Le urlă în cuvinte stâlcite și plânge cu lacrimi ce i se scurg până-n barbă, ca apa care i se scurge până-n coate când se spală pe mâini.

Cum faci luna să iasă înapoi din nori?

Cum pui pufii de la păpădie la loc după ce i-a zburat vântul?

Cum îi lipești la loc în nară un muc verde de care habar n-aveai că s-a atașat atât de tare?

N-ai cum. Am avut câteva încercări de a repara realitatea și am eșuat catastrofal.

Să luăm ca exemplu problema păpădie. I-am oferit bucuroasă una rotundă și pufoasă. Știa deja principiul păpădiei. Sufli, zboară pufii și ai terminat povestea. Doar că imediat după ce a suflat, și-a dat seama că ar fi vrut ca povestea să fie mai lungă. De la bucurie a trecut într-o milisecundă direct la dramă, fix ca măștile din simbolul ăla pe care-l vizualizezi când te gândești la teatru. Fiecare explicație logică pe care i-o dădeam îi ridica volumul plânsului cu încă un nivel.

“Theo, n-avem cum să le lipim la loc.“ Plâns mai tare.

“Dacă nu vrei să zboare, data viitoare nu mai sufla.“ Plâns și mai tare, cu lacrimi și mai mari.

“Găsim alta, îți promit.“ Plâns dat la maximum cu tăvălit pe jos.

Mă uitam disperată în jur după încă o păpădie și, ca prin minune, a mai apărut una. Am rupt-o, i-am oferit-o. A făcut o pauză scurtă cât să-mi spună nemulțumit că nu e la fel, apoi în timp ce mi-a întins-o înapoi nervos, jumătate din pufi au zburat iar și, ca și cum și-a adus aminte de ce plângea, s-a pus din nou pe urlat, de data asta cu și mai mult patos.

Așa că tac. Îl țin în brațe (când mă lasă) și așteptăm împreună să fie mai bine. Iar în timpul ăsta se întâmplă două lucruri extraordinare.

1. Reușesc să stau acolo pironită, cu toate că-n realitate îmi vine să fug în cerc urlând de disperare.

2. Învăț.

De când mă știu mi-am consumat energia aiurea căutând anxioasă și nerăbdătoare soluții anti-supărare. În loc să-mi trăiesc durerile ca parte din poveste, am încercat mereu să le grăbesc ca pe un musafir care nu se mai dă plecat din vizita pe care ți-o face într-o seară din timpul săptămânii. Dar bag de seamă, iată, că unele probleme trebuie trăite cu totul, până la capăt, ca să dispară. Că tristețea și supărarea sunt doar perioade de tranziție spre altceva. Nu știu exact dacă spre ceva mai bun, dar cu siguranță ceva nou pe care merită să te concentrezi atât de bine, încât, fără să te prinzi, îți vezi mai departe de tine.

Și ca să nu filozofez aici în cuvinte mari, ca și cum chiar am reușit să găsesc drumul spre înțelepciunea supremă, o să încerc să fiu mai clară printr-o alegorie pe care mi-am ridicat-o singură la fileu.

Viața mea fără copil e fix păpădia lui Theo.

Am avut-o, m-am bucurat de ea din plin și apoi a zburat. La revedere.

S-a născut el și eu, așa cum mă știam, am dispărut subit. Când m-am prins că nu mai sunt și nici nu mai pot fi adusă înapoi, a început o perioadă ce s-a simțit ca un doliu. Țin minte ce eliberare am trăit când am auzit-o pe Keira Knightley folosind exact cuvântul ăsta “doliu“ când povestea într-un episod din podcastul Happy Mum de senzația pe care a trăit-o în primii ei ani de motherhood.

Până s-o aud, îmi era frică și rușine să-l lipesc lângă partea asta din viață despre care, învățată să văd lucrurile în alb și negru, credeam că ar trebui să fie cea mai minunată ever. Dar când au fost oare cele mai minunate părți din viață doar minunate?

La fel ca în cazul tantrumului lui fi-miu, fugeam de ce simțeam cu tot ce aveam la-ndemână.

La început, am încercat să lipesc la loc părți din ce eram la varianta mea nouă, obosită, care învățase peste noapte cum să amâne să meargă la baie cu orele și cum să trăiască cu 3 ore de somn pe noapte. Nu funcționa și mă adânceam mai tare în durere.

Apoi am încercat să mă conving cu explicații logice și rațiune că asta e viața pe care mi-am dorit-o, pe care am plănuit-o de atâta vreme, că ar trebui să mulțumesc universului că exist în varianta asta. Nu-mi ieșea.

Când în sfârșit am început să am spațiu să respir și m-am întors la ce obișnuiam să fac cu timpul meu liber, am picat în lumea din afara casei ca o piesă de Tetris căreia nu-i găsești locul potrivit și nu face decât să încurce. Nimic nu mai era la fel pentru că eu nu mai eram la fel.

Așa că m-am oprit și m-am lăsat, așa cum m-a învățat Theo, cu totul într-un tantrum interior, până a trecut. Mi-am plâns de milă până când dorul pentru ce eram s-a transformat în bucurie pentru varianta mea de atunci. Mi-am dat voie să plâng pentru viața de dinainte, fără să mă simt vinovată, și ce se simțea ca un doliu pentru ceva ce nu mai sunt s-a transformat în curiozitate pentru cine am devenit.

Cine am devenit? Habar n-am. Dar mă surprind în fiecare zi trăind o viață plictistoare și plăcută de care pe cât de mult mă bucur, pe atât de puțin îmi vine s-o pun în cuvinte. Și totuși, pentru că nu există zi în care să nu mă gândesc că n-am mai scris de mult aici, plănuiam să mă întorc în forță și să vă povestesc despre cât de absurde sunt tantrumurile unui copil de trei ani, doar că m-am împiedicat în emoții și am ajuns să scriu despre tantrumul vieții mele.

Și dacă tot am făcut-o, sper să fie ca o încurajare pentru oricine nu-și dă voie să fie teribil de trist, în cele mai fericite momente din viață. Se poate și nu-i greșit să le trăim pe ambele în același timp. Pentru că și oamenii mari au voie să aibă tantrumuri absurde în momente nepotrivite.

Subscribe now

Toate bune, bune de tot,

Alice

Apa e una dintre puținele forțe care-i pot ține atenția într-un singur loc pentru multă vreme. Așa că las garda jos și mă uit fascinată la corpul lui mic, mereu un pic mai mare decât la ultima baie. Căzusem pe gânduri de la atâta iubire și oboseală, când, deodată, îi văd palmele împreunate cum vin spre mine, ca și cum ar ține o mică perlă găsită pe fundul căzii și ar arde de nerăbdare s-o arate cuiva. Mă ridic de pe gândurile pe care căzusem, focalizez pe copil și-l văd cum îmi spune senin:

„Mama? Caca?”

Mă uit în palmele lui — nu văd niciun caca. Arunc un ochi și în cadă — nici acolo nu văd s-o fi dat-o. Așa că-l întreb curioasă ce vrea să spună. Apoi el, la fel de tacticos, se preface că adună în palme un caca plutitor din apă și îmi oferă din nou acest cadou imaginar, de data asta cu un zâmbet nou, complice și enervant de glumeț.

„Caca?”

Intru în jocul lui, un pic încurcată, și îi răspund politicos: „Nu, mulțumesc.” Dar el insistă și, cu cât îmi oferă mai mult caca, cu atât râsul lui e din ce în ce mai enervant, iar egoul meu din ce în ce mai terfelit. Încerc să-mi controlez emoțiile, dar nu-i deloc ușor. Mă întreb de ce sunt atât de ofticată și îmi dau seama că am intrat deja împreună într-o nouă etapă — una în care trebuie să învăț ceva ce, aparent, n-am învățat până la 37 de ani: să mi-o iau cu grație.

Subscribe now

La cei 2 ani și 4 luni ai lui, deține doar câteva zeci de cuvinte pe care le tot combină și repetă până îi iese ceva ce, cu siguranță, putem numi comunicare. Zic „cu siguranță” pentru că reușește fie să obțină ce vrea, fie să te umple cu totul de iubire, fie să te enerveze sau să te umilească așa cum n-a mai făcut-o nimeni, probabil, din liceu.

Cine mă cunoaște știe foarte bine că am dinții strâmbi. Atât de strâmbi încât să se facă glume proaste pe tema asta. Glume pe care le-am purtat cu mine prin viață ca pe o pată pe care n-o mai poți scoate de pe o haină care-ți place foarte mult. Oamenii mi-au tot spus că ăsta e farmecul meu și, până la urmă, am prins curaj să mă plac așa cum s-a nimerit să fiu. Doar că, după ani de zile în care am trăit într-o lume în care nimeni nu și-a mai permis să spună ceva rău despre zâmbetul meu, s-a trezit fiu-miu să-mi zdruncine din nou încrederea cu cea mai cute replică.

Într-un moment în care amândoi eram pe punctul de a exploda de drag, mi-a luat fața în palmele lui mici, ne-am privit și ne-am zâmbit. Ochii lui s-au mutat apoi pe dinții mei și, cu o claritate picată din lună, mi-a spus:

„Mama crocodil.”

Într-o altă zi plină, alergam ca un cal dintr-un loc în altul, răvășită și fără chef. Era una dintre zilele alea în care iar amânasem spălatul pe cap. În plus, de fiecare dată când duceam mâna la barbă, gândindu-mă la cum să le rezolv pe toate în atât de scurt timp, îmi aminteam că am uitat iar și să-mi smulg firele enervante de păr din barbă. Dar când am ajuns acasă, n-am mai avut nicio șansă să omit asta, pentru că scumpul de Theo, la un moment dat, s-a oprit subit din joaca lui cu trenul, a venit spre mine, m-a privit cu atenție și, cu degetul arătător, mi-a atins ușor firele din barbă. Fără nicio reacție, s-a întors la trenuleț și m-a lăsat acolo, în durerea mea, mai self-conscious ca niciodată.

De la copii primești nu doar palme ca cele de mai sus, ci și palme pe bune. E ceva comun. Uneori au atâta energie că le dă pe afară printr-un gest agresiv ca ăsta, pe care, ca părinte, trebuie să înveți să-l primești cu răbdare și cu o strategie prin care să-i explici fără nervi cum ar putea să-și redirecționeze într-un mod mai puțin exasperant iubirea, furia, frustrarea, entuziasmul sau ce vor ei să-ți transmită. Pe scurt, să n-o iei personal când vine și te lovește din senin ca un bully plictisit care nu mai știe cum să se amuze.

Ei bine, o astfel de palmă am primit eu în văzul lumii care se întorcea obosită cu tramvaiul spre casă. Era seară, eram ruptă, dar mai râcâiam un pic de energie de pe fundul oalei ca să-l țin amuzat pe copil, să nu cumva să urle în urechile tuturor. Nu mai știu exact ce făceam, dar făceam foarte bine. Ne conectasem. Râdeam, făceam faze cute. Simțeam cum se uită lumea la noi cu admirație. Eram mândră de relația pe care o am cu fiu-miu și o etalam ca pe un show scurt oferit de un cântăreț de stradă care se mută rapid dintr-un vagon în altul al metroului. În fine. Simțeam că ochii sunt pe noi. Și fix atunci mi-a futut Theo, cu super avânt, o palmă de m-a trezit din vis direct într-un coșmar din ăla în care realizezi că ai plecat în curul gol la plimbare.

M-a umilit.

Chiar și cu toate cele de mai sus, copilul meu s-a dovedit a fi un tip de treabă, amuzant și, evident, surprinzător. În realitate, glumele lui mai mult mă bucură decât mă oftică.

Nu cred că are un nume emoția pe care o simți atunci când vezi că bebelușul tau, care acum 2 ani plângea de durere de burtă pentru că nu învățase încă cum să dea pârțuri, acum și-o arde cu glume și subtilități de genul ăsta. Nu-i bucurie. Nu-i nici mândrie. Nu-i nici admirație. E ceva nou, atât de puternic, încât mă ține întreagă la cap chiar și cu războaie în lume, mocirlă profesională, râie (a trecut, apropo), nopți nedormite, durere de spate și de genunchi, nivelul frustrant la care mă aflu acum cu germana, lipsa de bani, lipsă de suport și toate lucrurile de care mă mai plâng în ultima vreme.

Așa că, dacă trebuie să dau egoul la schimb pe sentimentul ăsta, e ok. S-a făcut. Done deal, viață. Oricum, mai tare mă încurcă.

Share

Toate bune, bune de tot,

Alice

Am râie.

Și singurul lucru bun care-mi iese din treaba asta e că m-am întors aici. Așa cum m-am hotărât să vă trimit scrisori din Țara Motherhood, anul trecut, atunci când am luat păduchi de la Theo, acum mi-am luat inima-n dinți să mă întorc la voi, spășită, după o vară de ne(de)scris, cu râie și cu o senzație de draci pe mine, pe care aș da orice s-o scutur, ca un câine care-și scutură blana satisfăcut, după ce s-a scăldat într-un lac care colcăie de nenorociri.

Și probabil că acum vă întrebați, cum am mai primit reacții de la familie și prieteni: de unde? Cum de mai există? Cum e posibil? A petrecut copilul timp cu capre sau pisici bolnave? Nu, nu și nu. Copilul a stat bine-mersi printre oameni mari și mici, iar unul dintre ei, cel mai probabil, avea râie. Râia, după cum am aflat și eu imediat după ce mi-am adunat creierii să încep research-ul pe vestea nebună pe care tocmai mi-o dăduse pediatra, se ia de la oameni cu râie. O plimbăm de la om la om de înjdemii de ani și acum a ajuns la noi. Pe noi. Pe mine.

Și eu mi-am pus multe întrebări. Am început, bineînțeles, cu „de ce noi?“. Dar am continuat apoi cu întrebări mai practice, cum ar fi: CE ESTE RÂIA? Și am aflat. După care cu greu am mai dormit, cu greu am mai trăit. Pe scurt, o gașcă de animăluțe grăsuțe, dacă le vezi la microscop, invizibile pentru ochi, dacă refuzi să dai search-ul ăla pe google. Mame și ele, ți se bagă pe sub piele ca să-și depună ouăle și să-și facă nevoile într-un loc cald și curat ca tine.

Acum, de exemplu, le simt pe pielea mea, literalmente, cum mor. Îmi zbârnâie o energie ciudată prin brațe și mi le imaginez cum tremură neputincioase în fața unguentului-minune pe care farmacista mi l-a dat la pachet cu cel mai sincer Gute Besserung pe care l-am auzit vreodată.

Tratamentul e simplu. Te dai cu o cremă din cap până-n picioare, fără să ratezi niciun loc. Și când zic „niciun loc”, mă refer chiar și la interiorul buricului, în cur, după urechi, pe sfârcuri, între degetul mic și inelar (așa i-o spune?) de la picior și sub fiecare unghiuță. Lași apoi crema pe piele peste noapte. Apoi gata. Poți să ieși în lume, ai doborât paraziții. Însă abia acum începe, de fapt, cea mai grea parte: recuperarea. Mai bine de o lună sistemul imunitar luptă să dea afară haosul ce a rămas sub piele. Și asta se traduce într-o explozie de bube și mâncărimi de vrei să ajungi să-ți scarpini până și oasele. Și cu unghiile, și cu dinții.

Aici îmi dau seama că ar intra la fix o poză cu bubele, dar vă las mai bine o poză cu prima tentativă a acestui copil minunat de a se cățăra într-un copac. M-a emoționat la fel de tare ca primii pași. Bine-așa!

În fine. Știu tot ce putea să mă învețe GPT vreodată despre râie. Dar nu mai am chef să vorbesc despre asta. Am atâtea altele de povestit, încât nu-mi dau seama cum de m-am oprit din scris atât de multă vreme. Mi se pare absolut fascinant cum nervii mă inspiră mai mult ca orice. Enervează-mă și mă pun pe treabă. Efectiv.

A, de fapt, mai am un fun fact de spus, mai mult despre limba germană decât despre râie. Nemții au cele mai bune și descriptive cuvinte. De exemplu, la râie aici îi spune Krätze, în traducere scărpinici. Mi se pare chiar simpatic, muuult mai potrivit. Descrie perfect boala. În schimb RÂIA noastră sună dur, te face să te ascunzi de rușine când o ai (scriu asta în timp ce mă pregătesc să trimit un newsletter cu vestea că am râie, wtf is wrong with me?), iar când n-o ai și-o pronunți, parca înjuri cu poftă sau vorbești urât despe cineva.

Dar mai e un adevăr pe care l-am aflat, și cu asta chiar basta: râia nu are nicio legătură cu mizeria, pentru că, îmi pare rău să vă anunț, dar oricât v-ați spăla pe mâini sau oricâte dușuri v-ați face pe zi, nu vă iartă. E o boală a oamenilor care stau printre oameni. Așa că dacă vrei să spui ceva despre râioși și să nu te înșeli, e că sunt oamenii comunităților, niciodată singuri, mereu aproape de cineva. Which is kind of cool! Sau, în cazul nostru, doi părinți însingurați, neînțeleși, care au reușit să ia râie într-o vară în care comunitatea și oamenii sunt ce le-a lipsit cel mai tare. Which is kind of sad!

Sunt mai bine de trei luni de când n-am mai scris, timp în care Theo a făcut și altele, în afară de râie. De exemplu, a început să vorbească. De cele mai multe ori nu-l înțelegem, dar lucrăm intens la comunicare de ambele părți. Și pentru că mă fascinează să văd cum cuvintele nu sunt cu noi de la bun început, adaug aici o nouă secțiune (de fapt, prima) în newsletter, prin care vă povestesc și vouă cum înțelege și cum exprimă fiu-miu lumea în cuvinte la 2 ani.

Eu te-nțeleg pe tine, dar să mă-nțelegi și tu pe mine

Una dintre primele achiziții în vorbire ale lui este simplul, dar practicul “Mai ai?“. Asta pentru că mâncarea și snacksurile sunt probabil primele lui pasiuni, auzim asta des. “Mai ai aurt?“, “Mai ai tătune?“, “Mai ai anghine?“. N-o să mă apuc acum să vă traduc limba lui, dar dacă reușiți s-o ghici pe ultima, să-mi spuneți vă rog în comentarii.

Leave a comment

Nimic extraordinar. I know. DAR, cum tot ce am făcut interesant vara asta a fost să ne plimbăm fie cu biclele prin natură, fie cu mașina spre natură, Theo a căpătat încă o mare obsesie: tunelurile. Așa că de fiecare dată după ce ieșeam dintr-un tunel, eu răsuflam ușurată că a fost unul scurt și că n-a leșinat copilul, pentru că efectiv nu mai respiră de entuziasm, iar Theo ne întreba:

“Mai ai tunel?“

Ne-am amuzat rău. Sper doar să nu fie dezamăgit când va înțelege că n-avem aceste super puteri și nu noi suntem cei care mișcăm lumea pentru el.

S-au întâmplat multe și nimic vara asta. De fapt, asta e senzația mea de doi ani încoace, dar acum, cu degetele pe tastatură, din nou aici, realizez că-mi vine să scriu haotic despre toate nimicurile. Dar mai ales despre vara asta, de la care am cerut extrem de puțin și care nu numai că nu mi-a dat, dar mi-a și luat, ca hapsâna, soarele, vacanța și cheful să mai sper.

Însă mă opresc aici și închei, iată, cu următorul subiect deja pe țeavă. Vă trimit, cu dor de scris, acest newsletter ciuntit, cu o singură categorie ce are un nume evident mult prea lung, cu senzație de scărpinici și cu bucuria că am revenit aici, într-un proiect care mă apropie de ce-mi lipsește, de fapt.

Subscribe now

Toate bune, bune de tot,

Alice

Au trecut mai bine de doi ani de când stăm în apartamentul ăsta și îi stalkuiesc. Așa, de la distanță, pare o adunare fericită, relaxată, confortabilă. Arată toți ca niște oameni care-mi lipsesc în orașul ăsta, cu care aș avea ce să vorbesc și cu care, de ce nu, poate aș ieși la câteva plimbări inconfortabile la început, dar cu „hai că a fost ok“ la final. Și dacă te întrebi deja de ce tot acest preludiu lung, de ce nu ies pur și simplu din bloc, traversez strada și mă alătur odată lor, îți spun imediat. Mă tot lungesc cu timpul, dar și cu vorba aici, pentru că nu-i chiar așa ușor să vorbesc despre asta. Dar în fine, gata. O zic.

Mi-e teamă c-o să dau un pârț printre ei.

Am șters și am rescris de multe ori propoziția asta. Îmi doresc parcă s-o fac să sune mai bine, mai puțin abruptă, nu chiar atât de directă. Dar nu reușesc. Pârț? Vânt? Bășină? Nu știu exact ce cuvânt e mai potrivit. Bășină parcă-i prea agresiv. Pârț un pic prea simpatic. Vânt parcă mult prea elegant. Am nevoie de un cuvânt nou care să fie și trist, și enervant, și dramatic, și amuzant în același timp. Pentru că așa e problema cu care mă confrunt.

Intru imediat în povestea problemei, dar înainte, hai să fac un poll. Voiam de mult să folosesc tool-ul ăsta pe Substack și, dacă tot s-a ivit ocazia, de ce nu? Mai relaxăm un pic tensiunea din sală provocată de subiect cu o interacțiune cu publicul.

Se fac imediat doi ani de când am născut. Natural. Într-o cameră de spital mobilată ca o cameră de hotel, care a costat un pic mai mult decât cea mai ieftină din lista de opțiuni. Curat, decent, nu te deranjează prea multe la ea, dar, dacă e ceva în neregulă, oricum nu contează. Că stai doar un weekend.

Fix cazul nostru. 36 de ore am stat în camera asta cu George și, până la urmă, am reușit să împing copilul afară ca pe un TIR, cum fac concurenții ăia în concursurile cu cei mai puternici oameni din lume.

Subscribe now

Chiar dacă, imediat după ce am făcut cunoștință cu Theo, m-au dus de urgență în sala de operație, chiar dacă văzusem evident mult prea mult sânge pe patul în care am născut, chiar dacă mi s-a explicat ce se întâmplă în timp ce mă coseau meticulos ca pe un goblen, n-am înțeles nimic, pentru că nu mă puteam gândi la altceva în afară de castraveciorul meu murat, superb, proaspăt scos din borcanul de mine.

Am conștientizat ce se întâmplă abia o săptămână mai târziu, când stăteam turcește pe canapea și mă uitam la moașă cum citește concluziile nașterii de pe hârtia cu care am ieșit din spital. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-mi apropie picioarele și apoi să mă convingă cu toate argumentele posibile să stau în pat și doar în pat pentru următoarele 3 săptămâni. Trecusem printr-o ruptură perineală de gradul 3. Cea mai nasoală e de 4. Adică mușchiul ăla dintre vagin și anus nu s-a rupt, dar nici mult nu mai avea. Abia atunci, după 9 luni de sarcină cu grețuri, arsuri, somn prost, picioare umflate cu pompa, un travaliu de un weekend și o naștere sângeroasă, a început să mi se facă milă de mine. Abia atunci am putut să-mi spun cu adevărat: „vai de curul meu“.

Moașa, această tipă mereu grăbită, apucată, care vorbea mult prea repede pentru capacitatea de concentrare a unor proaspeți părinți nedumeriți și nedormiți, mă avea și pe mine în grijă, nu doar pe Theo. Pe lângă cântărit bebeluș, câteva întrebări de bun-simț și sfaturi, de cele mai multe ori naturiste, trebuia să-mi urmărească aproape zilnic cusătura, până la următorul control ginecologic.

De fiecare dată când mă controla, vedeam între picioarele mele fața ei bucuroasă, care-mi explica clipind foarte rapid că se vindecă nemaipomenit. Mă tot întreba dacă vreau să văd și eu și mai mereu îi răspundeam cu un „nu“ atât de hotărât, de parcă mă invita să intru cu ea fără lanternă într-o peșteră întunecată. Îmi era super teamă. Îmi imaginam că o să văd o despicătură adâncă, care trece prin mine, apoi prin clădire, prin pivnițele pline de vechituri și porcării ale nemților hoarderi, prin asfalt, mai departe prin pământ și râme, pietre și ce-o mai fi până la ciorba pământului care clocotește la câțiva kilometri distanță de picioarele noastre.

Dar, într-o zi, mi-am făcut curaj să arunc un ochi. I-am dat oglinda pe care am găsit-o pe stradă în primele mele zile în care m-am mutat în Berlin, m-am întins pe pat, mi-a plasat-o între picioare și mi-a prezentat propria-mi vulvă ca și cum tocmai primisem o super tunsoare și era momentul să văd cum se așează la spate. Și am zâmbit plăcut surprinsă. Era ea, vulva mea. Nu mai rețineam când a fost ultima oară când am privit-o, dar mari diferențe nu erau. Ba chiar a fost nevoie să-mi explice unde, mai exact, era cusătura. Atât de bine mă vindecasem. Așa că spre următorul control ginecologic am plecat optimistă.

M-au chemat tot în spitalul în care am născut, unde o doctoriță optimistă și cumsecade mi-a confirmat ce-mi spusese deja moașa și ce văzusem și eu; însă cu un mic disclaimer zis într-o engleză pe care te invit să o citești cu accent german.

„You will most probably lose air.“ (Poftim. Un alt fel elegant de-a o spune.)

Pe românește, s-ar putea să dau pârțuri necontrolate.

Am ieșit înapoi în lume, pe ușa spitalului, complet dezarmată. Peste noapte, mi s-a luat această superputere pe care, până să o pierd, nici nu eram conștientă că o dețin. Trăiam deodată periculos, pe muchie de cuțit, mereu pe punctul de a deveni o glumă proastă. Nu e ca și cum am avut planuri de ieșit în lume în următoarele 12 luni, dar nu puteam să mă opresc din a mă întreba: eu cum mai ies în lume în halul ăsta?

Mi-ar fi plăcut să fi primit acest disclaimer înainte să fac un copil. Nu ca să mă răzgândesc, în niciun caz. Aș fi dat fără pic de îndoială capacitatea de a ține un pârț pentru toată experiența asta, dar măcar aș fi fost pregătită sufletește. Nu știu exact cum, dar printre catralioanele de lucruri pe care trebuie să le faci înainte să ai un copil, aș fi strecurat și task-ul ăsta.

După cum am început textul ăsta, e evident că n-am ajuns la un happy end cu povestea, dar sunt în mijlocul acțiunii. Ca în orice film cu super eroi care își pierd puterea, există tot timpul o metodă prin care și-o pot recupera. Și eu sunt acolo, în mijlocul antrenamentelor. Foarte încrezători, medicii mi-au recomandat exercițiile Kegel pe care le fac obsesiv. Le-am făcut aproape non stop pe măsură ce am scris textul ăsta. Le fac chiar și acum.

A fost greu la început, dar acum sunt mult mai bine. O mai scap doar în situații presante, cum ar fi un strănut, un hohot de râs imprevizibil sau o poziție de yoga prea relaxantă. Dar, în orice caz, nu voi mai fi niciodată ca înainte. Deci, atunci când auziți o mamă că spune cum viața i s-a schimbat radical, să știți că se poate referi și la asta. 6 din 100 de femei care nasc vaginal suferă rupturi de gradul 3 și 4 și, cel mai probabil, n-au neapărat chef să vorbească despre asta. Am făcut-o eu și trimit o mare îmbrățișare celorlalte 5 care trăiesc cu asta.

Ce vreau să zic e că mi-e dor de o clasă de yoga și mi-e ciudă că mă ține asta în loc. O s-o fac, cu forța, cel mai probabil, și o să-mi asum orice risc. O să merg pe premisa că e stupid să judeci orice la yoga (și nu numai acolo), d-apoi un pârț. Nu?

Până data viitoare, închei ca la un TED Talk inspirațional, cu o încurajare absurdă: acum că sunteți mai conștienți de această superputere pe care o dețineți și o folosiți zi de zi, fiți recunoscători pentru fiecare pârț pe care reușiți să-l țineți în public. Nu știți niciodată când rămâneți fără ea.

Share

Toate bune, bune de tot,

Alice

Așa a zis mama Linei în documentarul Tata. Umflată de plâns de la cât mă frământa fiecare minut din film, am scos telefonul și am trecut în notes cuvintele astea care parcă au simplificat o idee pe care mi-am tot spus-o în prea multe cuvinte de la începutul anului, moment în care m-am hotărât să-mi fac bine, cu forța, dacă altfel nu se poate.

Femeia asta sigur m-ar înțelege. Așa mi-am zis atunci. Și eu o înțeleg pe ea. Și Lina m-ar înțelege, tipa care a scris și produs documentarul. Pentru că și eu, nu doar că am înțeles-o, dar am simțit și retrăit, odată cu ea, multe scene din film.

Am văzut documentarul ăsta la . Mi-am cumpărat biletul în ianuarie, într-un moment în care clar nu-mi permiteam s-o fac. Dar, cum m-am hotărât s-o forțez cu binele, am zis hai. Că trebuie. Și a fost atât de bine, încât, chiar dacă am făcut multe alte lucruri notabile în martie, o să dedic ediția asta cu totul conferinței.

Două luni am așteptat weekendul ăsta ca pe o vacanță. Îmi imaginam două zile în care o să îmi iau mintea de la ale mele, o să mă deconectez de rolul de mamă și o să mă conectez la alți oameni și la poveștile lor. Dar n-am luat în calcul deloc scenariul în care absolut tot ce aud de la oamenii ăștia mă va face să mă conectez și mai profund la viața pe care o am acum. Că poveștile altora, oricât de departe par a fi de realitatea ta, te inspiră să-ți înțelegi și trăiești mai bine povestea.

Mi-ar fi plăcut ca binele să aibă plural azi. Pentru că cel pe care l-am primit în astea două zile n-a fost doar unul, doar de un fel. Au fost mai multe, la fel de profunde. Dar lucrăm cu ce avem, așa că iau mai jos, pe rând, fiecare bine pe care l-am primit la The Power of Storytelling.

Documentarul TATA și pacea cu trecutul

Cu câteva zile înainte să văd filmul, încercam să-i explic unei prietene cum am ajuns să mă uit diferit la trecut de când îl am pe Theo. Și, mai exact, la bucățica de trecut în care tata a fost violent. Dar nu reușeam să-i scriu exact ce s-a întâmplat, pentru că, în realitate, nici eu nu știam. Simțeam doar că nevoia de a primi o explicație pentru trauma mea nu mai e atât de urgentă.

Cât am vizionat filmul, stăteam lângă aceeași prietenă și am simțit efectiv cum las documentarul să-i povestească și să-mi explice ce n-am putut eu să pun în cuvinte.

Tata are multe layere, dar eu m-am concentrat pe cum Lina Vdovii a devenit mamă în timp ce-și confrunta trecutul și mi-am luat din povestea ei o explicație care-mi face bine.

Violența din film, la fel ca în familia mea, e una care s-a moștenit. Iar, de la generație la generație, și-a schimbat forma și intensitatea. Și, cum spunea și Lina Vdovii în talk-ul pe care l-a susținut în a doua zi de conferință, noi suntem o nouă generație de părinți care are puterea să rupă lanțul ăsta nefericit.

I believe that if violence can be learned, it can also be unlearned. And if trauma can be passed from one generation to another, then healing can be passed too.

Poate de asta am făcut pace cu tata din trecut, pentru că acum simt că pot face cu adevărat ceva din povestea asta. E în controlul meu să-i pun stop. N-o să mai las violența să-și schimbe forma, ci pur și simplu o opresc, iar mai departe de mine nu va merge.

Share

Amanda Ripley și conflictul ăla bun

Conflict. Conflict. Conflict. Amanda Ripley a vorbit despre conflict politic, despre conflict în comunitate; a ajuns cu conflictul până și în spațiu. Dar la mine s-a asimilat totul în relația pe care o am cu George. Suntem de o viață împreună și timp să învățăm cum să ne certăm civilizat, cu concluzii productive, am avut berechet. Ajunsesem la un echilibru despre care credeam că nu-l mai poate zdruncina nici cel mai mare cutremur. Dar iată că a reușit s-o facă micuțul nostru om.

Cum a fost posibil? Mă întreb mereu cum a fost posibil să mă cert atât de des cu omul pe care, până acum doi ani, îl apreciam în orice moment - de la cum se spală pe dinți, la cum vorbește cu colegii în call-uri și până la cum reușește să se relaxeze. Cum oare calitățile lui de acum doi ani s-au transformat peste noapte, în ochii mei, în defecte? Ei bine, am primit o explicație de la Amanda Ripley:

Every time you divide humans into two groups, especially when one thinks they’re better than the other, it turns into conflict.

Da. Statutul ăsta de părinte ne-a separat în două grupuri. Eu sunt grupul mama. El e grupul tata. Și dacă vă întrebați care dintre noi crede că e mai cu moț, o să vă zic fără rușine: eu. O pot recunoaște acum pentru că, sper, suntem cu un picior afară din criză.

La una dintre certurile care au usturat ca spirtul pe o bubă din copilărie, George mi-a propus ceva: „Hai mai bine să vorbim despre asta joi.” Era luni. I-am râs în față. Mi s-a părut o tâmpenie. Voia să fugă de conflict. DAR, fiți atenți la ce a spus Amanda Ripley:

Any intuitive thing you do to fight the conflict, will make it worse. We cannot trust our intuition. So how do we interrupt this madness? By doing counterintuitive things, which does not come naturally.

Băiat deștept. Efectiv. În joia aia nu ne-am mai certat. Am vorbit cu sens și ne-am ascultat cu adevărat. Pentru că, așa cum din nou spune tipa asta smart,

Conflict is not the problem. We need conflict. Up in space and down on Earth, it’s how we push and challenge each other.

…

The problem is that we are surrounded by high conflict.

Kate Murphy și realitatea care doare

Și dacă tot mă aflu într-o stare de vulnerabilitate pură, în care am curajul să recunosc că n-am întotdeauna dreptate, trec direct la binele pe care mi l-a făcut Kate Murphy, tipa care mi-a confirmat ceva ce cumva simțeam de mult.

Habar n-am să ascult.

Sunt genul care, în timp ce o persoană vorbește cu mine, se gândește deja la ce ar putea să răspundă. Nu termină bine omul de zis ceva, că dau năvală peste ultimele silabe pe care le rostește. Pauzele dintre replici îmi dau anxietate. Dorința de a spune și eu ceva e mai mare decât interesul real pentru povestea care mi se spune. Ei bine, toate astea sunt semne că nu ascult cu adevărat.

Și, evident, am lipit pe loc ce-am auzit de povestea mea. Mi-am imaginat comportamentul meu într-o conversație cu Theo. Și nu. Efectiv, nu vreau să fiu o astfel de mamă. Așa că m-am întors acasă cu chef să-mi antrenez ascultatul până ce Theo va lega propoziții pe bune.

Las mai jos trei lucruri care m-au convins din ce a spus:

You already know about you, but you don’t know other people’s story.

Adevărat!

The greatest gift you can give to another person is to listen to them. And I can tell you this: nobody is boring if you ask the right question.

Fix așa e. Și eu simt că am primit cea mai bună ciocolată când mă ascultă cineva cu adevărat.

Good-feel chemicals get released when you listen, so listening is a drug. And it is important.

DA! Și așa de când cu oboseala din motherhood nu-mi mai permit să consum nimic.

Rhiannon White și brânciul de care aveam nevoie

Poate nu pare mare brânză din exterior ce fac cu newsletterul ăsta, dar de fiecare dată când scriu, mă mânjesc cu rolul de intrusă.

Fac ceva ce-mi place, dar fac bine? Cum e bine? Sigur nu ca mine. Are sens?

Mă autosabotez mereu și-mi rămân cuvintele blocate în buricele degetelor. Dar, cumva, când dau send, ies un pic ciufulită din situația asta, dar mereu mândră că am răzbit.

Rhionnaon White mi-a dat curaj. Are un teatru independent pe care îl duce în comunitate. Adică scena și actorii sunt chiar comunitatea care are nevoie de un teatru despre lumea ei.

Binele care a rămas cu mine a fost manifestul de la final. S-a simțit ca un brânci pe care ți-l dă cineva fix în ultima secundă, când te-ai răzgândit și nu mai vrei să te arunci în gol, legat de un elastic de bungee jumping. Las mai jos parte din el:

…

There is wealth in your experience, your history, your knowledge, where you come from, the stories you are told, the stories you pass on.

Process is as important as form.

…

Work with what you have. Build on what is already there.

Don’t wait for permission.

DO IT YOURSELF.

Share

Chris Jones și iubirea

N-am putut să stau până la finalul zilei doi. Îmi aduc aminte cum i-am spus Theodorei că s-ar putea să plec în timpul în care Chris Jones e pe scenă.

Dar n-am putut.

Am rămas încremenită pe scaun și i-am ascultat cuvintele lui cu tot corpul. Am plâns și-am râs și am simțit iubire pentru toți oamenii din sală. O adunătură de vulnerabili cu sufletele lăbărțate în toată încăperea.

Am simțit iubire și pentru ai mei - mama, tata și soră-mea care în fix în timpul în care eu îl ascultam pe Chris Jones vorbind despre cât de frumoasă și tristă poate fi viața, tocmai îi puneau lui Theo sub nas o porție mare de cartofi prăjiți cu snitzel, la un restaurant românesc din cartier.

Am simțit iubire mai ales pentru George, pentru mine și pentru Theo. Familia mea tânără care, timp de 2 ani, și-a dat toată silința să fie bine. Și pentru viitor nu putem decât să sperăm ca va fi bine în continuare. Poate și mai bine. Pentru că, după cum spunea omul ăsta,

Hope is not a feeling. Hope is a choice. Your heart can lead your mind, of course, but your mind has power over your heart.

Ar mai fi multe de spus, dar simt că am ridicat praful din prea multe colțuri ale sufletului. O să mai revin cu siguranță la multe dintre lucrurile pe care le-am scris mai sus. Până una alta, vă las mai jos o listă cu link-uri cu și despre ce au mai făcut oamenii ăștia despre care am scris și cărora le mulțumesc.

Mulțumesc și tuturor prietenilor pe care nu-i mai văzusem de un car de ani și pe care am avut ocazia să-i văd adunați la un loc. Nu-mi imaginez o ocazie care ar fi putut să ne adune pe toți la vârsta asta, cu toate lucrurile pe care le avem de făcut.

Și da, mulțumesc mai ales fiecărui om din echipa pentru că nu mi-au oferit o vacanță de un weekend, așa cum speram, ci mai degrabă o sesiune de terapie care a durat un weekend.

Subscribe now

• Documentarul Tata pe care nu știu unde să vă trimit să-l vedeți, dar dacă auziți că rulează undeva, mergeți. E minunat.

• Cartea Amandei Ripley despre conflict.

• Cartea lui Kate Murphy despre cum nu ascultăm și de ce ar fi mai bine s-o facem.

• Despre Common Wealth, teatrul fondat de Rhiannon White.

• Iar de la Chris Jones vă las două povești pe care le găsiți în descrierea interviului cu el de la POS. Vă dau direct interviul ca să-l ascultați ce frumos a vorbit despre astea două zile.
  

Toate bune, bune de tot,

Alice

Pășesc pe pământ românesc, grăbită să ajung la căruciorul pe care oamenii cu veste, căști, semne rutiere și mereu cu câte un walkie-talkie în mână mi l-au lăsat la pământ, strâns, gata să-mi facă viața mai ușoară, dar nu înainte să mi-o facă efectiv imposibilă. Încărcată fizic și emoțional, după un zbor de două ore în care am muncit cu greu să țin un copil de aproape doi ani într-un singur loc, trebuie acum să desfac singură căruciorul, să trec prin această probă ce pare finală, după dificultate, dar nu e, că nimic nu se termină când ai un copil. Înțeleg motivele pentru care nu se bagă niciunul dintre oamenii ăștia să te ajute când îl strângi la predare sau îl desfaci la preluare, dar nu pot să înțeleg până la capăt de ce tocmai părinților trebuie să li se întâmplă și asta.

În fine. Las papornița jos, apuc căruciorul cu o mână, încerc să-l desfac, moment în care aud de lângă mine vocea unui tip drept, puternic și sigur pe el.

— Te ajut?

Eu, cu jumătate de gură, de parcă nu era evident că am nevoie de încă două mâini musculoase ca ale lui, îi răspund:

— Da, mulțumesc.

Dar nu mă ajută. Se apleacă, ia celălalt cărucior de lângă mine și pornește spre autobuz.

Un pic încurcată, dar în continuare în transa mea, cu scop foarte clar — să ieșim din aeroportul ăla fără să-mi pierd firea sau ceva din tot ce car —, mi-am văzut în continuare de treabă și am reușit totul și la două mâini.

Cu prezența în coaste a acestui om care m-a confuzat total, m-am tot gândit, în drum spre ieșire, la ajutorul de toate felurile pe care, în ultimii doi ani, l-am primit, nu l-am primit, mi-ar fi plăcut să-l primesc, ajutorul care mi-a fost de folos sau care mai degrabă m-a încurcat. La ajutorul pe care am învățat să-l primesc și pe care sper să-l primesc în continuare.

Înainte de toate, ca să știți cu cine aveți de-a face, aș vrea să mă prezint. Sunt mema asta. Iar de când am devenit mamă, începe să mă încurce din ce în ce mai mult.

Cu două luni înainte să nasc, deja mă apucau nervii când mă gândeam la cum voi primi toate sfaturile și părerile de care n-aveam nevoie. Vorbeam la telefon cu mama și mă activam ca un vulcan de fiecare dată când mă întreba pe când să vină la Berlin, când să cumpere biletele de avion. Îi tot explicam că nu-i nevoie. Biata femeie, și când nu aducea vorba, era nevoită să mă asculte cum EU, în primele trei luni, vreau să fiu doar EU și copilul MEU. Pentru că EU știu cel mai bine pentru MINE și pentru copilul MEU.

Nu mă contrazicea nimeni, dar mă simțeam contrazisă. Toată lumea încerca să mă streseze cât mai puțin, dar pe mine mă stresa toată lumea.

Simțeam să mă revolt cu tot corpul și să mă izolez, să-mi văd de viața asta nouă cum știu eu mai bine. Dar știam o laie. Nu vedeam pe nimeni în viitorul apropiat în afară de mine, de George și de bebeluș, pe care, fie vorba între noi, nu-l puteam vedea în niciun fel, pentru că efectiv nu puteam să-mi imaginez cum arată. Și mai era ceva ce nu-mi imaginasem niciodată: cum oboseala și iubirea primite în supradoze mă vor lăsa fără arme în lupta asta încăpățânată împotriva ajutorului.

Prima persoană cu care am vorbit la telefon după ce am născut a fost mama. M-a mai întrebat o dată când să vină. Cât se poate de repede. Așa i-am zis. Și a venit, iar eu m-am lăsat în grija ei ca într-un hamac, cu toată greutatea și greutățile mele.

Subscribe now

Mă gândesc la ajutor și-mi mai vine în minte o supă pe care ne-au adus-o doi prieteni a doua zi după ce ne-am întors de la spital. N-au stat mult. L-au văzut pe Theo, ne-au felicitat și au ieșit pe ușa apartamentului nostru, înapoi în lumea de la care noi ne luasem rămas-bun pentru o vreme. Am rămas cu oala lor plină, într-o liniște ciudată. Mâncam și am început să plâng, cu lacrimi sărate fix cât trebuie, la fel ca supa. Plângeam de frică, de fericire, de dor și de izolare. Mă speria teribil faptul că o parte mică, mică, mică de tot din mine voia deja să fugă afară pe ușă după ei.

Când mă gândesc la ajutor, îmi aduc aminte de o femeie frumoasă, îmbrăcată ca o profă de franceză. Își lega bicicleta și a văzut că mi se dezlegase șiretul. Eu nici nu observasem, de burtă. Eram gravidă în nouă luni. Așa că m-am trezit cu o străină îngenuncheată în fața mea, legându-mi șiretul de parcă eram fie-sa, pe care o pregătea de școală.

În tot timpul ăsta, am primit și mult ajutor de tipul muscă enervantă, care te bâzâie fix când ai cea mai mare nevoie să te concentrezi la ceva. Mâini care îți urmăresc mișcările, încercând să facă fix ce fac mâinile tale. Mai exact, mâini care vor să pună odată cu tine bebelușul în cărucior. Sau mâini care mai rău te încurcă încercând să te ajute să pui copilul în marsupiu, cu toate că habar n-au ce fac. Mâini care nu se opresc când le spui că te descurci. N-o să uit niciodată mâna care, la un moment dat, mi-a ajutat mâna să-i duc lui Theo suzeta la gură. Pe cât de absurd și enervant a fost gestul, pe atât de mult mă topește dorința de a ajuta, care trebuie să fi fost extrem de mare, de n-a conștientizat penibilul situației.

Bani. Bani. Bani. Bani. Am primit mulți bani. „Nu-i nevoie. Mulțumim. Ne descurcăm.” Dar adevărul e că ne-am descurcat și mai bine cu ajutorul lor.

Mă gândesc și la ajutorul de la toți bărbații care au apucat de-o parte a căruciorului și au cărat cu mine copilul pe scările din toate locurile în care îmi lipsea un lift. Mereu mă emoționează să împart cu ei, așa străini cum sunt, un moment atât de intim și încărcat de responsabilitate. Noi doi și o singură misiune.

Cel mai dureros meltdown pe care l-a avut Theo până acum s-a întâmplat într-un tren. O oră și zece minute a plâns, a urlat și s-a contorsionat în brațele mele. Toți oamenii din jur m-au ajutat enorm făcând absolut nimic. Doar m-au privit și mi-au zâmbit cu compasiune. Iar cireașa de pe tortul acestui tren plin de empatici a fost o tipă care, văzându-mă în transă, a venit și mi-a oferit o sticlă cu apă, de care chiar aveam nevoie. Atunci mai mult ca niciodată.

În schimb, un alt domn care stătea lângă mine în avion a încercat să mă convingă să i-l dau pe Theo în brațe ca să-l potolească el din plâns. Îmi garanta că n-o să mai zică nici pâs, că el are experiență, că a crescut 7 copii. Toate astea în timp ce avionul decola și semnul de centură ne stătea aprins deasupra capetelor, ca un reminder că asta ar fi cea mai proastă idee.

Ajutor primesc de la toți prietenii care au răbdarea să ducem împreună până la capăt conversații defazate și întrerupte de Theo. Și de la prietenii care mă vizitează și intră în lumea mea gălăgioasă, haotică, doar de dragul de a mai petrece niște timp cu mine. Și de la soră-mea. Tot timpul, nelimitat. Și mai ales de la prietenele mele mame, cu care rupem în două grupul de WhatsApp. Și de la mamele de pe Internet, pe care nu le cunosc, dar cu care vorbesc de parcă le-aș ști de o viață.

Cu gândul la toate astea, intru în liftul aeroportului, apăs pe buton și simt pe cineva alergând spre lift. Oprește ușa care tocmai dădea să se închidă. Mă întorc și dau de tipul de mai devreme care mă întreabă un pic îngrijorat:

— Nu te supăra, ăsta e al tău, nu?

Mă uit la mâna lui care ținea un cărucior și realizez ce se întâmplă.

Omul luase căruciorul altor părinți crezând că e al meu și l-a cărat tot drumul urmărindu-mă prin aeroport.

În timp ce-i explicam că îmi pare rău, că nu mi-am dat seama să-i zic, că eu am deja un cărucior, că de ce aș fi avut două, că am crezut că vrea să mă ajute cu al meu, ușa liftului se închidea lin în fața lui transformată de îngrijorare pe sunetul celui mai lung „Fuuuuck“ pe care l-am auzit vreodată. Atât a mai putut să-mi răspundă când și-a dat seama în ce s-a băgat.

Și uite așa am cunoscut și ajutorul care te face să te simți cel mai prost.

Share

Toate bune, bune de tot,
Alice

Ne oprim la fiecare treaptă. Pauză pentru el. Pentru mine, încă un moment în care îmi repet în minte o mantră care să mă țină departe de a-mi sări din pepeni direct în rolul ăla de mamă crizată, apucată, de care mi-e frică să cred că sunt, dar pe care o simt acolo, în fiecare por din piele, cum fierbe ca un must uitat într-o sticlă bine închisă. Presiune mare de tot. Transpir și mai tare parcă de la tot efortul pe care îl depun s-o țin pe mama asta în frâu.

Ajungem, până la urmă, la cărucior și simt o urmă de relaxare. Încă un pic și respir. Îl ridic în brațe, cred eu, cu un ultim efort și îl așez în cărucior. Mă lovește aerul care îi iese din combinezon. Căcat! S-a căcat!!

Vreau să plâng. Să mă trântesc în cur lângă cărucior și să urlu până vine cineva să mă salveze. Îl iau pe sus de data asta și, până intru în casă, sunt leoarcă. Îl dezbrac de combinezon. Miroase groaznic. E groasă, îmi zic. Îl pun pe masa de schimb, îl dezbrac și nimic. NIMIC.

Doar un pârț.

Ei bine, tocmai de asta, dragi prieteni, se simte atât de bine (și este efectiv esențial) să mai ieși din casă și fără copil. Îți pui geanta pe umăr și plutești spre oriunde ai vrea să mergi. Fără snack box, fără șervețele umede, scutece, draci, laci. Tu și treaba ta. Mare sau mică.

Binele cu forța din februarie chiar s-a simțit, uneori, băgat cu forța în programul meu. Nu numai că a fost lună scurtă (și s-a simțit maxim de fiecare dată când mă gândeam că trebuie să mai fac și ceva pentru mine), dar mare parte din ea Theo a fost bolnav, acasă, îmbolnăvindu-mă și pe mine.

Subscribe now

Dar am reușit, totuși, să mă retrag de câteva ori din peisaj și să mă strecor, obosită, printr-un colț de lume în care puteam să iau o pauză.

M-am retras un pic la o expoziție

În primul weekend din februarie m-am îmbrăcat frumos și am plecat în oraș, la C/O Berlin, unde am dat de o aglomerație mare. Dar a meritat îmbulzeala. Am văzut două expoziții frumoase, care m-au deconectat total de realitatea mea.

Una dintre ele m-a plimbat printre fotografii făcute de artiști africani care redefinesc felul în care e văzut continentul. Fix acum, când scriu asta, îmi dau seama că am fost atât de pierdută în poveștile de acolo, că am uitat efectiv să fac o poză. Dar mi-a rămas în minte o tipă care s-a adăugat în pozele mamei ei din tinerețe, fix la aceeași vârstă. Îmbrăcată la fel, lângă mama ei, un pic blurată, ca o fantomă din viitor care îi vizita viața celei care i-a dat viață.

A doua expoziție a fost, efectiv, o colecție de Insta Stories din vacanțele lui Sam Youkilis, un artist care a adunat la un loc tot ce a postat pe Insta. Proiecțiile erau cât mine de mari, răsfirate printr-o cameră întunecată. Practic, m-am plimbat printre story-urile lui, pe care m-am bucurat că le-am văzut acolo, și nu online, pentru că am avut timp să le savurez atât cât să mă poarte peste tot pe unde a umblat. Destul de tare. Las aici Instagramul lui, dacă vreți să aruncați un ochi.

M-am retras un pic din Social Media

Și că tot veni vorba de Instagram, mi-am șters aplicația de pe telefon. Și mi-e foarte bine. În ultima vreme începusem, efectiv, să visez noaptea oameni de pe Internet pe care nu-i cunosc și faze pe care le-am văzut pentru câteva secunde în reels. Am zis că-i prea de tot. Plus că, după fiecare partidă de scroll necontrolat, când reușeam să ies din vortex, mă apuca o tristețe teribilă să știu că asta am făcut cu puținul meu timp liber.

Aș vrea să am curajul să-mi șterg contul complet, dar mă tot păcălesc că am nevoie de el. De exemplu, acum, probabil ca să îmi dau un motiv să-mi descarc din nou aplicația pe telefon, tot spun că m-ar ajuta să-mi promovez newsletterul ăsta. Dar e ok. Nu-i nevoie. Și dacă e nevoie, știu că o să trimiteți voi ce citiți aici fix unei persoane care are nevoie de asta.

Share

10 minute pe zi pentru genunchii mei

Februarie a fost o lună în care mai mult m-am gândit la sport decât am făcut. A fost luna în care, din lipsă de energie, dar cu o rușine prea mare pentru faptul că nu mă mișc, am dat, la un moment dat, play pe YouTube la un video cu sport pentru seniori.

M-a plictisit teribil, dar mi s-a părut atât de nice cum fiecare mișcare era făcută cu atâta grijă pentru ce ar putea să doară, încât am trecut de la rușine că nu fac sport la mai multă atenție pentru corp. Și am zis să le iau pe rând, începând cu genunchii mei sensibili, care îmi trimit mereu semnale să-i bag în seamă acum, cât încă nu e prea târziu. Așa că fac o serie de exerciții simple care chiar ajută. Le las aici și pentru genunchii voștri.

M-am retras câteva ore pe canapeaua unei prietene

Tot stau și încerc să-mi amintesc ce-am mai făcut interesant în afara vieții de mamă și îmi tot vine în minte o sâmbătă seară pe canapeaua unei prietene. Noi două, ceai, mâncărică de la un restaurant asiatic dubios de lângă blocul ei, un foc de șemineu care ardea pe televizorul din livingul ei, vorbăraie multă și cu liniște. E așa bine să-ți faci bine fără prea mult efort, fără prea multe planuri. A fost fix ce aveam nevoie.

Ne-am retras amândoi la un concert Chester Watson

Trecuseră cam trei luni de la ultima noatră ieșire împreună. Mai ieșim la masă cât timp Theo e la grădiniță, dar seara mergem în oraș când unul, când altul. Luase George două bilete la concertul unui tip pe care îl tot asculta de ceva vreme: Chester Watson. Habar n-aveam cine e, ce cântă. Mi-a zis doar că e un concert hip-hop. Am stat să mă gândesc dacă am fost vreodată în viața mea la un concert hip-hop și tot ce-mi amintesc sunt niște vagi imagini cu Paraziții pe la Costinești, când eram foarte mică. În fine, m-am pus pe sunat prieteni să văd cine ar putea să vină să stea cu Theo și, după ce am găsit un bun prieten samaritean, am zis: hai!

Concertele sunt cele mai dese evenimente care ne-au scos din casă pe amândoi odată, de când îl avem pe Theo. Nu știu de ce, dar parcă pentru un concert îmi vine mai ușor să-mi rog prietenii să ne ajute. Mi s-ar părea ciudat să le spun că vrem să mergem la cumpărături de tâmpenii împreună, că avem nevoie de o noapte într-un camping, doar noi doi într-un cort, sau că vrem pur și simplu să ne plimbăm kilometri întregi și să vorbim despre toate prostiile. Și, cu toate astea, de asta mi-e cel mai dor.

Dar ne-am simțit bine. N-am stat până la final. Am fumat pasiv weed de la toată lumea din jur, am căscat și am râs cu lacrimi de ce vedeam în jur și am obosit destul de repede. Pe Chester Watson l-am ascultat mai degrabă acasă, a doua zi, și mi-a plăcut. Las aici o piesă pe care am auzit-o și acolo.

Gata. Cât a mai rămas din martie, să fie cu mult bine!

Subscribe now

Toate bune, bune de tot,
Alice

Profitam cu poftă de liniște, cât Theo își făcea somnul de prânz, într-una din zilele în care s-a trezit mult mai devreme decât de obicei. Practic, pauza mea de 2 ore s-a terminat subit după 40 de minute.

Când l-am auzit plângând, am refuzat să cred că e adevărat. Pentru două minute m-am prefăcut că mi se pare și o ascultam în continuare pe Mina Le povestind nostalgică despre începuturile social media, vremea în care timpul online era limitat și îți mai permiteai și tu să te plictisești, să-ți vină idei, să te retragi în “background“, în locul ăla în care ești singură cu ale tale gânduri.

Backgroundul este, practic, spațiul tău, ăla în care nu joci niciun rol. Nu ești nici colegă de muncă, nici prietenă, nici iubită, nici vecină de bloc, nici client la supermarket, nici social media user, nici nimic. Ei bine, acum, cu telefoanele prinse de noi ca niște lipitori însetate, backgroundul ăsta nu mai există. Practic, nu ne mai tragem sufletul și suferim vizibil de o oboseală cronică.

Subscribe now

Nebăgat în seamă, Theo a trecut în două minute de la câteva gângureli la un urlet de disperare și singurătate care mi-a făcut pieptul să trosnească de vinovăție. Așa că am țâșnit ca apa din duș spre dormitor, unde l-am găsit cu lacrimile atârnându-i în barbă. L-am luat în brațe și i-am prezentat toate opțiunile cu care ar fi putut să se liniștească din plâns: cărți, jucării, apă, întrerupătorul de la lampă, pompa de desfundat scurgeri (obsesia lui din ultima vreme). Dar nimic. Tot plângea. Până la urmă, efectiv din senin, m-am pus cu el pe canapea și m-am apucat să cânt Luna mi-a zâmbit de la Class. Și s-a oprit.

Am continuat să cânt. Eu, cu capul rezemat de perna canapelei, el, cu capul pe pieptul meu. Nu-mi dau seama cât am stat acolo, dar nici nu contează, pentru că timpul nu mai era. Eram doar noi doi, canapeaua, suzeta, fereastra prin care priveam cerul neobișnuit de albastru pentru o zi de februarie în Berlin și refrenul ăsta teleportat din vremuri în care mă plictiseam big time prin background. L-am cântat și cântat și cântat până ne-am rotunjit amândoi într-o bilă caldă de iubire, în jurul căreia lumea (cu toate știrile și zgomotul ei) se învârtea, iar pe noi ne durea la banană de ea.

L-am cântat până am ajuns să cred că-mi iese ceva superb și, de-odată, m-am simțit ca la cinci ani, pe covorul turcesc din sufrageria alor mei, cântând și dansând cu toată încrederea că eu o fac cel mai bine. Am realizat, practic, că, de doi ani, copilul ăsta mă scoate din toate cele și mă întoarce la ale mele, în backgroundul ăla pe care se pusese praful. Pentru că în fața lui reușesc să închid gura vocii critice din capul meu, să fiu cât pot eu de eu și, pe deasupra, să-mi și placă.

De când a apărut pe lume, m-a văzut dansând pe muzică clasică, pe manele și minimale, pe muzică turcească și pe melodii pentru copii. M-am unduit în fața lui în toate felurile, cum nimeni n-a mai avut ocazia să mă vadă. Uneori doar ca să mă mișc, alteori ca să-l amuz, dar de cele mai multe ori pentru că așa îmi vine. Avem un radio în bucătărie la care ascultăm știri în germană, din care probabil Theo înțelege deja mai mult decât înțelegem noi. Dar după știri mai intră câte o piesă ritmată, dau mai tare și mă pun pe dans. Theo mănâncă liniștit și mă privește în acțiune. Uneori, când mișcările scapă de sub control, se oprește din mestecat și se holbează cu ochii mari, analizând-o atent pe dansatoarea de maică-sa, pe care nimic n-o poate opri, în afară de tata, care intră în bucătărie să-și ia un pahar de apă și o scoate instant din transă.

Share

Am cea mai mare încredere în talentul meu și atunci când îi citesc povești. Când suntem doar noi doi, cărțile lui prind viață prin mine. Citesc dialogurile pe voci diferite, mai ceva ca tipa aia care e vocea a șapte personaje din The Simpsons. În timp ce citesc, mă întreb cum de nu m-am gândit să fac asta for a living? Atât de mare încredere am în capacitățile vocii mele de actriță.

În lumea mea și a lui Theo, eu sunt cântăreață, dansatoare și actriță. Fix ce-mi doream să mă fac când eram mică și visam la mine mare. În lumea noastră, mă simt din nou la fel de liberă să fiu ca atunci când nu cunoscusem încă rușinea, când credeam că, dacă te apuci să cauți un motiv pentru care să nu mă placi, te-ai simți literalmente ca-n proverbul ăla cu acul în carul cu fân. Nu numai că țin minte ce bine se simțea, dar am și o filmare de la ziua soră-mii, în care, de fiecare dată când mă văd dansând, îmi aduc aminte ce părere bună aveam despre mine în momentul ăla. Aveam cinci ani, dansam cu tata pe probabil primele protomanele românești ce se auzeau de pe magnetofon și mă plăceam teribil.

Am sau nu talent în realitate? Și nici nu contează. Ce vreau să zic e că în preajma lui mă simt din nou autentică. Și da, știu. E simplu să mă simt din nou autentică în fața lui fiu-miu, pentru că n-are nici măcar doi ani și nu poate încă să-mi spună să-ncetez cu scălămbăiala. Mi-e firesc pentru că, cel puțin în momentul ăsta, el e cel mai mare fan al meu și eu cea mai mare fană a lui. Orice am face, suntem totul unul pentru celălalt. Și, cu siguranță, îmi permit să mi-o ard cum îmi vine în preajma lui, pentru că mă bazez pe faptul că prea multe amintiri de la vârsta asta n-o să aibă.

Dar cu adevărat curajoasă aș fi să îmi mențin atitudinea asta și atunci când s-o face mai mare. Îmi doresc mult să nu las stresul sau mai știu eu ce strategie de parenting să-mi îngroape libertatea de a-i arăta cine sunt. De fapt, aș vrea să fiu mereu autentică și să-l inspir și pe el să fie. Practic, să am curajul să continui să dansez aiurea și când intră taică-su în bucătărie peste noi. Dar nu-i ușor.

Citesc o carte de Brené Brown, o tipă care a studiat rușinea toată viața ei, care scria că autenticitatea

…nu reprezintă întotdeauna cea mai sigură opțiune. De multe ori alegerea autenticității presupune asumarea riscului de a nu fi simpatizat de nimeni.

Sună destul de înspăimântător. Dar, ca să ne încurajeze totuși să fim autentici, mai spunea că

… și mai riscant este să ne ascundem pe noi și calitățile noastre în fața lumii. Ideile opiniile și contribuțiile noastre neexprimate nu dispar pur și simplu în neant. Ele vor continua să ne macine din interior, otrăvindu-ne prețuirea de sine.

În fine. Vreau să-mi asum riscul ăsta cu Theo. Vreau să rămân eu în preajma lui chiar și când s-o face mare și probabil îi va fi uneori rușine cu mine. Pentru că unii copii, după ce trec de furtuna hormonală din tinerețe, ajung să aprecieze mai târziu autenticitatea părinților. Îi inspiră și poate juca un rol atât de important pentru ei, încât au șansa, accidental sau sortit, să devină niște minți luminate. N-am niciun studiu și nicio statistică la mână pe care se bazează afirmația asta, ci doar ceva ce a spus Lynch despre tatăl lui în The Art of Life, un documentar superb pe care l-am văzut imediat după ce a murit.

My father, instead of taking a bus or driving to work, would many days wear his Forest Service uniform and a ten-gallon cowboy hat and walk out the front door and walk into DC. It was so uncool to me to see him going off in this cowboy hat and this uniform, but then later, as it always happens with kids, now it seems super cool. And he was his own guy. He didn’t give a shit about what was going on. This was what he was.

Până apuc eu să-i creez lui Theo amintiri rușinoase cu părinți, mă bucur în continuare de “backgroundul“ ăsta în care ne pitim amândoi în fiecare zi. Sunt recunoscătoare că reușește să mă deconecteze mereu atât de brusc de la toată nebunia pe care o urlă omenirea în ultima vreme și că-mi oferă un spațiu atat de confortabil, în care nici nu mă gândesc să fiu altcineva decât ceea ce sunt.

Share

Toate bune, bune de tot,
Alice

M-am trezit mâncând căcatul ăsta într-o discuție cu o prietenă însărcinată, care era speriată după o trântă pe care a luat-o pe ghețuș. Mi-a scris pentru că și-a adus aminte că și eu, la rândul meu, când eram însărcinată, am aterizat în cur după ce am alunecat pe probabil ultima bucățică de gheață din Bucureștiul lui februarie 2022.

Imediat după ce i-am scris asta, mi s-a făcut rușine că am putut să arunc cu atâta nonșalanță o așa “încurajare” unei femei care este, evident, speriată, confuză și fix la începutul unei noi vieți, pentru care mulți au încercat să deseneze hărți și să scrie manuale de utilizare, dar aproape nimeni nu a reușit să simplifice lucrurile și să pregătească cu totul terenul pentru ce urmează. Am vorbit fix ca una care s-a văzut cu sacii-n căruță și acum îți spune că, de fapt, nu-i așa greu. E de ajuns doar să ai încredere în tine. Că doar acum ești MAMĂ.

"Mother knows best" este exact ce n-aș fi vrut eu să aud când am căzut pe gheață gravidă, când am născut, când l-am ascultat pe Theo plângând cu orele, când s-a opărit prima oară la fund, când și-a rupt piciorul la 6 luni, când a trebuit să aleg dintre două borcănașe cu mâncare, când a făcut Corona sau pneumonie, când a trebuit să aleg grădinița sau de fiecare dată când a trebuit să decid care e cea mai potrivită oră de culcare.

Viața de mamă este, cel puțin pentru mine, un șir de decizii pe care trebuie să le iei din clipa în care ai aflat că urmează să crească un omuleț la tine în burtă. Habar n-ai de capul tău și, peste noapte, începi să iei decizii pe bandă rulantă pentru viitorul și binele unui om nou. Așa că mother might not always know best. Cred că mama este într-un maraton constant de luat decizii, prin care încearcă de fiecare dată să facă ce poate ea mai bine. Și, surpriză, uneori îi iese, alteori nu.

Subscribe now

Lipsa de empatie și verbul nepotrivit. Cred că astea au fost cele două probleme pe care le-a avut replica mea neinspirată.

1. Lipsă de empatie, pentru că i-am spus asta cu mintea de acum, mintea antrenată (sau poate doar păcălită) să creadă că știe ce face, fără să îmi iau un minut măcar să îmi amintesc cum mă simțeam și eu la început, fără să mă gândesc măcar un pic la momentele în care m-a rupt în două vinovăția după ce am realizat că am greșit și că am fost fix la polul opus a lui best, și fără să mă gândesc la momentele de vinovăție care mă vor paște cu siguranță în viitor.

2. Verbul nepotrivit, pentru că am spus "knows", când, de fapt, eu mă gândeam la un feeling, la așa-zisa intuiție de mamă, care mă mai gâdilă și pe mine din când în când și care îmi dă șansa să mă scald într-o satisfacție uriașă spunându-i partenerului meu "ți-am zis eu!". Deci cred că mai multă cinste mi-ar fi făcut să-i spun despre cum mamele simt întotdeauna cel mai bine, nu despre cum mamele știu întotdeauna ce fac.

Când chiar nu m-am priceput

Zilnic sunt momente în care habar n-am ce fac. Uit uneori să-i schimb scutecul până dă pe afară. Îi dau prea multă pâine cu unt și prea multe banane pentru că nu reușesc să mă organizez cu masa. Îi spun la nervi tâmpenii pe care le auzeam la ai mei și care mă enervau maxim. În fine, mici detalii. Dar sunt totuși câteva mari prostii pe care le-am făcut și pentru care încerc să fiu blândă cu mine, dar îmi vine foarte greu.

La 6 luni, când abia începuse să se întoarcă de pe o parte pe alta, l-am lăsat pe canapea fix cât să-mi pun geaca pe fotoliu și, evident, a căzut. Știam că ni se va întâmpla asta la un moment dat, dar nu m-am așteptat să-și fractureze un os în urma acestui incident atât de comun. Da, am avut ghinion, dar e greu să nu te biciuești apoi pentru asta.

Toamna trecută, am făcut un drum lung cu bicicleta într-o zi în care soarele încălzea bine cât era pe cer, dar se și grăbea să apună mai devreme. Așa că, în drum spre casă, ne-a prins un frig pentru care Theo nu era îmbrăcat corespunzător. Mi-am dat seama de asta abia când am ajuns acasă și i-am simțit tot corpul rece, dârdâind ca o vargă.

Altădată, răcit fiind, nu i-am luat temperatura 4 zile pentru că citez din mine „nu frige atât de tare“. Habar n-aveam că un copil poate avea temperatură 40 fără să ardă pielea pe el. Deci mother knows shit, până nu trece prin toate.

Pentru unii pot părea super grave. Pentru alții mai puțin. Dar cred că cea mai grea judecată vine tot de la sine. E atât de multă informație pe subiectul „cum să crești mai bine un copil“ încât atunci când greșești, primul instinct este să te întrebi cum de n-ai știut așa ceva, iar al doilea este să te judeci că nu ți-ai dedicat mai mult timp să te pregătești pentru a fi mamă.

Când am intuit bine

Revenim un pic la povestea cu osul fracturat, dăm cut la toată drama momentului și trecem direct la partea în care eram cu el la urgențe. Pentru că Theo nu se oprea din plâns, medicul m-a trimis cu el afară din cabinet spunându-mi: „plânge oriunde l-aș atinge, deci nu pot să-mi dau seama ce-l doare. Mergeți afară, liniștiți-l și o să simțiți dumneavoastră mai bine.” M-am frustrat maxim. Mă gândeam că am venit la doctor ca să iau tot eu decizii. Am încercat să-l liniștesc, să-l pipăi apoi, dar părea că-l doare peste tot de la brâu în jos. Până la urmă am ales o zonă, credeam eu random, și fix aia a fost. Au descoperit fractura exact unde am simțit eu că ar fi.

Mereu când se îmbolnăvește, fix înainte să înceapă simptomele, simt că e ceva off. Se lasă între noi doi o ceață groasă de liniște prin care ne mișcăm un pic mai lent și în care simțim nevoia să fim mai aproape, să nu cumva să ne pierdem unul de celălalt. Mereu mă uimește cum liniștea e prima senzație pe care o simt când urmează să nu fie bine. O liniște care de cele mai multe ori e ușchită de gălăgia și volumul mare de păreri și informații despre care scriam mai devreme. Probabil că intuiția mea face liniște ca să-mi ascult vocea interioară, apoi mintea se pierde într-un scroll infinit de conținut pe tema copii.

Într-o lume ideală mi-ar plăcea să păstrez un echilibru perfect între acest gut feeling, între sfaturile doctorilor și experților, între ce găsesc pe net și informațiile cu care rezonez despre parenting. Dar în realitate, de când am rămas însărcinată, învăț să fiu mamă în timp ce-mi descopăr în fiecare zi copilul. Și da, eu îl cunosc cel mai bine, dar asta nu înseamnă că știu tot timpul ce e mai bun pentru el. Îl cunosc de doar aproape doi ani.

Am găsit totuși o ecuație care mă ajută să rămân întreagă la cap: oamenii. Mai exact femeile. Alte mame. Mi-am făcut un reflex să le povestesc mai întâi lor ce trăiesc, și abia apoi să dau un search pe net, dacă mai simt nevoia. Pentru că de la ele primesc în primul rând compasiunea pe care încă nu am învățat să mi-o dau singură. De la alte mame învăț că există o soluție pentru orice, iar dacă nu o primesc atunci, pe loc, e pur și simplu rândul meu să o găsesc și apoi s-o dau mai departe când o altă mamă are nevoie de ea. N-am tot timpul nevoie de sute de pagini cu răspunsuri și soluții la ceva ce mă macină. De cele mai multe ori am nevoie ca cineva drag să-mi spună: „înțeleg perfect. Am trăit și eu asta.”

Subscribe now

Poate că de asta m-a durut așa tare să simt că am pus poate prea multă presiune pe prietena mea când i-am spus “mother knows best“. Știu cât de important e să ai alte mame aproape cărora să le poți spune orice. Să te poți arunca în gol, cu toate grijile și vinovățiile tale, în locul ăla sigur, oricând ai nevoie. Și îmi doresc sincer să fiu una dintre ele. Pentru că cel mai bine funcționăm împreună.

Share

Toate bune, bune de tot,
Alice

Am fost ocupată, nu zic nu. Am trecut prin două weekenduri în care mi-am vomitat sufletul de la un virus pe care l-a invitat Theo la noi acasă fără să ne ceară voie. Am tot avut proiecte și, în zilele în care nu mai făcea câte o febră subită, munceam și eu cu orele fără să mă ridic de pe scaun, uitând să beau și apă, ca în vremurile alea bune. Dar chiar și așa, nu asta m-a ținut în loc să scriu, ci mai degrabă teama că n-ai avea de ce să citești asta. De fiecare dată când deschideam draftul să mă pun pe scris, îmi veneau în minte oamenii ăia care trimit newslettere interesante cu o listă de recomandări pentru care pare că au ascultat 100 de podcasturi, au citit 10 cărți într-o lună și au văzut toate documentarele care pot exista pe o temă înainte să dea „send”. Habar n-am dacă sunt, dar par extrem de bine pregătiți. Și, cu ei în minte, mi-e foarte la îndemână să mi se pară degeaba ce reușesc eu să strecor în timpul meu liber gâtuit și ciopârțit.

Dar să nu uităm de unde am plecat. Am zis că fac asta după un 2024 în care m-am prăjit, obosit și ignorat până la refuz. Am zis că scriu ca să fac, nu că fac ca să scriu. Am zis că vreau să mă simt din nou mai om și că-mi voi face bine și cu de-a sila, dacă e nevoie. Dar n-a fost nevoie. În ianuarie chiar mi-a ieșit. Am făcut mai multe decât făceam probabil într-o lună în care nu eram mamă. A fost și entuziasmul începutului, dar și faptul că, spoiler alert, am fost aproape toată luna în România.

Dar să începem: 5 lucruri (au fost mai multe, dar dacă mă lungesc, probabil nu o să trimit newsletterul ăsta niciodată) pe care le-am făcut pentru mine în ianuarie.

Subscribe now

#1 Am fost o lună în România

Și a fost excelent. Am văzut practic trailerul de la posibila mea viață cu copil în București, aproape de ai mei. Un film liniștit, cu bunici entuziasmați, cu nepot satisfăcut, fără viruși și păduchi aduși de la grădiniță. Un film în care aveam timp să mă uit în gol, să-mi revăd prieteni dragi și chiar să obosesc de la atâta viață socială. O producție românească, totuși, în care discuțiile cu părinții se aprind și încălzesc faianța de pe pereții din bucătărie, până când simți că fierbi de nervi.

Evident că am ieșit la cafele overpriced, am mâncat în locuri noi, pe care le văzusem de ceva timp pe la oameni pe Instagram, și am stat mult prin RATB. Ador să mă plimb prin București cu tramvaiul și să iau pulsul orașului din ce văd pe geam și din ce aud vorbindu-se pe lângă mine. Dar două lucruri m-au impresionat și vreau să le las aici.

1. Faptul că a apărut o stație de tramvai în pasajul Piața Victoriei. Uau, câtă nevoie am avut de asta atâția ani. Efectiv, bravo!

2. Un restaurant vietnamez obscur de pe șoseaua Fundeni. Bep Viet îi zice. Ce oameni drăguți și ce mâncare bună și sinceră! Nu știu dacă am fost eu influențată de faptul că eram cu fetele de care îmi fusese dor rău, dar cred că o să-l pun moț în topul celor mai delicioase locuri în care am încercat mâncare vietnameză.

#2 Am fost la cinema de 3 ori și jumătate

Când ai un copil mic, mersul la cinema e la fel de probabil ca succesul pe care-l ai la aparatele alea în care, după ce bagi o monedă, încerci din start fără speranță să apuci un papițoi cu un clește. Mai mult, în Berlin am nimerit să locuim în cel mai german cartier, în care—știu că e greu de crezut—dar absolut toate filmele care rulează în cinema sunt dublate. Anul ăsta, ca plan de a mai învăța niște germană, mă gândesc totuși să merg la un film pe lună și aici. Dar până să vă povestesc despre cât de dubios e să vezi filme dublate, o să vă zic despre cât de bine s-a simțit să fiu din nou la cinema, în compania soră-mii, cu care mă cufundam într-o relaxare blândă de cum ne așezam la coadă la floricele.

Am fost la Baby Girl, pe care n-am apucat să-l văd până la final. Fix când începusem să mă îndrăgostesc de Harris Dickinson, m-a sunat mama să-mi zică să vin acasă că, citez: „plânge Theo. nu vrea să doarmă și strigă mama.”

Am mai fost la unul pe care efectiv n-am chef să-l menționez. Mă oftic doar că a plâns Theo la Baby Girl și nu la ăsta.

Am mai văzut Nosferatu, care mi-a plăcut mult și m-a făcut să realizez că, de când am devenit mamă, nu mă mai sperie filmele de groază. De fel, după ce-mi făceam curaj să văd un film horror, mă urmărea vreo săptămână o senzație stranie când mă perindam prin casă în întuneric, dar acum, singurul lucru care m-a speriat când am ajuns acasă și m-am băgat în pat a fost gândul că Theo ar putea să se trezească peste noapte. A fost un film lung, care m-a ținut trează mult prea mult peste ora care-mi permite să fiu funcțională.

Și Bird, un film care m-a conectat instant la natură. E acolo o scenă în care protagonista face pipi într-o iarbă înaltă și, fix atunci, bate un vânt care începe să facă valuri în iarbă și transformă pajiștea într-o mare verde și agitată. Nu-i nimic mai frumos decât un pipi, vara, într-un colț de natură. Frumos film, dar și trist. Acum mi-e și mai greu să văd copii care suferă. Și filmul ăsta vorbește despre copilării grele.

#3 Am terminat o carte începută acum jumătate de an

N-aveam în plan să merg în București ca să stau în casă și să citesc. Dar după mesajul primit în mijlocul filmului, mama s-a speriat de plânsul lui Theo mai mult decât s-a speriat Theo că nu eram eu acasă și mi-a dat impresia că nu mai vrea să rămână singură cu el la ora somnului. Așa că am sfârșit cu ea, pe canapea, aproape în fiecare seară. Mama cu integrame și seriale turcești, eu cu „Vreau să aud numai de bine”, o carte care m-a prins rău.

Nu știu cum s-a nimerit, dar tot părinte era și personajul principal. Unul mega anxios care parcă ba mă făcea să mă simt bine că nu-s la fel de panicată ca el, ba reușea să-mi paseze câteva frici la care nici nu apucasem să mă gândesc până atunci. Mi-au plăcut mult personajele, despre care aveam chef să mai știu și după ce am terminat cartea. Dar, în mod bizar, chiar dacă povestea nu era despre relația lui cu partenera, din cartea asta eu am rămas cu cearta lor oribilă dinainte de divorț.

Pneumonie, copil, cât faci tu, cât fac eu, presiune, bani, cine doarme mai mult, cine e mai rupt, cine merită cu adevărat să se plângă? Parcă partea aia m-a durut cel mai tare.

#4 Am fost la masaj

A dat soră-mea două telefoane și m-a programat. A doua zi eram întinsă pe o masă de masaj, în garsoniera unei tipe cu mâini de aur și logoree. Nu-mi venea să cred că am așteptat doi ani momentul ăsta și am nimerit într-o furtună de povești spuse la momentul cel mai nepotrivit. Primele 10 minute m-am simțit efectiv torturată, după care, pe măsură ce mă masa, am ales să nu mai aud nimic și să mă relaxez. Chiar am reușit. A fost așa de bine, că aș mai merge și a doua oară tot la ea.

#5 Am făcut un 7 days yoga challenge. Într-o lună.

De obicei, la început de an, Adriene, tipa cu care probabil face tot internetul yoga online, lansa câte un yoga challenge care dura 31 de zile. Mă băgam. Mă țineam. Mă mișcam. Anul ăsta, în schimb, ca un făcut, a lansat ceva mai fezabil și pentru mine: Prana, a 7 days yoga journey. Practic, 7 sesiuni de yoga scurte, ușurele, genul de mișcare pe care vrei s-o faci când n-ai chef de sport, dar nu vrei să te simți prost că stai ca o cloșcă toată ziua. Și am reușit să le fac pe toate, dar nu în 7 zile consecutive, ci într-o lună. Contează!

A fost o lună plină. Ca să fac tot ce am povestit mai sus, a fost nevoie de o întreagă echipă: bunici, mătuși, prieteni, piloți de avioane, bucătarii care au gătit mâncarea vietnameză, oamenii de la cinema, fata de la masaj, Adriene, Tudor Ganea cu cartea lui catchy, Nicușor Dan, care a mai îmbunătățit mijlocul de transport în București. Sunt recunoscătoare pentru oricine a contribuit la asta. Dar cea mai recunoscătoare sunt pentru faptul că mi-am mișcat curul să le fac pe toate. Tot așa s-o țin!

Subscribe now

Pfoi, nu-mi vine să cred că l-am terminat și îi dau send.

Acum vă mulțumesc pentru atenție și închei, că abia aștept să-mi dau like.

Toate bune, bune de tot,
Alice

Share

Subscribe now

Nu știu dacă e un mecanism al minții prin care încearcă să facă față ritmului nebun din motherhood, dar uneori trăiesc cu senzația că am uitat cine eram și cum mă simțeam atunci când n-aveam copil. Însă există ceva ce țin minte perfect: intensitatea cu care mă strofocam în fiecare clipă să trăiesc clipa, atât de mult încât îmi ratam orice șansă să mă bucur de ea. Citeam cărți de mindfulness, foloseam aplicații de meditație, mergeam la yoga și făceam exerciții de respirație. Eram într-o căutare constantă a stării de prezență. Și, de fiecare dată când simțeam că o ating, mă apuca entuziasmul și o goneam imediat cu gândul că am reușit. Ce s-a întâmplat diferit de când cu Theo? Habar n-am, dar torn aici presupunerile mele pentru că, aparent, de asta m-am apucat să vă povestesc cum se simte. Ca să-mi explic și mie ce simt.

Bebelușul nostru a intrat în viață ca o furtună dată pe silent. Când a apărut, ne-am dat volumul încet de tot și, pentru câteva luni bune, umblam dintr-o cameră în alta de parcă aveam pernuțe de pisici în loc de tălpi. Domnea în casă o liniște completă și, în noi, un strigăt constant de ajutor, entuziasm, disperare, fericire și confuzie. Bănuiesc că așa am dat tonul spre marele antrenament prin care am ajuns să fiu atât de în prezent. Prin liniștea cu care, de nevoie, m-am înconjurat până când Theo n-a mai mirosit a lapte și nu mai dormea de 100 de ori pe zi. Am făcut liniște. Mi-am auzit gândurile. Am încercat (am reușit?) să fac liniște și în ele.

Când nu era liniște în casă, noi eram complet dezarmați și, în continuare, muți în fața unui omuleț de 3 kilograme și jumate. Timp de 3 luni, și-a urlat durerea de colici cât a putut el de tare. Inunda apartamentul cu un țipăt atât de puternic, care, chiar și după ce înceta, persista în casă ca un miros de ou prăjit de care nu mai scapi oricât ai aerisi. Nici până acum nu am auzit un bebeluș care să țipe mai tare ca el. Dar am o presimțire că asta spune orice mamă despre copilul ei. Plânsul propriului bebeluș, cel puțin la început, când ai impresia că habar n-ai ce faci, doare până în măduva oaselor. Dar, într-un fel bizar, ajungi să fii prezent, să-ți păstrezi calmul, chiar și cu alarma asta de autospecială de pompieri cu tine în casă.

Din fericire, la 4 luni, s-a oprit brusc din plâns și a început să râdă la cele mai simple și neașteptate faze. Iar eu am trecut brusc de la misiunea de a-l opri din serii isterice de plâns, la a-i provoca hohote savuroase de râs. Practic, cu asta mă ocupam toată ziua. Alăptam și mă scălămbăiam. El se hrănea cu laptele meu, iar eu mă hrăneam cu râsul lui molipsitor. Când Theo râde, mintea mea nu are efectiv cum să fie în altă parte. Râsul lui e de neratat. Nu există nimic pe lumea asta pentru care să am FOMO în momentul în care reușesc să-l amuz. Și de atunci sunt într-o căutare constantă de sunete, fețe, jocuri și scheme prin care încerc să-l fac și mai fericit decât este. E noua mea obsesie. Noua mea bucurie despre care am citit la un moment dat în cartea Flow, în care se vorbea despre fericirea pe care o găsești când intri într-un ritm sau te pierzi într-o activitate și uiți că există timp. În flow mă simt și eu când mă dau în stambă ca un arlechin în fața regelui meu pentru care mi-aș da viața, doar doar să mai râdă un pic.

Vă las aici 2 minute din râsul lui de la 8 luni. Tot ce făceam era să arunc pe masă o bucată de zucchini fiert. Îl amuza rău sunetul. Habar n-am cum am ajuns la asta.

Starea de prezență de care vorbesc nu e întotdeauna un loc plăcut, din care nu-mi vine să mai plec. Rămân aici și acum chiar și în momentele când îmi vine să fug mâncând nori, dar e imposibil să o fac. De cele mai multe ori, nu-mi permit să fug nici măcar cu gândul. Depun eforturi colosale să rămân prezentă când Theo urlă doar pentru că îi place cum sună, în timp ce mâncarea e pe foc, mă gândesc la 10 lucruri pe care urmează să le fac și îl văd cum ia din dulap cea mai grea oală, pe care o ține atârnată doar într-o mână, gata-gata să-i cadă peste piciorușele alea adorabile. Sunt aici și acum pentru piciorușele lui. Sunt aici și acum pentru mâncarea din oală. Sunt aici și acum pentru creierul meu, pe care, dacă-l las să se simtă învins, am pus-o.

Să nu trăiesc clipa, când am atât de puține clipe pentru mine, ar fi un dezastru. Profită acum! Ca publicitar neinspirat, am scris de multe ori fraza asta, dar n-am înțeles-o niciodată mai bine ca acum. O pun slogan la fiecare moment pe care mi-l iau pentru mine. Mă încântă întotdeauna un drum fără Theo până la supermarket, în care explorez în slow motion totul și citesc negrăbită, cu maxim interes, etichetele celor mai plictisitoare produse. Nu știu dacă ai făcut vreodată cumpărături cu vezica super plină, dar cam așa mă simt eu când sunt la cumpărături cu Theo. Grăbită, stresată și gata să pocnesc în orice moment. Mă bucur enorm și de fiecare ieșire la bere, în care ascult cu interes chiar și cele mai plictisitoare povești pe care mi le spun oamenii. Sunt palpitante pentru că sunt despre altceva, despre lumea aia la care eu n-am mai avut acces de atâta vreme. Sunt super recunoscătoare și pentru fiecare masă pe care o servesc în oraș, în liniște, fără noduri, departe de cel mai frumos copil de pe pământ. Pentru că, în ultimii ani, am aflat că fericirea este atunci când singura nevoie pe care trebuie să o satisfaci, când mănânci, este doar foamea ta. Mindful eating at its best.

Subscribe now

Și când mă întorc acasă și văd fața bucuroasă a omulețului de care este absolut necesar să stau departe măcar 2-3 ore pe weekend, se întâmplă din nou marea minune. Recunoștința mă lovește ca un tren. Timpul se topește ca untul pe pâinea abia scoasă din prăjitor. Trecutul, adică momentele alea superbe de mai sus, în care m-am relaxat trăind un pic fără el, devine complet neimportant. Iar viitorul (foarte apropiat chiar), adică momentele în care voi dispera că nu doarme, scuipă mâncare sau face wrestling cu mine când vreau să urce-n cărucior la plecare din parc, nu mai sună deloc challenging.

Cu tot haosul pe care mi l-a adus rolul de părinte, simt că acum îmi petrec mai mult timp în viața mea și mai puțin în viața imaginară pe care aș fi putut să o am. Visez mai puțin cu ochii deschiși. Nu mai am spațiu mental să tânjesc după vieți care nu sunt ale mele. Sunt fericită cu mai puțin. Oricum nu aș mai avea energie pentru mai mult. Sunt aici și când mi-e bine, sunt tot aici și când mi-e greu.

E bine.

Share

Toate bune, bune de tot,
Alice

Și apoi, exact ca în filmul ăla cu numărul 23, imediat după ce mi-am zis “uau, mă simt de parcă am avea un câine,” comparația și-a făcut loc obsesiv printre toate activitățile repetitive cu care ținem în echilibru previzibilitatea de care ai nevoie să te simți om întreg la cap atunci când ești părinte cu imprevizibilitate pe care ți-o poate servi un copilaș adorabil când ți-e lumea mai dragă.

La fel ca pe un câine, ai n-ai chef, un copil mic trebuie scos din casă de două ori pe zi. Dacă nu, firul subțire de care atârnă răbdarea infinită a ambilor părinți nu se rupe, că n-are cum, dar se încâlcește și se înnoadă până când orice mic task devine la fel de challenging ca cea mai grea probă din showul ăla ridicol numit Survivor. E incredibil cum micuțul, care în casă pare că e la ultima etapă de transformare într-un vampir energetic, revine instant la starea lui firească imediat cum ieșim din bloc. Pe stradă, la fel ca atunci când plimbi un cățel, intru în vorbă cu tot felul de necunoscuți cărora, din varii motive, le plac copiii. Mă umflu efectiv ca un curcan în pene când trecătorii îi fac cu mâna, când îl admiră sau când îi aruncă un compliment, și mă întreb absolut consternată ce suflet au ăia care trec pe lângă cel mai minunat copil din lume fără să-l observe.

După o plimbare lungă, în care explorează orice-i iese în cale și se entuziasmează la toate nimicurile, ne oprim la locul de joacă, acest țarc special amenajat în care copiii, la fel ca cei mai buni prieteni ai noștri, câinii, n-au cum să încurce pe nimeni sau să fie încurcați în cazul în care o iau prea razna jucându-se împreună.

Subscribe now

Când locul de joacă devine deja insuportabil de plictisitor pentru noi, părinții, mergem frumos la o plimbare în parc sau pădure. Fiecare escapadă printre copaci se lasă, fără excepție, cu căutarea și găsirea bățului perfect. Nimic nu bate entuziasmul unui câine în preajma bățului perfect, dar nici cu Theo nu mi-e rușine. Se joacă apoi cu găselnița în toate felurile posibile, până când obsesia pentru ea devine atât de mare, încât trebuie neapărat luată în casă.

Iar acasă, comparația continuă. Nicio ușă nu poate sta închisă. Poți să încerci, bineînțeles, dar te vei simți ca într-un film prost cu zombie care au invadat lumea și tocmai ce au ajuns de partea cealaltă a ușii tale. Eu una încă nu am reușit să mă pot concentra la muncă cu el prin preajmă. O ușă între noi nu e de ajuns. Doar alea două stații de tramvai care ne despart de grădiniță au reușit să-mi fie distanța ideală pentru ca mintea mea să rezolve și alte probleme ce nu țin de el.

De fiecare dată când se deschide frigiderul, el, copil sau câine, va fi acolo, indiferent de cât de departe a fost de bucătărie cu o secundă înainte. Mâncarea e totul. Mai ales cea pe care urmează s-o mănânci. De când a început să guste din mai mult decât lapte, nu mai poți băga nimic în gură în preajma lui. Vrea și el, nu neapărat să mănânce, dar să pună mâna, să miroasă, să bage în gură sau pur și simplu să se strâmbe scârbit la ceva ce tu mănânci cu poftă. Când cineva servește masa în preajma lui, Theo stă ca un câine cu ochii mari și cu mâinile atârnate de masă și cerșește mâncare. La fel și atunci când gătesc. Dacă îmi scapă o bucățică de legumă pe jos, o apucă repede (dacă îi place) și o bagă în gură cu un gest firesc de magician care tocmai a făcut mâncarea să dispară. Iar când îl plimbăm cu căruciorul și aude o foșneală de pungă de patiserie, se întoarce într-o mișcare rapidă și te scanează cu privirea de-ți piere orice poftă de mâncare.

Dacă se află în camera în care s-au adunat câțiva oameni mari să poarte conversații mai mult sau mai puțin importante, atât copiii, cât și câinii vor fi, fără îndoială, motivul pentru care nimeni nu-și va putea duce ideea până la capăt. Ambii sunt experți în a te întrerupe, fie cu un gest leșinător de drăgălaș, fie cu unul neașteptat de enervant.

Comunicarea e și ea cam aceeași. Înțeleg baza, dar nu sunt capabili să se exprime cu mai mult de un “ham,“ respectiv “mama,“ în cazul lui Theo. Totul este “mama“ acum. Odată, într-una dintre plimbările noastre, a arătat cu degetul spre un alergător extrem de păros și transpirat și a spus bucuros, cu un zâmbet de labrador mulțumit, “mama.“ Însă, când vine vorba de afecțiune, și unii, și alții sunt top la a-ți arăta cât de mult te iubesc. De drag, mă apucă de cap, mă mușcă și îmi lipește pe față, cu gura larg deschisă, niște pupici bizari care mă lasă plină de bale. Iar atunci când dispar, chiar și pentru jumătate de oră, Theo se bucură să mă revadă mai ceva ca un cățel care-și reîntâlnește stăpânul după ce l-a așteptat 5 minute în fața supermarketului.

Share

Comparații ar mai fi, dar pe unele nu se cade să le menționez, pe altele cel mai probabil le-am uitat, și cu siguranță la unele o să ajung abia după ce voi fi trimis newsletterul ăsta. Așa că închei cu bucuria tâmpită pe care ne-o aduc și unii, și alții doar privindu-i cum există, și cu starea aia de prezență la care ajungem instant când petrecem timp cu ei.

Toate bune, bune de tot,
Alice

Primul cablu: un senzor prins de degetul mare de la picior, care i-a măsurat în fiecare secundă pulsul și saturația. Al doilea cablu: cel legat de branulă, prin care i s-au administrat constant antibiotic și săruri de hidratare. Al treilea cablu: unul cum numai în filme mai văzusem până atunci, care pleca de la o sursă de oxigen și ajungea fix în nările micului nostru pacient.

Să treci, în doar jumătate de oră, de la imaginea lui zburdând vesel pe holurile spitalului la el speriat și enervat la maximum de toate firele și necunoscuții care-l atingeau constant, este crunt. Cu fiecare cablu mufat, Theo parcă începea să se simtă mai rău. Iar eu simțeam, la rândul meu, cum sunt și eu conectată la surse sigure de frică, neputință și vinovăție. “E grav. Ce-am făcut? De ce n-am venit mai devreme?”. Fix când eram aproape să apăs butonul de panică, o asistentă mi-a spus să nu mă îngrijorez și mi-a explicat că e ceva comun, că asta e procedura și că va fi mai bine imediat ce va primi antibiotic. Ca să nu o iau razna și să-mi canalizez energia în a-l liniști pe Theo, am crezut-o. Și a avut dreptate. Acum e ca nou, zburdă prin casă ca o căpriță. Așa că trecem abrupt la subiectul mama. Adică eu.

Din momentul în care ne-au mutat în camera noastră, eu am devenit, pentru patru zile și trei nopți, unica lui sursă de liniște, distracție, protecție, iubire și calm. De fapt, sunt conștientă că, împreună cu George, asta suntem de când am născut, dar, efectiv, în zilele petrecute în spital, am aflat că, atunci când ești părinte, nu există limită la butonul de volum cu care controlezi sentimentul pe care-l ai când “dai totul”. Totul devine absolut infinit. Ajungi să dai din tot ce ai, din ce vei avea și, uneori, și din ce nu credeai că ai avut vreodată.

Când am ajuns în spital, eram și eu bolnavă. De o săptămână îmi tot tușea în față, mă servea cu mâncare deja mestecată de el, mă invita în cortul lui din dormitor să ne jucăm respirând același aer și, noaptea, își găsea liniștea doar dacă dormea obraz în obraz cu mine. Am ajuns în spital bolnavă și, până în momentul în care am plecat acasă, am reușit, într-un mod bizar, să-mi pun boala pe pauză. Sau cel puțin am reușit să trăiesc cu o sinuzită oribilă, cu dureri de cap, urechi, dinți și corp, fără să le simt. Țin minte când mi-a zis Hitesh, instructorul meu de yoga din București, că a reușit să-și domolească prin meditație o durere de măsea, până să meargă la dentist. Cu cât se concentra pe altceva, cu atât durerea scădea din intensitate. Fascinată, mă întrebam cum o fi. Am aflat acum, când m-am concentrat atât de tare să-i iau lui durerea, că efectiv am reușit, accidental, s-o bag sub preș și pe a mea. Și spun s-o bag sub preș pentru că, după ce am ajuns acasă, după ce l-am spălat, i-am dat de mâncare, ne-am jucat, citit din nou cărți și băgat la somn, am lăsat garda jos. Mi-am făcut o baie, m-am băgat în pat și am simțit cum îmi cedează corpul. Când am pus pătura pe mine, m-am învelit cu toată durerea din ultima săptămână.

În spital, am trăit într-o stare de alertă continuă, cu inima cât un purice, cu un ibuprofen pe zi și cu mâncare cât pentru doi. Cât a fost bolnav, Theo n-a mâncat aproape nimic. Nu-i ardea decât de mandarine și unt pe pâine. Când intra în cameră domnul care ne aducea mâncarea la ore foarte fixe, cerea doar “bunt“, cuvânt pe care aici, în spital, l-a rostit prima oară. În schimb, eu, de stres, lipsă de inspirație și disperare, mâncam tot ce ni se aducea pe tăvile alea. Și porția mea, și porția lui. Iaurțele cu fructe, marmeladă în recipiente mici din plastic, smântână, clătite, brânză topită, unt, tocănițe, sălățele venite în casolete mici, legume, carne, paste, cartofi fierți fără sare și toată pâinea, până la ultima firimitură. Mâncam de parcă asta ar fi rezolvat problema mai rapid. Mâncam de parcă așa mi-aș fi rezolvat și celelalte nevoi de bază, precum o plimbare la aer curat, o baie caldă sau un somn bun. De atunci, la fel de haotic mănânc și acum.

Stăteam toată ziua cu pantalonii deschiși la burtă și testam tot felul de noi moduri prin care să-l amuz pe Theo. În bagajul pe care ni l-a adus George la spital, mai important decât periuțele noastre de dinți a fost Babu, maimuța lui Theo. Acest pluș cu ochii mari, terifiați, a trebuit să treacă prin tot ce a trecut Theo: luat temperatură, schimbat scutec, administrat antibiotic, ținut șosete pe picioare și adormit la ore corecte. Mai importante decât pijamalele mele au fost cărțile cu povești tâmpit de simple, pe care le citisem deja de sute de ori acasă, dar pe care aici, în spital, am reușit, nu-mi dau seama cum, să le mai dau cu talent. Schimbam vocile de la un personaj la altul cu un chef nebun. Cu cât Theo avea mai multe motive să fie indispus, cu atât mai tare mă motiva să mi-o ard mai ceva ca la teatrul radiofonic.

O pungă de mandarine adusă pachet de la George a devenit material de lucru pentru jumătate de zi. Aproape că am reușit să jonglez cu trei dintre ele. Le-am desfăcut în 30.000 de feluri, le-am rupt în feliuțe cât mai mici, ne-am făcut pălării din coajă. Le-am mirosit de 100 de ori, încercând să-l învăț pe Theo să miroasă inspirând. Nici până acum n-a reușit. El expiră puternic cu nasul în mandarină, apoi închide ochii spunând “mmm!“.

Deși avea în camera de spital un pat doar pentru el, Theo adormea liniștit acolo, dar se trezea peste noapte tușind, ca dintr-un coșmar, și realiza că ce i se întâmplă e un coșmar: era pe bune în locul ăla, era cu adevărat cablat la aparate. Tușea și-și freca nasul enervat, vrând să-și scoată tuburile din nări. Se calma doar la mine în brațe și dormea doar cu mine în pat. Așa că, trei nopți, am dormit cu el într-un pat de o singură persoană, în care eram prinși cu de-a sila într-un joc continuu de-a mațele-ncurcate. Spatele mă doare și acum și, cu toate că aș avea timp să fac ceva în legătură cu asta, stau în continuare în cele mai incomode poziții, de parcă m-aș pedepsi.

Trei zile am stat numai lângă el și nu am ieșit nici măcar pe holul spitalului. M-aș fi entuziasmat măcar să stau de vorbă cu asistentele, doctorii sau tipul care venea cu mâncarea, numai că, de fiecare dată când intra cineva în cameră, Theo urla terorizat, crezând că iar îl va atinge un necunoscut cu un stetoscop sau un termometru. Așa că, de fiecare dată când intram în contact cu cineva, îmi doream instant să dispară. De atunci am rămas în aceeași stare. Mă plimb puțin, văd rar oameni și anxietatea mea socială a explodat.

Nu-mi dau seama cum funcționez, dar, uneori, parcă sunt o mașinărie de reciclat răul. Iar de când am devenit mamă, mașinăria funcționează perfect. Cu cât mă obosește o situație mai tare, cu atât mă adâncesc în activități care mă obosesc și mai rău. Cu cât mănânc mai nesănătos, cu atât mănânc mai prost. Cu cât ceva mă ține departe de oameni pentru o perioadă, cu atât mai tare simt nevoia să mă izolez. Cu cât trece mai mult timp fără să scriu, cu atât vocea din capul meu e mai convingătoare când îmi spune că n-are niciun sens să o fac. E ciudat cum nu-mi mai găsesc deloc energia să-mi fac bine, dar am tot timpul resurse să-mi fac rău.

E final de an și îl termin gârbovită, mereu balonată, încruntată și (parcă nici nu-mi vine să mai scriu cuvântul ăsta, dar efectiv nu există unul mai bun să descrie felul în care mă simt) OBOSITĂ. Zilele în spital au fost cireșele de pe tortul epuizării, dar și picăturile care mi-au umplut paharul în care s-au strâns atâtea momente în care aș fi putut să fac ceva pentru mine, dar am ales să mă ignor. Efectiv nu mă mai suport.

Dar am un plan. Și termin anul cu o promisiune. În fiecare lună o să fac cel puțin cinci lucruri pentru mine. O să mă oblig să mă simt bine. O să fac pe dracu’n patru să-mi fac timp să mă simt din nou om. Și o să scriu despre ele aici, în primul rând ca să mă simt mai motivată să mă țin de treabă, în al doilea rând, ca să dau idei și altor mame obosite ca mine. Mi-ar plăcea să am și un al treilea motiv, ca să se lege textul frumos, dar Theo urlă în cealaltă cameră și, chiar dacă e cu taică-su, care face o treabă excelentă în a-l distra, tot mă simt ca și cum arde un apartament în bloc și trebuie să mă grăbesc să evacuăm clădirea.

Subscribe now

Vă doresc și vouă un an nou cu mai mult de 5 lucruri frumoase pe lună!

Toate bune, bune de tot,
Alice

De când am devenit mamă, ideea unei lumi mai bune mă obsedează, pentru că, până la urmă, după ani la rând în care m-am gândit și răzgândit, am ajuns la concluzia că da, e ok să facem un copil. Evident, vrei ce-i mai bun pentru copilul tău: să aibă cea mai drăguță cameră, în cea mai călduroasă casă, într-un cartier cu parcuri, într-un oraș mai mult al oamenilor decât al mașinilor, într-o țară în care te îmbolnăvești mai cu speranță, pe un continent mai safe.

Am început să mă întreb asta încă de când locuiam în București. Trecută de 30 de ani, într-o relație cu George de peste 10 ani, era cumva firesc să fac pasul ăsta. Încercam mereu să rezolv ecuația “facem sau nu un copil“, dar nu îmi ieșea. Mă loveam de tot felul de probleme și-mi făceam mai mult draci decât planuri să rămân gravidă. N-aveam trotuare libere, n-aveam cum să urc cu un cărucior în tramvai, cel mai apropiat parc era la trei stații de metrou, metroul n-avea lift funcțional. Eu n-aveam și nici nu-mi doream carnet de conducere. În fiecare dimineață se vedea în zare, pe geam, un nor de fum care se ridica de la gunoaiele arse, iar aerul pe care îl respiram devenea din ce în ce mai insuportabil. Terasele și locurile în care ieșeam la bere aveau afișe care îți interzic să fii acolo cu copiii. Tot încercând să ne convingem că e ok, că putem construi o bulă safe chiar și în București pentru o posibilă familie, ne-a pus pe pauză pandemia.

La 7 luni de când a început pandemia, fără să fi avut în plan, ne-am mutat în Berlin. Visam de mult la asta și, probabil, de la senzația de sfârșit al lumii, ne-am făcut curajul și am plecat subit (ce privilegiu). Era 2020. 3 ani mai târziu a apărut și Theo pe lume. Ce ne-a convins până la urmă? Fix orașul și ce ne înconjura: mult spațiu verde, distanță sigură de mașini, spitale de stat bune și curate, trotuare late, de care nici măcar acum, aproape 5 ani mai târziu, nu mă opresc din a le aprecia. Trăiam deodată într-un loc cu mai puțină gălăgie și, poate cel mai important, vedeam peste tot părinți și copii. Părea o lume care, atunci când devii părinte, nu te izolează și nu te împinge în colțuri special amenajate pentru copii, ci îți păstrează un loc liber peste tot în cazul în care îți găsești niște energie să ieși.

Theo este unul dintre cei peste 154.000 de copii români născuți doar în Germania în ultimii 25 de ani. În UE sunt peste 630.000 de copii români ai căror părinți au ales să plece din România din varii motive, dar, probabil, împinși de aceleași nevoi: salarii mai bune, educație și sănătate, ideea unei vieți mai ok, un viitor cu mai multe oportunități pentru copiii lor. Cred că n-a plecat nimeni pentru hrană, apă și energie. Majoritatea românilor plecați din țară au votat, totuși, cu acest personaj sinistru, deghizat în salvatorul de neam, care asta promite: hrană, apă și energie. Culmea, un om care neagă schimbările climatice promite apă și hrană pentru viitorii ani. Un om care spune cu atâta convingere că eolienele sunt degeaba promite energie. În fine, de când cu pumnul ăsta primit în stomac, mă gândesc intens la oamenii din diaspora care au pus ștampila în pătrățica aia bolnăvicioasă. Mă tot întreb de ce și ajung mereu la același răspuns: exact din același motiv pentru care eu nu aș vota niciodată cu un om ca el.

Subscribe now

Eu, George și Theo avem aici o viață frumoasă. Trăim într-o lume deloc perfectă, dar mult mai apropiată de imaginea pe care o aveam în minte despre locul în care aș vrea să-mi cresc copilul. Ne simțim în siguranță, de cele mai multe ori confortabil, și primim mult din ce ne-am așteptat când ne-am mutat aici. Și totuși, nu există zi în care să nu mă gândesc că aș vrea să fim în România, lângă bunici și mătuși, lângă munții ăia superbi, cu limba română la medic și la instituțiile de stat, cu toți prietenii de care ne e dor și cu glumele care au sens doar acasă. România e în mintea noastră constant, și cu cât ne adâncim aici mai mult rădăcinile, cu atât ne întrebăm mai des cum ar fi dacă ne-am întoarce.

Și noi, ca toți oamenii care au votat extrem în diaspora, visăm cai verzi pe pereți: un om care să vină la putere, să schimbe țara în doar câțiva ani, atât de drastic încât să ne mutăm subit înapoi. Visăm la cineva care să vină cu o cheie franceză magică, să strângă bine societatea pe acolo pe unde scârțâie și să o facă la fel de civilizată și de normală ca în țările în care am ales să ne mutăm. Și după ani la rând în care ștampila s-a tot pus și nimic nu s-a schimbat, vrei CEVA, ORICE, numai să fie altfel. Dar asta nu cred că se poate peste noapte, mai ales venind din partea unui tip dubios, cu discurs fascist, anti-european, anti-NATO, apărut peste noapte. Cred că se întâmplă în slow motion, cu răbdare și cel mai probabil nu atât de subit încât să ne grăbească sau să ne convingă pe noi să ne întoarcem. Am și o teorie pentru asta, evident născocită din ce simt.

Teoria: trăitul în două lumi îți fură sentimentul de apartenență. Acasă, în țara în care ai ales să te muți, oricât de mult te-ai strădui, nu te simți niciodată complet integrat și îți lipsește ceva esențial ce obișnuiai să ai în România. Iar acasă, în România, ești mereu bucuros să te întorci, iar după câteva zile te trezești ca o nucă-n perete, nelalocul tău. Simți că nici aici nu mai ești complet, fără tot ce ai în cealaltă parte. Devii această creatură lăbărțată care se întinde peste două țări în căutare de confort, iubire și liniște. E un sentiment sâcâitor care te fură din prezent și te pune mereu pe fugă, în căutarea apartenenței pierdute. Unul care, iată, te poate face chiar să alegi o extremă ciudată ce se pune de-a berbeleacul în fața a tot ceea ce ți-a dat ocazia să ai până la urmă aceste două case: UE și tot ce vine bun la pachet cu ea.

Pentru că da, oricât de dezamăgiți am fi, nu cred că ar trebui să uităm niciodată cât de privilegiați suntem că putem să ne alegem atât de ușor o a doua casă care să ne umple un gol sau o nevoie. Că avem ocazia, într-o singură viață, să trăim două vieți diferite, în culturi diferite, în societăți diferite. Două lumi din care putem să ne inspirăm, să alegem ce-i mai bun de dat mai departe copiilor noștri. Două lumi care, împreună, fac cât lumea aia ideală pe care o ai în minte când te gândești la locul perfect.

Oricât de dor ne-ar fi de acel “acasă” de altădată sau oricât de supărați am fi că lucrurile n-au devenit mai bune pentru noi, n-ar trebui să uităm că suntem atât de privilegiați. Doar cu buletinul, ne putem muta rezidența într-o altă țară din UE, ne putem găsi un job fără să trecem prin haosul birocratic pentru a obține un permis de muncă. Just like that! Câți dintre noi, toți plecați în țări din UE, ar fi avut curajul să înceapă o nouă viață fără acest privilegiu? Și nu, nu vreau să sune ca și cum e ușor. Este adevărat, e mai ușor să pleci, dar procesul e lung, durează ani până reușești să te așezi. Și după ce te așezi, și mai ales după ce faci un copil, începi să te întrebi dacă nu cumva ar fi mai bine să te întorci. Probleme complexe pentru care vrem soluții rapide. Dar vestea bună, sau proastă, este că soluția n-o să vină niciodată din exterior, ci doar de la noi.

Subscribe now

În fine, ce vreau să zic este că, dacă asta e în sufletul diasporei care a votat extrem, înțeleg. Înțeleg și dezamăgirea. Înțeleg și revolta față de toți cei care ar fi trebuit să facă din România o țară mai cum ne place. Efectiv pare că asta a fost ultima lor grijă. Înțeleg și frica de un viitor dramatic. Dar oricât de răniți am fi, la vot ar trebui să ne lăsăm sufletul în fața ambasadei și să luăm cu noi doar mintea și gândurile logice. Pentru că atunci când decizi fără frică, n-ai cum să nu vezi că un om cu idei fasciste, naționaliste și extremiste, care vede ca soluție izolarea de celelalte state din Europa, NU poate fi răspunsul pentru un viitor în care copilul tău să aibă o viață mai bună. Mai ales când ești cetățean european și beneficiezi direct de toate avantajele.

Noi știm cât de bine se simte să pleci când nu mai vrei, nu mai poți sau pur și simplu vrei altceva. Un președinte sau guvern anti-UE ar putea fura șansa asta multor oameni din România. Tot noi știm sentimentul de singurătate pe care îl trăiești uneori când ești departe de țară și cât de rău se simte să fii împărțit în două lumi. Vestea că am putea avea lideri extremiști ar transforma peste noapte România într-o țară din care mulți tineri se vor simți obligați să plece, chiar dacă nu își doresc să facă asta. Și, într-un final, tot noi știm cel mai bine că mutatul înapoi în țară ar fi o decizie greu de luat chiar și dacă alegerile ar ieși exact așa cum ne-am aștepta.

Și da, chiar și cu situația incertă de acum, încă răspund cu un DA hotărât la întrebarea “e ok să aduc un copil pe lumea asta?”. Dar tot timpul cu o condiție: să faci tot posibilul ca lumea lui de acum și din viitor să fie una mai bună. Chiar și dacă asta înseamnă să alegi nu cum simți, ci mai degrabă cum gândești.

Share

Toate bune bune de tot,
Alice

1. Furie. Cum căcat să-mi ceară asta? Ce, eu sunt om de poze acum?

2. Tristețe. Așa e. Nu mi-am mai făcut o poză de luni de zile. Abia dacă suport să mă privesc în oglindă.

3. Speranță. Poate nu e o idee rea. Până la urmă, dacă încerc să-mi fac poze, mă voi simți mai motivată să fac mai mult pentru mine. Pe atunci, rutina mea de dimineață era să arunc cu apă pe față, să mă spăl pe dinți și apoi să uit că exist.

După minutul ăsta intens, probabil întreruptă de o nevoie de-a lui Theo, am uitat total de vorbele Andrei. Dar mi le-am adus aminte acum câteva zile când, după multă vreme, mi-am pus o vopsea pe păr, am fost la tuns și mi-am dat un refresh. Fericită, am luat telefonul, am tras un selfie și, după multă vreme, nu m-a durut ce am văzut. Apoi, de curiozitate, am dat scroll în pozele din telefon și mi-am numărat toate selfieurile pe care le-am făcut după Theo. Și când spun selfie, mă refer la poze doar cu mine, fără urmă de copil. Sunt 24 la număr. Poate nu par așa puține, dar, răsfirate într-un an și jumătate de poze făcute unui omuleț abia apărut pe lume, au fost foarte greu de găsit. În plus, am încercat să număr câte selfieuri mi-am făcut cu un an înainte și m-am oprit. Trecusem de 24 în mai puțin de o lună.

24 de selfieuri într-un an jumate, dar nu și 24 de intenții de a-mi face o poză. Multe dintre ele sunt efectiv poze făcute din greșeală, în momente în care ar fi fost ideal să am vreo 10 mâini în plus și încă un cap odihnit, cu care să gândesc un plan de evadare. 24 de poze urâte, la care mă uit cu greu și în care mă văd confuză, obosită, paranoică de la nesomn, fără ai mei, soră-mea și fetele mele din București, singură în Berlinul ăsta în care, mai bine de jumătate de an, cerul se închide și îți spune că n-ai nicio șansă să intri la party-ul ăla cu soare.

Dar, pe cât de greu sunt pozele astea de privit, pe atât de bine se simte să mă știu acum deja bine terfelită, ca un pantof incomod la început care, după multe drumuri făcute, a luat în sfârșit forma piciorului și vine ca turnat. Locul de unde mă uit acum la pozele astea e unul în care, din când în când, se mai doarme și câte 8 ore legate, unul în care pot să-mi fac duș fără să am impresia că-l aud pe Theo mereu plângând, unul în care chiar pot sta la o bere cu câțiva prieteni și, pierdută în conversații, să uit că am un copil (stranie senzație când mi s-a întâmplat asta prima oară).

Să pun toate selfieurile în newsletterul ăsta e imposibil. Chiar am încercat și m-a anunțat Substack că-i prea lung articolul pentru așa ceva. E clar un semn de la Univers că n-are sens să-mi petrec puținul timp liber pe care-l am, cât e Theo la grădiniță, retrăindu-mi primul an de motherhood. Nu de alta, dar abia s-a terminat. Așa că am ales eu câteva selfiuri (promit că pe cele mai bune) și am scris, fără să gândesc prea mult, fix amintirea și starea în care m-au dus.

#1

2 iunie 2023. Primul selfie după ce am născut. Eram încă în spital. Theo avea icter și așteptam în fiecare zi să-i iasă analizele mai bine. Eu abia începusem să storc niște lapte pe care nu-mi dau seama cum am reușit să-l risipesc pe bustiera asta obosită. Eram extrem de stresată cu alăptatul. Țin minte că mi-a spus o moașă cum orice picătură care iese de acolo e aur pentru bebeluș. Deci da, no pressure. Stăteam în camera asta cu George și bebelușul. Aveam tot ce ne trebuie, doar că intrau peste noi, o dată pe oră, grupuri de doctori, moașe, rezidenți, oameni care lucrau la primărie. Se prezentau respectuos și ne prezentau încă o problemă pe care o mai aveam de rezolvat. Ba chiar, o dată, țin minte ca prin vis, a intrat peste noi o doamnă drăguță. Eu, la bustul gol, eșuam în a-l mufa pe Theo la sân. George, pe telefon, citea tot felul de lucruri terifiante despre icter la bebeluși. Iar femeia asta drăguță ne-a întrebat dacă nu vrem să programăm un photoshooting cu bebelușul. Un photoshooting…

#2

6 iulie 2023. Mai bine de o lună de nesomn. Încă mă țineam departe de cafea și îmi petreceam zilele într-o ceață deasă. Ațipeam stând în cur și mă trezeam speriată, verificând dacă Theo mai respiră. Acum, că stau să mă gândesc, în tot anul ăsta nebun s-a întâmplat totuși o minune. Pentru o vreme, mi-am luat pauză de la mine, lucru pe care nu știu cum aș fi putut altfel să-l fac. După ani la rând în care m-am tot întrebat cine sunt, dacă sunt de ajuns, dacă arăt îndeajuns de bine, vocea aia din capul meu a tăcut. De fapt, n-a tăcut. A plecat, m-a părăsit. Și-a dat seama că nu mai am energie să o ascult. Răspunsul la întrebările mele era foarte simplu. Sunt mama lui Theo. Pentru Theo eram de ajuns. Theo crede că sunt perfectă.

#3

30 iulie 2023. Oh, Doamne! Poza asta… Reușisem să-l transfer pe Theo adormit din brațe în pat, probabil după 259 de încercări și după o noapte în care cred că mai bine mi-ar fi fost dacă nu dormeam deloc. Luasem telefonul în mână să le trimit fetelor pe grup o poză cu îngerașul dormind, doar că era setată camera pe selfie. Și m-am văzut. Așa că am decis să le trimit poza asta cu mine, în schimb. Pentru că da, în spatele fiecărui îngeraș se află o mamă care se simte lovită de un TIR.

Subscribe now

#4

3 octombrie 2023. Aici începusem să chelesc. Am zis că poate mi se pare, de la oboseală. Aveam ca dovadă, pe lângă scalpul care se tot arăta în splendoarea lui, covorul de păr pe care îl lăsam peste tot prin casă. Nu-mi venea să cred. Am făcut poza asta în speranța că selfieul nu minte, ci doar se înșeală ochii mei mega obosiți. Dar vedeau adevărul pe care îl văd și acum. La un search pe Google am găsit răspunsul enervant și, totuși, satisfăcător, cu care m-am obișnuit încă de când eram gravidă: e absolut normal. De la haosul hormonal din corp se mai întâmplă. Au crescut rapid la loc acolo alte fire noi și, deloc surprinzător, grizonate.

#5

17 decembrie 2023. Theo m-a supt de față. Îi dădeau dinții și, aparent, așa se manifestă unii bebeluși. Când nu se simt în largul lor, se străduiesc să-ți sugă viața din tine cu orice preț.

#6

27 ianuarie 2024. În aeroport. Mă întorceam din București în Berlin. Chelia văd că-mi dispăruse. Tocmai ce-mi cumpărasem perechea asta de ochelari, știind foarte bine că n-am bani de cheltuit aiurea. Destul de mari cât să-mi acopere jumătate de față, destul de închiși la culoare cât să nu se vadă NIMIC din ce mă plictisisem să arăt. Simțeam nevoia să-mi cumpăr ceva, dar, în primul an după ce am născut, mă tot perindam cu un corp despre care credeam eu că nu e al meu. Sâni mai mari decât mi-am imaginat vreodată să am, kilograme în plus, un număr în plus la pantofi. Nici hainele pe care le aveam nu mă încăpeau, dar nici nu-mi venea să dau banii pe altele care să-mi vină largi mai târziu. Sânii s-au desumflat bine. Kilogramele în plus nu mai sunt în plus. A trecut atât de mult timp de când încă le am, că mi le-am asumat. Ce s-o pune de acum înainte să fie pe plus. În fine. Decizie bună cu ochelarii. De fiecare dată când mă simt oribil, îi pun la ochi și mă simt un pic mai puțin oribil. Contează!

#7

16 mai 2024. Aici era ziua lui tata. Îl sărbătoream în bucătăria alor mei. În fața mea stăteau zâmbind la poză Theo, soră-mea, mama și sărbătoritul de tata. Eu eram fotograful. Din nou, camera mi-a făcut o farsă și m-a surprins în această ipostază superbă, împreună cu Arsenie Boca în background, pe al cărui păr brunețel și dat la deal n-am cum să nu fiu geloasă.

#8

3 august 2024. Am ieșit la alergat hotărâtă că voi face asta de atunci înainte de cel puțin 3 ori pe săptămână. A fost groaznic. E absolut nenecesar să ai febră musculară la picioare când ești nevoită să faci sute de fandări pe zi ca să ridici de pe jos copilul, jucăriile împrăștiate, mâncarea pe care o aruncă din farfurie doar ca să vadă ce se întâmplă. Aveam două variante: ori băgam sport în continuare ca să nu mai fac febră musculară, ori nu mai făceam deloc sport. N-are sens să mai discut despre ce am ales. Poate în alt newsletter.

#9

20 noiembrie 2024. În timp ce Theo era la grădiniță, am fost și m-am tuns, m-am văzut cu o prietenă la un ceai și am povestit liniștite despre viețile noastre din ultima vreme. Am ajuns acasă și mi-am făcut poza asta în care văd și simt că am răzbit. Și aici eram după o noapte cu doar 5 ore de somn chinuite, pe care le-am dormit pe jos, lângă pătuțul lui Theo. Și aici încă trăiam cu senzația că mi-ar mai trebui 10 mâini și un cap în plus. Dar am văzut în selfieul ăsta o femeie mai asumată, mai pregătită, după cum spuneam, mai terfelită. Și, cel mai important, mi-a dat curaj să mă uit în urmă și să mă privesc cu blândețe și în rarele selfieuri urâțele pe care mi le-am făcut în ultimul an.

Vă mai spun doar de un gest făcut de Theo pe care n-o să-l uit niciodată. L-a pozat George cu Polaroidul în timp ce mânca. Apoi i-a arătat poza și (surpriză) în loc să spună că nu-i place cum a ieșit, a luat morcovul pe care-l avea în față și l-a dus spre poză plescăind, gest pe care îl face atunci când își hrănește maimuța de pluș. Deci omul meu mic s-a văzut în poză și s-a hrănit. Ce vreau să zic acum, la final, este că ar fi bine pentru sufletele noastre să facem la fel. Să luăm cele mai greu de privit poze cu noi din perioade chinuitoare, fie ele primul an cu un copil sau nu, și să ne hrănim cu o vorbă dulce sau o încurajare prăjită. Pentru că we fucking did it!

Toate bune bune de tot,
Alice

Există pe net mema aia cu băiatul care ține o bucată de carton în mână pe care stă scris câte un mesaj pentru oamenii de pe internet. Am văzut la un moment dat o variantă enervantă a ei în care mesajul spunea “stop sharing your Spotify Top Songs“. M-a scos din sărite. Adică de ce să nu? Dacă nici muzica nu mai e de dat mai departe pe lumea asta, nu ne mai rămâne nimic. Vă spun eu pe cuvânt. Pentru că așa am simțit la final de 2023, când am deschis Spotify-ul, și am găsit, în loc de trei melodii, trei fâșâieli. Trei variante de white noise, sunet pe care bebelușii ar trebui să adoarmă mai ușor și să doarmă mai bine. Imaginează-ți sunetul cu care te trezea mama ta în diminețile de weekend când era fixată pe curățenie și dădea cu aspiratorul de la prima oră. Sau un drum cu metroul în ziua în care ți-ai uitat căștile acasă. Sau, dacă mai ții minte, ce auzeai când căutai un radio pirat greu de găsit. Ei bine, asta am auzit eu cel mai mult în 2023.

M-a întristat teribil. O dată pentru că am putut fi atât de naivă și nu m-am așteptat la asta, de parcă mi-ar fi trăit altcineva viața în ultimul an. A doua oară pentru că lipsa muzicii și faptul că nu am avut ce să share-uiesc îmi confirmau ce simțeam oricum: că sunt izolată de lumea reală, invizibilă și fără personalitate. A treia oară pentru că acest sacrificiu pe care îl făceam fără să știu a fost degeaba: cu sau fără white noise Theo tot adormea greu și dormea prost.

Început previzibil, într-o notă melancolică

La o zi după ce am născut eram în camera de spital cu George și cu Theo, care era pe atunci mic, roșu și șifonat ca o murătură proastăt scoasă din borcan. Aveam boxa cu noi. Ne spusese moașa să ne facem un playlist pentru naștere. 36 de ore, cât a durat până l-am scos în lume, am uitat amândoi că exisă muzică pe acest Pământ, d-apăi că avem un playlist pe telefon și o boxă în ghiozdan. Dar ne-am adus aminte a doua zi când ne uitam amândoi la Theo, și neștiind exact ce să facem cu el, am spus, hai să-i punem o melodie. Am discutat mult despre ce muzică ar fi potrivit să asculți prima oară în viață. Țineam în brațe acest mic extraterestru care ne invadase lumea și, ca să nu-l dezamăgim, era momentul să-i facem cunoștință cu acest concept superb și firesc din viețile noastre: MUZICA. Previzibil, am ales The Beatles. Voiam să mergem la sigur, cu ceva care s-a mai făcut și ne-am adus aminte că NASA a lansat în Univers, în 2008, un mesaj radio interstelar cu melodia “Across the Universe“. Noi am ales una tot de la The Beatles: Here comes the Sun. Our Sun! Și de atunci piesa asta nu-mi poate aduce aminte de nimic în afară de ziua în care lumea mea a devenit cu totul altceva.

Apoi au urmat 3 luni de stat aproape numai în pat. Alăptat, moțăială și, pe fundal, zi și noapte, a curs muzica lui Goldmund. Nu-mi plăcea în mod special, dar a fost ultimul pian liniștit pe care l-am ascultat gravidă. Așa că am dat play la ce era la îndemână și a curs așa melancolic cât Theo se obișnuia cu viața, cât eu mă obișnuiam cu noua viață, cât relația mea cu George, așa cum o știam, se stingea văzând cu ochii, cât mă îndepărtam ușor de lume, cât mă desumflam și la propriu și la figurat. Nu știu dacă soundtrack-ul momentului a fost cel care a dat tonul, sau pur și simplu atmosfera cerea așa o muzică, dar începutul unei vieți, după bucuria nebună din primele zile, vine la pachet cu o angoasă ce mirose a lapte, a confuzie, a nesiguranță și cu un bebeluș pe care-l vezi că se chinuie atât de tare să înțeleagă ce e lumea, că te simți vinovat și îți vine să-i ceri iertare că n-ai cum să-i mai oferi vreodată sentimentul de totală siguranță pe care l-a avut în burtă.

Dar după astea 3 luni în care l-am ținut și ne-am ținut cu succes în viață, a început distracția. Avem acasă un record player, iar în ultimii ani ne-am tot adunat pe vinil albumele de care nu ne-am plictisit niciodată până acum, așa că am început cu ele. Le puneam să cânte, pe rând, în timp ce Theo stătea culcat pe jos, pe spate, iar eu dansam în jurul lui de parcă făceam un ritual ciudat. El privea și atât. Nicio reacție. Când a început să-și țină capul singur, îl duceam la boxă și se uita la ea ca într-o lume ciudată în care chiar dacă ți-e frică să intri, n-ai cum să te abții să n-o faci. Țin minte că prima muzică la care a reacționat a fost o piesă de la Fleet Foxes, Oliver James. Cu ochii mari și gura întredeschisă a început să scoată un “uuu“ de pui de urangutan. Apoi ne-am oprit din a-l mai duce la boxă pentru că începuse să o pocnească cu forță, probabil să vadă dacă iese cineva de acolo până la urmă.

Subscribe now

Fatala primită într-un moment de slăbiciune

Nici 2024 nu se anunță prea bun pentru topul meu muzical de final de an. Dar spre deosebire de anul trecut, știu la ce să mă aștept. Îmi aduc aminte perfect seara în care, după ce am mâncat cu toții, mai aveam o oră până când îl băgam pe Theo la somn și puteam și noi, în sfârșit, să facem absolut nimic. Ultima oră din zi e cea mai grea. Rămâi efectiv în curul gol, fără inspirație și vlagă, ca după un program lung de scamatorii pe o scenă de circ cu sala plină de spectatori care nu mai vor să plece acasă, râd din orice și te tot cheamă la bis. Într-un moment de slăbiciune ca ăsta am dat disperați play la o melodie pentru copii. Și i-a plăcut. De atunci am intrat într-o lume simplă, bizară, foarte sâcâitoare, cu povești plictisitoare sau pe care de multe ori nu le-nțeleg.

Nici nu aș ști de unde să încep, dar o să torn aici nestructurat, gânduri despre muzica românească pentru copii. De ce trebuie să fie cântate de coruri de copii care țipă? De ce doar artiștii deodebit de enervanți se ocupă cu așa ceva? M-am trezit cântând cu fucking Andra “Ursul doarme și visează“ și “Melc melc codobelc“. E aici o pâine bună de mâncat și pentru cântăreți și cântărețe cu voci care nu triggeruiesc sentimente ciudate în părinți, zic eu. Tot într-unul dintre albumele “Cutiuța muzicală“, unde am dat de Andra, e și Oana Sârbu care, pentru numele lui Dumnezeu, cântă de parcă flirtează cu 10 colegi de muncă de-odată. De ce?! Chiar vorba cântecului ei. Să nu mai vorbesc despre versurile melodiilor care încurajează într-o veselie copiii să fie cuminți și să asculte de părinți. Nu-mi dau seama exact de ce mă calcă pe nervi, pentru că ar fi înspre binele meu ca Theo să prindă mesajul, dar mai scutiți-mă, vă rog, cu textele astea. În fine. Poate n-am căutat eu suficient de mult, dar am făcut-o destul cât să-mi dau peste cap recomandările și playlisturile pe Spotify. Nu pot decât să-mi promit și să sper la un 2025 mai bun.

Subscribe now

Înapoi la diversificare

Din fericire, copiii sunt foarte cool și deschiși la orice. Așa că ne-am întors la muzica noastră când suntem toți trei. E practic cel mai de-al nostru om de pe pământ. N-are cum să nu-l atingă ceva din tot ce-i ajunge la urechile alea micuțe, superbe, fine și moi. Și îi place. Dansează cu noi pe minimale și fanfare, se uită în gol pe câte o piesă melancolică, dă din cap pe beaturi care mai de care mai catchy și o privește interesat pe maică-sa dansând ca apucata pe Beyoncé. Tipul e super ok. Până la urmă, cu cât ascultă mai divers, cu atât are de unde alege când o să se prindă că poate.

Și mai e încă un motiv pentru care am făcut asta, pe lângă repulsia față de muzica pentru copii. Georgiana, o bună prietenă cu care-mi place să obsedez pe tot felul de trupe, mi-a trimis la un moment dat un link de YouTube cu o piesă de la Beirut, iar în comentarii erau deja adolescenți (spun deja pentru că eram eu adolescentă când am descoperit trupa) care povesteau despre cât de mult le place pentru că le aduce aminte de cum mergeau cu mașina în vacanțe cu părinții. Mi-am dorit instant să fie și Theo unul dintre copiii ăștia.

La muzica pentru copii n-am renunțat, dar m-am hotărât mai bine să i-o cânt eu, pentru că un lucru bun s-a întâmplat cu toate cântecele astea agasante: mi-am amintit versurile din copilărie care mi s-au reimplantat bine în memorie. Apelez la ele de fiecare dată când simt că-și pierde răbdarea și e pe punctul de a exploda. De cele mai multe ori funcționează. Iar ceva ce funcționează și pentru noi, părinții, sunt melodiile pentru copii în germană. Pe astea le ascultăm împreună ca să mai adăugăm ceva cuvinte la vocabular, pentru că, da, Theo crește și în curând o să vorbească o limbă pe care noi n-o știm. Nu intru acum în subiectul ăsta, pentru că știu că o să-l terfelesc mult în anii care vin.

Bag de seamă că aș putea să scriu despre asta la nesfârșit, dar mă opresc cu o rugăminte. Cresc pe Spotify un playlist pentru Theo cu muzică mai jucăușă, nu neapărat pentru copii, dar ceva să pleacă la toată lumea. Ceva ce am putea să ascultăm la petrecerea de ziua lui atunci când vrem o pauză de la teroarea muzicii pentru copii. Tot ce am adăugat aici până acum îl bucură tare. Dar dacă aveți și voi o piesă de genul care vă bucură copiii sau copilul din voi, m-aș bucura s-o știu și eu bine în playlistul ăsta, gata să ne salveze când avem nevoie.

Leave a comment

Toate bune bune de tot,
Alice

Am sunat-o imediat cum mi-am pieptănat afară din păr oribilitatea aia, o dată pentru că pe cine naiba suni când ai păduchi, dacă nu pe mama, și încă o dată pentru că, biata femeie, e foarte posibil să aibă și ea. A fost pe la noi două săptămâni și câteva zile în care am mai respirat și noi. Să crești un copil cu doar 4 mâini e pură nebunie. Mi-a răspuns și i-am spus că am o veste proastă. Mă întreabă ce veste? Îi zic că am păduchi. A luat Theo de la gradiniță și eu de la el. Îmi spune că nu mă aude. Eu țip încă o dată că am păduchi, relaxată că nu mă înțelege nimeni pe stradă, dar din ce în ce mai stresată că problema devine și mai de nesuportat cu cât o repet cu voce tare. Ca să mă audă mai bine, m-a pus pe speaker (clasic) fix când am țipat eu cel mai tare „am păduchi”, apoi deodată mi-a vorbit aproape în șoaptă, ascunsă probabil după rafturile din magazin.

Am tot evitat să vorbesc despre cum mă simt de când am devenit mamă. De fiecare dată când postez ceva pe Insta mă holbez la zona de caption care mă blochează exact ca cineva care mă întreabă cât fac 15 de la mâncare, cu 4 de la bere și cu 3 bacșiș. Mă holbez de parcă fac în minte calculul, dar de fapt aștept chinuită să se rezolve de la sine, să răspundă altcineva care e în stare. Pentru că eu nu-s. De obicei închid aplicația și revin la ea în câteva ore, când ajung la un rezultat fâsâit, un emoji care nu spune absolut nimic. Arunc lumii un calup de poze în care mă forțez să strecor și niște poze în care nu apare Theo. Dar nu e ușor. De un an jumate e peste tot. În fiecare colț al minții mele, în fiecare poză din telefon, în fiecare noapte albă, în fiecare pată de mâncare de pe hainele pe care le port, în fiecare fir de păr alb, în fiecare motiv pentru care mă distrez sau enervez, în playlist-urile mele de Spotify distruse de melodii enervante pentru copii.

Obișnuiam să scriu despre ce mi se întâmplă. Mă amuza să povestesc orice căcat, oricât de mic. Îi dădeam câtă valoare se putea. Dar de când am născut, am refuzat să fac asta, cu toate că e unul dintre cele mai big lucruri care mi s-au întâmplat vreodată. Atât de big încât m-a încremenit. Am trecut prin tot felul de idei, care mai de care mai creative. Mă culcam entuziasmată cu gândul că o să transform eu motherhood-ul în cel mai cool proiect și sfârșeam dimineața distrusă, după o noapte în care Theo m-a trezit în urlete de naiba știe câte ori, întrebându-mă când, cum și de unde energie să fac lucrurile astea complicate?

Cât am fost însărcinată am simțit că soarta îmi promite o schimbare. Că odată cu copilul o să-mi vină mintea la cap atât de abrupt, încât o să mă lovească o idee superbă care o să-mi schimbe viața. Vedeam pe net părinți care și-au deschis grădinițe, au scris cărți pentru copii, și-au făcut afaceri simple și plăcute inspirați de viața asta nouă pe care o trăiau. Eu și hormonii mei de atunci nu aveam nici cea mai mică îndoială că nu voi trăi și eu asta. Și iată-mă un an jumate mai târziu, blocată, stoarsă de energie, cu capul gol, dar cu păduchi. Și cu câteva proiecte de succes: din când în când câte o noapte dormită fără întreruperi, câteva cafele băute fără să se răcească, câteva momente în care am reușit să mă reconectez cu partenerul meu și încă câteva în care m-am uitat în gol la un perete fără să mă gândesc la nimic.

E absolut absurd ca la nivelul ăsta de oboseală și viață trăită 24/24 on call să te mai bântuie și presiunea proiectelor creative. Dar uite că m-a bântuit. Cum mă urmărește peste tot și gândul că am devenit doar o mamă, încă una printre toate mamele. Una care face și e exact cum promitea că n-o să devină niciodată. Resemnată, temătoare la gândul că pleacă cu copilul în vacanță, cu program de somn strict pentru bebeluș, mai bucuroasă când i se amână planurile decât când iese în oraș, mai mereu cu chef să vorbească despre cât de tare e fiu-su și mereu gata să se plângă de cât de greu îi e. Am obosit să refuz că asta am devenit. Și păduchii ăștia au fost picătura care a umplut paharul. Cum te mai poți minți că ești ceva mai special decât un părinte ca oricare altul când găsești chiar plăcute momentele petrecute în baie, cu familia, despăduchind pe toată lumea?

Așa că acum, mai mult ca niciodată, a venit momentul să mă îmbrățișez cu totul, așa cum am devenit: încă o mamă pe lumea asta. Pentru că mă jur că fac tot ce se poate, cu absolut toată energia pe care o am, și cu toate astea, la asta s-a ajuns: la un copil fericit și la doi părinți confuzi care încearcă să înțeleagă cine naiba mai sunt pe lumea asta când n-au grijă de copil. Și din toate proiectele creative pe care visam că o să le fac pe internet despre cât de fun și mișto e să fii părinte, la asta s-a ajuns: la un newsletter lansat în ziua în care am luat păduchi de la fi-miu, un newsletter în care n-am chef de nimic creativ, ci doar să spun prin ce trec. Să-mi spun mie și habar n-am pe cine mai interesează. Prietenii care vor citi asta curioși să știe ce fac de nu răspund o săptămână la mesaje? Alți părinți care se vor bucura că la alții e mai rău (sau invers)? Părinți în devenire emoționați sau pur și simplu oameni care se bucură că au luat decizia să nu facă copii?

Subscribe now

Îmi imaginez că viitorul acestui newsletter poate suna în momentul ăsta prăpăstios, cu povești și păreri pesimiste, dar n-ai cum să fii extaziat că ești părinte în ziua în care ai aflat că ai păduchi. Nu se poate pur și simplu. Dar promit că în alte zile va fi mai vesel. Așa că, dacă vrei să citești despre cum am scăpat de păduchi (uite aici speranța la un viitor optimist), despre cum se simte să trăiești într-un corp străin, despre cum e să nu mai ai timp să te gândești la toate tâmpeniile care te speriau înainte să devii părinte, despre stările în care ajungi atunci când nu mai depui niciun efort să te îmbraci frumos, despre cum jumătate de oră liberă se poate simți ca o zi, nu sta acolo scărpinându-te în cap (reacție absolut normală când citești așa ceva) și abonează-te la Încă o mamă, un newsletter cu nimic nou, dar cu multă sinceritate. Promit că îți voi scrie o dată pe săptămână, sau la două săptămâni. Sau, realist vorbind, nu promit nimic, pentru că probabil o să-mi dau seama pe parcurs că e prea mult să fac asta.

Subscribe now

Toate bune bune de tot,
Alice

Subscribe now