul de față, trebuie să recunosc că overall mi-au plăcut intervențiile pe fotografii și m-au surprins colaborările între artiști.

Din păcate, am uitat să fac poze aici, așa că vă uitați și voi pe net sau, și mai bine, mergeți direct să vizitați – expoziția e fresh și mișto, iar dacă n-ați fost la vernisaj, asta e: ați ratat party & free drinks.

Au mai fost vernisaje la Sector 1 și la Strata Modul, unde nu am reușit să ajung, pentru că ambele sunt poziționate la dracu’ cu cărți. Dar vă recomand să mergeți să vedeți expozițiile – și probabil o să le vizitez și eu, că arătau promițător pe story-uri. Așa s-a ajuns: să vizitez expozițiile direct pe story.

În loc de concluzie, Gossip Gallerina întreabă:

Când devine intervenția artistică un pretext care maschează o imagine mediocră?

Mai poate fotografia să stea singură, pe picioarele ei, fără rame spectaculoase, instalații, intervenții și texte pompoase?

Când devine o fotografie intervenită kitsch – și când devine artă?

Până ne lămurim, ne vedem în galerii. Cu ochii pe voi și paharul de prosecco în mână.

Pupici cu sclipici, 💖

Gossip Gallerina ✨✨✨

Astăzi vă las un text într-o notă pozitivă, pentru că Paște & lumină & etc. Vreau să vă povestesc despre o expoziție care reușește să vorbească despre evenimente actuale fără să facă circ și clownery. (Dar nu vă panicați, rămânem tot în Malmaison – stau aproape de dramă.)

La /SAC Malmaison, am bifat joi vernisajul expoziției “Notes from Underground” curatoriată de Alex Radu & Charles Moore ne invită să coborâm în miezul revoluției, fie aceasta subtilă, insidioasă sau in your face. Avem fotografie, pictură, instalație, video, sculptură, artă textilă… de toate pentru toți – varietate, dar fără să fie obositoare. Numeroși artiști sunt reuniți într-un cadru în care fiecare își poate alege revoluția. You can choose your battle.

Spoiler alert: poți fi critic, conștient de context și profund angajat politic fără să-ți dai pantalonii jos și să-ți urci penisul pe simeze. Shocking, I know.

Expoziția are un vibe serios și concentrat, dar fără să cadă în păcatul solemnului plictisitor. E un labirint intens, uneori un pic copleșitor (nu glumesc, mi-am pierdut un pic direcția – și mințile – între două instalații), dar tind să cred că exact asta au urmărit curatorii: să ne simțim puțin derutați, un pic prea mici pentru haosul în care ne scăldăm zilnic.

Mi-a plăcut paralela de fotografii între două evenimente grevate de proteste (1992 vs. 2024) – dovadă că istoria se repetă și se repetă, iar dacă nu suntem atenți, rămânem blocați în bucla ei.

Federico Solmi - The magnificent manipulator Donald Trump (2024)

Suzana Dan - I wish I had a wish (2008)

Angela Ellsworth - In memory of our sisters (Jane I) (2023)

Extras din scurt metrajul realizat de Agnieszka Polska - Ask the siren (2017)

Trinkova - No fashion in fascism (2024)

Ioana Maria Sisea - Stripper (2024)

Povestea curatorilor este totuşi puțin underwhelming. Dragă jurnalule, e ca o scrisoare de dragoste către ideea că arta poate salva lumea. Frumos, utopic, și mie îmi place să cred asta, dar… arta ca antidot la manipulare? Sună bine la o masă rotundă cu prosecco, dar în realitate, cei care ar avea nevoie de „vaccin” nici nu știu că galeriile de artă există. Poate ar trebui să ne gândim să ieșim puțin din bulă și să mergem out there, în lumea largă.

Totuși, Notes from Underground reușește să creeze impresia de expoziție muncită, coerentă și cu intenție sinceră. Vedeți? V-am zis ca pot sa fiu şi nice.

✨ Gossip Gallerina întreabă: Poate arta să ne vindece anxietățile sociale sau ne mințim frumos între două vernisaje? Cum ar arăta o democrație imaginată de curatori? Și ce ne spune o expoziție ca asta despre lumea artistică locală, când nu e ocupată cu autoscandalizare?

P.S. Meanwhile, la vecinii de palier, la H’art, unde stă mândră în continuare expoziția lui Tara, Dan Popescu ține tururi ghidate și făce ce știe mai bine: să ne explice iar și iar, în direct și în reluare, ce trebuie să înțelegem noi din expoziția profund discutată și supercontroversată. Legenda spune că e încă la galerie, explicând. Spre disperarea paznicilor.

Revin cu bârfe, pupici și dileme existențiale în ediția următoare. Până atunci, dragii mei, mergeți și vedeți expoziția. Când, unde? În caz ca ați citit în diagonala…

NOTES FROM UNDERGROUND

/SAC @ MALMAISON,

17.04 - 25.05.2025

Pupici și glitter intelectual 💅🏻

💖 Gossip Gallerina 💖

Sper din suflet să fie prima și ultima oară când întârzii la petrecere, dar cel mai recent scandal din lumea artei mi-a pus nervii (și tastele) pe jar.

În cazul în care ați fost ocupați zilele astea cu lucruri plictisitoare precum viața voastră personală, ați ratat poate cel mai recent scandal din lumea artei contemporane românești. La Galeria H’Art din spațiul Malmaison, artistul Tara (von Neudorf) a vernisat expoziția „Istoria la pula goală” — un amestec exploziv de simboluri controversate, svastici, steaua lui David și penisuri (multe penisuri), toate panotate în stilul „vreau să șochez, dar și să fiu înțeles? dar totuşi să fiu cool”.

Criticii au reacționat rapid, Institutul Elie Wiesel a denunțat demersul, comunitatea Malmaison s-a delimitat, iar curatorul Dan Popescu a intrat într-un maraton de postări explicative pe Facebook, ca să ne lămurească ce-a vrut să spună autorul.

Se naște o întrebare evidentă: cât din această „anarhie artistică” e subversiune reală și cât e doar marketing obosit?

💥 Istorie, la... știți voi ce și unde.
cu Sorin Tara și Dan Popescu în rolurile principale

Anarhie? Clickbait? Artă? Vandalism?
Cred că, în punctul ăsta, sunt toate și nimic în același timp. Nici nu mai vreau să vorbesc despre svastici — tot internetul a avut deja grijă de asta.
Într-un spațiu panotat din podea până-n tavan cu penisuri și simboluri dintre cele mai problematice, oamenii privesc confuzi — la artă și la Tara, care vorbește în dodii la vernisaj.
Citez din artist: „Bă, Dane, ce bou ești!” Am încheiat citatul.

Și am mai auzit ceva despre anarhie și tricksteri... Really? Voi chiar mai credeți în anarhie? Have you watched the news lately?
Poate prin anii 2000, când un simbol pe un zid părea un act de sfidare. Dar azi? Anarhia se face în afara instituțiilor, nu la căldurică, cu un pahar de vin într-o galerie, sub un text curatorial pretențios. Ah, și se cheamă bufon, nu trickster. Let’s not flatter ourselves.

🍆 It’s a boy’s world

Vai, ce-am obosit.
Obosită să văd desene cu penisuri & co scoase la înaintare drept „act artistic radical”. S-a trecut de la mâzgălitul pe ultima bancă, la mâzgălitul în galerii.
Boys, maybe — just maybe — dacă ați putea, pentru două secunde, să nu mai fiți obsedați de magia propriei erecții (și de tragedia dispariției ei), am trăi într-o lume cu cel puțin 200 de ani lumină în viitor.

Și acum, doamnelor și domnilor, transmitem în direct de pe Facebook-ul curatorului nostru cel de toate zilele, Dan Popescu – unde, într-un serial mai lung decât Tânăr și neliniștit, ni se explică pe episoade „ce-a vrut să spună artistul”.

This is proper damage control. Not.
Știți cum e vorba aia… cine se scuză, se acuză? Ei bine, trageți voi concluziile.

💅🏻 Gossip Gallerina întreabă:
Dacă o expoziție are nevoie de un eseu pe zi ca să nu fie înțeleasă greșit, poate – just maybe – problema nu e publicul, ci expoziția?
Mai există anarhie prin artă în 2025?
Vor înceta vreodată bărbații să se împăuneze în orice mod posibil doar pentru a primi atenție?
Aștept cu interes (not really) răspunsurile și părerile voastre pe adresa redacției: gossip.gallerina@gmail.com

Concluzia?
Men would rather do anything but go to therapy. Jur.

Pupici cu sclipici ✨,
Gossip Gallerina ❤️