Licuriciul cel mare, la care se ducea matrozul chior, după propriile declaraţii, nu pentru a lua lumină, ci pentru a suge, e cu ambele picioare în groapă.

Zbaterile şi declaraţiile sforăitoare oscilând între schizofrenie şi minciuni patologice ale măscăriciului portocaliu, nu numai că nu acoperă starea de lucruri absolut cruntă în care s-a scufundat un imperiu ticălos şi criminal, ci o scoate în evidenţă.

Lucrurile stăteau prost oricum, de ceva vreme încoace, au trecut milimetric pe lângă dezastru anul trecut, în războiul de 12 zile, dar un personaj atât de afectat mintal cum este Trump nu a fost capabil să înţeleagă asta; i s-a părut că dacă lasă Orientul Mijlociu în pace un an şi revine la aceleaşi idioţenii din senin, va fi un plan genial ce va îngenunchia duşmani şi aliaţi deopotrivă.

Rezultatul e din ce în ce mai vizibil: dezastrul pentru Statele Unite, o naţiune care a împlinit 250 de ani vara asta, din care numai vreo 7-8 n-au fost în război, devine fără ieşire. Pe plan militar au ajuns de râsul întregii planete. Iar dacă se duc pe plan militar, nu le mai rămâne nimic, în afară de bulele periodice din domeniul IT. Clovnul de la Casa Albă, care e mai preocupat de furăciuni pe bursă şi de săli de bal decât de bunăstarea americanilor, vorbeşte despre cea mai puternică armată din lume, echipată cu cele mai performante arme de pe planetă, care a ridicat un “zid de oţel” la ieşirea din Strâmtoarea Hormuz.

În realitate, armata americană e mâncată de molii, se menţine în unele ţări numai pentru că ţările respective sunt conduse de slugoi abjecţi, care nu numai că acceptă prezenţa lor acolo, ci mai şi plătesc cheltuielile pentru a avea o armată de ocupaţie permanent pe teritoriul lor.

Dacă ne uităm puţin mai atent la ce au realizat în cel mai recent război, în care nu a fost nimeni în stare să explice de ce au intrat, altceva decât motivul evident pentru toată lumea, numit Israel, lucrurile sunt tragice.

Portavioanele americane, ce obişnuiau să fie vârful de lance al armatei lor, sunt nişte cazane plutitoare, cât or mai pluti. USS Gerald Ford, mândria marinei americane, cel mai mare portavion, la vremea construcţiei, a fost pleznit peste ochi de iranieni în martie a.c., fiind nevoit să se târască până în Coaţia la reparaţii. Explicaţia oficială a fost la fel de ridicolă ca declaraţiile şefului suprem al armatei, clovnul mai sus menţionat: chipurile au luat foc nişte cârpe la spălătorie. Arderea cârpelor respective a avut ca efect rănirea mai multor soldaţi de la bord, trimiţând alţi 600 la somn pe podelele navei, iar fotografiile făcute la sosirea în şantier arătau o treime de navă complet devastată.

Dar asta nu e o problemă pentru cea mai grozavă, nu-i aşa, armată din lume. Zidul de oţel a rămas la locul lui, blocând o strâmtoare deja blocată de iranieni. Scopul blocadei fiind deblocarea strâmtorii, care până să sară măscăriciul portocaliu să atace aiurea, nici nu era blocată. Genial. Şi atunci au deplasat nişte alte portavioane oarecum la faţa locului, pentru că dacă s-ar fi dus chiar la faţa locului, iar îi articulau perşii de le săreau mucii. Zidul de oţel e undeva la vreo mie de mile de strâmtoare, unde nu ajung rachetele iranienilor. Mă rog, alea folosite pentru nave.

Dar nici acolo nu le e prea bine, tocmai ce alt portavion, USS Abraham Lincoln, a fost retras, minciuna oficială fiind că nu mai au pastă de dinţi şi săpun militarii de la bord. În realitate, nu numai că nici mâncare nu mai au, dar au existat multiple tentative de sinucidere la bord, ba chiar ar fi izbucnit încăierări în cursul cărora mai mulţi militari au fost cuţitaţi de camarazii lor. În locul său, se va deplasa USS George Washington din Marea Chinei de Sud, lăsând Pacificul fără prezenţa vreunui portavion. Reamintesc că, acum câteva luni, au fost retrase din Asia şi baterii Patriot plus cam toate rachetele ce le mai aveau pe acolo. Iar unii idioţi încă susţin că măscăriciul joacă şah 4D. Da, mare strateg, ce să zic. Chinezii sunt uluiţi, dar ce zic eu uluiţi, sunt paralizaţi de geniul lui militar. Ca paranteză, Trump a absolvit Academia Militară din New York. Se vede că a învăţat multe acolo.

La ultimul bilanţ, săptămâna asta, Iranul le-a tocat americanilor un sfert din parcul de drone MQ Reaper, la un cost de 50 mileoane bucata, totalizând mai bine de 1,3 miliarde de dolari. Nici la rachete nu stau mai bine, efectivul estimat fiind de vreo 1.500 bucăţi, la nivel mondial. Ca ordin de mărime, se estimează că numai anul acesta au utilizat 2.500 de bucăţi în războiul cu Iran, singurul efect fiind uciderea unor civili şi a 180 de copii, la şcoala de fete din Minab. Deci alea 1.500 ce le mai au prin magazii sunt fix pix, numai preţul ce e de ele.

Dar asta nu e tot. Corupţia generalizată din SUA a făcut ca statul american să investească peste jumătate de miliard într-o fabrică de obuze pentru mortierele de 155 mm, care nu a produs şi nu va produce nimic. Ca să vă faceţi o idee despre genialitatea planului şi puterea tehnologică americană, fabrica a fost ridicată în Texas, dar liniile de producţie, tehnologia, echipamentele etc. erau, surpriză, turceşti. Ar fi fost uimitor să le iasă ceva.

În acest timp, comandantul suprem al armatei americane a plecat de la summitul din Ankara băgat într-un container de catering, adică la un loc cu hot dogi, hamburgeri, chifle şi plicuri cu sos. Propaganda a încercat să vândă povestea ca pe un scenariu tip James Bond. Nici nu ştii ce e mai ridicol, halul în care a ajuns aşa-zisul “cel mai puternic om de pe planetă”, sau poveştile ăstora.

Ca realizări ale campaniei din Orientul Mijlociu putem nota faptul că bazele americane din Golf au încetat să existe, practic, asta în afară de dezastrul marinei americane cu zidul lor de fier mort. Mai mult, pe lângă închiderea Strâmtorii Hormuz, acum a fost închisă şi Strâmtoarea Bab-el-Mandeb de către Ansar Allah, adică desculţii pe care i-a distrus Trump anul trecut până i-au alungat pe americani din zonă. Aliaţii americanilor, atât de fideli cât timp a fost relativ pace şi nu avea cine să-i calce în picioare pe amerloci, acum încep să se agrege într-o alianţă regională de tip NATO. Viitorul sună bine pentru americani, clar.

Imperiul nu va dispărea în tăcere. Imperiul va târî după el toate slugile. A început să o facă deja, se vede din starea Europei în general, şi a UE în special. Nu mai zic de tâmpiţi ca noi, care le mai şi mulţumim cu lacrimi în ochi. Asta în cazul cel mai bun, pentru că există şi varianta de nebunie de final, gen opţiunea Samson, în care să încerce să distrugă tot ce pot, înainte de a se scufunda. Dar e bine că au mai apucat fomiştii noştri un 4 iulie, să bage în ei moca la ambasadă.

Eu nu-mi dau seama ce trebuie să ai în cap, să ai impresia că borfaşul din Bihor e un om inteligent. Pe lângă aspectul de ocnaş care-i toarnă pe ceilalţi ocnaşi ca să-i fie lui bine, are o alură cel puţin ciudată în toate alocuţiunile publice.

Cineva cred că i-a spus “Băi animalule, stai încruntat şi uită-te fix, ca un bou, la 3 metri în faţă, indiferent ce se întâmplă în jurul tău! Asta arată un om intransigent, un om hotărât. Hotărât, ca orice prost, dar ăia de te sustin sunt şi mai proşti, ai încredere în ce-ţi spun!”. Tipul şi-a însuşit cu zel toate indicaţiile. Apoi a mai venit cu inspiraţie proprie: să borască propoziţiile în reprize de maxim trei cuvinte, iar după două rafale d-astea să bage un “astfel încât”. La el totul se rezumă la grohăiala de răcan, condimentată cu “astfel încât”, să pară că ştie ce spune.

E absolut remarcabil faptul ca o grămadă de români au votat tandemul borfaş-idiot, convinşi fiind că o vor duce mai bine ca niciodată. Băi nene, eu nu uit toată viata cum ieşiseră imbecilii în stradă după ce s-au anunţat rezultatele alegerilor, tremurau şi plângeau de bucurie, în timp ce le curgeau mucii în gură, că au de acum viitorul asigurat. Uite bă, viitorul! Un dezastru mai mare ca ăsta nu s-a mai văzut. Dar e nimic faţă de ce va urma.

Borfaşul ăsta împuţit stă merci bine, cu binecuvântare tembelului din Cotroceni, pe funcţia din care a fost dat jos, şi îşi bate în continuare joc de toată ţara. De altfel, la propriul partid, justiţia a suspendat rezultatul mega-congresului clocit de chelios, cel în care a fost reales. Dar ceangăul îşi vede de treabă, cu nesimţirea uluitoare ce-l caracterizează, la fel ca şi în cazul suspendării din funcţia de prim ministru. Şi îi merge.

Azi îl auzeam grohăind despre legea salarizării. O porcărie fără seamă, ctitorită de acelaşi nemernic unsuros care a ouat-o şi pe cealaltă, acum zece ani, jegosul de Pîslaru. Da’ a înţeles cineva de ce a fost nevoie de o altă lege a salarizării? Nu că ar fi fost bună ultima, dar de ce ar fi fost nevoie să fie schimbată? V-a explicat cineva?

Apoi aud de la propagandă că legea asta are prevederi care au fost extrem de strict negociate cu UE, d-aia e atât de mare porcărie. Şi nu putem face nimic, că dacă a fost extrem de strict negociată. Da’ cine le-a negociat, pe condiţiile astea stricte? Cine hotărăşte, bă, pentru o ţară întreagă, fără ca ţara să ştie? Cum, cine? UE.

După care vine argumentul suprem: se votează legea, sau România pierde 800 de milioane de euro! Până acum vreo săptămână erau şapte sute de milioane, acum sunt opt. Nu ştie nimeni cum s-a ajuns la suma asta, de ce se schimbă de pe o zi pe alta, şi cine a hotărât în numele ţării cifrele pentru aşa-numitele jaloane. Apoi, cine e România asta, care pierde 800 de milioane? Că eu nu câştig nimic din astea 800 de milioane, dacă mizeria de lege e votată, cu acest fără guvern. Nici eu, nici altcineva din ţară. Ba pierdem cu toţii.

Auzi, da’ România asta care va câştiga 800 de milioane, dacă îşi sărăceşte cetăţenii, e tot România aia care aruncă cu bani pe arme care nu există şi nu ne trebuie? E tot România care dă curent gratis şi gaz natural la ucraineni şi la moldoveni? E tot România aia care aruncă miliarde pe cea mai coruptă ţară din lume, să susţină un război care nu ne priveşte? E tot România care face autostrăzi pentru ucraineni, să poată să-şi ducă cerealele la noi în port, că acolo prestăm pentru ei toate serviciile gratis? Bă, spurcaţii ăia nici taxă de drum nu plătesc, şi vâjâie tirurile non-stop, şi în week-end şi tot timpul, că legile sunt pentru proştii de români, nu pentru ei.

România asta care vrea bani de la UE ca să-şi sărăcească cetăţenii e aceeaşi cu aia care ţine ucraineni pe gratis de ani de zile? E aceeaşi care dă bani la copiii ucraineni de câteva ori mai mulţi decât la ai românilor? Pentru asta trebuie banii de la UE? Că vă spun eu că nu ajung. Sutele alea de milioane sunt nimic, iar când ajung aici, dacă ajung, deja au fost cheltuite câteva zeci de miliarde pe toate de mai sus plus te miri ce. Sutele alea de milioane sunt momeală pentru idioţi. Idioţi ca ăia de jubilau când s-au anulat alegerile, că ei ar fi vrut să-l voteze pe ciolac, apoi şi-au văzut visul cu ochii, când a fost pus un imbecil în fruntea ţării.

Acum vreo două zile a luat foc un vas ce transporta gaz lichefiat, arde şi acum. Singura explicaţie a aşa-ziselor autorităţi a fost că vasul a fost lovit de nişte drone “provenite din războiul de agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei”. Aţi înţeles că erau drone ucrainene, da? Nici măcar propaganda jegoasă de la noi n-a încercat să pretindă că ar fi fost ruseşti. Care e urmarea? Kazakhstanul, principala noastră sursă de ţiţei, refuză să mai livreze petrol la noi, deci viaţa ni se va scumpi şi mai mult, dacă cumva o duceati prea bine. Saliva Urina!

Apoi apare debilul şi anunţă că prioritatea naţională, noua prioritate, e şi mai multă înarmare, pentru “a întări flancul estic”. Aţi observat cum li se umple ăstora gura când vorbesc despre “flancul estic”? Ba pot să jur că Radu Tudor îşi dă drumul în chiloţi, atât e de satisfăcut când vorbeşte despre asta şi de Marea Neagră lac rusesc. Întărirea acestul flanc estic justifică orice risipă descreierată. Interesul naţional, cum ar fi zis animalul de Găbiţă Oprea. Este că aţi uitat de el? Un vizionar, acum vedeţi de ce.

În fine, n-o mai lungesc, că se va lungi de la sine, o să tot aruncăm cu bani pe orice altceva decât pe ce ar fi trebuit să-i intereseze pe români. Bani storşi de la prostime, de unde altundeva? În paranteză fie spus, încerc să găsesc un etalon de prostie din politica românească care să-l depăşească pe mâncătorul de muci. Îmi e imposibil să găsesc unul. Pavel Popescu pare genial, faţă de idiot. Nici măcar Attila Cseke însuşi nu-l depăşeşte în imbecilitate pe mucuşor, iar eu pe Cseke nu l-aş pune nici să păzească un teren viran.

Da’ cum vi s-a părut vizita ambasadorului stăpânului american (un alt ovrei, ca toţi care sunt trimişi aici) săptămâna trecută în Parlamentul României? Este că e bine să ţi se aducă aminte că eşti sclav? Era să întreb ce s-ar fi întâmplat dacă se petrecea aşa ceva în Congresul american. Dar acolo nu se petrece, pentru că nu e nevoie să vină ambasadorul Izdraelului. Nu. Acolo există AIPAC, care nu se duc să stea de vorbă cu congressmen-ii, ci direct îi strâng de coaie până borăsc. Dacă calcă greşit sunt mâncaţi de viermi. Dar ei nu calcă greşit, că ştiu ce-i aşteaptă, şi ştiu cu ce sume au fost mânjiţi. Că asta e democracy şi rule of law, iar acum e şi aici. Dar politicienii noştri erau fericiţi, se băteau să se tragă în poză cu jidovul. Că ei sunt sclavi, dar sunt sclavi plătiţi împărăteşte, nu ca noi, care dăm bani, în loc să luăm.

Ultimele săptămâni a fost prezentat un serial la ProVeceu, “Cămătarii”, realizat de un tip, Codin Maticiuc, zis Poponeţ. Presupun că porecla i se trage de la faţă. La apogeul vieţii sale, tipul era un soi de playboy mai de categoria a doua prin cluburile unde cărau şampanie cu roaba. Am avut tot timpul o părere foarte proastă despre el, dar cu serialul ăsta a crescut în ochii mei. Nu am văzut decât vreo două episoade, pentru că rula la nişte ore foarte târzii, dar e impresionant. Ce e impresionant la el? Faptul că arată cancerul României, aşa cum e el: corupţia. Corupţia în România e uriaşă, e infernală. E peste tot. E singura autoritate adevărată în ţară. Şi nimeni nu face nimic. Păi cine să facă? Corupţia există şi prosperă datorită corupţiei în justiţie. Şi atunci de la cine să aşteptăm să facă ceva? Ba am ajuns să exportăm corupţie în justiţie. Mai tineţi minte uriaşa victorie a numirii Muiuţei Chioveşi la EpipiO? Şi ce rezultate a avut? Zero barat. Dar nu s-a plâns nimeni, că le-au curs banii în buzunare ca Dunărea la Cazane. Asta era adevărata misiune a ei, de fapt, şi atunci de ce să se plângă? Îi dau şi câteva medalii de onoare la anul, când i se termină mandatul. Apoi o aşteaptă alt loc călduţ şi extrem de bine plătit, că serviciile se recompensează.

Şi până nu uit: s-a votat legea supravegherii aplicaţiilor de chat împinsă de Consiliul Europei. În ultima zi de lucru, când, la fel ca la noi, mulţi parlamentari erau deja în vacanţă. Aşa că, rezumaţi-vă la agăţat prin mesagerie, chestiile serioase se discută personal. Şi când zic personal, nu mă refer prin telefon. De altfel, aplicaţiile de socializare în general au început să semene cu puşcării în aer liber. Sţiţi imaginile standard din filmele americane, cu deţinuţi scoşi la aer, care se învârt prin curte, fac bişniţă, se joacă, iar unii de sus de pe zid îi urmăresc atent şi-i ard cu gloanţe de cauciuc imediat cum li se pare ca ăia au călcat strâmb? Ei, alea sunt aplicaţiile de socializare în ziua de azi. Sunteţi liberi să mă contraziceţi, dacă doriţi, chiar sunt curios dacă vine cineva cu nişte argumente creative.

Băi tată, de multe ori am senzaţia că înnebunesc, că pierd contactul cu realitatea. Asta în care trăim nu poate fi o ţară. N-are cum. Te uiţi la idiotul care o conduce, te uiţi la ticăloşii ce formează guvernul şi parlamentul, pur şi simplu te cruceşti. E incredibil. Dar nu numai asta. Pe zi ce trece e mai rău, mai halucinant.

Săptămâna trecută a fost nu ştiu ce summit NATO. Aceste întâlniri la vârf ar trebui să fie ceva excepţional. Au ajuns la fel de excepţional precum te duci să rezolvi cu tranzitul intestinal. Şi cu aproximativ aceleaşi rezultate.

S-au întâlnit războinicii nord-atlantici, care nu ştiu altceva decât să toace bani şi să ne facă traiul infect, la Ankara. Printre ei, şi cretinul nostru mâncător de muci. Nu avea cum să lipsească, trebuia să ne vândă pe nimic, că d-aia a fost pus în jilţ, să umble cu metresa la gale. Ei, care mâncau din poală, ca cerşetorii la pomană la cimitir, până să-i ducă sistemul la palat, în dispreţul prostimii votante din tară şi aiurea.

Ei, uite cum face tembelul o conferinţă de presă acolo, spre disperarea Deliei, care a albit cu ăsta într-un an cât în zece cu dulapul nesimţit. Şi numai bine vine o tipă reporter la Bloomberg, cred, şi face imprudenţa să-l întrebe pe cretin despre un proiect major al NATO, în valoare de 26 miliarde de euro, care urmează să asigure aprovizionarea cu combustibil pe flancul estic, noi fiind unul dintre cei doi principali beneficiari şi finanţatori ai proiectului. Idiotul face ce ştie mai bine, adică o faţă de tembel, şi întreabă la ce folosesc conductele din proiect. Să sugă petrolul de la NATO şi să-l vândă pe sub mână în talcioc, dobitocule!

Ce e înspăimântător pentru ţara noastră nu e faptul că acest idiot n-a avut bunul simţ să se informeze ce se va discuta unde se ducea el, chipurile probleme de importanţă naţională, ci faptul că deranjatul mintal s-a dus, sau a fost dus, la o întâlnire în care el nu avea nici cea mai vagă idee ce se discuta în jurul lui. Practic, a fost demonstrat faptul că în locul ţării noastre poate sta un manechin, o glugă de coceni, sau un căcat stricat, rezultatul e acelaşi.

Un alt rezultat a fost faptul că vom arunca iar miliarde şi miliarde pe promisiuni de arme. Dar chiar dacă am primi mâine armele alea, de ce ne interesează numai şi numai înarmare? Asta e valabil pentru întreg mapamondul, dar nu o să abordez subiectul acum. Însă de ce dreaq ne interesează pe noi, o ţară în disoluţie, în moarte clinică, să ne înarmăm în halul ăsta? Până una-alta am fost atacaţi numai de ucraineni, ruşii n-au nici o treabă cu noi. Suntem mai rău decât ăia rupţi de foame care-şi cumpără bemveu din 2000 cu cauciucuri ca opinca. N-au bani să se cace, de foame, dar au bemveu seria 5 care arde ulei cât arde benzină, fără asigurare, şi nu şi-au plătit întreţinerea de 5 luni. Dar fac drifturi noaptea în parcare la Kaufland, că sunt jmecheri cu JM mare. Ăştia suntem noi, ca ţară. Cu menţiunea că suntem şi handicapaţi mintal, după chipul şi asemănarea celui care a fost pus în fruntea noastră.

Dobitocul gângureşte ca un copil fără creier, iar propaganda îl gratulează cu titlul “şeful statului”. Fiecare român până la unul ar trebui să se simtă jignit. Să ţi se fluture titlul de şeful statului când te uiti la acest tâmpit, e o jignire pentru întreaga ţară şi pentru fiecare dintre cei ce sunt asociaţi cu ea. De aici, sau de pe unde au fost alungati românii de sărăcie şi de guvernul ţării.

Însă am promis, noi, România, şi vom arunca imediat, miliarde de euro. Pentru drone, pentru sisteme de apărare de tot felul, probabil complet inutile, cum s-a văzut în războaiele pornite de SUA. Asta în condiţiile în care nu auzim altceva de mai bine de un an, decât că moare bugetul, că trebuie să strângem cureaua, să fim solidari cu borfaşul chelios care încasează lunar sume astronomice numai ca salariu, nu mai vorbim de comisioane, să murim pe altarul austerităţii pentru reducerea deficitului bugetar, în care pentru fiecare procent redus prin asuprirea poporului se cheltuiesc trei procente pentru nimic, pentru că aşa vor stăpânii politicienilor noştri, stăpâni aflaţi în alte ţări.

Ca de obicei, se şi pişă pe noi, dacă tot suntem ocupaţi să le lingem tălpile, şi ne obligă să cumpărăm un sistem de apărare a litoralului, în condiţiile în care litoralul în chestiune, cu portul Constanţa inclus, era să fie redus la un crater acum o lună de patru drone ucrainene, aliaţii noştri cu care se pupă tot UE pe gură.

După aceste succesuri ale tembelului creţ îmbrăcat ca de la pomană, revenim în ţară, unde acest idiot pretinde că doreşte şi poate să rezolve criza guvernamentală. Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar pentru borfaşul din Bihor nu e nici o criză. Omul se simte perfect, angajează toate boarfele pe care le cunoaşte, plus încă pe atât pe care le cunosc tovarăşii lui, sparge bani, semnează contracte, vinde ţara, totul e posibil pentru el, la fel şi pentru şleahta de şobolani USR.

Şi vine idiotul care nu e în stare să umble ca un om normal, nu nimereşte un covor roşu lat de 4 metri, şi rezolvă criza, împreună cu ticăloşii care au condus ţara ultimii 10 ani.

Băbăeatule, eu nu am crezut că e posibil ca o adunătură de ticăloşi de teapa ăstora să-şi bată joc de o ţară în halul ăsta. Ieri şi azi au clocit ei un plan, conform căruia singura ieşire din criză e o schemă nemaivăzută pe lumea asta, nici măcar în ţările africane unde IQ-ul e în medie sub 80 şi mănâncă ăia pământ, că nu sunt în stare să facă altceva. Auzi: pentru mai puţin de doi ani, până la alegerile din 2028, să facă ei trei guverne, toate minoritare, mă rog, unul de aşa-zişi tehnocraţi, care nu sunt minoritari pentru că nu-i sprijină absolut nimeni, şi să conducă ăştia ţara prin rotaţie. Adică vreo 6-7 luni de fiecare guvern.

Eu n-am auzit imbecilitate mai mare pe lumea asta. Şi nu numai atât. O mai mare bătaie de joc faţa de turma de oi votantă, nici că s-a mai văzut. Dar idioţenia asta, dispreţul ăsta nemăsurat, e tratat cu seriozitate ca variantă de a salva ţara. O ţară în groapă, dusă acolo de aceiaşi care se vor în guvernele astea de tiriplici ce se vor perinda la hoţia din avutul ţării. Ăla care mai e.

În timpul ăsta, populaţia e sufocată de biruri, i se fură pensiile, e sărăcită zilnic. Puţinii întreprinzători români, care în iresponsabilitatea lor au crezut că fac un lucru bun când au pornit în aventură, să facă bani, să plătească taxe, să angajeze oameni, sunt asasinaţi cu zile. 70 de firme intră zilnic în faliment, chiar după statisticile guvernamentale. Ăsta e rezultatul succesului politicii duse de PSD-PNL-USR, cu borfaşul chelios în frunte. Cei care vor să conducă ţara în continuare, cu tot felul de scheme jegoase, în bătaie de joc faţă de cei menţionaţi anterior.

Nu ştiu cum sa calific osmozeala asta. E ceva absolut înfiorător. Într-o ţară cât de cât normală la cap, ieşea mulţimea în stradă să-i linşeze pe spurcaţii ăştia. La noi, lumea e obosită de Bitch Please şi Nibiru. E obosită de supt ciorapii ălora care nu numai că-i sărăcesc, îi mai şi biciuie cât îi jefuiesc. Dar se pregăteşte pentru Electric Castle şi Untold.

În concluzie, că deja mi se face greaţă scriind, orice abuz e posibil în România. Cu cât mai dezgustător, cu atât e mai uşor înghiţit de turma de oi ce se vrea popor. Apoi se aolesc toţi. După ce vin din concediu, desigur.

Un articol preluat de pe blogul Beyond Collapse al lui Dan Eriksson. Autorul vorbeşte despre dreapta politică, dar personal găsesc că se aplică oricărei orientări, politice sau de alt fel, în societatea contemporană, însă nu mi-am permis să intervin asupra textului.

Dreapta modernă a devenit foarte pricepută în a profita de momentele de glorie. Un clip devine viral. Un politician este umilit într-o dezbatere. Un jurnalist este demascat ca fiind necinstit. Timp de câteva ore, dreapta disidentă simte că începe să fie favorizată de soartă.

După care, nimic nu se schimbă. Școlile predau același univers moral. Clasa mass-media își revine până marți. Corporațiile își adaptează discursul, așteaptă să treacă furtuna și continuă să finanțeze același mecanism. Oamenii care au râs la clipul respectiv se întorc la ratele ipotecare și la abonamentele lor de streaming.

De ce o victorie aparentă atât de mare produce atât de puțină putere durabilă? Pentru că o mare parte a dreptei a confundat atenția cu puterea. A confundat a fi văzut cu a fi ascultat, a fi distribuit cu a fi crezut, a fi aprobat timp de cinci minute cu a fi capabil să modelezi modul în care trăiesc oamenii.

Falsa victorie a vizibilităţii

Atenția dă senzația de putere pentru că produce un feedback imediat. Vizualizări, aprecieri, redistribuiri, urmăritori. Cifrele apar rapid și oferă minții ceva de care să se agațe.

Puterea adevărată rareori oferă semnale atât de clare. O școală înființată în jurul ideilor tale poate dura zece ani până să arate rezultate. O asociație serioasă poate începe cu doisprezece persoane într-o cameră. Un proiect editorial poate înregistra pierderi financiare ani de zile înainte de a modela vocabularul unei generații. Aceste lucruri rareori devin virale. De asemenea, ele nu dispar atunci când se schimbă algoritmul.

Atenția nu este inutilă. O mișcare care nu poate fi văzută va avea dificultăți în a recruta membri, iar conflictul public le arată oamenilor împrăștiați că nu sunt singuri. Dar atenția este doar poarta exterioară și cel mai ușor lucru pe care sistemul îl poate acorda, absorbi, monetiza și îngropa. Mașinăria supraviețuiește vizibilității tale. Ceea ce nu poate supraviețui este vizibilitatea care se transformă în loialitate, infrastructură și putere socială independentă.

Scara

La bază se află atenția. Oamenii te văd, dau clic, râd, distribuie, reacționează. Acest lucru contează, dar este superficial. Oamenii acordă atenție unor lucruri pe care le uită în câteva ore.

Deasupra atenției se află influența. Oamenii îți repetă limbajul, îți împrumută modul de prezentare, îți folosesc categoriile. Ai schimbat modul în care ei descriu realitatea. Este ceva mai puternic, dar tot instabil: un om îți poate repeta cuvintele fără să-și schimbe viața.

Deasupra influenței se află încrederea. Oamenii se întorc la tine când sunt derutaţi de evenimente. Îți acordă prezumția de nevinovăție și te recomandă altora. Încrederea depinde de consecvență, motiv pentru care indignarea, de una singură, nu o poate genera.

Deasupra încrederii se află infrastructura. Oamenii fac lucruri prin intermediul tău. Citesc prin intermediul editurii tale, se întâlnesc prin intermediul asociației tale, donează prin intermediul rețelei tale. Își formează prietenii, căsătorii, obiceiuri și obligații în jurul spațiilor pe care le-ai construit.

La vârf se află puterea. Puterea începe atunci când oamenii nu te pot înlocui fără a pierde ceva real. Nu pentru că i-ai prins în capcană, ci pentru că ai devenit parte din arhitectura vieților lor.

Un om cu un milion de urmăritori poate dispărea mâine și nu poate lăsa în urmă nimic altceva decât capturi de ecran. O mică instituție cu câteva sute de membri loiali poate supraviețui fondatorului său, poate forma succesori și poate modela o lume după ce zgomotul s-a stins. Întrebarea nu este câți oameni au văzut-o. Întrebarea este ce există acum și nu exista înainte ca ei să o vadă.

Problema producţiei

Dreapta online produce reacții mai repede decât produce oameni. Generează comentarii, meme și dezvăluiri la o viteză industrială. Ceea ce îi este greu să producă sunt bărbați și femei formați.

Aceasta nu este o plângere morală la adresa internetului, care a spart monopolurile mass-media și le-a oferit oamenilor izolați acces la cărți și prietenii pe care cultura oficială nu le-ar fi oferit niciodată. Dar internetul răsplătește instinctele opuse celor necesare pentru a construi: viteza în detrimentul profunzimii, reacția în detrimentul formării, imaginea publică în detrimentul caracterului, noutatea în detrimentul repetiției.

Un om dependent de conflictul politic online poate cunoaște fiecare argument și totuși să nu aibă disciplina necesară pentru a conduce zece oameni în viața reală. Poate avea dreptate în aproape toate privințele. Dacă viața sa politică constă doar în consum și reacție, corectitudinea sa devine o estetică privată. El privește prăbușirea ca pe un gen.

De aceea, atât de multe spații disidente par intense, dar lipsite de greutate. Sunt pline de oameni care pot diagnostica sistemul, dar nu pot înlocui nicio parte a acestuia. Ei descriu eșecul școlilor și nu construiesc nicio școală. Ei batjocoresc mass-media tradițională și nu finanțează nicio mass-media durabilă. Ei atacă atomizarea și nu organizează nicio frăție. Discursul a devenit substitutul construcției.

Sistemul știe cum să gestioneze indignarea

Puterea modernă a învățat să metabolizeze disidența. Nu are nevoie să reducă la tăcere fiecare critic. Adesea, îi este benefic să mențină criticii vizibili, furioși și ținuți sub control în cadrul platformelor pe care le controlează. Furia stimulează implicarea, implicarea generează venituri din publicitate, iar structura de bază rămâne neatinsă. Aceleași instituții continuă să educe tinerii, să certifice expertiza, să controleze canalele de plată și să pedepsească neascultarea. Spectacolul se schimbă mai repede decât structura.

Victoriile simbolice seduc pentru că oferă o încheiere emoțională fără a cere nimic în schimb. Un ministru se contrazice. Un liberal celebru recunoaște că s-a mers prea departe. Aceste momente contează doar ca puncte de plecare. Prea des le tratăm ca pe o dovadă a victoriei. Dar un regim epuizat poate domni mult timp, iar o elită discreditată controlează în continuare școlile, băncile, ministerele, instanțele și accesul la profesii. O clasă culturală poate pierde încrederea cu mult înainte de a-și pierde autoritatea.

Expunerea nu înseamnă transfer. Pierderea încrederii în vechiul sistem nu generează automat loialitate față de ceva mai bun. Adesea generează cinism, evadare personală sau atitudine de spectator. Un om poate ști că sistemul minte și totuși să-și trimită copiii la școlile sale, să-și păstreze banii în circuitele sale și să-și petreacă serile consumând divertismentul pe care acesta îl oferă. El are atenție. Poate chiar și influență. Nu a ieșit din sistem.

Ceea ce constituie spaima sistemului este înlocuirea: părinți care încetează să mai externalizeze formarea morală, tineri care găsesc disciplină și frăție în afara canalelor aprobate, editori care își creează propria economie a prestigiului, donatori care finanțează instituții în loc de personalități, rețele locale care se pot mobiliza fără permisiune. Indignarea devine periculoasă doar atunci când se transformă în viață organizată. Până atunci, este doar conţinut pe reţele.

Cum arată puterea adevărată

Adevărata putere nu pare impresionantă privită din exterior. O încăpere în care oamenii se întâlnesc în fiecare lună, de ani de zile. O publicație care își plătește scriitorii și îi formează pe cei noi. Bărbați mai în vârstă care își asumă responsabilitatea pentru cei mai tineri, înainte ca o criză să-i transforme în materie primă pentru altcineva. O mică școală cu o ordine morală clară. Un fond, un teren, o arhivă funcțională, o masă la care oamenii se întorc.

Nimic din toate acestea nu oferă senzația de adrenalină pe care o produce o umilire virală. În schimb, creează continuitate.

Testul este simplu: dacă contul tău ar dispărea mâine, ce ar rămâne? Oamenii s-ar mai cunoaște între ei? Banii ar mai circula? Întâlnirile ar mai avea loc, copiii ar mai fi învățați, cărțile ar mai fi tipărite? Dacă răspunsul este nu, ai atenție. Încă nu ai putere.

Testul nu condamnă activitatea publică. El îi acordă activității publice locul cuvenit: mass-media, eseurile, podcasturile și conflictele online ar trebui să alimenteze recrutarea și consolidarea instituțiilor, aducând oamenii de la suprafață în interiorul structurii. Dacă nu o fac, ele devin o buclă.

Căi şi platforme

Orice mișcare serioasă trebuie să învețe să transforme atenția într-un angajament mai profund. Un cititor devine abonat, un abonat devine participant, un participant devine voluntar, un voluntar devine lider, iar un lider devine fondator care își pregătește succesorii. Acest lanț nu se construiește de la sine. Unde se îndreaptă un cititor interesat după ce citește eseul? La ce se poate alătura, ce poate învăța, ce poate finanța? Ce responsabilitate își poate asuma în timp de până într-un an?

Majoritatea proiectelor online nu pun niciodată aceste întrebări, pentru că gândesc în termeni de audiență. Ele construiesc platforme, nu căi de acțiune. O platformă se întreabă cum să mențină oamenii interesaţi. O cale de acțiune se întreabă cum să-i facă pe oameni mai utili. O personalitate media are nevoie de atenție constantă, în timp ce un constructor de mișcări dorește ca oamenii să depășească consumul pasiv până când nu vor mai avea nevoie de instrucțiuni din partea centrului. Scopul nu este o audiență permanentă. Scopul este un popor cu memorie, structură și voință.

De ce contează acestea acum?

În Occident, legitimitatea și puterea se separă. Mulți oameni nu mai cred în povestea oficială. Ei văd cum clasa conducătoare se protejează pe sine, prăpastia dintre moralitatea publică și interesul privat, alegeri care schimbă mai mult costumul decât mecanismul. Această pierdere a încrederii creează o oportunitate. Dar creează și un pericol.

Când încrederea se prăbușește și nu există nicio alternativă serioasă, oamenii nu devin liberi. Ei devin ușor de controlat prin noi mijloace: divertisment, teorii ale conspirației, disperare, dependență de orice autoritate care mai asigură încă ordinea. Un vid nu rămâne gol. Dacă oamenii serioși nu construiesc instituții, cei neserioși vor crea culte, escrocherii și mulțimi efemere, iar cei care disprețuiesc structurile oficiale se vor întoarce oricum la ele, pentru că structurile oficiale încă organizează viața.

Anii care vor urma vor aduce mai multe fisuri, mai multe scandaluri, mai mulți oameni în căutarea unui limbaj care să explice ceea ce percep deja. Ei trebuie să găsească mai mult decât simple comentarii. Trebuie să găsească un loc către care să se îndrepte.

Momentul viral aparține celui care controlează platforma astăzi. Instituția aparține celor care își păstrează încrederea reciprocă după plecarea fondatorului.

Un articol scris de Hakan Illatiksi, publicat iniţial pe ComeDonChisciotte.org şi preluat de pe blogul GeoPolitiq. Mi se pare extrem de relevant pentru ceea ce se întâmplă nu numai la noi, ci şi în întregul Occident aşa-zis civilizat. Nu ne aşteaptă nimic bun, dar foarte puţină lume pare să fie conştientă de asta.

O societate care își abandonează simultan atât tinerii, cât și vârstnicii nu trece doar printr-o criză administrativă, economică sau fiscală care poate fi remediată cu câteva reforme. Ea trece printr-o prăbușire simbolică. Proiectul occidental – acea constelație de valori, promisiuni de progres și narațiuni despre viitor care, timp de secole, a conferit Occidentului coeziunea sa – se află acum în faza sa terminală. Unul dintre simptomele sale cele mai evidente este ruperea celor două legături fundamentale care susțin orice civilizație: proiecția în viitor și memoria trecutului.

Tineretul întruchipează deschiderea către viitor. Bătrânețea întruchipează bogăția experienței trăite. Când o societate își șterge tinerii, renunță la viitor. Când își abandonează vârstnicii, renunță la memorie. Când face ambele lucruri în același timp, nu ne mai confruntăm cu o simplă disfuncție socială: ne confruntăm cu o civilizație care și-a pierdut simțul continuității.

1. Renunțarea la tinerețe: un viitor anulat

Tineretul nu eșuează de unul singur: eșuează într-o societate care i-a închis orizonturile și apoi l-a învinuit că nu avansează.

Când o societate își tratează tinerii ca pe o povară, nu se limitează doar la reducerea bugetelor pentru educație, la precarizarea muncii sau la îngreunarea accesului la locuințe. Ea săvârșește un act simbolic mult mai profund: declară că nu mai așteaptă nimic de la viitor.

Tineretul nu este doar o categorie de vârstă. Este întruchiparea deschiderii, a forței neîmblânzite, a capacității de a-și imagina o altă lume posibilă. Ștergându-le traiectoriile – condamnându-i la nesiguranța locului de muncă, la îndatorare perpetuă, la locuințe inaccesibile și, mai presus de toate, la moștenirea unei planete în colaps – lumea occidentală în declin le spune: „Nu veți avea niciun loc în povestea care va urma, pentru că nu mai există nicio poveste.”

Cel mai dur simptom al Spodocenului [vezi primul articol al autorului tradus în engleză aici] este faptul că viitorul încetează să mai fie o promisiune și devine o amenințare. Iar tinerii simt acest lucru chiar înainte de a-l putea realiza pe deplin. Așa-zisa lor „lipsă de angajament”, „fragilitatea” sau „impulsivitatea” lor nu sunt simple defecte morale: sunt răspunsuri adaptative la un orizont care s-a închis acum.

Dacă nu există un proiect colectiv, de ce să amânăm dorința? Dacă nu există nicio promisiune de integrare, de ce să acceptăm cu resemnare așteptarea? Cinismul, activismul disperat, apatia sau hedonismul de supraviețuire nu sunt eșecuri izolate ale unei generații: ele sunt oglinda exactă a unei civilizații care nu mai știe ce să facă cu forța pe care ea însăși a produs-o.

Tineretul, lăsat în voia sorții, devine energie fără un canal de exprimare. Sistemul îl stimulează, îl exploatează, îl măsoară, îl deturnează și îl expune, dar nu îl ghidează. Oferă conexiune fără comunitate, consum fără apartenență, vizibilitate fără destin, performanță fără o lume comună. Integrează tineretul ca piață, dar îl exclude ca subiect istoric.

2. Abandonarea persoanelor în vârstă: renunţarea la amintiri

O societate care nu-și ascultă bătrânii este sortită să-și repete cele mai vechi greșeli ca și cum ar fi noi.

În schimb, a-i trata pe bătrâni ca pe niște deșeuri – ca pe niște ființe umane depășite, o povară pentru sistemul de securitate socială, corpuri lente, o prezență incomodă sau pur și simplu o problemă de îngrijire – echivalează cu a declara că trecutul nu ne mai învață nimic. O societate care își disprețuiește bătrânii spune: „Istoria noastră este o arhivă moartă, nu o sursă de îndrumare.”

Occidentalul contemporan, obsedat de noutate ca marfă, a interiorizat ideea că ceea ce este vechi este sinonim cu inutilul. Viteza tehnologică întărește această iluzie: ceea ce este recent pare adevărat pur și simplu pentru că este recent; ceea ce este vechi pare de aruncat pur și simplu pentru că nu este la zi.

Dar transmiterea intergenerațională nu este un lux romantic. Este mecanismul prin care o cultură evită să-și repete propriile catastrofe, își păstrează propriile avertismente și menține în viață cheile propriului său supraviețuire.

Când această transmitere se întrerupe, fiecare generație este condamnată să o ia de la zero. Iar zero, când vine vorba de memorie, nu înseamnă inocență: înseamnă prostie organizată.

Persoanele în vârstă pot fi lente, da, dar încetineala lor este adesea ritmul reflecției. Poate că sunt prizonierii propriilor certitudini, dar acele certitudini conțin experienţe din trecut care nu ar trebui uitate. Poate că nu înțeleg pe deplin noile forme ale lumii, dar au trecut prin suficiente schimbări pentru a recunoaște anumite dezamăgiri care revin sub un alt nume.

A-i respinge ca fiind „depășiți” sau „în contratimp” înseamnă a te condamna să înveți pe propria piele ceea ce fusese deja învățat. Înseamnă a pierde șansa ca experiența să se transforme în cuvinte, ca aceste cuvinte să devină sfaturi, iar sfaturile să servească drept limită împotriva impulsului orb al prezentului.

Dar aici nu este vorba nici măcar de idealizarea bătrâneții. Vârsta, în sine, nu garantează înțelepciunea. Bătrânețea poate fi memorie vie, dar și repetiție goală; poate fi autoritate simbolică, dar și resentiment; poate fi autoguvernare, dar și simplă supraviețuire biologică. Legitimitatea ei nu derivă din simplul fapt de a fi trăit mai mult, ci din capacitatea de a transforma experiența trăită într-o îndrumare semnificativă pentru ceilalți.

3. Dubla fractură: descompunerea simbolică

O societate în care nici tinerii nu sunt recunoscuți, nici vârstnicii nu sunt ascultați nu îmbătrânește: se golește de sine.

Adevăratul prag critic este atins atunci când ambele forme de abandon acționează simultan. Atunci societatea nu mai este doar disfuncțională: este necrofilă încă fiind în viață.

Spodocenul nu se limitează la a-și îngropa morții. Își îngroapă în avans pe cei vii. Tinerii, sub lespedea inscripționată cu „nu există viitor”. Vârstnicii, sub lespedea inscripționată cu „nu mai e nevoie de tine”.

Această dublă ștergere produce un prezent infinit și gol. Fără energia tinereții, nu există inovație, nici rebeliune creativă, nici deschidere către posibil. Fără memoria vârstnicilor, nu există perspectivă, nici limită și nici continuitate. Ceea ce rămâne este o repetare automatizată a unor gesturi lipsite de sens: un capitalism în stadiu avansat care știe doar să extragă valoare din prezentul imediat, devorând resursele umane și naturale fără a oferi nimic în schimb.

Sistemul are nevoie de tineri ca și consumatori, utilizatori, lucrători flexibili, corpuri pline de dorințe, informaţie care circulă. Dar nu are nevoie de ei ca purtători ai viitorului. Are nevoie de vârstnici ca și pacienți, beneficiari, dosare administrative, obiecte ale îngrijirii sau ale calculelor fiscale. Dar nu are nevoie de ei ca purtători ai memoriei.

De aceea, această dublă fractură generațională este mai gravă decât o simplă criză a politicilor publice. Este un semn că civilizația și-a pierdut gramatica temporală. Nu mai știe cum să facă legătura între ceea ce se naște și ceea ce dăinuie. Nu mai știe cum să transforme experiența în direcție sau puterea în creație.

Cel mai evident simptom al acestei decăderi este războiul generațional indus. Discursuri care îi opun pe pensionari tinerilor; care prezintă cheltuielile cu pensiile ca pe un furt în detrimentul educației; care opun lupta împotriva schimbărilor climatice „realismului” vârstnicilor; care îi acuză pe tineri de iresponsabilitate și pe vârstnici de privilegii. Această diviziune este artificială, dar funcționează perfect: ascunde adevăratul vinovat.

Adevăratul conflict nu este între tineri și bătrâni. Adevăratul conflict este între o civilizație care nu mai poate garanta nici pâinea bătrânilor, nici visurile tinerilor, și o comunitate posibilă care ar putea încă să reunească memoria și viitorul.

4. Sarcina: să reparăm transmisia

A reuni puterea și memoria înseamnă a împiedica puterea să transforme generațiile în dușmani.

În fața acestei epuizări, nu este vorba de a propune nostalgia sau o utopie naivă. Nu este vorba de a idealiza trecutul sau de a romantiza viitorul. Este o sarcină mai modestă și mai dificilă: aceea de a reîncepe să țesem firul rupt.

Această muncă necesită cel puțin trei pași.

În primul rând, să depatologizăm tinerețea. Exuberanța ei nu trebuie interpretată automat ca o imaturitate care trebuie îmblânzită. Este, de asemenea, o energie care are nevoie de canale de exprimare. A asculta indignarea ei fără a o ridiculiza ca fiind extremism este un gest politic fundamental. Nu orice intensitate a tinereții este adevăr, dar nici o societate nu supraviețuiește dacă transformă orice intensitate a tinereții într-o amenințare.

În al doilea rând, trebuie să defetişizăm bătrâneţea. Declinul ei nu trebuie interpretat automat ca inutilitate, iar vârsta ei nu trebuie transformată în autoritate incontestabilă. Ceea ce contează este să restabilim funcţia simbolică a vârstnicilor: să ne asigurăm că vocea lor devine din nou auzită, nu ca un ordin, ci ca o transmitere chibzuită a experienţei. Nu este vorba de a-i venera pe vârstnici, ci de a împiedica ca memoria lor să fie aruncată în groapa de gunoi a inutilităţii.

În al treilea rând, să construim spații reale pentru întâlniri intergeneraționale. Spații în care vitalitatea celor ce se nasc și experiența celor care rămân nu se anulează reciproc, ci se îmbogățesc una pe cealaltă. Ateliere intergeneraționale, mentorat reciproc, comunități de îngrijire comună, școli deschise către memoria cartierului, proiecte productive în care învățarea și experiența coexistă: instituții fragile, da, dar reale. Mici forme de rezistență împotriva abstracției necrofile a Spodocenului.

Transmiterea nu înseamnă impunerea trecutului asupra viitorului. Nici nu este vorba de o ascultare oarbă a tinerilor față de cei în vârstă. Este munca simbolică prin care o societate transformă experiența în îndrumare și vitalitatea în creație.

• Fără transmitere, tineretul este lăsat singur să-și înfrunte propriul exces. • Fără transmitere, bătrânețea este lăsată singură să-și înfrunte propriul declin. • Fără transmitere, adultul este lăsat singur să înfrunte povara imposibilă de a susține totul.

Concluzie: fără transmisiune, nu există civilizație

Fără transmitere, cultura încetează să mai fie patrimoniu și devine zgomot.

Proiectul occidental își pierde avântul nu pentru că ar avea dușmani externi mai puternici, ci pentru că a uitat gramatica cea mai elementară a umanității: cultura este un dialog între cei care pleacă și cei care sosesc.

Când acest dialog se rupe, societatea nu se prăbușește neapărat cu zgomot. Se golește încet, ca un ceas ale cărui roți nu se mai angrenează. Tinerii rătăcesc fără hartă. Bătrânii rămân tăcuți, fără ecou. Iar în mijloc, o mașinărie continuă să funcționeze – consumând, producând, administrând, aruncând – dar nu mai știe în ce scop.

Aceasta este adevărata epuizare: nu lipsa resurselor, ci pierderea sentimentului de continuitate.

O civilizație nu trăiește doar pentru că produce. Trăiește pentru că transmite. Trăiește pentru că le poate spune tinerilor: „Există o lume de transformat”, iar bătrânilor: „Există o amintire pe care trebuie să o ascultăm”.

Când nu mai poate spune niciuna dintre aceste lucruri, intră în faza terminală.

Reînnoirea legăturii dintre tinerețe și bătrânețe nu este o sarcină sentimentală. Este, poate, singura sarcină politică care mai merită să fie numită civilizatoare.

Oricine se apucă să publice scrieri proprii pe internet ştie că există două mari spaime:

• Dacă nu mă citeşte nimeni?

• Dacă mă citeşte cineva?

La care se adaugă o a treia: Despre ce să scriu? De unde găsesc subiecte?

În ce priveşte primele două, nu ai nimic de făcut, decât să-ţi vezi de scris. Cât despre subiecte, în ţara asta n-ai timp să abordezi câte subiecte apar zilnic. Asta fără petardele aruncate de sistem să distragă atenţia de la ce este cu adevărat important.

Spre exemplu, săptămâna trecută a debutat cu un circ deja expirat. Vezi-Doamne sunt probleme cu alegerea unui nou prim ministru. S-a plictisit toată lumea de vrăjeala asta de căcat. Apare imbecilul naţional, şi ţine o conferinţă de presă pe subiectul ăsta. Omul tocmai ieşise dintr-o misiune de importanţă vitală pentru naţiune: luase un mic dejun cu stăpânii lui, ambasadorii principalelor ţări din UE.

Cretinul ăsta face pe tinerelul, deşi îi intră părul din nas în gură şi sprâncenele în ochi, că mirobolanta aia de ibovnică-sa nu a auzit de existenţa foarfecelor. Bă, da’ a înţeles cineva de ce un tip care are doi copii şi se îndreaptă către 60 de ani nu se însoară cu îngălata care a procreat cei doi boraci? Un tip care evident nu e întreg la minte a fost pus în fruntea unei ţări, a noua ca mărime în UE, în condiţiile în care trăia ca în cocină până să ajungă la palat. Aş fi spus că trăia ca ţiganii, dar ţiganii când dau de bani primul lucru pe care îl fac e să se înconjoare de lux. Nu de bun gust, desigur, da’ nici nu sprijină uşa de la dulapul din bucătărie cu un lampadar ce nu avea ce căuta acolo, şi nici nu mănâncă mici în faţa uşii de la intrare, că nu au masă pe care să pună farfuria. Iar rahatul ăsta nu duce lipsă de bani. O dată că indolenta aia de ţiitoare ia un ditai salariul, dar şi el a produs o grămadă de bani, de-a lungul vieţii. Înţeleg că din campania la prezidenţiale şi-a tras vreo doişpe mileoane de oiro. Păi voi credeţi că din campaniile alea multe de la primărie nu i-a rămas nimic? Asta fără să discutăm de banii pe care-i trăgea de la dezvoltatorii imobiliari şantajaţi cu procese începute chipurile pe teme de ecologie, sistematizare şi alte aiureli. Murea cârnatul ăsta de grija capitalei. Crezi asta numai dacă eşti suficient de cretin să-l votezi.

Să revenim. Apare idiotul şi începe să bălmăjească nişte motive pentru care o tot suge cu numirea primului ministru. Dintr-o dată, nu mai e responsabilitatea lui, ci a partidelor. Numirile tembele ale celor doi măscărici, Tomac şi Veştea, cică le-a făcut în baza unor intuiţii. I se arătase lui în urină, mă-nţelegeţi? Dar acum s-a lecuit, acum vrea garanţii că există o majoritate care să voteze pe cei ce vor fi desemnaţi de partide. De partide, nu de el, că el e un dobitoc, după cum ne arată de fiecare dată când face ceva. Sau încearcă să facă ceva, ca de făcut nu face nimic. Consumă oxigen aiurea, mănâncă pe cheltuiala statului şi tot ce produce sunt excremente, cam cum fac animalele, dar măcar alea produc carne, lână, lapte, brânză, ouă. Acum cică nu vrea să se joace de-a numirea unui prim ministru. Păi şi până acum de ce te-ai jucat, bă, gunoiule? Pentru cine nu a văzut conferinţa de presă şi are nervi suficient de tari şi vreme de pierdut, găsiţi aici transcrierea declaraţiilor acestui clovn care îşi bate joc de o ţară întreagă. Mi se pare absolut halucinantă prestaţia lui. Dar văd că boborul nu e deranjat. Boborul a intrat în vacanţă. De la muncă, zic, că altfel e în vacanţă permanentă, când vine vorba de activitatea cerebrală.

În alte ştiri, ROMATSA urma să intre în blocaj, din cauza unei sentinţe dată ca urmare a unor şmecherii făcute cu concursurile de angajare. Şmecheriile astea se fac, fără excepţie, la toate entităţile administraţiei centrale, locale, precum şi tot ce înseamnă regii şi societăţi deţinute de stat, sau unde statul român are participare majoritară. Numai că la ROMATSA e vorba de salarii astronomice, aşa că s-a scurmat în rahat, iar duhoarea ameninţă să se răspândească mai mult decât estimau şmecherii de acolo, la fel şi cei din guvern. Bolovanul, spre exemplu, a zis că nu-i nici o problemă dacă activitatea ăstora intră pe pauză, că avioanele o să zboare în lume, cu ei sau fără ei. Corect. Numai că, ce să vezi, până să intre în blocaj din cauza justiţiei române, i-au fost blocate conturile pentru alte şmecherii, de data asta cu vaccinuri. Adică cam care ar fi fost şansele să le fie blocate conturile ălora care controlează traficul aerian pentru vaccinuri cumpărate pe combinaţii ale Ursulicăi făcute cu Cîţu, USR şi PSD? În plin scandal, cum spuneam, cu alte şmecherii grosolane? Ei, uite că la noi se poate.

Dar e totul în regulă, pentru că a apărut primul ministru care a fost dat jos acum două luni, dar stă în jilţ până la toamnă, şi a zis că s-a întâlnit el cu boşii din piaţa combustibililor şi l-au prostit ăia că se vor ieftini benzina şi motorina. Se vor ieftini numaidecât, dar nu acum, ci atunci când vor termina ei stocurile cumpărate scump, când era barilul 120 de dolari, ce dacă a trecut mult de atunci? Pentru cine e curios, preţul barilului se învârtea vineri în jur de 70 de dolari, în funcţie de piaţă. Desigur, logica asta nu se aplică şi pentru stocurile ieftine, atunci când se scumpeşte petrolul. Atunci răspunde piaţa, adică preţul la pompă, instantaneu, lasă-le dreacu de stocuri, ce e aia stocuri?

În caz că n-aţi aflat, din 26 iunie, dacă am reţinut bine, a intrat în vigoare pactul pentru imigraţie impus de Uniunea Sovietelor Europene, la care România, reprezentată de un handicapat, un borfaş, plus o grămadă de corupţi ce constituie Parlamentul României, a aderat cu mult entuziasm. Aşa că, aşteptaţi-vă ca incidente ca cel de săptămâna trecută, în care un livrator imigrant a agresat o româncă, fără a fi sancţionat în nici un fel, să devină ceva uzual. Desigur, incidentul a fost băgat cu grijă sub preş de aceeaşi mass media care urla din toţi bojogii atunci când o tipă scoasă din sărite de o cioară d-asta de import plătită mai bine decât românii, l-a ameninţat pe ăla că-l bate cu firul de la încărcător. Ar fi ars-o pe femeie pe rug, iar o grămadă de spălaţi pe creier s-ar fi bucurat.

Însă pe plan social stăm bine. Tocmai s-a declanşat un alt scandal, cu azilul groazei. Începe să mă plictisească chestia asta, cu groaza. Totul e de groază în ţară, ceea ce e adevărat, dar a devenit atât de banal, încât autorităţile trag un pîrţ, se întorc pe partea cealaltă, şi încep să sforăie din nou. De data asta e vorba de o familie din Bihor care adăpostea cazuri sociale, de multe ori terminale. N-am idee dacă ăştia îi omorau pe oameni cu zile, pentru că neîncrederea mea în propagandă e uriaşă. Dacă cineva fabrică fake news pe bandă, aia e fix mass media aprobată de autorităţi. În tot cazul, există nişte aspecte dubioase în povestea asta: cazurile cu pricina erau trimise acolo din toată ţara, chiar de către autorităţile judeţene, decedaţii erau îngropaţi pe câmp precum animalele, fără formalitătile impuse de lege (e acolo o pădure de cruci făcute din rectangulară de oţel, ce rivalizează cu cimitirele militare ucrainene), iar acest scandal a fost declanşat brusc, după ani de zile, taman când ţara e condusă de un guvern de impostori, practic. Îmi aduce aminte de Caracal, ştiţi voi, scandalul care a dominat ţara până când a venit covidul să-i pună masca pe bot. Dar zeul administraţiei româneşti, cheliosul cu breton, a zis că el nu are habar de nimic, deşi era la el în ogradă, aşa că totul e OK.

Dar avem şi ştiri pozitive: de la întâi iulie s-a scumpit energia, adică suntem pe plus. Energie care era oricum cea mai scumpă din Europa, că românii sunt neam de nababi. Circulă un filmuleţ pe internet cu imbecilul de la Cotroceni care explică din mâini, cum face de obicei, că e bine că preţul energiei din România se stabileşte în altă parte decât în România, iar licitaţia înseamnă că preţul final se stabileşte după cea mai scumpă ofertă, iar nu după cea mai ieftină, cum v-ar fi dus pe voi mintea. Adică dacă există undeva, de preferinţă aproape de Bruxelles, o firmulită care produce energie extrem de scump, ăla va fi preţul la care plătesc românii curentul Şi gazele, pentru că acum sunt legate. Nu mai consumi metri cubi de gaz, ci kilowaţi de gaz. Că poate nu aţi aflat încă.

Toate astea, şi înca multe altele pe care le-am uitat, pentru că asaltul este constant, s-au întâmplat în doar o săptămână. Te mai miri că e lumea deprimată. Bine, zic eu că e deprimată, dar atâta vreme cât vom avea grătarul cu mici (în curând vom avea grătarul, dar fără mici) speranţa dăinuie în minţile noastre. Speranţa asta, fără nici o bază în realitate, nu ne-o poate lua nimeni. Nimeni, am zis!

În aşteptarea unui articol propriu, ce va veni cât de curând, să sărbătorim aniversarea licuriciului cel mare, la care îi plăcea chiorului beţiv să sugă, deşi nu e singurul cu astfel de apetenţe, cu un articol preluat de pe blogul lui Nate Bear. Că poate unii încă viseză că SUA sunt o entitate binevoitoare şi bine întenţionată. Nu m-ar mira, la câţi dobitoci sunt în ţărişoara noastră. Statele Unite ale Americii sunt perfect reprezentate de preşedintele lor, care se comportă ca un porc, precum şi de membrii din Congres, nişte îmbuibaţi prin trafic de influenţă legalizat, ce nu visează decât înarmare şi războaie în alte ţări.

Milioane de americani vor sărbători astăzi împlinirea a 250 de ani de la declararea independenței Statelor Unite față de Coroana Britanică.

Dar ce este de sărbătorit?

Statele Unite au reprezentat cel mai violent și mai sângeros experiment de construire a unui stat din istorie.

Construit pe oasele sclavilor și peste cadavrele populației indigene, alimentat de sângele celor săraci, acesta a creat cea mai profund inegală societate din Occident, condusă de o nouă clasă de regi miliardari.

Curățarea etnică bolnavă și violentă din care s-a născut această țară a devenit modelul și justificarea crimelor coloniale din întreaga lume, reflectată cel mai bine astăzi de reprezentantul său dezgustător, genocid și nelegitim din Palestina ocupată.

Singura țară care a folosit o armă nucleară, invadatorul jefuitor și ucigaș al zeci de națiuni suverane și cea mai mare sursă de instabilitate din lumea modernă.

Nu este nimic de sărbătorit.

Statele Unite sunt, de asemenea, cel mai mare poluator din istoria lumii, a cărui mașinărie militară de ucidere emite mai multe gaze cu efect de seră decât țări întregi – fapte sumbre care sunt deosebit de relevante având în vedere temperaturile record care tocmai au lovit Europa.

Nimic din toate acestea nu este personal. Toți cei dintre noi cu conștiință, născuți în inima imperiului, suntem creaturi ale circumstanțelor, născuți acolo unde ne-am născut, luptându-ne cu istoriile noastre, disperați după schimbare, dar încercând – și eșuând atât de des – să facem ceva pentru a promova acea schimbare.

Și, deși s-ar putea să fim creaturi ale circumstanțelor, nu suntem victime ale acestora.

Victimele sunt nativii acestui pământ: Lakota, Cherokee, Muskogee, Seminole, Chickasaw, Choctaw, Cheyenne, Arapaho. Cele sute de mii de oameni uciși, strămutați cu forța și lăsați să moară de boli de către albii europeni „civilizatori”, deoarece prezența lor stătea în calea lăcomiei, a exploatării și a acaparării proprietății. Victimele sunt cei care nu erau nativi ai altor țări, cei 390.000 de africani aduși ca sclavi cu contract, o populație care a crescut la aproape 4 milioane până în 1860, sclavii care au construit, la propriu, Statele Unite, de la Casa Albă în jos.

Victimele sunt coreenii, vietnamezii, afganii și irakienii măcelăriți de forțele invadatoare; numărul total al victimelor cauzate de violența directă este necunoscut, dar se ridică la milioane. Numai Irakul a pierdut probabil un milion de vieți în fața forțelor libertății americane.

Și, așa cum am scris în ultimul articol, SUA ucid în mod regulat cu bombe, rachete și arme de foc, dar comit și crime într-un mod mai pasiv, în număr uriaș, ca efect secundar al sancțiunilor sale imperiale sălbatice.

Victimele independenței SUA sunt cei care au fost supuși genocidului de către reprezentanții imperiului pentru a menține controlul hegemonic regional, incluzând, dar fără a se limita, la sute de mii de palestinieni, un milion de indonezieni cu orientări de stânga, două sute de mii de mayași din Guatemala, 75.000 de antifasciști din El Salvador și zeci de mii de comuniști și de stânga care au fost torturați, au dispărut și au fost uciși în Brazilia, Chile și Argentina în anii 1960 și 1970. Sprijinul american pentru fascismul intern, genocidul și crimele în masă a fost o constantă istorică.

Victimele sunt bizonii, a căror populație a fost redusă de la 70 de milioane la doar câteva mii în doar 30 de ani de către coloniștii europeni, ca tactică genocidă menită să-i înfometeze pe nativii americani și să-i forțeze să se retragă în rezervații, sau porumbelul călător, al cărui cântec îndrăzneț umplea odinioară cerul Americii de Nord, vânat de la 5 miliarde până la dispariție.

Victimele sunt clasele muncitoare americane – albi, metiși și negri – trădate în numele unei globalizări care a construit piramida socio-economică ce a golit America de mijloc și a concentrat bogăția la vârf în proporții din ce în ce mai mari.

Dar naționalismul este un drog al naibii de puternic, iar printr-un program educațional atent calibrat, conceput pentru a perpetua imperiul, americanii au fost îndoctrinați cu succes să celebreze această istorie.

Spectacolele de artificii de astăzi vor marca o istorie rușinoasă, regresivă și pătată de sânge, pe care foarte puțini o conştientizează măcar.

Din nou, aceasta nu este atât o judecată asupra americanilor, cât o judecată asupra calității sistemului pe care acești indivizi îl constituie și, mai ales, asupra calității liderilor care controlează și conduc acel sistem. Iar SUA, care și-au asumat statutul de imperiu și au răspândit capitalismul financiarizat în întreaga lume, nu sunt doar o forță obiectiv negativă în lume, ci sunt cel mai mare obstacol existent astăzi în calea adevăratei înfloriri umane.

Pe plan intern, sistemul american de capitalism hiper-intens, care produce trilionari, este, din punct de vedere obiectiv, un eșec pentru majoritate, generând cea mai mare inegalitate din lumea occidentală.

În străinătate, de la camerele de tortură de la Guantanamo, la „autostrada morții” din Irak, la violurile și crimele comise împotriva civililor de către forțele americane, până la elevele din Minab, Statele Unite comit acte de o răutate atât de gratuită, încât poziția lor de lider al ordinii internaționale globale este o glumă de prost gust. În Vietnam, interviurile cu soldații americani au arătat că violul și uciderea copiilor și a femeilor „erau atât de frecvente încât soldații americani aveau un termen special pentru soldații care comiteau ambele fapte: un «dublu veteran»”. Violul femeilor și copiilor irakieni era, de asemenea, o practică obișnuită, doar câteva cazuri de mare rezonanță fiind vreodată urmărite penal, inclusiv violul în grup al lui Abeer Qassim al-Janabi, în vârstă de 14 ani, al cărei tată, mamă și soră au fost măcelăriți în fața ei de soldații americani, înainte ca ea însăși să fie ucisă.

În străinătate, unde, după invazia din 2002, armata SUA și CIA au transformat Afganistanul în cel mai mare cartel de trafic de heroină din lume, declanșând criza opioidelor chiar pe propriul teritoriu.

Statele Unite ale Americii înseamnă moarte. Poartă moartea cu ele ca pe o mascotă oriunde merg, iar tot ce ating moare.

Pe 4 iulie nu e nimic de sărbătorit, ci doar milioane de oameni de jelit.

Păstrați-vă festivităţile pentru momentul în care se va face dreptate și acest imperiu grotesc îşi va găsi sfârşitul.

WSJ a publicat o altă „știre-bombă” privind amploarea pagubelor provocate de Iran bazelor regionale ale SUA, informație susținută de noi fotografii detaliate din satelit:

Cea mai șocantă dezvăluire din raport a fost legată de concluziile privind baza NSA (Naval Support Activity) a Statelor Unite din Bahrain, unde se află sediul Flotei a V-a.

Situată la mai puțin de 150 de mile de coasta de sud a Iranului, baza NSA din Bahrain a reprezentat punctul de sprijin al puterii navale americane în Orientul Mijlociu timp de peste trei decenii. Baza poate găzdui orice tip de navă din flota SUA și a jucat un rol esențial în combaterea contrabandei cu arme iraniene, a operațiunilor de minare și a atacurilor asupra petrolierelor.

Aceștia relatează că sediul Flotei a V-a a SUA a devenit „inutilizabil” — cel puțin parțial — după ce a fost ținta unui atac balistic de amploare:

Conform raportului, doar acea clădire este evaluată la 200 de milioane de dolari. Valoarea totală a restului bazei din Bahrain era dublă față de aceasta:

Distrugerile înregsitrate la acel cartier general și la alte baze au fost atât de extinse, încât se pare că SUA ia în considerare mutarea unora dintre ele „mai spre vest”, mai degrabă decât să le reconstruiască:

Armata ia în prezent în considerare modernizarea bazei din Bahrain, reducerea prezenței SUA în Kuweit și Arabia Saudită și mutarea unor baze sau a unor funcții ale acestora spre vest, mai departe de raza de acțiune a rachetelor și dronelor iraniene, potrivit unor oficiali familiarizați cu discuțiile.

Este posibil ca structurile care au fost atacate să nu mai fie reconstruite. Centrele de comandă și control ar putea fi mutate în subteran. Iar capacitățile militare ar putea fi distribuite mai întins în întreaga regiune, au afirmat oficialii, deși au precizat că nu s-a luat încă nicio decizie.

Ei scriu că CSIS a estimat că pagubele suferite de baze ar putea ajunge la suma uluitoare de 5 miliarde de dolari:

Controlorul financiar al Pentagonului, Jay Hurst, a declarat luna trecută în fața Congresului că estimarea departamentului privind costul războiului, care se ridica atunci la 29 de miliarde de dolari, nu includea pagubele suferite de bazele militare americane.

Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale (CSIS) a estimat într-un raport publicat marți că costul total al războiului s-a ridicat la aproximativ 40 de miliarde de dolari. Această estimare includea o sumă cuprinsă între 2,2 și 5,1 miliarde de dolari pentru daunele suferite de bazele americane, calculată pe baza structurilor identificate de CSIS ca fiind avariate.

Baza era ca un orăşel american, cu toate atributele și excesele sale:

„Suntem acolo de mai bine de 50 de ani, iar baza s-a dezvoltat așa cum s-a dezvoltat”, a declarat viceamiralul în rezervă John „Fozzie” Miller, care a comandat forțele navale americane din Orientul Mijlociu. „Cred că sunt unele lucruri pe care acum le-am face altfel.”

Fiind singura bază americană din Orientul Mijlociu unde puteau locui familiile, aceasta funcționa ca un mic oraș american, cu un teren de softball, restaurante, un magazin al marinei și o școală. Marinarii care petreceau săptămâni întregi pe mare acostau în Bahrain și se îndreptau spre bază pentru a se relaxa.

Colonelul în rezervă al Corpului de Marină Mark Cancian regretă că, ultima dată când s-a aflat la baza acum devastată, trupele participau la un mic ritual inofensiv de hedonism imperial, sau, cu alte cuvinte, la o „petrecere dansantă”:

„Când am fost acolo ultima dată, organizau o petrecere dansantă”, a spus Cancian, care a fost detașat de două ori la NSA Bahrain.

Cum e vorba, cred că „petrecerea s-a terminat”.

Iar acest final al articolului din WSJ ilustrează perfect acest lucru:

“Ne-am apărat înstalaţiile admirabil, dar muniţiile care au trecut de apărarea noastră au lovit infrastructura de care aveam nevoie să conducem operaţiunile”, a spus Dr. Ravi Chaudhary, un fost asistent al secretarului Forţelor Aeriene. “Acesta este rezultatul a 10 ani în care Iranul şi-a adaptat tehnologiile pentru o rază mai lungă de acţiune şi o precizie mai mare.

Deciziile luate de SUA acum - ce să se reconstruiască, ce să fie abandonat, cât de departe să fie retrase - vor defini prezenţa în Orientul Mijlociu pentru cel puţin o generaţie de acum încolo.”

Statele Unite au fost mult timp neglijente, așteptându-se ca niciodată cineva să îndrăznească să le atace direct bazele, probabil la fel cum romanii nu se așteptau ca Odoacer să le răstoarne tronul în ultima lor perioadă de declin ireversibil. Sau poate pur și simplu nu le mai păsa. SUA s-au lăsat purtate de aura lor de „invincibilitate” atât de mult timp, încât au fost golite de esenţă; până când Iranul a lovit, SUA, odată „temute”, au ajuns doar o umbră a ceea ce fuseseră odată, iar bazele lor au fost vaporizate fără prea mult efort.

Întregul Imperiu se dezintegrează la periferie, iar SUA nu mai au forța necesară pentru a-l ține sub control. Toate resursele care le-au mai rămas sunt irosite fiind transportate încoace și încolo, pentru a astupa golurile și a stinge incendiile, când aici în Ucraina, când acolo în regiunea Golfului.

Dar hei, petrecerile cu dans sunt cu siguranță grozave! … cel puțin până când țipetele hipersonice încep să acopere melodiile DJ-ului.

Imperiul nu are haine, așa cum s-a dezvăluit aproape zilnic, ultima știre confirmând că avioanele F-35 sunt, de fapt, livrate acum Corpului de Marină al SUA fără niciun fel de radar:

Ştirile de mai sus apăruseră cu câteva luni în urmă, dar mulți „experți” au susținut că acestea erau interpretate greșit și că avioanele F-35 nu erau, de fapt, livrate fără radare.

Acum avem confirmarea definitivă în această privință, direct de la șeful Biroului Comun al Programului F-35 (JPO), în această săptămână:

Generalul-locotenent al Corpului de Marină Gregory Masiello, șeful Biroului Comun al Programului F-35 (JPO), a dezvăluit acceptarea celor șase avioane F-35B fără radar în cadrul unei audieri în fața membrilor Comisiei pentru Serviciile Armate din Senat, la începutul acestei săptămâni. Aceasta s-a întâmplat în cadrul unui schimb mai amplu de replici între Masiello și senatorul Mark Kelly, un democrat din Arizona și aviator naval în rezervă, cu privire la ratele de operaționalitate ale avioanelor F-35 din cadrul Forțelor Aeriene ale SUA, Corpului de Infanterie Marină și Marinei, care au constituit de mult timp un motiv de îngrijorare.

„Am acceptat șase aeronave pentru Corpul de Infanterie Marină care nu au nici un radar instalat. Este corect”, a confirmat Masiello.

Kelly a întrebat apoi dacă acest lucru se datorează lipsei de radare AN/APG-85 disponibile, fapt confirmat și de Masiello.

În ceea ce privește saga continuă a radarului AN/APG-85, avioanele F-35 sunt livrate în prezent fără radare, iar ar putea trece încă ani buni până când această situație se va schimba.

Citiți ultima parte din nou – ar putea trece ani buni până când avioanele F-35 vor putea fi livrate cu radare.

Dezvăluirea și mai devastatoare a fost aceea că rata de pregătire operațională a avioanelor F-35 a scăzut la un nivel dezastruos de 25%:

Acum două săptămâni, Biroul de Responsabilitate Guvernamentală (GAO), un organism de supraveghere al Congresului, a publicat un raport în care se afirma că rata medie de capacitate operațională completă (FMC) a avioanelor F-35, pentru toate variantele, a scăzut de la 38 la 25 la sută între anii fiscali 2020 și 2025. GAO definește FMC ca fiind o aeronavă „capabilă să își îndeplinească toate misiunile”. Biroul Programului F-35 (JPO) nu a contestat direct cifrele GAO, dar și-a exprimat deschis dezacordul față de metodologia utilizată de acesta pentru a determina FMC.

Aceste ultime descoperiri vin într-un moment deosebit de relevant, având în vedere că ostilitățile dintre SUA și Iran au reizbucnit în această seară, cele două părți schimbând din nou focuri, în timp ce Trump a acuzat Iranul că ar fi lovit o navă în strâmtoare:

Merită menționat faptul că, sub pretextul unor relații de apropiere cu regimul american dement de nevrotic, Iranul a făcut valuri pe plan economic pentru a-și asigura viitorul.

Nu numai că Zakharova, din Rusia, a anunțat că Iranul a început să facă presiuni pentru accelerarea noului Coridor Internațional de Transport Nord-Sud, care ar urma să lege Rusia, Iranul, India, Golful Persic și alte țări prin transport maritim, feroviar și rutier:

Răspunzând la o întrebare privind soarta proiectului de construcție a căii ferate pentru tronsonul Rasht-Astara — o legătură cheie în ramura vestică a INSTC —, Zakharova a confirmat că studiile tehnice pentru viitorul traseu au fost reluate imediat ce situația politico-militară a permis acest lucru.

Există însă și informații conform cărora Iranul avansează cu un alt proiect de importanță majoră, care leagă Iranul de China pe cale ferată, utilizând un ecartament comun:

Iranul continuă să facă progrese în vederea asigurării viitorului său și a remodelării treptate a peisajului economic și geopolitic regional, în timp ce SUA se înfurie și se dă mare în mod impotent:

În contextul retragerii treptate a bazelor și a resurselor americane — despre care surse precum Wall Street Journal au recunoscut anterior că ar putea fi definitivă — un lucru este cert: viitorul regiunii are acum o traiectorie complet nouă.

Trebuie să fie mai bine de 10 ani de când mi-am pierdut vremea să urmăresc un vot în Parlament. Dar aşa-zisul guvern Veştea promitea încă de la anunţul idiotului naţional să aibă o valoare de divertisment mult mai mare decât orice pitic ce rupe belciuge sau femeia cu barbă plus ursul dansator pe cărbuni încinşi. Şi iată că nu m-am înşelat. Probabil am pierdut un meci de fotbal prost de la Mondiale, dar nu avea cum să concureze cu ce am văzut în forumul suprem cu proşti al ţării.

Se supără lumea pe mine când îi tot calific pe cei ce conduc ţara ca fiind proşti. Au dreptate. Sunt dobitoci, nu proşti.

După cum am prevăzut în ultimul articol pe tema asta, imbecilul naţional îşi bate joc de o ţară întreagă, dar ţara merită bătaia de joc pe deplin. De când mi-am dat atunci cu părerea, lucrurile au luat o întorsătură ce părea a face viziunea idiotului să prindă viaţă. Omul cu grimasele de la PSD a achiesat rapid la ideea cu fantele de Obor, pe care nici propriul partid nu-l dorea vreodată prim ministru. Ba pardon, nu fante de Obor, că ar fi trebuit să fie bucureştean, ăla e un ţărănete coclit care e atât de nesimţit încât îşi suge măselele în timpul unor declaraţii oficiale, dar se vedea moţ în Piaţa Victoriei, să bage la serviciu nişte mici de vită Wagyu şi să-şi ungă posteriorul cu meclem din ylang-ylang şi floare de colţ, cum a văzut el că făcea marele intelectual MRU în cura de 70 de zile în fruntea guvernului. Un record pe care numai Liz Truss, o altă panaramă, a reuşit să-l doboare.

Şi uite cum se întâlniră marile minţi luminate, alde mucuşorul şi cu grindeanul, şi puseră la cale de un guvern. Dar ce guvern! După îndelungate negocieri, brainstorming-uri şi think-tank-uri, au găsit formula câştigătoare, cu infractorul condamnat Neacşu vicepremier şi şef la interne şi… Stop un pic. Aţi reţinut? Hoţii şi vardiştii. Hoţul şef la vardişti. Ăştia au venit cu o echipă în care şef peste structurile de forţă ale ţării ar fi fost un infractor condamnat, iar în mintea lor asta era exact ce trebuia poporului. Pe lângă asta, mai aveau şi alte mutări de geniu: Busi Mafiotul urma să se întoarcă pe post. Ăsta a fost şoferul lui Vâlcov şi a condus agricultura la groapă în trei guverne, după ce a transformat mii de hectare de stufăriş în păşune, pentru a încasa stăpânul lui, tractoristul agramat din Olt, Stănescu, milioane de euro subvenţii. O speţă pe care doarme DNA de ani mulţi, că aşa se mişcă justiţia la noi. La noi în UE, că nici gorila Chioveşi, care nu s-a remarcat decât prin circ mediatic şi siluit sepepişti din escortă (probabil a înţeles termenul de “escortă” altfel decât trebuia), nu a făcut mai mult la Bruxelles. Dar nici nu a fost pusă acolo să facă altceva, aşa că putem spune că s-a achitat de sarcină.

Dar divaghez, cum am obiceiul. Însă mai erau şi alte lumini în echipa câştigătoare: Monica “Pepsiglas” Anisie, care asculta învăţătoarele pe la uşă cu presa după ea, că mai mult nu o duce mintea, eternul Ivan, copilul minune (mănâncă gem, se cacă prune) al PSD-ului, vicepremieri Alinuţa rupe… şi încă o dubioasă, Olivia Morar, care cam tot cu acelaşi lucru s-a ocupat ca şi Alinuţa, din ce am înţeles, plus un ciudat la Dezvoltare (ştiţi voi, unde se aruncă cu bani), pe care nu-l recomanda decât faptul că e coleg cu ciolacul la Buzău şi a fost arbitru de fotbal (în divizia judeţeană, presupun, unde fac ăia în timpul jocului grătar pe tuşa din dreapta, că pe partea stângă sunt câini mulţi).

O dată pusă la punct formula asta de geniu, au purces la căutat voturi. Dar nici duşmanul nu dormea. Duşmanul, adică cheliosul cu breton, cum îl caracteriza genial un scriitor pe substack. Angry Păsărilă a comandat un supercongres ultra naţional, cum se face la PNL de câte ori iau o decizie proastă, vezi alegerea lui Câţu. Nu a avut anvergura acelei zile glorioase, dar a beneficiat, ca şi atunci, de prezenţa pe scenă a lui Şică Mandolină, de data asta rupt de beat, şi fără dinţi în gură nu numai sus, ci şi jos. Nici n-are nevoie, că el îşi bea mesele, nu le mestecă. Însă justiţia românească nu doarme, aşa că mâna dreaptă a borfaşului din Bihor nu s-a prezentat, fiind un pic anchetat pentru mită. Complet coincidental, desigur, că aşa se întâmplă în minunata ţărişoară. În afară de spectacolul prestaţiei menestrelului carmolist, şi de faptul că l-au votat pe chelios mai multe persoane decât erau în sală, congresul nu a oferit absolut nimic, decât material de mestecat aiurea pentru presa de propagandă plătită din bani publici. Cât despre voturi pentru guvern, a trebuit să se rupă partidul, ca să capete frezatul ceva. A plecat Alinuţa rupe…, dar şi justiţiarul pe viaţă Predoiu. Nu prea mai rupe nici Alinuţa, că au trecut anii şi nu în favoarea ei. Molfăie, ca Şică, dar nu se lasă.

Însă asta a fost nimic, faţă de spectacolul de astăzi. A, să nu uit, în week-end s-a plimbat bolnavul la cap în Turcia, să ia în primire o corvetă. Corvetă, bă! Vas, navă dintr-aia, că după atâta Alinuţa numai la prostii vă gândiţi. Mă uitam la el, cum poza lângă Erdogan, banditul cel mai bandit nu numai din Europa, ci şi din lume. Cred că atunci când a dat sultanul ochii cu handicapatul, pe viu aşa, nu în filmuleţele ce abundă pe net, cred că primul gând a fost: “Allah, Allah, trebuie să mai facem o campanie la ghiauri, arkadaş, că nu mai sunt neam de răzeşi, sunt o adunătură de tâmpiţi”.

Dar, cum spuneam, ziua de azi a bătut orice circ. Cât a fost ziua de lungă, au căutat pesedeii şi cu frezatul aliaţi. Pe la prânz a ieşit şi Simion să-şi bată joc de ei, şi nici nu-l condamn, era o ocazie prea bună să-i scape. I-a pus p-ăştia să facă pelerinaj la el la sediu, le-o fi şi promis ceva, a făcut ce-a vrut muşchiul lui. Ba idioţii l-au şi luat în serios, se mai relaxaseră oarecum, se vedeau la cabinetele ministeriale, iar presa propagandistă se udase toată, că iese guvernul. După toate astea, a venit momentul adevărului: votul în plen. Aşa o grijă pentru ţară au avut parlamentarii noştri, încât au programat şedinţa la 21:30. Fix să pierd eu meciul, cum ziceam. Şi a venit şi apogeul: le trebuiau 233 de voturi, au primit 207, nici alea toate pentru guvern, doar 189. Şi-au dat cu firma în cap în ultimul hal. Nici eu nu i-aş fi putut batjocori mai tare, oricât aş fi încercat. Însă la nesimţirea lor, vă garantez că vor mai încerca să pună mâna pe ciolan.

Rămâne acum să vedem cu ce nouă propunere tembelă vine idiotul, însă e clar că divertismentul va continua la cote maxime. Păi măcar să râdem, că purceaua e moartă în coteţ şi cu curul ţine uşa.

O fi priceput poporul românesc cam cât li se pişă ăştia în cap? Personal, am dubii serioase.

După eşecul extrem de previzibil cu tolomacul, vine idiotul no.1 cu o nouă exchibiţie. Hai, poate se mai trezeşte vreunul să se simtă jignit că-l fac pe ăsta dobitoc. Bă! E tâmpit, chiar nu vedeţi că e tâmpit?! Ui’ la el cum stă acolo, ce poză adoptă. Aţi mai văzut aşa ceva? Iar asta a fost o altă bătaie de joc la adresa românilor, că ni s-a pus de către păpuşari tocmai debilul ăsta în fruntea statului. Puteau alege dintr-o grămadă de tâmpiţi. Până si pe bolovan l-ar fi putut pune. Pe oricine, pentru că nu prin puterea votului popular a ajuns idiotul ăsta acolo. Dar nu, ei l-au ales pe unul cu evidente probleme mintale, fix ca să-şi bată şi mai mult joc de noi. Adding insult to injury, cum zic englezii, care la rândul lor sunt supuşi aceluiaşi tratament, de ceva vreme încoace.

Să revenim, deci vine tembelul şi decretează că s-a gândit bine şi a găsit un maimuţoi mai potrivit decât tolomacul pentru postul pe care poţi numi pe orice dobitoc doreşti, adică cel de prim ministru al ţării, în persoana unui fante de provincie, Veştea pre numele lui. Cică e prim vicepreşedinte sau ceva, la PNL. PNL care ştiţi că e PDL, da? Bine, ăia, ca şi PSD, au vreo sută de prim-vice ce vrei tu acolo, aşa că titlul de partid nu înseamnă mai nimic. Dar interesant e cum înţelege dobitocul mâncător de muci şi clei din ureche să-şi facă datoria. Nu numai că nu nominalizează pe cineva propus de partidele parlamentare, ci îl nominalizează pe unul pe care nici partidul din care provine nu visa că va fi nominalizat. Evident, urmarea a fost o caterincă de aşteptat, în care PNL cu bolovanul în frunte a dezbătut ore întregi pentru a hotărî că nicidecum nu-l susţin pe individul ăsta, chiar de la ei din partid, ba îi şi dau afară pe cei din partid care vor îndrăzni să-l susţină. Sunt mai virulent împotriva lui decât orice alt partid. Foarte interesant.

Argumentul deranjatului la cap pentru nominalizarea asta mai dezastruoasă decât a moldo-ucraineanului a fost că acest Veştea a ”parcurs toate etapele”, primar, preşedinte de consiliu judeţean etc. Băi, idiotule! A fost primarul unui târg de provincie pe care statisticile oficiale îl creditează cu 16 mii de locuitori, ceea ce înseamnă că trece cu puţin de 10 mii. Iar asta se întâmpla acum zece ani. Dar, în mintea tembelului, poate să conducă şi o ţară. Cică a fost şi ministru. Da, a fost, vreo şase luni. Nici n-a învăţat bine drumul până la serviciu, practic. Başca că a fost ministru la Transporturi, care ştim cu toţii cât de bine merg.

Veştea, de care am auzit acum prima oară şi cred că în aceeaşi situaţie sunt majoritatea românilor, ne-a informat că are şanse maxime să ajungă prim ministru, pentru că atunci când a gângăvit bolnavul la cap cu el, să-i propună funcţia, i-a spus ceva şi de nişte cifre şi cică e bine, totul e OK, e cum i-a zis lui prostul ţării. Mai apoi a dezvoltat, a zis ceva de genul “ăăăă, păi da, mă votează câţiva din partid, plus ăia de la… cum îi zice, şi cu ăilalţi… da, se strânge peste 240”. Ba cred că citatul meu din memorie e mai puţin stupid decât ce a declarat el. Până şi bătrânul matroz beţiv şi-a arătat făţăul tumefiat la televizor şi a râs de el. Asta chiar doare, să râdă chiorul de tine, e apogeul jignirii la care te supune viaţa.

Altfel, tipul într-adevăr e pregătit. Spre deosebire de tolomac, ăsta ne-a propus şi un program de guvernare. Îl va prezenta azi, dar nici nu era nevoie, pentru că tot el ne-a informat că e fix programul bolovanului. La virgulă, ne-a subliniat. Băi dobi, da’ tu ştii de ce a fost dat jos cheliosul cu idei puţine, dar fixe şi dăunătoare? Sau erai în moarte clinică pe când se întâmpla ultimul an din viaţa ţării? Mă rog, tu dă-i înainte cu programul ăsta, presimt mari succesuri. Mai interesant e că PSD, prin persoana tipului cu grimase ce ţine temporar loc de preşedinte, ar cam fi de acord cu nominalizarea asta în bătaie de joc, deşi au debarasat ţara de ocnaş tocmai pentru programul de guvernare. Sau eu aşa am înţeles, dar poate nu ştiu eu ce vorbesc, şi l-au dat jos pentru că e urât cu spume, acum l-au găsit pe modelul din posterele din ferestrele frizeriilor de la Cooperativa Igiena şi au rezolvat problema, totul e bine în lume, în general, şi în ţară, în special.

Altfel, cică e ţara în criză, acum-acum îşi face apariţia Iţărescu şi ne informează că se duce leul în cap, de parcă noi nu ştim care-i treaba cu leul şi ce manevre de doi lei face el acolo. Părerea mea fermă e că ţara ar merge mult mai bine fără guvern şi perfect făra partide. Ăştia sunt cancer, mă-nţelegeţi? Iar ţara e deja în metastază. Dar vine unul căruia îi curge scuipat din gură, pus pe funcţia supremă din stat, şi îşi mai bate şi ăsta joc de noi. Ce păruială merită Mirabela, că-l lasă pe ăsta dezlegat pe străzi… Pune, fă, mâna pe el şi bate-l cu vergeaua de oţel la cur, că scoate poporul din minţi! Mă rog, pe unii din popor, că dacă ieşi pe stradă, lumea e liniştită, nici cu legea de taie din salarii nu se mai agită. Da’ ce, ne trebuie bani pe muncă? Aşa rău am ajuns?

Plus că a venit vacanţa, trebuie să mergem în Thassos să mâncăm ciorbă de burtă şi mititei. Găsim şi la Brăneşti, dar altfel le savurezi când baţi ore multe pe drum şi plăteşti în euro, la preţ indexat de 2026.

Facem o pauză din înjurat politicieni. Nu pentru că nu ar merita, ci pentru a ne ocupa şi cu lucruri mai stimulative pentru creier, să nu ne abrutizăm complet, ajungem naiba ca alde ciolacul, ciucălatul, bolovanul. Nu e bine.

În acest scop, propun lectura unei prezentări ţinută de Dr. Warwick Powell la Foreign Languages’ Education Conference, la Moscova, în 10 Aprilie 2026, preluată de pe blogul său.

Am multe de spus despre inteligenţa artificală. De fapt nu despre inteligenţa artificală, ci despre ce se intenţionează cu ea şi care vor fi efectele implementării sale, aşa că voi mai reveni la tema asta. Între timp însă, mi s-a părut provocatoare, provocatoare la gândire adică, prezentarea despre care vreau să vorbesc aici. Mai ales că mânuirea limbajului şi a vocabularului sunt lucruri care mă fascinează, deşi specializarea mea e alta. Aşa că, să vedem ce are de spus Dr. Powell.

Vă sugerez să aveţi puţină răbdare, nu e o lectură chiar facilă, dar s-ar putea să plecaţi cu mai mult din parcurgerea textului, decât din timpul echivalent petrecut pe facbook, Tik-tok şi alte maşinării de tocat din viaţă. Dar, cum era rubrica din Caţavencii “Cititorii noştri sunt mai inteligenţi decât ai lor”, sunt convins că nu vă descurajează un text mai elevat decât discursul actualului preşedinte. Impostorului care ocupă postul, adică.

Este o plăcere și o onoare să vă adresez câteva cuvinte în cadrul Conferinței privind limbile străine, organizată de Centrul de Competență Pedagogică. Vă mulțumesc pentru invitație și, în special, pentru ocazia de a reflecta împreună asupra unei teme care este atât de actuală, cât și, cred eu, profund neînțeleasă: inteligența artificială versus omul în domeniul educației lingvistice în limbi străine.

Expresia „IA versus om” este deja provocatoare. Ea sugerează o competiție, poate chiar o înlocuire. Sugerează că avem de-a face cu doi agenți diferiți care pot îndeplini funcții similare și că întrebarea centrală este care dintre ei poate face treaba mai bine.

Dar aș dori să sugerez în această dimineață că, cel puțin în domeniul învățământului lingvistic, această formulare nu este tocmai corectă.

Provocare de deschidere: limbaj perfect, discurs gol?

Voi începe cu o mică provocare.

Imaginați-vă doi vorbitori ai unei limbi străine.

Primul construiește propoziții perfecte din punct de vedere gramatical. Vocabularul este adecvat. Sintaxa este elegantă. Pronunția este acceptabilă. Fiecare frază pare corectă.

Al doilea vorbitor ezită. Are un accent. Există mici imperfecțiuni gramaticale. O propoziție poate începe ciudat și poate fi corectată pe parcurs. Poate exista chiar și o pauză suficient de lungă încât să-l facă pe ascultător să se simtă incomod.

Și totuși, în multe situații reale, cel de-al doilea vorbitor este cel care comunică mai bine.

De ce?

Deoarece comunicarea nu se reduce la corectitudinea formală.

Fiind o persoană bilingvă în engleză și chineză, am trăit această diferență în mod direct. Nu este vorba doar despre faptul că cele două limbi folosesc cuvinte diferite pentru aceeași realitate. Ele nu se limitează la a eticheta aceeași lume în moduri diferite. Ele dezvăluie accente diferite, texturi sociale diferite și ritmuri diferite de interacțiune.

Uneori, o frază care pare ușor de tradus își pierde complet forța atunci când este transpusă într-o altă limbă. Uneori, ceea ce contează nu este deloc conținutul cuvintelor, ci momentul, gradul în care este indirectă, poziționarea relațională sau tonul corporal cu care se spune ceva. Uneori, un vorbitor este înțeles nu pentru că propoziția este completă din punct de vedere tehnic, ci pentru că ascultătorul poate simți orientarea vorbitorului.

Și tocmai aici discuția despre IA devine serioasă.

Modelele lingvistice de mari dimensiuni (LLM) pot genera forme lingvistice extrem de convingătoare. Ele pot prezice ce cuvânt este probabil să urmeze. Pot produce rezumate, traduceri, dialoguri, chestionare și feedback. Pot chiar imita stiluri și registre cu o fluență surprinzătoare.

Dar înțeleg ele limba în același mod în care o face un vorbitor uman? Sau, mai important pentru noi, ca educatori: participă ele la învățarea limbilor străine în același mod în care o face un cursant uman?

Aș dori să sugerez că răspunsul este negativ. Și, pentru a explica de ce, mă voi baza pe o tradiție fenomenologică asociată cu Heidegger, Merleau-Ponty, Samuel Todes și, printr-o abordare oarecum diferită, dar înrudită, cu Hubert Dreyfus.

Ce înțelegem prin a cunoaște o limbă?

Să începem cu celebra frază a lui Heidegger: „Limbajul este casa Ființei”.

Aceasta este o frază pe care oamenii o citează adesea pentru că sună profund. Dar este mult mai mult decât o metaforă elegantă. Ea conține o afirmație radicală despre ceea ce este limbajul.

Heidegger nu spune că limbajul este doar un instrument de comunicare. El nu spune că limbajul este doar o colecție de cuvinte și reguli pe care le folosim pentru a transmite informații de la o minte la alta. El spune ceva mult mai profund: că limbajul face parte din însăși structura prin care lumea ni se arată în mod semnificativ.

Limbajul nu este pur și simplu ceva ce posedăm. Este ceva în care locuim.

Asta înseamnă că a cunoaște o limbă nu înseamnă doar a stăpâni gramatica sau a memora vocabularul. Înseamnă a ajunge să locuim într-o lume în mod diferit. Înseamnă să dobândim nu doar forme de exprimare, ci și forme de orientare. Înseamnă să dezvoltăm o sensibilitate față de ceea ce contează, ce se poate spune, ce trebuie să rămână nespus, ce se poate sugera, ce trebuie atenuat, ce se poate exprima explicit, ce se poate presupune, ce se consideră umor, ce se consideră jignire și ce se consideră respect.

Corp și sens: limbajul nu se află doar în minte

Aici intervine importanța lui Merleau-Ponty.

Merleau-Ponty susține cu tărie că înțelegerea umană este, în esență, o experiență corporală. Nu existăm mai întâi ca minți detașate, pentru ca apoi să ne legăm de lume prin limbaj. Descartes a afirmat celebra frază „Gândesc, deci exist” – cogito ergo sum –, dar, cu tot respectul, a înțeles-o pe dos. Mai degrabă, aș spune: „Exist, deci gândesc”. Suntem deja implicați fizic într-un mediu semnificativ. Ne mișcăm, gesticulăm, percepem, anticipăm și răspundem. Sensul nu este pur și simplu calculat. El este pus în practică.

Acest lucru este deosebit de relevant în învățarea limbilor străine, deoarece o mare parte din procesul de învățare a limbii este fizică înainte de a deveni pe deplin conceptuală.

Gândiți-vă la pronunție. Gândiți-vă la ritm. Gândiți-vă la ritmul schimbului de replici într-o conversație. Gândiți-vă la ezitare, întrerupere, contact vizual, postură, gesturi, tăcere, accent și râs. Gândiți-vă la diferența dintre o frază rostită cu încredere, cu scuze, cu distanță, cu căldură sau cu ironie.

Acestea nu sunt simple elemente decorative ale limbajului. Ele fac parte din realitatea sa vie.

Chiar și la nivel de înțelegere, limba este concretizată. Adesea înțelegem forța unei enunțări înainte de a putea explica pe deplin gramatica acesteia. Percepem disconfortul, entuziasmul, sarcasmul, deferența, nerăbdarea sau invitația. Ne orientăm printr-un întreg câmp de indicii.

Abilitatea, riscul și saltul spre fluență

Aceasta mă duce cu gândul la Samuel Todes și Hubert Dreyfus.

Todes subliniază faptul că cogniția umană este indisolubil legată de orientarea corporală în lume. Nu suntem observatori neutri. Suntem ființe care trebuie să acționeze, să anticipeze, să se adapteze și să facă față în condiții de incertitudine. Abordăm situațiile dintr-un anumit punct de vedere, nu din vid. Învățăm nu doar prin stocarea de date, ci prin orientarea noastră tot mai abilă într-un mediu dinamic.

Hubert Dreyfus, bazându-se parțial pe fenomenologie, a dezvoltat binecunoscutul model în cinci etape al dobândirii abilităților: începător, începător avansat, competență, proficiență și expertiză.

Acest model este foarte util pentru discuția noastră, deoarece ne ajută să identificăm atât punctele forte reale ale IA, dar și limitările sale profunde.

În etapa de începător, învățarea depinde în mare măsură de reguli. Cursanții au nevoie de îndrumare explicită. Au nevoie de explicații gramaticale, de sprijin în ceea ce privește vocabularul, de corectare, de exerciții de tipar și de exemple rezolvate. În etapa de începător avansat, cursanții încep să recunoască elemente situaționale recurente. Încep să vadă tipare. În etapa de competență, pot stabili obiective, pot alege strategii și își pot gestiona în mod conștient performanța.

Inteligența artificială, în special sub forma unor modele lingvistice de mari dimensiuni, este de fapt foarte puternică în acest domeniu.

Poate oferi exemple nelimitate. Poate explica regulile gramaticale. Poate genera exerciții. Poate simula dialoguri. Poate oferi feedback corectiv. Poate reformula, traduce, oferi sprijin și personaliza oportunitățile de exersare. În anumite contexte, poate reduce anxietatea cursanților, deoarece un elev se poate simți mai în largul său exersând cu o mașină decât cu o altă persoană.

Toate acestea sunt reale. Și ar trebui să o spunem clar. Nu este nevoie de panică și nici de negare. IA poate fi utilă. Poate fi chiar foarte utilă.

Dar modelul Dreyfus ne arată, de asemenea, unde încep să apară limitele.

Trecerea de la competență la măiestrie nu este pur și simplu o chestiune de a avea mai multe reguli sau mai multe exemple. Este o schimbare calitativă în modul în care sunt percepute situațiile. Cursantul priceput nu mai abordează fiecare interacțiune ca pe o problemă care trebuie rezolvată prin calcul explicit. În schimb, trăsăturile esențiale încep să iasă în evidență direct. Se simte ce contează. Se începe să se răspundă intuitiv, dar nu irațional. Se intră în fluxul situației.

Iar expertiza merge și mai departe. Expertiza nu este aplicarea mecanică a cunoștințelor stocate. Este o adaptare fluidă, întruchipată, sensibilă la context. Expertul nu se oprește, de obicei, pentru a consulta regulile. Expertul vede ce trebuie făcut și acționează cu inteligență receptivă.

Acesta este punctul cheie al temei noastre de astăzi: IA nu face această tranziție în sensul uman.

De ce nu?

Deoarece competența și expertiza umană nu sunt doar realizări de natură computațională. Ele sunt realizări existențiale și sociale. Implică risc, vulnerabilitate, responsabilitate și prezență.

Un vorbitor uman care folosește o limbă străină poate fi pus în încurcătură. Un om poate jigni fără să vrea. Un om poate interpreta greșit atmosfera dintr-o încăpere. Un om poate descoperi, prin experiențe dureroase, că o frază corectă din punct de vedere gramatical poate fi dezastruoasă din punct de vedere pragmatic. Unui om poate să-i pese de asta. Un om poate fi transformat de această experiență.

IA nu trece prin acest tip de expunere contextuală. Ea nu stă într-o încăpere și nu simte acea tăcere care urmează după o remarcă greșită. Ea nu navighează prin tensiunea socială a neînțelegerii. Ea nu aparține unei lumi a vieții în care cuvintele poartă biografie, istorie și consecințe.

În acest sens, IA poate imita produsele competenței lingvistice, dar nu trece în structura trăită a competenței sau expertizei lingvistice.

Sau, pentru a o spune într-un mod concis: poate genera forme asemănătoare vorbirii, dar nu trăiește în limbaj.

Dincolo de modelele de limbaj mare (LLM): mai există ceva?

În acest moment, cineva ar putea obiecta în mod rezonabil: poate că această critică se aplică modelelor lingvistice de mari dimensiuni, dar cum rămâne cu alte tipuri de IA?

Aceasta este o întrebare importantă și cred că ar trebui să îi răspundem cu seriozitate.

Există, într-adevăr, domenii ale cercetării în IA care depășesc modelarea limbajului bazată pe text. Există IA încorporată, robotica, învățarea prin întărire, inferența activă și sistemele interactive care învață prin acțiune și feedback, mai degrabă decât doar prin predicția textului.

Aceste evoluții sunt importante deoarece apropie IA de unele dintre temele pe care fenomenologia le-a subliniat de mult timp: situarea, cuplarea senzorio-motorie, comportamentul adaptativ și acțiunea sensibilă la mediu.

În acest sens, domeniul a evoluat. Discuția nu ar trebui să rămână blocată doar la nivelul modelelor lingvistice de mari dimensiuni (LLM).

Și totuși, chiar și aici, problema decisivă rămâne.

Un robot se poate deplasa în spațiu. Un sistem își poate optimiza comportamentul prin încercări și erori. Un agent poate învăța din feedback. Dar acestea nu sunt încă echivalente cu a trăi într-o lume umană plină de semnificație.

De ce? Pentru că învățarea limbajului uman nu are loc într-un mediu pur fizic. Ea are loc într-o lume normativă, istorică, afectivă și socială. Limbajul poartă amintiri. Poartă ierarhii. Poartă aspirații, rușine, grijă, ironie, intimitate și identitate.

Un sistem de inteligență artificială poate fi considerat „concretizat” într-un sens tehnic. Însă concretizarea în sens fenomenologic nu înseamnă doar a dispune senzorial şi motric. Ea înseamnă a trăi într-o lume plină de sens, dintr-o perspectivă finită, vulnerabilă și expusă social.

Și de aceea, chiar și dincolo de modelele de limbaj mare (LLM), omul rămâne un element ireductibil în educația lingvistică.

Implicații practice: unde ne ajută IA și unde rolul oamenilor este cel mai important

Întrucât această conferință este orientată către soluții practice în predarea și învățarea limbilor străine în diferite țări și contexte, permiteți-mi să trec direct la aspectele pedagogice.

Ce ar trebui să facem cu aceste informații?

Aș dori să propun un model simplu, structurat în trei zone.

Zona unu: IA ca accelerator

În etapele inițiale ale învățării limbilor străine, IA poate fi un accelerator valoros.

Poate ajuta la dezvoltarea vocabularului, exersarea gramaticii, sprijinul în pronunție, compararea traducerilor, generarea de propoziții, asistența la scriere și repetițiile repetitive cu miză redusă. Poate oferi feedback imediat. Poate ajuta profesorii să economisească timp. Poate sprijini elevii care au nevoie de exerciții suplimentare în afara orelor de curs.

În medii cu resurse limitate, acest lucru poate fi deosebit de util. Nu toți cursanții au acces la un vorbitor nativ, la o clasă mică sau la sprijin individual extins. IA poate contribui la extinderea accesului la exerciții structurate.

Folosită corect, poate spori încrederea și reduce teama la nivelurile de începători și intermediari.

Zona a doua: tranziția centrată pe om

Însă, pe măsură ce cursanții trec de la competență la stăpânirea limbii, pedagogia trebuie să se schimbe.

Aceasta este etapa în care elevii au nevoie de mai mult decât o exprimare corectă. Au nevoie să interpreteze situațiile. Trebuie să gestioneze ambiguitatea. Trebuie să se descurce cu politețea, umorul, dezacordul, remedierea și nuanțele relaționale. Trebuie să învețe să spună nu doar ceea ce este corect, ci și ceea ce este potrivit.

Acest lucru nu poate fi externalizat în totalitate către mașini.

În această etapă, ar trebui să acordăm prioritate jocului de rol, interacțiunii între colegi, schimbului intercultural, discuțiilor în timp real, feedback-ului reflexiv și întâlnirilor în care există mize reale — chiar și mici. Elevii au nevoie de situații în care nu știu dinainte ce se va întâmpla, în care trebuie să asculte cu atenție, să improvizeze, să se adapteze și să-și revină.

Aici rolul profesorilor devine mai important, nu mai puțin important. Profesorul nu este doar un distribuitor de conținut lingvistic. Profesorul este un creator de medii de învățare situaționale.

Zona trei: spațiul uman protejat

La cele mai înalte niveluri — competență, aproape expertiză, expertiză — există dimensiuni ale învățării limbilor străine care ar trebui tratate ca spații umane protejate.

Mă refer la spații în care formarea identității, armonizarea culturală profundă, judecata etică, nuanțele literare, umorul, ironia, tactul, tăcerea și prezența interpersonală devin elemente centrale. Acestea nu sunt elemente de lux. Ele constituie adesea însăși esența utilizării semnificative a limbii.

O persoană care învață să negocieze, să consoleze, să convingă, să nu fie de acord cu respect, să interpreteze poezia, să detecteze ironia, să spună bine o poveste sau să intre într-o altă lume culturală, cu umilință și sensibilitate — această persoană face ceva ce depășește controlul formal al limbajului.

La acest nivel, IA poate încă ajuta, dar nu ar trebui să definească mediul de învățare.

Scopul nu este doar acela de a forma utilizatori corecti ai limbajului. Scopul este acela de a cultiva persoane capabile de o participare receptivă într-o altă lume a înţelesurilor.

[…]

Concluzie

Permiteți-mi să închei revenind la fraza lui Heidegger.

Dacă limbajul este casa Ființei, atunci învățarea unei limbi nu seamănă cu instalarea unui nou software. Este mai degrabă intrarea într-o altă locuință, sau poate descoperirea modului în care o altă locuință cuprinde lumea.

Inteligența artificială ne poate ajuta la ușă. Ne poate oferi hărți. Poate eticheta obiecte. Poate repeta conversații probabile. Poate semnala erori. Poate sprijini exerciţiul. Și ar trebui să o folosim acolo unde ne ajută cu adevărat.

Dar ea nu construiește o casă în sensul uman. Ea nu locuiește. Ea nu aparține. Ea nu se expune în vorbire. Ea nu trece prin transformarea prin care limba devine un mod de a fi, mai degrabă decât un instrument extern.

Așadar, viitorul învățământului de limbi străine nu este o alegere între respingerea IA și predarea în fața ei.

Sarcina care ne stă în față este mai inteligentă decât atât.

Ar trebui să folosim IA acolo unde aceasta consolidează accesul, încrederea, repetiția și sprijinul. Dar trebuie, de asemenea, să apărăm, să aprofundăm și să reproiectăm dimensiunile ireductibil umane ale învățării limbilor străine: concretizare, interacțiune, risc, judecată, prezență socială și dezvăluirea lumii.

De aceea, în final, spun: casa Ființei nu are cameră pentru server.

Vă mulțumesc foarte mult.

Cum scrie în poză, că aşa înţeleg cititorii de facebook scrisul, numai dacă este suprapus peste o fotografie, deja pâinea e veche, iar circul este plictisitor. Opinia autorului fotografiei. Eu spun că pâinea lipseşte cu desăvârşire, iar circul e de-a binelea prost.

În ţările din lăudata Uniune Europeană, libertatea de exprimare e indezirabilă, iar opiniile sunt un delict. Opiniile ce nu convin sistemului, desigur, pentru că aşa descoperim treaba cu pâinea şi circul.

Noi, fiind ceva mai tâmpiţi, deşi în ultima vreme nu cu mult mai mult decât ceilalţi, facem exces de zel în tot ceea ce priveşte sistemul şi cei ce i se împotrivesc. Suntem probabil singura ţară din Europa care fluturăm cu o insistenţă extrem de iritantă concepte precum “pro-european” şi, mai nou şi îmbunătăţit, “pro-occidental”. Sunt deja ridicate la rang nu numai de dogme, ci de politici de stat.

Măcar v-a spus cineva ce înseamnă asta? Ce sunt aceste concepte, ce reprezintă ele, şi de ce au devenit o obligativitate pentru orice român? Nu eşti pro-occidental, trebuie să fii omorât. De ce? Păi dacă nu ştim ce e aia “pro-occidental”, e greu de spus.

Dar, ca s-o iau pe scurtătură, vă spun eu ce înseamnă să nu fii “pro-occidental”. Înseamnă că nu eşti de acord cu propaganda şi cu linia oficială impusă, în mod evident, din afara ţării. La noi toate sunt impuse din afara ţării. Politica internă e un circ jegos, un spectacol pestilenţial, care nu are nici o finalitate, decât aceea de a ţine imbeciliii ocupaţi.

Adică are cineva impresia că noi ne-am dat ţara de pomană pentru că aşa am dorit? Nu, a fost pentru că aşa ni s-a impus. Iniţial, a fost FMI-ul, care impunea tot felul de porcării. Pentru un împrumut de câteva sute de milioane (câteva puţine, nu 999 milioane), ne-au pus să dăm pe degeaba infrastructura strategică de distribuţie a energiei electrice, de distribuţie a apei, a gazului metan etc. Am închis minele, pentru că aşa ni s-a dictat, cică e ecologic. Am închis şi minele de aur, pentru că Isărescu a zis ca nu ne trebuie aur. Ne trebuie gunoaie în supermarketuri, dă-l dreaq de aur!

Mai apoi, după ce i-a gonit nea Văcă pe cei de la FMI (chiar, îl mai ştiţi pe Jeffrey Franks, ăla care ne învăţa ce să facem cu ţara, el având pingelele rupte?), au apărut alte mecanisme: MCV, diktatele UE care sunt peste legislaţia naţională, PNRR-ul, SAFE şi alte porcării. Mereu se găseşte câte ceva, un instrument nou care să ne pună un jug mai greu pe gât.

În fine, nu mai rezum istoria de 35 de ani încoace, că n-are rost. Cine n-a înţeles cum stau lucrurile până acum, nici nu va pricepe, oricât dau eu din gură. Desigur, faptul că au fost impuse politici dezastruoase din afara ţării ar fi fost egal cu zero, dacă în ţară nu ar fi existat trădători să le implementeze. Aici e problema cea mai mare. Poate o să intru în detalii într-o zi în care mă voi simţi suficient de indiferent, încât să nu-mi crească tensiunea la 22 cu 17 când îmi aduc aminte cum a distrus matrozul chior flota, cum a dat petrolul pe nimic (nu, bă, nu Năstase l-a dat, ci băsăul). Cum a dat Tăriceanu gazele din platforma continentală a Mării Negre, când încă nu câştigasem procesul de la Haga. Cum a fost dată Balta Mare a Brăilei la arabi pe 99 de ani, după ce a fost transformată dintr-o mlaştină în cel mai fertil teren al ţării, sub comunişti, cu eforturi enorme. Şi tot aşa, pot scrie zile întregi, dar nu astăzi, pentru că altul este scopul articolului.

Uite aşa, puţin câte puţin, pas cu pas, cum scria un autor pentru dulapul imbecil, am ajuns să ne dăm şi libertatea de exprimare, nu numai bunurile. E o progresie firească, pentru că, după ce ai fost jefuit în ultimul hal, jefuitorii n-au nici un interes să se audă voci care să aducă aminte de asta, sau să arunce lumină pe ce porcării mai vor să facă.

Pentru că nu au terminat. Nici pe departe. Mai sunt lucruri de jefuit. Acum vreo douăzeci de ani discutam cu un tip pe care îl angajasem pentru o evaluare a unei întreprinderi, şi îmi spunea că lucrase în privatizările proprietătilor statului în anii ‘90, îmi scapă acum cum se numea instituţia, dar au fost scandaluri enorme legate de ea (finalizate cu mai nimic, cum era de aşteptat). Omul s-a îngrozit de ce i-a fost dat să vadă acolo, plus că era obligat să şi semneze tot felul de porcării, şi a plecat unde a văzut cu ochii. Când l-am întrebat dacă a mai rămas ceva de furat, a dat deprimat din cap “Mai este, mai este”. Când se va termina şi ce mai este, se va trece la furtul proprietăţilor private. Iar momentul ăla e mai aproape decât vă imaginaţi.

Printre instrumentele cu care se acoperă toate aceste jafuri este o propagandă infernală plătită cu bani grei şi sinecuri, plus recrutarea unei armate masive de activişti, unii plătiţi, alţii tâmpiţi care fac pe gratis, din convingere.

Unul dintre aceşti cretini teleghidaţi de sistem m-a abordat ieri, în comentariile la unul dintre articole, puteţi citi singuri aici. Omul era deranjat că nu sunt o celebritate, din ce am înţeles. Dacă ar fi publicat Tudor Chirilă sau Maia Morgenstern articolele, ieşea în stradă fără nici o întrebare. Totuşi, faptul că acest tembel s-a decis să mă abordeze este îmbucurător şi am să vă spun şi de ce: înseamnă că blogul a început să capete notorietate şi să deranjeze.

Dacă vă uitaţi în istoricul articolelor, veţi constata că iniţial au fost de-a binelea sporadice, la luni distanţă unul de altul. De fapt, am început blogul într-o doară, după ce am realizat că articolele postate pe reţelele de socializare sunt efemere, după placul celor ce le administrează. Asta se întâmpla după ce am fost interzis nu numai pe facebook, ci şi pe VK. La fel ca tâmpitul de mai sus, au pretins că problema principală e pseudonimul meu. Adică asta e ceea ce contează: cum te numeşti, nu ce scrii. Desigur, pentru că, aşa cum ne învaţă mesajul citit de George Vintilă şi difuzat pe televiziuni (pe banii statului, să nu uităm), libertatea de exprimare e un drept fundamental, garantat numai în democraţie. Iar democraţia poate fi găsită, ne informează mai departe, NUMAI în Uniunea Europeană. Am văzut eu cum poate fi găsită… Chiar, ştie cineva de unde provine pseudonimul? Sunt curios.

Poate lucrurile ar fi rămas la fel, un articol pe trimestru, dacă diverşi cititori, inclusiv din viaţa reală, nu m-ar fi îndemnat să scriu mai mult. În ultima vreme, văd în statisticile ce mi le comunică substack că am din ce în ce mai multe accesări din facebook. Ceea ce înseamnă că diverse persoane îmi postează articolele acolo. Uite că n-a scăpat de mine facebook. Ba chiar am remarcat că printre abonaţi am o doamnă cu care eram prieten pe facebook, până când s-a supărat pe mine şi a ieşit din listă, acum vreo 12-13 ani. Mă bucur că i-a trecut supărarea, hehe.

Numărul de cititori a crescut în general, nu numai veniţi de pe facebook. Ceea ce, desigur, nu poate decât să mă bucure. Cumva, asta îţi creşte şi responsabilitatea pentru ce scrii, dar o să încerc să nu las asta să mă incomodeze. Ca şi când.

Da, stilul de scriere este abraziv, pe alocuri ofensator. Ăsta sunt eu, nici în viaţa de zi cu zi nu sunt mult diferit. Dar sunt ofensator pentru a fi mesajele mai greu de ignorat, iar apoi pentru a-i deranja pe cei care nu sunt de acord cu mine, ceea ce consider ca e un lucru bun. Cel mai rău lucru posibil ar fi să fim cu toţii de acord. În momentul ăla ne transformăm într-o masă amorfă, puneţi mâna şi citiţi “1984” dacă nu aţi făcut-o încă, pentru că exact aşa am fi. Am încredere în oameni că nu vom ajunge acolo.

Ca să închei, sper să existe în continuare platforme pe care să te poţi exprima liber. Şi sper ca articolele mele, aşa primitive cum or fi ele, după părerile unora, care totuşi mă citesc, să motiveze şi pe alţii să se exprime, pentru că asta e una dintre cele mai mari angoase ale sistemului: faptul că există oameni care conştientizează ce se întâmplă în jurul lor, şi mai trezesc şi pe alţii din somn.

Şi vă încurajez să exploraţi substack, am constatat că sunt multe bloguri în limba română foarte bune aici. În general vi le recomandă aplicaţia de pe mobil. Din păcate, accesarea pe web nu oferă mare lucru, în afara accesului la articole. Nu sunt fan aplicaţii pe mobil, dar în cazul ăsta prezintă avantaje.

Au trecut aproape două luni de când a fost dat jos guvernul Bolovan şi ce vedem? În principiu nimic, în afara de circărie cu şi pentru proşti. Aşa cum spuneam în articolul precedent pe tema asta, se pregăteşte un guvern tehnocrat, cu “premierul meu”.

“Premierul meu” în situaţia asta fiind un tip fără nici un fel de nimic, Tomac pe numele lui. Ăsta cică ar fi un fel de tehnocrat cu iz de politician. Tehnocrat se presupune că este o persoană înalt specializată într-un domeniu. Nea ăsta nu e specializat în nimic, decât poate în a căra servieta lui băsea. Hehehe, de parcă băsea ar avea servietă… Nu, specializat în a căra sacoşa cu rachiu şi a turna în pahar, cu fix trei cuburi de gheaţă, că dacă-s mai multe, face chiorătania roşu în gât şi pe urmă trebuie să-l ducă la spitalul de urgenţă, că s-a înţepat cu beţişorul in ureche.

Primul lucru de remarcat în cazul său este faptul că omul e născut în Ucraina şi are trei cetăţenii, cea română fiind pe ultimul loc. A avut chiar patru, dar a scăpat de una, că s-a desfiinţat uniunea sovietelor. Se aude că ar fi şi agent SBU (serviciul de spionaj şi securitate ucrainean). Nu m-ar mira, că la noi nici agenţii serviciilor româneşti nu sunt agenţi ai serviciilor româneşti, s-au pro-occidentalizat şi ăştia, din proprie iniţiativă. Nefiind în slujba organizaţiilor vestice de spionaj, tomacul aduce un suflu proaspăt în peisajul securistic, cum ar fi. În tot cazul, să nominalizezi un personaj cu trei cetăţenii prim ministru cere un tip special de imbecilitate. Sau ticăloşie.

Ca specializare, omul a terminat o facultate de istorie. Bine, şi idiotul suprem are titlu de doctor în matematică (minus licenţă de la facultate), dar n-a produs decât nişte lucrări copy/paste din propria operă, aşa că… ştim cum e cu specializările. Altfel, corcitura slavă a luat simbrie o bucată de la o revistă, apoi, ca orice terchea-berchea ce nu se poate descurca în viaţa reală prin forţe proprii, a intrat în politică. Unde a făcut rahatul praf. În concluzie, tipul nu e bun de nimic. Dar e bun de prim ministru, după creierul stricat al mâncătorului de muci. Justificările privind necesitatea unui guvern tehnocrat sunt la fel de imbecile ca şi debilul numărul unu al ţării care le debitează. Dar ce mai contează? Românii înghit orice precum curcanul, aşa că de ce s-ar obosi cineva cu o naraţiune mai plauzibilă?

Prin urmare, au cârpit o adunătură de nume, unii cu carieră în spate, alţii cu specializări de tipul “Tata lui Borcea”, cum avea ăl bătrân cartea de vizită, apoi l-au trimis pe tolomac să bată la uşi la partide. În mod bizar, nimeni nu întreabă de ce tolomacul nu are nici un program de guvernare. Nici măcar unul la mişto, trei rânduri în bătaie de joc. Nimic. Zero absolut, la fel ca precedentul guvern de tehnocraţi. Tipul discută cu partidele nu se ştie ce. Bine, şi ăia de la partide alţi cretini. Îi aud de dimineaţă până seara că ei vor un guvern care să continue reformele. Lăsând la o parte faptul că trebuie să fii deosebit de tâmpit să numeşti reforme dezastrele produse de guvernul Bolovan, bă! rahaturile alea de aşa-zise reforme sunt motivul pentru care a fost trimis cheliosul la plimbare. Da’ ăştia tot asta vor şi în continuare. Te ustură creierul… În fine, seară de seară îl vedem pe tolomac dând raportul despre încă o zi de eşecuri. Tipul arată ca după o lungă boală ce se va sfârşi tragic. Când era puhav, parcă mai arăta cumva, chiar dacă nasol. Acum aspectul său, cuplat cu felul în care vorbeşte, extrăgând cuvintele cu forcepsul din puţul gândirii proprii, sugerează o persoană îngrozită ce începe să creadă că porcăriile ce i se vor ordona să le facă depăşesc ce îşi închipuia el când s-a oferit să execute orice, numai să fie şi el prim ministru într-o ţară, fie şi alta decât a lui.

Aseară a ieşit şi tembelul la declaraţii, după o conversaţie cu tolomacul, la final de pelerinaj prin sedii de partide. Foarte sigur pe el. S-a maturizat deodată, deşi n-a scăpat de retard, dar acum e un retardat sigur pe el, aşa cum îi şade bine oricărui dobitoc. Cum ar veni, intrat în rândul oamenilor. Oamenilor ca el, cu creierii franjuri. S-a oţărât că a auzit bârfe cum că nu le-a convenit unora ce vrea el să facă, că ar face pe plac unora sau altora. Nişte minciuni jenibile, un pretext ca să ne informeze că mandatul lui constă din:

1. Să păstreze traiectoria pro-occidentală a ţării. Bă, muhaia ce eşti! Da’ cine ţi-a dat ţie mandatul ăsta? Da’ te-ai interesat ce vor românii şi dacă porcăria asta cu pro-occidentalismul nu-i scoate din sărite numai când o aud? Ce inseamnă, bă, acest pro-occidentalism? Să crească preţurile la energie de 4-5 ori în ultimii 5 ani, şi la fel în continuare, că aşa vrea Ursula cu şleahta ei de hoţi? Să arunci cu bani fără număr, zeci şi zeci de miliarde, pe vaccinuri, Ucraina, Moldova, fiare vechi la preţ exorbitant poreclite armament, promise peste zece ani? Cenzură şi propagandă mai odioase decât pe vremea comuniştilor? Invazie de maimuţe din lumea a treia plătite mai bine decât românii, pentru a ne ocupa ţara? Cine te-a mandatat, impostor nenorocit, pentru asta? Stăpânii tăi, care au anulat ce au votat românii? Nu ţi-e bă, gunoiule, ruşine? Nu ţi-e băi, jegosule, frică că te bate Dumnezeu?

2. Să prevină o cădere economica bruscă ce va afecta poporul. Nu, zău! A devenit idiotul Mafalda la un loc cu Baba Vanga. Ştie el sigur că vom suferi noi o cădere economică bruscă dacă nu facem după cum i s-a ordonat lui să ne spună. Da’ de unde ştii tu, japiţă? Tu nu ştii pe ce lume eşti, rânjeşti ca dobitocul la tavan după ce te scarpini în cur de faţă cu capi de state, dar ştii că vine o cădere bruscă. Bă, noi tot cădem de douăzeci de ani încoace, iar căderea bruscă a avut loc deja, de când aţi venit tu şi cu ălălalt ticălos ras în cap la putere. Adică dacă martalogul moldo-ucrainean nu ajunge să conducă ţara, ca să ne bucurăm de 2-3 ori pe săptămână de atacuri de la fraţii lui, ştii tu că va fi cădere bruscă, ă?

Şi atunci, ca să se asigure el că nu vom suferi o cădere bruscă, ci una violentă şi abisală, ne-a informat că dacă cumva nu ajunge corcitura pe tron, va mai scoate din mânecă o altă marionetă, dar cu aceeaşi garnitură în subordine, ca să-şi şi bată joc de noi, nu numai să nenorocească ţara. Aşa că, în mare, cam ştim ce se va întâmpla, aşteptăm doar să treacă timpul, să se sature ăştia de pantomimă şi bâlci, pentru a ne confrunta cu alte dezastre. Dar unele cu damf pro-occidental, nu de oricare, să ne înţelegem.

Un articol preluat de la Simplicius The Thinker, un analist militar foarte atent, nu petardă de teapa lui Radu Tudor, articol care analizează o tendinţă ce inversează mai multe raporturi de forţă ce păreau de neschimbat până acum. În lume în general şi în Orientul Mijlociu în special, interpretare complet diferită de cea a propagandei oficiale, motiv pentru care l-am şi publicat.

Ieri, Iranul a lansat rachete balistice asupra Israelului, ca răspuns la bombardamentul israelian asupra unui cartier din Beirut, ce constituia o linie roșie pentru Iran.

Atacul a fost, într-un anume sens, fără precedent, întrucât a fost pentru prima oară când Iranul a lovit preventiv Israelul fără ca Israelul să fi atacat mai întâi Iranul.

Aflându-se pentru prima dată în defensivă, Israelul și Statele Unite au fost nevoite să riposteze „defensiv” cu aceeași monedă.

Iranul a schimbat complet calculele și a realizat ceva ce multă vreme a fost considerat imposibil. Timp de ani de zile, s-a considerat de neconceput ca Iranul să lovească vreodată Israelul în mod direct, chiar și după ce ar fi fost atacat primul. Apoi, Iranul a început să răspundă la atacurile israeliene, mai întâi cu lovituri „demonstrative”, apoi cu unele din ce în ce mai devastatoare.

Acum, Iranul și-a asigurat o dominanță strategică totală asupra scării de escaladare, până la punctul în care poate trata Israelul așa cum Israelul a tratat alte țări din regiune încă de la înființarea sa, lovindu-l punitiv după bunul plac pentru încălcări care nu mai includ neapărat atacuri directe asupra teritoriului iranian.

Iar cel mai șocant aspect al întregii situații este că SUA nu pot face nimic în această privință – și chiar au spus Israelului să ignore atacurile și să se retragă.

Trump a fost nevoit să implore Iranul să se oprească pe rețelele de socializare, precum și să scuze jalnic Iranul pentru atacurile sale, afirmând, de fapt: „Bine, v-ați lansat rachetele, acum încetați.”

Iranul a demascat, practic, bluful Statelor Unite și al Israelului în cel mai categoric mod cu putință, arătând că „Alianța Epstein” este neputincioasă în fața escaladării din partea Iranului.

În legătură cu acest subiect — o rachetă iraniană pregătită pentru lansare în cadrul ultimei runde:

Un comentariu foarte bun cu privire la evenimentele din săptămâna trecută:

În timpul armistițiului din 2024 dintre Hezbollah și Israel, Israelul a comis încălcări flagrante prin bombardamente și asasinate continue. Cu toate acestea, Hezbollah nu a răspuns niciodată la aceste încălcări din motive strategice, printre care se numără și închiderea rutelor sale logistice de aprovizionare din Siria, în urma căderii regimului Assad.

Hezbollah a învățat de atunci pe deplin lecția din aceste tipuri de încetări ale focului și nu va tolera nicio încălcare, în niciun caz. Ceea ce este frapant, totuși, este faptul că Statele Unite au dorit să impună exact același model de încetare a focului asupra Iranului. Ei credeau că Iranul nu va riposta, la fel ca Hezbollah.

Cu toate acestea, ceea ce a făcut Iranul a șocat Washingtonul. Un atac asupra unui turn de radio de pe Insula Qeshm a determinat Iranul să devasteze complet un terminal de la Aeroportul din Kuweit. În același timp, a lansat un atac asupra Bahrainului. Prin aceasta, Iranul transmite Statelor Unite: „Pentru fiecare glonț, vom răspunde cu multe.” Acest lucru confirmă încă o dată eșecul Americii de a stabili un model de încetare a focului pe termen lung similar cu cel din 2024 dintre Hezbollah și Israel, prin care intenționa să slăbească treptat apărarea Iranului în sudul țării.

Punctul central al noii escaladări îl constituie campania eșuată a Israelului în Liban, în cadrul căreia armata israeliană, aflată în dificultate, a avansat cu greutate dincolo de granița libaneză, în încercarea de a controla tot teritoriul situat la sud de râul Litani. Frustrat de eșecuri, Israelul a început să bombardeze Beirutul, după ce noua măiestrie a Hezbollahului în utilizarea dronelor FPV a provocat ravagii în rândul trupelor IDF nepregătite.

Într-un articol pentru Haaretz, fostul prim-ministru israelian Ehud Barak a declarat că nu există semne de prăbușire a Hezbollahului și că acest conflict poate fi rezolvat doar pe cale diplomatică, având în vedere presiunile crescânde din partea societății israeliene de acasă, în special a locuitorilor din regiunile apropiate de graniţă:

Sub conducerea lui Naim Qassem, care a fost prezentat publicului ca o personalitate fără chip, Hezbollah este mai viu ca niciodată, atacând armata și locuitorii din nord, perturbând viața civilă și nedând niciun semn de prăbușire sau de disponibilitate de a se dezarma. Un singur cuvânt rezumă situația din Liban din perspectiva prim-ministrului: eșec. Și în două cuvinte: eșec total.

Pentru a eradica Hezbollah, ar trebui să ocupăm întregul Liban, ceea ce este pur și simplu nerealist. Singura modalitate de a dezarma organizația este printr-un proces diplomatic, în coordonare cu guvernele Libanului, Statelor Unite și ale altor țări din regiune.

Se întâmplă că Barak e un fost general israelian și ministru al Apărării, așa că știe ceva mai multe despre ce vorbește când vine vorba de chestiuni militare decât politicianul israelian obișnuit.

De fapt, chiar ieri, analiștii militari au semnalat prima retragere israeliană din conflictul din nordul Libanului, după ce Armata de Apărare a Israelului (IDF) a suferit înfrângeri umilitoare:

◉ Dibbine — Prima retragere israeliană din acest război:

➡️ Forțele israeliene s-au retras din Dibbine pe 4 iunie, în urma unor ciocniri intense cu luptătorii Hezbollah; aceasta a fost prima retragere israeliană dintr-o poziție de la începutul actualului război din Liban, în martie 2026.

➡️ Soldații armatei libaneze și forțele de menținere a păcii spaniole din cadrul UNIFIL au intrat în zonă a doua zi, desfășurându-se la intrarea în sat și începând operațiunile de îndepărtare a dărâmăturilor.

➡️ Armata libaneză a interzis locuitorilor să se întoarcă, deocamdată. Aceasta nu a fost o retragere strategică, ci o poziție disputată pe care Hezbollah a făcut-o prea costisitoare pentru a fi menținută, iar desfășurarea imediată a armatei libaneze reprezintă încercarea Israelului de a împiedica Hezbollah să se întoarcă imediat. Adevărata întrebare este dacă această zonă tampon va rezista?

Harta poate fi consultată aici.

MaxOsint Intel, un analist specializat în hărți de război, a menționat, de asemenea, că Hezbollah a recucerit localitatea Arnoun, situată la sud-vest de Dibbine:

Hezbollah a recucerit Arnoun, împingând forțele israeliene înapoi spre Yohmor și rupând controlul exercitat de IDF asupra crestei Beaufort la mai puțin de o săptămână de la stabilirea acestuia.

Desigur, IDF încearcă în continuare să avanseze spre nord în alte secțiuni ale acestui front, dar costurile sunt din ce în ce mai mari, pe măsură ce Hezbollah stăpânește tehnologia dronelor și, potrivit unor rapoarte, primește din ce în ce mai multe drone FPV introduse ilegal, inclusiv cele mai noi modele cu fibră optică.

Au apărut zeci de astfel de videoclipuri în ultima vreme, dar iată cel mai recent, de astăzi, ca exemplu:

Organizația libaneză „Hezbollah” a publicat un videoclip care arată un atac al unei drone FPV asupra unui tanc „Merkava” al armatei regimului israelian, în apropierea Castelului Beaufort, în sudul Libanului.

Atacurile Israelului asupra Libanului, menite să distrugă fragilul armistițiu impus de Trump, au avut un singur scop principal: să garanteze că Israelul nu își va pierde niciodată dreptul de a ataca orice țară după bunul său plac. A accepta să se supună vreunei norme sau vreunui „standard” care să-l împiedice să lovească Libanul ar însemna să creeze un precedent periculos pentru Israel, care, de-a lungul istoriei, a acționat fără nicio restricție asupra agresiunii sale nesăbuite. Un astfel de precedent ar fi un semn de slăbiciune și eșec masiv, care ar reprezenta o fisură în sistemul de colonizare pe care Israelul s-a străduit atât de intens să-l impună în regiune.

La rândul său, Trump pare să fie în sfârșit exasperat de sfidarea lui Netanyahu, recunoscând într-un interviu că a țipat și l-a înjurat pe Bibi într-o convorbire telefonică săptămâna trecută, spunându-i: „Ești nebun de legat!”

Transcrierea presupusă, conform Axios:

„Ești complet nebun. Ai fi în închisoare dacă nu eram eu. Toată lumea te urăște acum. Toată lumea urăște Israelul din cauza asta.”

Se pare că Trump este mai deranjat de faptul că prețiosul său Israel primește în sfârșit reacția negativă pe care o merita de mult.

Acum, Trump ar fi mers și mai departe, spunându-i lui Bibi că s-ar putea să rămână în curând singur în fața Iranului:

Nu că cineva cu mintea la cap ar putea crede vreodată că Trump și-ar abandona vreodată prietenul de suflet, dar se poate presupune că este cel puțin un semn al unor fisuri tot mai adânci între SUA și colonia sa turbată (sau invers).

Ca răspuns la astfel de afirmații privind existența unor „fracturi”, apar acum informații conform cărora SUA au detașat în Israel diverse grupuri de forțe speciale și parașutiști:

În încercarea de a-și salva o fărâmă de demnitate după episodul umilitor provocat de atitudinea sfidătoare a lui Netanyahu, Trump a declarat pentru FT că Netanyahu „nu va avea de ales” decât să se conformeze:

Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu nu va avea de ales decât să accepte orice acord pe care SUA îl negociază cu Iranul, a afirmat Donald Trump, deoarece președintele american „ia deciziile”.

„Nu va avea de ales”, a declarat Trump pentru FT într-un interviu telefonic. „Eu iau deciziile. Eu iau toate deciziile. El [Netanyahu] nu ia deciziile.”

Cine crede asta?

Au existat raportări conform cărora Houthi au decis să blocheze în cele din urmă strâmtoarea Bab al-Mandab ca răspuns la încălcările Israelului, dar până la momentul redactării acestui articol nu a existat nicio confirmare reală dacă aceasta nu a fost nimic mai mult decât o amenințare fără fond:

Un expert în problemele Orientului Mijlociu a furnizat această analiză fină asupra dilemei deloc de invidiat ce confruntă Israelul:

Evenimentele din ultima oră evidențiază cât de răsunător a fost eșecul strategic al celei mai recente campanii împotriva Iranului. Israelul se află acum în fața unei dileme dificile: să riposteze și să riște o confruntare directă cu președintele Statelor Unite sau să se abțină de la a riposta și să permită Iranului să consolideze o nouă ecuație care va limita semnificativ libertatea de acțiune a Israelului împotriva Hezbollahului în viitor.

Mai important, evoluțiile recente ilustrează faptul că, în ciuda celor două campanii militare împotriva Teheranului, Iranul este departe de a fi descurajat. Dimpotrivă. Conducerea iraniană afișează o încredere deosebită în propriile capacități și este deosebit de convinsă că, în prezent, nu există nicio amenințare credibilă – nici din partea Israelului, nici din partea Statelor Unite – care ar putea-o obliga să facă o schimbare substanțială în politica sa.

Între timp, președintele Trump se confruntă cu o realitate strategică deosebit de problematică. Opțiunile de care dispune nu sunt bune, iar el pare a fi o persoană care preferă să ajungă la un acord cu Iranul cu aproape orice preț, decât să permită alunecarea într-o confruntare regională mai amplă.

În cele din urmă, acesta este prețul unei campanii care a adus realizări tactice impresionante, dar care nu a reușit să-și atingă obiectivul strategic central: răsturnarea regimului. În schimb, Israelul se regăsește cu o libertate de acțiune mai redusă, Iranul cu o încredere în sine mai mare, iar Statele Unite cu o dorință tot mai mare de a pune capăt crizei printr-o soluționare politică.

Faptul că Trump s-a arătat atât de indulgent față de ultimele atacuri ale Iranului, încercând din răsputeri să le prezinte ca fiind nesemnificative pentru acord, este un semn clar al poziției din ce în ce mai slabe a Statelor Unite și al lipsei de „cărți” de jucat.

În acest moment, Trump este practic prins în propria sa manevră de bluff de creare a miturilor: tot ce poate face este să stea și să se agățe de gambitul său legat de „blocadă”, deoarece o retragere acum ar dezvălui că blocada a fost un eveniment inexistent și un eșec strategic. Continuând această mascaradă, Trump reușește să construiască o narațiune conform căreia SUA „dețin în continuare controlul” asupra situației, iar Iranul suportă cumva costuri uriașe din această cauză. Este o manevră destul de ingenioasă, dar fațada se clatină rapid, mai ales că SUA continuă să eșueze în încercările sale ascunse de a-și îmbunătăți poziția.

De exemplu, chiar săptămâna trecută a ieșit la iveală faptul că Marina SUA „coordona” în secret, în fiecare noapte, tranzitul unor petroliere prin Strâmtoarea Hormuz, oferindu-le mijloace de comunicații, sprijin cu elicoptere, informații în timp real etc. Se pare că, în timp ce Trump se laudă că poate prelungi blocada la nesfârșit, efectele blocadei impuse de Iran își fac simțite efectele și obligă SUA să încerce să strecoare cu disperare câteva nave ici și colo, doar pentru a menține fluxul vital al economiei.

Pe lângă eșecurile SUA, Iranul este, fără îndoială, aproape de a da șah-mat Israelului într-un mod major, care va marca generaţii. Israelul nu are opțiuni bune, deoarece Iranul l-a pus între ciocan și nicovală în ceea ce privește Libanul, așa cum subliniază Gideon Rachman în FT:

Israelul se află acum într-un impas atât în Gaza, cât și în Liban, având mâinile din ce în ce mai legate de presiunile exercitate de Trump, care la rândul său este copleșit de presiunile generate de eșecul manevrei sale din Strâmtoarea Hormuz. Aceasta înseamnă că Israelul ar putea ajunge în curând într-o poziție de nesuportat, cu toate cuiburile de viespi ale dușmanilor din jur stârnite, în timp ce economia sa se prăbușește și rezervele militare se epuizează. Iranul deține avantajul în aproape toate privințele, iar fiecare moment care trece îi conferă Iranului mai multă putere în reconstituirea pierderilor sale.

Ceea ce a început cu opinii larg răspândite că Israelul va ieși ca marele câștigător al acestui haos s-a transformat încet într-o imagine a Israelului din ce în ce mai vulnerabil și neputincios. Iranul s-a curățat de rețelele Mossad, iar Israelul și-a irosit deja șansa de a lansa operațiuni de informații „surpriză” de amploare, care necesită ani de planificare și organizare, fără a mai avea nimic în rezervă care să poată schimba situația. Iranul devine acum din ce în ce mai puternic din punct de vedere politic și mai unit pe zi ce trece, după ce a trecut cu bine de periculoasa fază inițială de „șoc” a operațiunilor SUA-Israel de a distruge țara.

Timpul este acum de partea Iranului.

Uite aşa, cum ne pregăteam noi, cu guvern sau fără, să spargem nişte bani pe armament… Stai, că noi nu cumpărăm armament, noi doar dăm bani, armamentul nici nu există încă. Există doar pe hârtie. Precum piesa de la Sarmalele Reci: “Telefonul nu mai sună, sună doar în amintire”, ceva de genul ăsta. Păi cred că avem vreo 10 miliarde date pe F-35, Patrioate şi alte rahaturi, care s-a văzut acu’ o lună-două că nu-s bune de nimic, dar noi le halim pe nemestecate, şi încă nu le-am primit. Halim promisiunea lor, că după ce semnăm toate cele şi dăm banu’, ni se spune că POATE le vom vedea din 2030-2035 încolo. Alea pe care le avem, sau le aveam, le puteai vedea, pipăi, le dăm pe degeaba. Dăm vrabia din mână, pe care am cumpărat-o cu bani grei, pe nimicul din gard. Dar stai! Nu pe nimic, pe nişte drone. Perfect funcţionale, ni le livrează ucrainenii şi ne fac şi probă că funcţionează. Aşa, doi în unu. Vedem imediat cum.

Săptămâna trecută, eveniment de anvergură mondială, a căzut o dronă d-asta pe acoperişul unui bloc din Galaţi. Frăţiweer, dar ce nenorocire! Nu numai că s-a întrunit instantaneu CSAT, dar a sărit întreg ONU din pat, să se revolte o dată cu Ţoiu. CSAT, o adunătură de terchea-berchea, să subliniem. Acest CSAT nu a fost bun niciodată de nimic. Nici nu are cum să fie, într-o ţară condusă prin telecomandă. La fel ca şi Parlamentul, guvernul etc. e doar un circ ieftin. Oamenii se strâng acolo, închid uşile, apoi stau la bancuri, fac caterincă de români şi cât de proşti sunt ei, aşteptând telefonul care să le spună ce au hotărât stând acolo.

Însă revenind la dronă, ce ne-a fost nouă dat să vedem? Păi o maşină de război care, venind din văzduh, a ciobit un pic gletul de pe tavanul apartamentului deasupra căruia a căzut. Prin contrast, o butelie a rupt un bloc din Rahova în două, anul trecut. La noi sunt mai mari pericolele pe timp de pace, decât armele din cel mai mare război după cel de-al doilea mondial, cum ne învaţă propaganda.

Dar cine e drona asta, a cui e ea şi de ce a dat pe aici? Păi s-o luăm în ordine. Drona e un Geran 2. De unde ştiu? De la imbecilul naţional. A zis că ştie el sigur, pentru că acum vreo câteva luni a mai căzut una, iar asta e ca aia, deci clar că e Geran 2 şi e de la inamicul rus. De ce e de la inamicul rus? Păi de la cine să fie? Aia de acu’ câteva luni de unde era? De la inamicul rus, bravo! Atunci la ce mai pui întrebări aiurea? În paranteză fie spus, pă drona aia din aprilie nu a văzut-o decât Nicu cel bou, că nu a mai avut nimeni acces la ea, în afară de el, SRI (!) şi buldoexcavatorul de la gunoieri, care a dus-o pe câmp s-o detoneze specialiştii. Dar noi ştim că mucuşorul e deasupra oricărei bănuieli, nici de studii nu-l bănuim, aşa căcum să nu-l credem? Îl credem, ce dreacu’…

Bun, dar ce voia drona asta, care era la fel ca cealaltă? Păi simplu, cam la 24 ore de la căderea ei expira termenul de semnare de contracte pentru a sparge bani fără număr, împrumutaţi de noi cu japca prin programul SAFE. Nu vă faceţi griji, guvernul care nu există, dar dă legi pentru a mai tăia bani de la proşti şi a-i da la şmecheri, a semnat contractele cu pricina. Noaptea ca hoţii, că aşa se fac treburile la noi, cu PSD sau fără. Şi când te gândeşti că, la câteva ore mai târziu, am fi rămas neîmprumutaţi… Dar ne-au salvat.

Ei, când credeam noi că s-a terminat pericolul, pericolul rus să nu uităm, că ne-a zis o zi întreagă propaganda că drona de pă bloc a fost agresiune rusă, iaca vin alte drone. Dar stai, din nou! Am uitat că pericolul rus a fost atât de mare încât s-a activat sperietoarea ciori cunoscută sub numele de Ţoiu. În prima etapă, ca reactie reflex, a expulzat consulul rus şi a închis consulatul rus din Constanţa. Consulul rus probabil dădea cu drone de pe acoperişul consulatului cum dau alţii cu petarde de Anul Nou de pe terasa blocului. Apoi, pentru că asta a fost aşa, la micul dejun, a convocat ditai ONU şi s-a dus să facă poze acolo cum condamnă ea pe ruşi, împreună cu macroul şi alte păpuşi ale ordinii mondiale. Dobitocul din deal, mai viteaz, ne-a povestit cum l-a avertizat el pe Putin, şi i-a şi zis ca dacă se mai întâmplă asa ceva, vede el ce păţeşte. Eu cred că ăsta, dacă se întâlneşte personal cu Putin, pierde controlul sfincterelor, apoi se transformă în stană de piatră, ca Baba Dochia. Dar până atunci îl umileşte pe rusnac cum vrea el.

Ai fi crezut că, după un astfel de asalt frontal, lucrurile s-au linştit şi am revenit la traiul dulce în care ceangăul scârbos taie salarii şi măreşte biruri, iar românii nu zic nimic. Nooo, nicidecum. Pericolul pândeşte permanent. Uite, de exemplu, s-au dus nişte oameni din port la muncă de cu zori şi nu mică le-a fost mirarea să vadă, într-un bazin din apropierea terminalului pentru petrol, un manţoc în formă de barcă, cu extraordinar de multe antene. Vezi poza de sus, că d-aia am pus-o. Antenele alea nu-s acolo de decor, ci au rolul să acopere foarte multe frecvenţe şi să fie permanent în contact în mod redundant cu un sistem GPS, pentru poziţionare, şi cu un operator ucrainean pentru operare. Adică ăla le conduce, de undeva până la sute de kilometri distanţă de dronă. Când s-a prins operatorul ucrainean că drona nu mai ajunge la terminalul cu petrolul, iar lumea devenise curioasă, veniseră televiziunile acolo, a apăsat pe butonul roşu şi s-a dezintegrat obiectul precum drona din aprilie după ce a dus-o omul de la gunoi pe câmp. Incidental, şi la drona asta din port tot SRI a intervenit. Nu ne mirăm, că nu ne mai miră nimic.

Dar cine era drona asta, a cui era ea şi de ce a dat pe aici? Drona asta era un Sea-Baby, adică o dronă ucraineană cu care poporul vecin şi neprieten operează în toată Marea Neagră, cu care de exemplu au încercat să distrugă podul Kerchi. Iniţial, propaganda ne-a informat că e o dronă “folosită în războiul de agresiune al Rusiei”. Bă, aţi înţeles? Hai, că nu e geu, doar le zic pentru proşti.

După ce au apărut poze detaliate, filmări etc. n-au putut s-o mai sugă cu vrăjeli d-astea, au recunoscut că e ucraineană. Dar nu e vina ucrainienilor, nu, sigur că nu. E vina ruşilor. Cică au bruiat-o ăia atât de tare, biata dronă violată, încât s-a dus în derivă fix lângă terminalul cu petrol. Mai încolo un pic era şi un depozit de azotat. Ştiţi voi, ăla care sare în sus mai rău decât butelia din Rahova. Totul este întâmplător şi coincidental, în afară de agresiunea rusă. A, să nu uit, drona asta nu a venit singură, erau patru cu totul. Deci a fost gangbang, că si alea tot pe lângă port se invârteau, după ce le-au băgat ruşii frecvenţe în cur. Au pierit şi ele, săracele, ai dreacu’ ruşi!

Băi nene, n-am văzut nici o dată de la începerea războiului nemernicilor ruşi împotriva nevinovaţilor ucraineni atâta amar de generali scoşi de la naftalină să ne explice, pe toate posturile, cum au siluit ruşii biata dronă, de s-a dus aia în derivă printr-un întreg labirint din port aşa, fără cap compas, şi s-a sfârşit acolo, lângă petrol, dar nu de-ajuns de lângă, biata de ea. A explodat, că n-a mai putut, cât au băgat ruşii frecvenţe în ea pe toate găurile.

Toate astea sunt de condamnat. Adică nu toate astea, ci ruşii. Că ne-a zis Ursulica că şi la baltici tot ruşii sunt de vină, că pică drone ucrainene şi omoară oameni şi distrug lucruri tocmai pentru că ruşii nu vor să cadă la ei. Ai dreacu’ nenorociţi, că nu pot să-i înjur de-ajuns!

Da’ chiar suntem proşti? Ăăăă… da. Foarte proşti. Spectacolul de abia a început, credeţi-mă. Iar apoi, să vezi ce spectacol va fi cu ucrainenii după ce se termină războiul, că la asta nu v-aţi gândit.

Un articol publicat de Margherita Furlan pe AntiMafiaDuemila.com, preluat de pe blogul GeoPolitiq, pe care cred că este util să-l citiţi, pentru a înţelege mai bine realităţile geopolitice actuale.

Legătura dintre aceste personalități cheie nu este o coincidență: este una organică. [Elon] Musk și [Peter] Thiel au fondat împreună PayPal. Rețeaua care a rezultat din aceasta – cunoscută sub numele de „Mafia PayPal” – ocupă acum poziții-cheie în administrația Trump: David Sacks se ocupă de inteligența artificială și criptomonede; cariera politică a vicepreședintelui J.D. Vance a fost lansată de o donație de 15 milioane de dolari din partea lui Thiel; Michael Kratsios, fostul șef de cabinet al lui Thiel, este consilier al lui Trump. Thiel a fondat, de asemenea, împreună cu Vivek Ramaswamy, o firmă financiară concepută în mod explicit pentru a rivaliza cu modelul de investiții responsabile promovat de BlackRock.

Documentele referitoare la cazul Epstein, făcute publice de Congresul SUA în 2026, au dezvăluit că fondul Valar Ventures al lui Thiel a acceptat 40 de milioane de dolari de la Jeffrey Epstein și că Thiel a corespondat cu Epstein timp de cinci ani înainte de moartea acestuia.

Includerea dinastiei Rothschild în această investigație nu este determinată de teorii ale conspirației. Ea decurge dintr-o necesitate analitică. Familia Rothschild reprezintă patru lucruri simultan.

În primul rând: modelul istoric

Rothschild & Co este instituția care a inventat modelul puterii financiare transnaționale, pe care BlackRock l-a industrializat ulterior și l-a extins la nivel global. Când, în 1815, Nathan Mayer Rothschild a folosit informații privilegiate despre bătălia de la Waterloo pentru a tranzacționa la Bursa de Valori din Londra, el a stabilit un principiu care rămâne valabil și astăzi: cine controlează informațiile înaintea celorlalți controlează piețele. Palantir face exact același lucru cu datele digitale. Continuitatea metodologică este prima legătură.

În al doilea rând: prezența operațională actuală

Rothschild & Co nu este o relicvă istorică. Este o bancă de investiții care se autodescrie drept „principalul consultant al companiilor chineze care investesc în Europa”. Filiala Edmond de Rothschild a semnat un acord strategic cu Bank of China. Jennifer Yu, directoarea diviziei Greater China a Rothschild, a condus achiziția Volvo de către compania chineză Geely, răspunzând scepticismului colegilor săi: „În spatele acestui șoarece se ascunde un dragon, iar acel dragon este China.”

În al treilea rând: legătura cu BlackRock

Lordul Jacob Rothschild a investit prin fondurile BlackRock în portofoliul firmei sale de investiții RIT Capital Partners. E.L. Rothschild, filiala americană a familiei, face parte din consiliul strategic al FCLTGlobal, platforma de dialog privind capitalismul pe termen lung promovată de BlackRock.

În al patrulea rând: legătura cu Israelul

Familia Rothschild este legată istoric de fondarea Statului Israel. Edmond de Rothschild a finanțat primele așezări evreiești din Palestina. Legătura este acum operațională prin intermediul ecosistemului israelian de securitate cibernetică: aceleași capacități de informații financiare dezvoltate de familia Rothschild în secolul al XIX-lea – rețele transnaționale, informații privilegiate, capacitatea de a influența deciziile suverane prin intermediul creditului – sunt acum codificate în programe de calculator și vândute ca servicii de securitate de către companii precum NSO, Paragon și Cellebrite, toate provenind din Unitatea 8200 a forțelor armate israeliene.

Familia Rothschild nu „controlează lumea”. Dar ei reprezintă codul sursă al sistemului pe care BlackRock l-a industrializat, pe care Palantir l-a digitalizat și pe care ecosistemul israelian l-a militarizat. A-i ignora ar fi ca și cum am studia un program fără a cunoaște limbajul în care este scris. Pentru a înțelege sistemul, trebuie să încetăm să-l mai considerăm o conspirație și să începem să-l privim ca pe o arhitectură. O clădire cu patru etaje, în care fiecare etaj are nevoie de celelalte pentru a se menține, în care chiriașii unui etaj sunt adesea proprietarii altuia și în care cei din exterior – adică cetățenii și guvernele lor alese – nu au cheile niciunei intrări.

Primul nivel este fizic: conductele lumii

Tot ceea ce este digital necesită o formă fizică. Un e-mail, o comandă la bursă, o comunicare criptată între o ambasadă și ministerul de interne al țării sale, o imagine din satelit a unei ținte militare: toate acestea există sub forma unor impulsuri electrice care călătoresc prin obiecte tangibile. Cabluri submarine de fibră optică așezate pe fundul oceanului. Sateliți care orbitează la câteva sute de kilometri de suprafața Pământului. Semiconductori de mărimea unei unghii, gravate cu miliarde de tranzistori, fără de care niciun computer, niciun telefon, niciun sistem de armament nu funcționează. Centre de date de mărimea unor depozite industriale, pline cu servere care consumă energia unui oraș mic pentru a procesa și stoca informațiile lumii. Cine controlează aceste conducte controlează primul nivel al puterii. Iar în ziua de azi, numele sunt foarte puține. Elon Musk controlează Starlink, o constelație de peste 7.000 de sateliți aflați pe orbita joasă a Pământului, care devine rapid infrastructura dominantă de conectivitate a planetei, având în vedere planurile de a ajunge la 42.000 de sateliți. Niciun guvern, nicio companie și nicio organizație internațională nu dispune de ceva comparabil. Alternativa europeană, proiectul IRIS, nu va fi operațională înainte de 2029, iar ministrul [italian al Apărării] [Guido] Crosetto a recunoscut că va dura 10-15 ani pentru a atinge o capacitate comparabilă. Între timp, oricine are nevoie să comunice în siguranță din spațiu – fie că este vorba de o armată în război, o ambasadă într-o zonă de criză sau un guvern supus unui atac cibernetic – trebuie să bată la ușa lui Musk.

TSMC, Taiwan Semiconductor Manufacturing Company, produce peste 90% din cele mai avansate semiconductoare din lume – cele care stau la baza inteligenței artificiale, a sistemelor de armament de ultimă generație și a infrastructurii financiare globale. O singură companie, situată pe o insulă de 36.000 de kilometri pătrați pe care China o revendică drept teritoriu propriu, produce componentele fără de care lumea digitală s-ar opri din funcționare. Aceasta este cea mai mare vulnerabilitate strategică a Occidentului și, de asemenea, principalul motiv pentru care Washingtonul nu își poate permite să piardă Taiwanul. În cele din urmă, centrele de date sunt noul petrol. Nu în sensul metaforic folosit de obicei, ci în sensul că oricine le deține și le alimentează controlează locația fizică în care se află datele guvernelor, companiilor și cetățenilor. BlackRock poartă discuții cu ENEL2 pentru a achiziționa centrale electrice dezafectate și a le transforma în centre de date. Amazon, Microsoft și Google controlează marea majoritate a serviciilor de calcul la distanță (așa-numitul „cloud”) pe care se bazează guvernele și companiile din întreaga lume, inclusiv din Italia. Realitatea este următoarea: datele italienilor, inclusiv informațiile sensibile din administrația publică, sunt stocate fizic în infrastructuri deținute și gestionate de companii americane, pe teritoriul european, dar sub o jurisdicție incertă. Prin urmare, primul nivel de putere este acesta: cine deține cablurile, sateliții, cipurile și centrele de date deține organismul prin care se mișcă totul. Fără o infrastructură fizică, nu există gândire, nu există bani, nu există poveste. Este nivelul cel mai concret și cel mai puțin vizibil, deoarece conductele se află sub pământ, pe orbită sau ascunse în depozite anonime. Dar cine le controlează are puterea de a închide robinetul în orice moment. Musk a demonstrat acest lucru în Ucraina. El poate demonstra acest lucru oriunde.

Al doilea nivel este creierul: cei care transformă datele în decizii

Datele, în sine, sunt inutile. Un miliard de înregistrări telefonice, fără un sistem care să le analizeze, să le compare și să le extragă sensul, nu sunt decât zgomot de fond. Milioane de imagini din satelit, fără un algoritm care să identifice un convoi militar în mijlocul deșertului, sunt fotografii inutile. Mișcarea a miliarde de dolari pe piețele financiare, fără un model care să prevadă direcția lor, nu este decât o serie de cifre pe un ecran. Al doilea nivel de putere aparține celor care transformă zgomotul în semnal, datele brute în decizii operaționale, iar masa de informații în obiective militare, profiluri ale suspecților, previziuni de piață și analize ale riscului suveran. Astăzi, cei doi poli ai acestei puteri sunt Palantir și ecosistemul serviciilor de informații israeliene.

Palantir și-a construit imperiul pornind de la CIA, cu finanțare din partea fondului In-Q-Tel, și și-a extins treptat prezența la zeci de guverne, forțe armate și agenții de informații din întreaga lume. Software-ul său Gotham este capabil să integreze surse de date eterogene – inclusiv înregistrări telefonice, imagini din satelit, înregistrări financiare, date biometrice și informații din surse deschise – și să le prezinte analiștilor printr-o interfață unificată care permite identificarea conexiunilor, tiparelor și anomaliilor invizibile ochiului uman. Sistemul Maven, desemnat de Pentagon la 20 martie 2026 ca standard de referință pentru comanda și controlul pe câmpul de luptă, reprezintă următorul pas: acesta nu se limitează la a analiza date, ci sugerează acțiuni, simulează scenarii și, în viitor, va fi capabil să declanșeze răspunsuri automate. Cei care scriu software-ul care interpretează realitatea pentru generali și serviciile de informații decid, într-un anumit sens, ce este real și ce nu este. Ei decid cine este o țintă și cine nu. Ei decid care amenințări există și care pot fi ignorate.

Ecosistemul israelian funcționează la celălalt capăt al aceluiași ciclu. Companiile desprinse din Unitatea 8200 a forțelor armate israeliene – NSO Group cu sistemul său Pegasus, Paragon cu Graphite, Cellebrite cu instrumentele sale de extragere criminalistică pentru telefoane mobile și Cognyte cu platformele sale de supraveghere în masă – sunt specializate în colectarea datelor: penetrarea dispozitivelor, interceptarea comunicațiilor și extragerea informațiilor din telefoanele mobile confiscate. Dacă Palantir este creierul care procesează, ecosistemul israelian este sistemul senzorial care colectează. Cine deține ambele părți deține ciclul complet de informații: de la colectare la analiză, de la analiză la decizie, de la decizie la acțiune.

Italia, cu contractele sale secrete de apărare pentru Gotham și platformele israeliene din cadrul parchetelor și serviciilor de informații, cedează ambele părți ale acestui ciclu unor părți externe. Ea nu controlează nici colectarea propriilor date sensibile, nici analiza efectuată asupra acestora. Cu alte cuvinte: nu știe ce știu despre ea cei cărora le-a încredințat securitatea sa. Și nu are nicio modalitate de a afla.

Al treilea nivel este reprezentat de bani: cine decide unde se îndreaptă capitalul

Dacă primul nivel este corpul, iar al doilea este creierul, al treilea este sângele care îi hrănește. Banii care finanțează construirea sateliților, dezvoltarea de software, funcționarea centrelor de date, achiziționarea de companii strategice și restructurarea datoriei suverane. Aici există trei nume, cunoscute în lumea finanțelor drept „Cei trei mari”: BlackRock, cu active în administrare de 14 trilioane de dolari, Vanguard, cu aproximativ 9 trilioane de dolari, și State Street, cu aproape 4,5 trilioane de dolari. Împreună, aceste trei fonduri dețin participații semnificative în aproape toate marile companii listate la bursă de pe planetă. Conform diverselor studii academice, „Cei Trei Mari” sunt cei mai mari acționari sau se află printre primii trei acționari în peste 90% din companiile din indicele S&P 500, care cuprinde cele mai mari 500 de companii din SUA. Dar participațiile lor nu se opresc la Statele Unite: sunt prezenți în Europa, Asia, America Latină și Africa. În Italia, așa cum am documentat, doar BlackRock deține participații de peste 17 miliarde de euro în principalele companii cotate la bursă.

Aceste fonduri nu guvernează în sensul în care guvernează un președinte sau un prim-ministru. Ele nu dau ordine, nu semnează decrete și nu comandă armate. Puterea lor este diferită și, în anumite privințe, mai profundă: ele modelează câmpul gravitațional în cadrul căruia acționează toți ceilalți actori. Când BlackRock decide să supraevalueze un sector în portofoliile sale, miliarde de dolari se îndreaptă în acea direcție, iar sectorul respectiv se dezvoltă. Când decide să-l subevalueze, fluxul se inversează și sectorul se contractă. Când publică indicele de risc suveran și evaluarea unei țări este negativă, costul datoriei acelei țări crește, deoarece piața urmează exemplul celui mai mare investitor din lume. Nu este nevoie să se sune miniștrii. Nu este nevoie să se mituiască pe nimeni. Tot ce trebuie făcut este să se mute capitalul, iar restul urmează. Modelul istoric al acestui tip de putere este dinastia Rothschild, care, în secolul al XIX-lea, a inventat principiul fundamental al finanțelor moderne: cine controlează informația înaintea celorlalți controlează piețele, iar cine controlează piețele influențează guvernele fără a fi nevoie să guverneze. BlackRock a industrializat acest principiu și l-a extins la un nivel pe care familia Rothschild nu și l-ar fi putut imagina vreodată. Tokenizarea propusă de [Larry] Fink în scrisoarea sa din 2026 – transformarea fiecărui titlu financiar într-un token digital tranzacționabil 24 de ore pe zi – este pasul final în această traiectorie: cine deține și gestionează platforma pe care au loc toate tranzacțiile financiare din lume nu are nevoie să dețină companii individuale. Este suficient să dețină piața însăși.

Al patrulea nivel este cel narativ: cine controlează ceea ce știm și ceea ce gândim

Un sistem de putere, oricât de sofisticat ar fi, nu poate supraviețui mult timp dacă cetățenii înțeleg cum funcționează și decid să i se opună. De aceea, al patrulea nivel este, într-un anumit sens, cel mai important dintre toate: el este cel care protejează celelalte trei de singura forță care le-ar putea destrăma, și anume conștientizarea publică. Cine controlează mass-media și platformele prin care sute de milioane de oameni își formează opiniile controlează sfera a ceea ce se poate spune, adică limitele în care poate avea loc dezbaterea publică. Și astăzi, acele mass-media și platforme sunt deținute de aceleași entități care ocupă primele trei niveluri. Elon Musk deține X, platforma cunoscută sub numele de Twitter până în 2022 și care rămâne unul dintre principalele spații în care jurnaliștii, politicienii, analiștii financiari și publicul interacționează în timp real. De când Musk a cumpărat-o, platforma și-a schimbat algoritmii de distribuție a conținutului, a reactivat conturi suspendate anterior pentru dezinformare, a redus personalul dedicat moderării conținutului și a amplificat sistematic opiniile politice aliniate cu cele ale proprietarului său. Când Musk postează un comentariu despre Italia, război, tarife vamale sau imigrație, acel comentariu ajunge la sute de milioane de oameni în doar câteva minute și influențează știrile timp de zile întregi. El nu este un editorialist: el este proprietarul spațiului public în care se desfășoară dezbaterea. Peter Thiel își exercită influența asupra narațiunii într-un mod mai puțin vizibil, dar nu mai puțin eficient. Directorul general al companiei sale, Palantir, Alex Karp, a fost membru al consiliului de supraveghere al Axel Springer, cel mai mare grup editorial din Europa, care deține Bild (cel mai citit ziar din Germania), Die Welt și Politico Europe (principalul portal dedicat politicii Uniunii Europene). Thiel l-a angajat pe fiul directorului general al Axel Springer ca șef de cabinet. Nu este vorba de a controla direct ceea ce scriu jurnaliștii: este vorba de a ocupa pozițiile de la care sunt influențate deciziile editoriale, angajările și orientările strategice ale grupurilor care modelează opinia claselor conducătoare din Europa.

În final, BlackRock este un acționar majoritar în aproape toate marile grupuri editoriale și media din lumea occidentală. Nu dictează linia editorială a ziarelor precum New York Times sau Corriere della Sera. Însă faptul că cel mai mare acționar instituțional al unui grup editorial este chiar aceeași entitate care cumpără datoria publică a guvernului pe care acel grup ar trebui să-l supravegheze creează un conflict de interese structural care nu are nevoie să se traducă în ordine explicite pentru a-și produce efectul. Autocenzura, prudența și tendința de a nu cerceta prea adânc cine îți plătește dividendele sunt suficiente. Rezultatul este un sistem media în care primele trei niveluri de putere – infrastructura, software-ul de supraveghere, capitalul – sunt, de asemenea, proprietarii sau finanțatorii chiar ale acelor canale prin care publicul ar trebui să-și formeze o judecată independentă asupra acelor puteri. Este ca și cum inculpatul ar deține instanța, ar plăti salariul judecătorului și ar finanța ziarul care acoperă procesul. Nimeni nu cere în mod explicit achitarea: sistemul este conceput astfel încât cererea de condamnare să nu fie nici măcar formulată. De aceea este necesară această investigație. Nu pentru că faptele ar fi ascunse: după cum cititorul va fi observat, aproape tot ce se scrie în aceste pagini provine din surse publice, rapoarte oficiale, anchete jurnalistice, documente ale Congresului SUA și scrisori adresate acționarilor. Faptele există. Ceea ce lipsește este voința de a le pune cap la cap, de a le lega între ele, de a spune lucrurilor pe nume. A patra putere își îndeplinește tocmai acest rol: să se asigure că faptele rămân separate, că punctele nu sunt legate între ele, că imaginea de ansamblu nu iese niciodată la iveală.

Mânăstire-ntr-un picior, şi ăla tăiat, ghici ciupercă ce e?

În timp ce tembelul naţional face spectacol cu negocieri la caterincă, ocnaşul se ţine de combinaţii. În esenţă, cu toţii îşi bat joc de noi, şi vă explic imediat de ce.

Să începem cu bolnavul la cap şi cei foarte mulţi hoţi, că nu-s doar 40 ca ai lui Ali Baba. Puterea din stat, adică. Atât a putut poporul român, după 35 de ani de democraţie, domnie a statului de drept etc. Ai văzut, acum îţi bagă la teveu un mesaj de îndobitocire; o voce din off îţi intonează solemn că democraţia e posibilă numai în Uniunea Europeană. Păi cum rămâne cu pro-occidentalismul? Eh, nu mai contează, Europa sau Occident, la fel încasează televiziunile banii. Dar nu-ţi face griji, sunt banii tăi. Şi ai mei, şi ai tuturor celor ce se bucură de democraţia asta de la televizor.

Revenind, circul de căcat despre care vorbeam în articolul anterior se prelungeşte pe termen nedefinit. La început de săptămână, vine un comunicat de la cei care au grijă de bolnavul la cap (Delia să trăiască!), din care aflăm că îl preferă el pe moldoveanul ăla gângăvit, Tomac, sluga lui băsea, pentru funcţia de prim ministru al trucajului asta de ţară. Bă, da’ nu oricum, gata, era hotărâtă treaba. În primul rând, eu din ce am priceput citind diverse acte presupus importante pentru mersul ţării, partidele propun primul ministru, nu orice terchea-berchea ajuns în jilţ pe furăciuni, pentru că ăia de au făcut furăciunile ştiu că-l pot manevra cum doresc. În al doilea rând, de ce plm pui un cetăţean străin care are dificultăţi în a se exprima cursiv, şi IQ de temperatura corpului sănătos, pe postul de prim ministru? Înţeleg că şi la ei a fost pusă o handicapată din România guvernator al băncii naţionale, dar ăsta nu e un motiv suficient.

Şi de unde era urgenţa asta majoră să fie pus noul guvern pe roate, două zile mai târziu a obosit pacientul şi a zis că o dă pe ailaltă săptămână, până mai face ceva terapie cu şocuri. Cum explicam, se trage de timp. Acum, nu zic că nu există negocieri, dar nu între maimuţoii ăştia. Măscăricii negociază întrucâtva, dar nu între ei, ci cu ăia care când îi sună cu ringtonul special la telefon, mai întâi se cacă şi se pişă pe ei, abia apoi răspund. Iar cu respectivii de la telefon negociază în sensul că le promit că le vor suge ciorapii şi chiloţii, dacă pot să mai fure şi ei ceva în viitorul apropiat şi preferabil ar fi să nu li se scoată nici dosarele de la sertar.

După părerea mea, ar fi două variante: una cu pesedeu’ la guvernare, iar a doua cu un guvern tehnocrat. Pentru mine, asta cu guvernul tehnocrat se brodeşte mai bine. Pentru că, aduceţi-vă aminte: când am mai avut noi un prim ministru al preşedintelui şi un guvern tehnocrat? Exact. Acum fix zece ani, cu băutorul de la jumătatea jetului la cârmă, iar la trenă toate valorile: Dragu, de care am pomenit, Pîslaru, la care voi reveni, Ghinea, Prună, Vlăduţ Omul, ce mai, toate valorile. Si atunci, tot după dărâmarea guvernului (“a fost nevoie să moară oameni”). Dacă nu vă împiedică memoria de trei secunde, poate mai ştiţi cum s-a terminat. Păi cam asta ar merge şi acum, ca să se tranşeze hoţiile mai rapid.

Varianta PSD e sprijinită numai de argumentul că n-au plecat ei atât de intempestiv de la bucate, dacă nu erau siguri că revin până să le mănânce alţi ciorba din farfurie. Iar dacă nu vi se pare un argument suficient de important pentru public, vă zic eu că pentru ei este. Iar publicul e o adunătură de oi oricum, aşa că… Plus că sunt dispuşi şi ei la orice slugărnicie, însă au handicapul că nu au fost crescuţi în pepinierele serviciilor de afară. Nu foarte mulţi dintre ei, oricum.

Între timp însă, ceangăul din Bihor s-a gândit să profite, aruncându-se să servească şi el stăpânii din afară cu orice sacrificiu, nu pe ultima sută de metri, ci şi după ce a fost scos din cursă de arbitru. De asta vedem noi acum toate abuzurile cu SAFE, Legea salarizării, privatizări aberante etc. Înţeleg că asta cu vânzările s-a mai temperat, dar nu pentru că nu s-ar fi străduit chelul.

Şi acum, să revenim un pic la Pîslaru. Vă mai aduceţi aminte cum a plecat ăsta de la guvern? Vă spun eu: a muncit până la trei dimineaţa la legea salarizării şi a trimis-o în creierii nopţii la sindicate pentru negocieri, când a doua zi urma să nu mai fie ministru, el ştiind de cu două săptămâni înainte că va pleca la dreacu să-l ia din postul de ministru al muncii. Aia cred că a fost Legea cadru nr. 153/2017, care a făcut foarte mult rău la foarte mulţi oameni. Ce să vezi, după atâţia ani, cine vine şi face, aproape peste noapte, o nouă lege a salarizării? Când din nou e pe făraş? Bă tată, ce coincidenţă, nu pot să cred! Mai ales că el nici nu e membru la vreun partid de la guvernare.

Argumentul suprem pentru mizeria asta clocită unde o fi fost ea clocită, dar fătată de Pîslaru, e că va câştiga ţara 700 de milioane de pe urma PNRR-ului, un alt blestem abătut asupra noastră. În primul rând, banii din PNRR, în cea mai mare parte, sunt împrumuturi, nu finanţări nerambursabile. Nu ştiu exact care e statutul celor 700 de milioane, dar m-ar mira să fie cadou. Apoi, 700 de milioane sunt nimic, la nivel de ţară şi cum se sparg banii pe Ucraina şi Moldova. Mai ales dacă te uiţi că de fapt în urma revizuirilor lui Pîslaru şi a şlehtei lui au crescut cheltuielile cu salariile, ceea ce va topi cei 700 de milioane în cel mai scurt timp. După care nu mai avem voie să modificăm nimic la lege nu ştiu câţi ani. Ştiinţă mare, ă?

Dacă mă gândesc, acest PNRR e un alt instrument de sclavagizare a României atras de trădătorii de ţară de la vârf, instrument ce a venit să înlocuiască MCV-ul matrozului chior. Cumva, se găseşte tot timpul ceva care să ne oblige şi să justifice lipsa de suveranitate a României, acceptarea dictatelor venite de afară. Vei lua bani mai puţini! De ce? PNRR, măi boule, măi! Vindem ţara! De ce? PNRR, dobitocule! Şi tot aşa, PNRR e în tot şi în toate, de la drumuri la energie, la salarii, la mâncare. Sau lipsa ei.

Şi uite aşa, cap de mătărângă care nu mai e prim ministru de trei săptămâni, continuă să nenorocească ţara. Cu sprijinul ferm al PSD, UDMR şi USR desigur, pentru că guvernul ăsta în moarte clinică nu mai are drept de iniţiativă legislativă, ceea ce înseamnă că altcineva va împinge porcăriile astea în Parlament ca proiect de lege, bolovanul e doar frontman. De ce face el asta? Păi, în primul rând pentru că, la fel ca şi ceilalţi, are nişte hârtii multe la un sertar. Apoi, omul a început campania pentru prezidenţiale, dar până la alea trage speranţă că ar merge în aceeaşi bani şi campanie la un nou mandat de prim ministru. Stiu, cretinism pur, nu? Nu contează, boul a băgat capul în pământ şi ară tot.

Cum povesteam în articolul Trump uber alles, măscăriciul portocaliu face avere ca niciodată în viaţa lui din război, nu mai zic că şi-a bagat şi familia plus toate cunoştinţele apropiate în ciorbă.

Astăzi aflăm foarte amănunţit cum funcţionează corupţia la vârful societăţii americane, dintr-un articol scris de Margherita Furlan, publicat pe AntiMafiaDuemila.com, preluat de pe blogul GeoPolitiQ.com al lui Ismaele, blog pe care îl recomand călduros.

Există o întrebare pe care niciun briefing al Pentagonului, nicio conferință de presă a Casei Albe și niciun editorial al Washington Post nu îndrăznește să o pună în forma sa cea mai crudă: cui prodest? [latină pentru „cine are de câștigat?”] Cine are de câștigat din acest război? Nu în termeni de geopolitică generală — pe aceștia îi cunoaștem, i-am analizat, i-am defalcat în componentele lor energetice, militare și escatologice. Întrebarea este mai simplă, mai brutală, mai americană: cine are de câștigat în dolari?

Răspunsul este documentat. Nu este o chestiune de speculație, nici nu ține de teoriile conspirației de pe rețelele sociale. Este consemnat în documentele Comisiei pentru Valori Mobiliare și Burse [SEC], în investigațiile Financial Times, în rapoartele personalului Comisiei Judiciare a Camerei Reprezentanților, în rapoartele de monitorizare ale Centrului pentru Progres American, în paginile Wall Street Journal. Este un răspuns care conține nume, prenume, cifre, date și structuri corporative. Și spune o poveste fără precedent în istoria președinției americane.

Averea: de la declin la creștere

Pentru a înțelege amploarea fenomenului, trebuie să începem cu o informație de context care face ca această creștere să fie și mai uluitoare. Când Donald Trump a preluat funcția la Casa Albă în ianuarie 2017, revista Forbes îi estima averea netă la aproximativ 3,5 miliarde de dolari, acumulată de-a lungul a zeci de ani prin intermediul imperiului imobiliar tradițional al Trump Organization: hoteluri, stațiuni, terenuri de golf, acordarea de licențe de marcă și turnuri rezidențiale. Până la momentul în care și-a părăsit funcția, în ianuarie 2021, averea respectivă se redusese cu aproximativ o treime. Forbes documentează declinul an de an: 3,5 miliarde de dolari în 2017; 3,1 miliarde de dolari în 2018 și 2019; 2,1 miliarde de dolari în 2020 – punctul cel mai de jos – și o ușoară revenire la 2,4 miliarde de dolari în 2021. Bloomberg a estimat o cifră și mai mică: aproximativ 2,3 miliarde de dolari la momentul plecării sale de la Casa Albă.

Declinul a fost legat în principal de impactul pandemiei asupra hotelurilor, turnurilor de birouri și complexelor de golf. Munca la distanță a zdrobit valorile proprietăților comerciale, turismul s-a epuizat, iar consecințele evenimentelor din 6 ianuarie [atacul asupra Capitoliului din 2021] au determinat instituții precum Deutsche Bank să se distanțeze de Trump Organization. Umilința a fost și simbolică: pentru prima dată în 25 de ani, averea lui Trump nu a fost suficientă pentru a figura în „Forbes 400” – clasamentul celor mai bogați 400 de americani – nereușind să atingă pragul de intrare de 2,9 miliarde de dolari.

Cinci ani mai târziu, imaginea este de nerecunoscut. Potrivit Forbes, averea netă a lui Trump a crescut cu aproximativ 3 miliarde de dolari în ultimul an, ajungând la o valoare totală estimată de 7,3 miliarde de dolari. Față de momentul de criză din 2020, averea sa s-a triplat. Însă structura acestei averi s-a schimbat radical. Nu mai sunt zgârie-norii din Manhattan sau stațiunile din Florida cei care determină aceste cifre. Majoritatea noii averi provine din investiții în criptomonede gestionate de familia Trump — un ecosistem financiar care nu exista în timpul primului mandat și care a fost construit în paralel cu deciziile politice ale administrației.

Potrivit Bloomberg, activele digitale au adăugat 1,4 miliarde de dolari la averea familiei prezidențiale în ultimul an, ajungând să reprezinte aproximativ o cincime din averea lor totală. Dar această estimare este probabil conservatoare. Raportul elaborat de personalul democrat al Comisiei Judiciare a Camerei Reprezentanților, publicat în noiembrie 2025 sub supravegherea membrului de rang înalt Jamie Raskin, a furnizat cifre mult mai mari: deținerile de criptomonede ale familiei Trump ar putea valora până la 11,6 miliarde de dolari, cu venituri de peste 800 de milioane de dolari din vânzarea de active criptografice numai în prima jumătate a anului 2025.

Eric Trump (al treilea fiu al actualului ocupant al Casei Albe), întrebat de Financial Times despre ancheta care estima profiturile familiei din criptomonede la peste 1 miliard de dolari înainte de impozitare, a răspuns că cifra reală era „probabil mai mare”.

De la 2,1 miliarde de dolari, la nivelul minim, la 7,3 miliarde de dolari – și poate chiar mai mult – în plin război. Aceasta nu este o redresare economică. Este o mutație genetică a puterii. World Liberty Financial: inima sistemului.

În centrul arhitecturii financiare a familiei Trump se află World Liberty Financial, o platformă de finanțare descentralizată cofondată de președinte și cei trei fii ai săi – Donald Jr., Eric și Barron – alături de Steve Witkoff și fiii acestuia. Witkoff nu este o figură oarecare: el este trimisul special al Casei Albe pentru Orientul Mijlociu și misiunile de pace, omul care a fost primit la Kremlin și, în același timp, a stat la masa negocierilor de la Geneva (Elveția) cu Iranul în zilele imediat anterioare începerii operațiunilor militare. Structura de proprietate este revelatoare. Familia Trump controlează aproximativ 40% din companie printr-o structură complexă de proprietate, cu diverse entități care se leagă de Trump Revocable Trust. World Liberty Financial emite atât tokenuri de guvernanță (WLFI), cât și monede stabile (USD1), generând venituri prin comisioane de tranzacționare și dobânzi la obligațiunile de stat care susțin monedele stabile. Financial Times a estimat că World Liberty Financial a generat peste 550 de milioane de dolari din vânzările tokenului său WLFI, investițiile provenind de la personalități precum miliardarul chinez din domeniul criptomonedelor Justin Sun și fonduri legate de Emiratele Arabe Unite [EAU]. Și aici povestea încetează să mai fie o chestiune de finanțe speculative și devine o chestiune de securitate națională.

Banii din Golf: lanțul de transmitere

Fluxul de bani din statele din Golful Persic către sfera Trump-Kushner se află în centrul întregii afaceri. Nu pentru că ar fi ilegal – legalitatea formală a multora dintre aceste tranzacții este una dintre cele mai îngrijorătoare caracteristici ale sistemului –, ci pentru că trasează o rețea de interese care se suprapune cu precizie chirurgicală peste harta deciziilor de politică externă. Arabia Saudită. Fondul suveran de investiții saudit PIF [Public Investment Fund] a investit 2 miliarde de dolari în Affinity Partners, fondul de capital privat al lui Jared Kushner, în 2021. Comitetul intern de selecție al PIF recomandase respingerea propunerii, invocând „lipsa de experiență” și comisioanele „excesive”. Recomandarea a fost respinsă direct de Mohammed bin Salman, care prezidează consiliul de administrație al PIF. Comisioanele de administrare generate de această singură investiție sunt enorme: PIF îi plătește lui Kushner 1,25% din investiție, adică 25 de milioane de dolari pe an. Comisia pentru finanțe a Senatului estimează că Kushner va primi în total 137 de milioane de dolari în comisioane de administrare de la PIF până în august 2026. Dar legătura cu Arabia Saudită nu trece doar prin Kushner. Cu câteva săptămâni înainte de începerea războiului cu Iranul, PIF a finanțat o tranzacție de dezvoltare imobiliară în valoare de 7 miliarde de dolari în Arabia Saudită cu Trump Organization. Proiectul, parte a mega-complexului Diriyah finanțat în întregime de PIF, include un hotel sub marca Trump, un teren de golf și 500 de vile de lux cu prețuri cuprinse între 6,7 milioane și 24 de milioane de dolari fiecare. Trump păstrează proprietatea integrală asupra Trump Organization și va obține profit din această tranzacție prin taxele de licențiere a mărcii. Momentul ales este esențial: în săptămânile care au precedat conflictul, prințul moștenitor Mohammed bin Salman l-a îndemnat în repetate rânduri pe Trump să atace Iranul, îngrijorat de capacitățile militare în creștere ale principalului său rival regional. Emiratele Arabe Unite. Legătura cu Emiratele este la fel de strânsă. EAU a investit aproximativ 200 de milioane de dolari direct în Affinity Partners, compania lui Kushner, plus alte sume prin Lunate, o firmă de investiții din Abu Dhabi care este oficial privată, dar finanțată cu bani publici și legată de fondurile suverane din Emiratele Arabe Unite. Dar cel mai semnificativ transfer s-a făcut prin criptomonede. Șeicul Tahnoon bin Zayed Al Nahyan – consilierul pentru securitate națională al EAU și șeful celui mai mare fond suveran de investiții al țării – a achiziționat 49% din World Liberty Financial cu doar câteva zile înainte de inaugurarea lui Trump. Din cei 250 de milioane de dolari plătiți în avans de EAU, 187 de milioane de dolari au ajuns la entități legate de familia Trump și 31 de milioane de dolari la familia Witkoff. Să recapitulăm: 187 de milioane de dolari de la consilierul pentru securitate națională al Emiratelor Arabe Unite către familia președintelui SUA, prin intermediul unei achiziții de criptomonede, cu doar câteva zile înainte de începerea mandatului său. Iar Steve Witkoff – cofondator al World Liberty Financial, beneficiar al unei sume de 31 de milioane de dolari și deținător al unei participații de ordinul zecilor de milioane de dolari în cadrul companiei – este chiar același om pe care administrația l-a trimis să negocieze cu Iranul. Qatar. Qatar i-a pus la dispoziție lui Trump un avion privat în valoare de 40 de milioane de dolari, un palat zburător somptuos, destinat să fie folosit atât pe durata mandatului său prezidențial, cât și după aceea.

Industria dronelor: când războiul devine o afacere de familie

În timp ce fluxurile din domeniul criptomonedelor și al imobiliarelor reprezintă fundamentul structural al sistemului, investițiile în sectorul dronelor constituie aspectul său cel mai direct legat de conflictul actual.

După cum relatează Wall Street Journal, Donald Trump Jr. și Eric Trump investesc în Powerus, o companie producătoare de drone cu sediul în West Palm Beach, Florida, care își propune să răspundă cererii crescânde a Pentagonului. Această cerere a fost creată chiar de administrația Trump prin două decizii politice convergente: interzicerea noilor modele de drone chinezești, care dominau piața civilă și comercială din SUA, și lansarea programului Pentagonului „Drone Dominance”, care implică investirea a 1,1 miliarde de dolari în achiziționarea a sute de mii de sisteme americane până în 2027. Structura tranzacției este un caz de manual de conflicte de interese în cascadă. Investiția fiilor lui Trump este realizată prin intermediul American Ventures, unul dintre vehiculele de investiții ale familiei. Aureus Greenway Holdings, o societate holding cotată la bursă care deține terenuri de golf și care este susținută, de asemenea, de familia Trump, se va fuziona cu Powerus pentru a-și face debutul pe Nasdaq. Donald Trump Jr. face parte, de asemenea, din consiliul consultativ al Unusual Machines, un producător de componente pentru drone care este investitor în Powerus – iar Powerus este, la rândul său, client al Unusual Machines. Cu alte cuvinte: președintele lansează un război în care dronele sunt un element central. Administrația însăși interzice dronele chinezești și alocă miliarde pentru achiziționarea de drone americane. Fiii președintelui investesc într-o companie care produce drone pentru Pentagon. Compania devine publică printr-o fuziune cu o altă firmă controlată de familie. Iar unul dintre fii face parte din consiliul de administrație al unui furnizor de componente care este simultan investitor și client al aceleiași companii.

Nu este un cerc. Este o spirală. Până în 2025, cel puțin două companii susținute de Trump Jr. primiseră deja contracte de la Departamentul Apărării în valoare totală de sute de milioane de dolari. Odată cu escaladarea conflictului din Iran și utilizarea masivă a dronelor de către ambele părți implicate, cererea va crește exponențial. Creșterea averii lui Donald Jr. reflectă acest sistem: Forbes i-a estimat averea netă la aproximativ 50 de milioane de dolari cu puțin înainte de inaugurare, în ianuarie 2025. Până la sfârșitul anului, această cifră s-a înmulțit de șase ori, impulsionată de investițiile în criptomonede și de rolul său în fondul de capital de risc ale cărui companii din portofoliu au obținut contracte federale.

Dominari Securities: când Congresul își dă seama că a luat în vizor persoanele greșite

Există un episod minor, cel puțin la prima vedere, care aruncă mai multă lumină asupra naturii sistemului decât orice sumă de zeci de milioane de dolari. Este vorba despre Dominari Securities – aceeași bancă de investiții care a facilitat tranzacțiile cu criptomonede ale familiei Trump – și despre momentul în care Congresul și-a dat seama, poate prea târziu, pe cine investiga. La 8 martie 2026, Comisia pentru China a Camerei Reprezentanților – un organism bipartidist prezidat de republicanul John Moolenaar – a trimis scrisori oficiale către trei subscriitori de IPO2 din SUA: Dominari Securities, Revere Securities și D Boral Capital. Acuzația este gravă: cele trei firme sunt bănuite că au subscris listări pe bursa americană pentru companii chineze cu capitalizare mică, implicate ulterior în scheme de manipulare a acțiunilor orchestrate de „rețele de crimă organizată” din China și din țări „aliniate” cu Partidul Comunist Chinez. Comisia a acordat celor trei firme un termen limită strict – vineri, 14 martie [2026] – pentru a prezenta documentație detaliată: politici de due diligence, statistici de tranzacționare, oferte respinse, comunicări cu autoritățile de reglementare, transferuri în străinătate și semnale de alarmă privind conturile nominative. În cazul în care nu se va răspunde: o citație cu caracter juridic obligatoriu. Detaliul care ridică această chestiune de la o chestiune de rutină a Congresului la un caz de referință este faptul că societatea-mamă a Dominari Securities îi numără pe Donald Trump Jr. și Eric Trump printre membrii consiliului său consultativ. Dominari nu este o firmă oarecare în cadrul ecosistemului Trump: este banca de investiții care a contribuit la facilitarea tranzacțiilor cu criptomonede ale familiei, inclusiv a celor legate de World Liberty Financial. Este un nod care leagă rețeaua financiară a familiei Trump nu numai de statele din Golf, ci și – prin intermediul ofertelor publice inițiale (IPO) controversate – de rețelele financiare opace din China, chiar dacă administrația menține o retorică conflictuală față de Beijing. La trei zile după termenul limită, directorul general al Dominari Holdings, Anthony Hayes, a răspuns – nu cu documentele solicitate, ci cu o declarație publică menită să minimalizeze problema. Veniturile din subscrierea de oferte publice inițiale, a explicat Hayes, au reprezentat întotdeauna mai puțin de 10% din cifra de afaceri totală a Dominari. Veniturile din IPO-urile chineze reprezintă o fracțiune din acei 10%. Activitatea privind IPO-urile chineze a încetat în 2024, iar cea privind IPO-urile din Hong Kong la mijlocul anului 2025. Hayes a adăugat apoi că Dominari „intenționează să coopereze cu Comisia” – o formulare care, după cum notează Financial Times, implică faptul că până în acel moment nu a existat nicio cooperare.

Comisia – condusă de republicani – se află acum la o răscruce de drumuri care constituie o metaforă perfectă pentru întregul sistem. Ea poate continua procedura de citare a unei firme legate de familia președintelui, riscând mânia lui Trump. Sau poate renunța la această chestiune, expunându-se acuzațiilor de capitulare politică. Există și o a treia posibilitate, poate cea mai probabilă și cu siguranță cea mai revelatoare: că membrii Comisiei nu erau la curent cu legăturile lui Dominari cu Trump când au trimis scrisorile pe 8 martie [2026], că s-au panicat când aceste legături au fost relatate în presă și că acum cred că e mai bine să nu trezească un câine care doarme.

Dacă acesta este cazul – iar tăcerea care înconjoară afacerea sugerează că așa este –, ar fi încă o recunoaștere a faptului că, în America anului 2026, ceea ce contează nu este cine stabilește prețurile la bursă sau cine manipulează piețele, ci pe cine cunoști. Sau, mai degrabă: din ce familie faci parte.

Kushner: mediatorul care nu mediază

Jared Kushner ocupă o poziție unică în structura acestui conflict. El nu deține nicio funcție oficială în cadrul guvernului în cel de-al doilea mandat – spre deosebire de primul, când era consilier principal. Cu toate acestea, el este, de fapt, principalul punct de contact al administrației cu lumea arabă și negociatorul desemnat pentru Iran. Kushner și trimisul special Steve Witkoff au participat la o sesiune de mediere cu omologii lor iranieni la Geneva, joi [22 februarie 2026], înainte de începerea războiului, prezentată ca o ultimă încercare de a evita conflictul. Problema este structurală: omul care negociază în numele Statelor Unite cu Iranul este același om al cărui fond de investiții este finanțat cu 2 miliarde de dolari de principalul rival regional al Iranului, care primește 25 de milioane de dolari pe an în comisioane de la acel rival și al cărui socru tocmai a semnat o tranzacție imobiliară de 7 miliarde de dolari cu aceeași țară. Trump nu știe cum să ducă un război și nu poate justifica unul, dar cu ginerele său ca intermediar, va găsi o cale să profite de pe urma acestuia. Războiul cu Iranul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile tradiționale ale teoriei conflictului – nu există o amenințare iminentă, niciun obiectiv strategic coerent, niciun plan pentru perioada postbelică. Ceea ce există, documentat și cuantificabil, este o rețea de interese financiare care leagă decizia de a intra în război de averea personală a celor care au autorizat-o.

Piața petrolului: cine are de câștigat din acest haos

Impactul conflictului asupra prețurilor la energie completează tabloul. Prețurile petrolului s-au apropiat de 120 de dolari pe baril, atingând cele mai ridicate niveluri de la începutul pandemiei. Închiderea, sau amenințarea cu închiderea, Strâmtorii Hormuz – prin care trece aproximativ 20% din petrolul mondial – a declanșat o creștere bruscă de care beneficiază în mod direct producătorii alternativi. În februarie 2026, flota fantomă de petroliere a Rusiei deținea aproximativ 150 de milioane de barili de petrol rusesc, în valoare estimată la 6,4 miliarde de dolari, potrivit Institutului Robert Lansing. Secretarul Trezoreriei, Bessent, a ridicat public posibilitatea ridicării sancțiunilor asupra petrolului rusesc – o mișcare care ar finanța direct Moscova. Pentru statele din Golf – exact aceleași care au turnat miliarde în vistieria familiei Trump – prețurile ridicate ale petrolului înseamnă venituri suplimentare colosale. Arabia Saudită, care a insistat pentru atacul asupra Iranului, beneficiază de două ori: își elimină rivalul regional și culege dividendele haosului energetic.

Instrumentul de monitorizare: 1,8 miliarde de dolari în numerar și cadouri

Centrul pentru Progres American a lansat „Trump’s Take” [link], un proiect de cercetare și un instrument de monitorizare în timp real care actualizează continuu suma totală a numerarului și a cadourilor primite de familia Trump de la realegerea din noiembrie 2024. La momentul lansării, instrumentul indica peste 1,8 miliarde de dolari, din care peste 1,2 miliarde de dolari proveneau din câștiguri din criptomonede. Trackerul monitorizează patru surse principale de venit: venituri din vânzarea de tokenuri de guvernanță WLFI, dobânzi la rezervele care susțin monedele stabile de 1 USD, comisioane de tranzacționare, precum și cadouri directe și acorduri comerciale. Este, conform definiției proprii a creatorilor săi, o estimare conservatoare: exclude activele anterioare celui de-al doilea mandat — imperiul imobiliar, terenurile de golf — și câștigurile din participații la capital, cum ar fi Truth Social. În septembrie 2025, organizația Public Citizen a descris îmbogățirea familiei Trump drept „cea mai mare corupție din istoria prezidențială americană”, comentând adăugarea a încă 5 miliarde de dolari în numerar la averea familiei în urma lansării publice a tokenului WLFI.

Costul uman: un miliard pe zi pentru a ucide

Și aici cifrele din sectorul financiar privat se ciocnesc cu cele privind decesele din sectorul public, creând un contrast izbitor care ar trebui să-i țină treji noaptea pe toți cei cu o conștiință politică funcțională.

Potrivit Ministerului Sănătății din Iran, cel puțin 1.444 de persoane au fost ucise și 18.551 rănite în atacurile SUA și ale Israelului asupra Iranului începând cu 28 februarie [2026]. Printre victime se numără Liderul Suprem [iranian] Ayatollah [Sayyed] Ali Khamenei și membri ai familiei sale. Peste 168 de eleve au fost ucise în bombardamentul unei școli. Aproximativ 40 de oficiali iranieni de rang înalt au fost uciși, inclusiv șeful Statului Major al Forțelor Armate, ministrul Apărării și comandantul-șef al Pasdaran3. Treisprezece militari americani au murit și aproximativ 140 au fost răniți, opt dintre ei grav. În Liban, atacurile israeliene au ucis 773 de persoane și au rănit 1.933, într-o țară cu 830.000 de persoane strămutate. În Israel, au murit 12 civili și 2 soldați. În statele din Golf, cel puțin 16 persoane au fost ucise de atacurile de represalii iraniene.

Și care este factura pentru contribuabilul american? Potrivit Centrului pentru Studii Strategice și Internaționale, cheltuielile militare ale SUA în primele 12 zile de război au ajuns la aproximativ 16,5 miliarde de dolari – numai în primele 100 de ore, costul a fost de 3,7 miliarde de dolari. Campania a lovit peste 15.000 de ținte în Iran.

Să ne oprim puțin asupra acestei cifre: 16,5 miliarde de dolari în 12 zile. Aceasta înseamnă că contribuabilul american finanțează acest război cu peste 1,3 miliarde de dolari pe zi. Este vorba de bani publici – impozite, datorie federală, reduceri viitoare ale serviciilor – care ajung la producătorii de arme, furnizorii de drone și companiile din domeniul apărării. Exact aceleași companii în care investesc copiii președintelui. Exact aceleași companii ale căror acțiuni se scumpesc cu fiecare nouă zi de bombardamente.

Familia Trump profită de pe urma războiului. Contribuabilul american îl finanțează. Civilii iranieni, elevele din sudul Iranului, soldații americani trimiși să moară în Golf, libanezii bombardați – ei plătesc prețul. Există o ecuație brutală în aceste cifre: 16,5 miliarde de dolari din banii publici cheltuiți în 12 zile pentru un război, în timp ce familia comandantului suprem acumulează miliarde private prin intermediul companiilor care profită de pe urma acelui război. Nu este un paradox. Este un model de afaceri. Și acesta este modelul de afaceri pe care se bazează America anului 2026.

Imaginea de ansamblu: șase niveluri de conflict de interese

Să rezumăm sistemul în întregime, deoarece numai privit ca un tot unitar își dezvăluie adevărata natură:

Primul nivel – Finanțare în avans. Statele din Golf, care urmăresc distrugerea Iranului ca putere regională, investesc miliarde în structurile financiare ale familiilor Trump și Kushner: 2 miliarde de dolari de la PIF saudit către Kushner, 250 de milioane de dolari din Emiratele Arabe Unite către World Liberty Financial (din care 187 de milioane de dolari au ajuns la familia Trump), 7 miliarde de dolari în tranzacții imobiliare saudite cu Organizația Trump, 400 de milioane de dolari pentru un avion din Qatar, 200 de milioane de dolari din Emiratele Arabe Unite către Affinity Partners.

Al doilea nivel – Decizia politică. Administrația lansează un război împotriva Iranului, pe care agențiile de informații americane nu l-au considerat o amenințare iminentă. Ginerele președintelui, beneficiar al fondurilor saudite și emirate, conduce negocierile, al căror eșec duce la război. Trimisul special care stă lângă el este cofondatorul firmei de criptomonede în care Emiratele Arabe Unite au investit 250 de milioane.

Al treilea nivel – Profit direct din conflict. Fiii președintelui investesc în companii producătoare de drone militare, care sunt în măsură să beneficieze de programele de achiziții ale Pentagonului și de utilizarea masivă a dronelor în războiul cu Iranul. Aceleași companii se pregătesc să intre pe bursă, multiplicând valoarea participațiilor familiei.

Nivelul al patrulea – Profit indirect. Prețurile petrolului depășesc 110 dolari pe baril, generând venituri neașteptate pentru statele din Golf care au finanțat familia Trump – închizând cercul și consolidând relația de dependență reciprocă.

Al cincilea nivel – Dereglementarea ca factor multiplicator. Administrația desființează simultan mecanismele de control care ar putea împiedica funcționarea sistemului: SEC suspendă investigațiile asupra firmelor de criptomonede legate de donatori, Departamentul de Justiție desființează unitatea de aplicare a legii în domeniul criptomonedelor, iar regulile de protecție a investitorilor din era Biden sunt abrogate.

Al șaselea nivel – Imunitatea politică. Când un organism al Congresului – din același partid politic ca președintele – dă întâmplător peste rețeaua financiară a familiei Trump în timp ce investighează manipularea pieței bursiere chineze, mecanismul se oprește. Comisia pentru China descoperă că Dominari Securities, una dintre firmele anchetate, are legături cu fiii președintelui. Termenul limită pentru predarea documentelor expiră. Răspunsul este evaziv. Congresul ezită. Cazul Dominari este un microcosmos care demonstrează că sistemul nu este construit doar pentru a genera profituri – este construit pentru a fi de neatins.

Lipsa precedentelor

După cum a afirmat Will Ragland, vicepreședinte pentru cercetare la Center for American Progress: „Nu există niciun precedent istoric pentru acest lucru. Nimic nu se apropie măcar de situația actuală.“ De-a lungul istoriei, președinții SUA și-au valorificat faima după ce și-au încheiat mandatul – prin cărți, conferințe și activități de consultanță.

Însă, pe durata mandatului, președinții renunță de obicei la orice aranjamente financiare care ar putea constitui un conflict de interese sau ar putea da impresia că își exploatează funcția oficială. Trump nu numai că nu a renunțat la acestea, ci a construit un imperiu financiar paralel a cărui valoare este direct legată de deciziile pe care le ia din Biroul Oval. Kedric Payne, consilier juridic general la Campaign Legal Center, a remarcat că tranzacțiile încheiate de companiile susținute de Trump Jr. par discutabile din punct de vedere etic, chiar dacă fiul președintelui nu și-a folosit direct influența pentru a le obține: „Se așteaptă ca președinții să evite chiar și aparența de a-și folosi funcția pentru a se avantaja financiar pe ei înșiși sau pe familiile lor.”

Întrebarea care nu se pune

Statele din Golf și-au cumpărat în mod sistematic influența asupra familiei Trump și a administrației sale folosind sume uriașe de bani, iar acum, pentru acest preț modest, par să fi angajat serviciile armatei americane pentru a declanșa un război pe care îl doresc ele, dar pe care poporul american nu îl dorește. Aceasta este o afirmație puternică. Dar cifrele o susțin. Războiul cu Iranul nu poate fi explicat prin categoriile tradiționale ale analizei geopolitice – nici sub forma în care a fost lansat, nici prin momentul în care a fost lansat, nici prin absența planificării strategice care îl caracterizează. Devine explicabil când urmărești banii. Când trasezi fluxul de miliarde de la statele din Golf către familia prezidențială. Când observi că negociatorul SUA cu Iranul este plătit cu 25 de milioane de dolari pe an de principalul inamic al Iranului. Când observi că fiii președintelui investesc în drone militare în timp ce tatăl lor ordonă un război purtat cu drone. Când se constată că banca de investiții a familiei, anchetată de Congres pentru că a facilitat manipularea pieței bursiere chineze, se confruntă cu tăcerea jenată a acelorași legiuitori care au convocat-o. Când se calculează că contribuabilul american finanțează conflictul cu peste 1 miliard de dolari pe zi și că acești bani se îndreaptă către exact acele industrii în care familia prezidențială deține participații. În orice altă țară, doar una dintre legăturile financiare documentate în această anchetă ar fi suficientă pentru a doborî un guvern. În America anului 2026, toate sunt prezente în același timp, toate sunt documentate, toate sunt publice – și niciuna dintre ele nu are consecințe. Congresul nu anchetează, sau când o face accidental – cum a fost cazul Dominari – dă înapoi. SEC a fost neutralizată. Departamentul de Justiție a fost lipsit de unitățile sale relevante. Mass-media relatează despre asta, dar cifrele sunt atât de mari și de numeroase încât generează mai degrabă desensibilizare decât indignare. Acesta este poate cel mai semnificativ fapt dintre toate. Nu volumul de bani – cele 7,3 miliarde de dolari în active, cele 187 de milioane de dolari din Emiratele Arabe Unite, cele 137 de milioane de dolari în comisioane saudite către Kushner, miliardele în criptomonede, peste un miliard în contracte pentru drone. Nu este vorba de îndrăzneala operațiunilor. Nu este vorba de cei 16,5 miliarde de dolari din banii publici arși în douăsprezece zile de bombardamente. Ci de impunitatea totală cu care se petrec toate acestea, în plină zi, sub ochii unei țări care își trimite fiii să moară într-un război în care familia comandantului suprem are un interes direct.

Care… ar fi să facem alt guvern, dacă aşa ceva mai este posibil, după mazilirea Sfântului Bolojan. Că ca el, altu’ nu mai e. Păi chiar că nu mai e. Dar să vedem cum decurg lucrurile.

Au trecut deja mai bine de două săptămâni de când cap de pulă cu urechi de la Bihor a fost tăvălit prin catran şi câlţi, că e mai eco decât cu fulgi. De unde fusese zor-nevoie să se schimbe guvernul, s-a intrat într-o combinaţie de apatie şi osmozeală, astfel încât nimic nu se întâmplă. Se vorbeşte fie de iresponsabilitatea PSD care a dărâmat guvernul fix în apogeul crizei şi mijlocul reformei, fie de necesitatea de a-l menţine în viaţă şi după moarte pe Bolojan, deoarece, de neînchipuit, trecem printr-o criză de nemaivăzut şi avem nevoie vitală de reformă.

Aţi prins schema, cred. Bă, io nu ştiu când, în ultimii 35 de ani, nu am fost în criză existenţială sau în plină reformă. Ba mint, au fost vreo doi ani, pe vremea lui “Iliescu apare, soarele răsare”, când nu era vorba de criză sau reformă, ci de consens naţional. Măi dragă, pentru cine mai ţine minte vremurile.

Atâta reformă se face aici, că s-a ales praful de toate. Dar tot nu ne-a pierit setea de reformă. Te-ai fi aşteptat ca, după trei decenii de reformă, să mai fi atenuat ceva din criză. Aiurea. Criza e tot mai profundă, tot mai gravă, tot mai acută. Cere soluţii tot mai radicale. Aşa că aducem în fruntea ţării oameni tot mai bolnavi la cap, tot mai infractori, tot mai incompetenţi. Pe cei bolnavi la cap îi punem preşedinţi, pe infractori îi punem la guvernare. Iar incompetenţa e numitorul comun.

Şi aşa se face că acum un om în mare necesitate de ajutor de specialitate, injecţii în cap şi şocuri electrice, se preface că negociază cu partidele pentru un nou guvern, un nou prim ministru, un nou început. La asta suntem buni, cu noul început. Trăim într-un perpetuu nou început, dar tot cu ăia vechi, fiecare nou început având rezultate mai dezastruoase decât precedentele.

Nu zic, îl avem pe de o parte pe bolnav, dar apoi te uiţi şi cu cine negociază. Tabloul e absolut dezolant. Vin ăia la declaraţii după aşa-zisele negocieri. Te uiţi şi te cruceşti, ce arătări vezi. Scuipi şi în sân. Acum vreo două zile au fost ăia din şleahta POT, PACE, cum dreaq îşi mai zic, că nu stau acum să memorez toţi perdanţii. POT ăştia sunt un soi de USR de rit nou. La fel de turbaţi, de ridicoli şi de slugi ale serviciilor. Apoi vin foştii POT etc., din ce înţeleg ăştia sunt cei ce îşi zic PACE. Băi băeatuleee… ce panarame… n-ai văzut. Da’ nu se termină bine ăştia şi apar ăia de la minorităţi. Pentru cei din fundul sălii, ăştia cu minorităţile sunt unii abonaţi la bani şi privilegii pe viaţă. Tată, nici măcar UDMR, veşnica balama la guvernare, nu o duce atât de bine. Adică, aşa ne-partid cum sunt ei, UDMR, tot trebuie să fie votaţi. Haladiţii cu minorităţile nu trebuie decât să existe, şi ajung parlamentari. Să luăm de exemplu pe Pambuccian, care zici că-i moroi, complet cu hoitul umflat de putrefacţie. Păi dacă Pambuccian ăsta trece de etapa negocierilor şi nu crapă la Cotroceni uitându-se la Mucuşor, pasul următor e să dea pe spate la bufetul Parlamentului. Şi ăştia, fără să fie aleşi de cineva, deşi am mai discutat şi treaba cu democraţia reprezentativă, dar măcar la nivel declarativ ar trebui să răspundă în faţa unui electorat, însă pe ăştia îi doare-n cur, că nici măcar electorat nu au, negociază guvernarea. Nici români nu sunt, dar în schimb ne hotărăsc nouă soarta, mă-nţelegi?

În fine, circul e înfiorător, chiar fără să vorbim de Jiji Becali, iar noi suntem obligaţi să stăm să ne uităm la ei, cum deversează lături, şi să aşteptăm salvarea. Îţi dai seama, dacă nu eşti complet tembel sau usereu, cam despre ce salvare vom avea parte.

Nu vă amăgiţi că tergiversările astea, ce urmează unui desant nemaivăzut pentru mazilirea lui Bolovan, cum comentam în articolul precedent, se datorează procesului democratic şi unei chibzuinţe mature. Chibzuinţe a cui? A tembelului ajuns doctor fără studii? A traficanţilor de influenţă de la PSD, PNL şi USR? A panaramelor tip USR de mâna a doua de la POT (ce denumire idioată, chiar) şi PACE? UDMR şi minorităţi, veşnicii abonaţi la combinaţii? Nu. Jocul e afară, ăştia trag de timp că nu mai vin instrucţiunile de la adevăratele negocieri.

Între timp, Bolovanul e în campanie electorală, discută ca şi când ultimele două săptămâni nu au existat, iar el e acolo veşnic. În paranteză fie spus, îl critică taman Grindeanu, care se legase cu lanţuri de jilţ, avându-l tovarăş pe Ponta, atunci când joaca preferată a lui Dragnea era să-şi dea jos propriile guverne, până l-au dus la pârnaie să-l răcorească. Nu există zi să nu apară ocnaşul monosprâncenat să ne ţină prelegeri despre ce va face el. Prelegeri cu tehnica vorbitului în trei cuvinte o dată, că aşa ştie el că vorbeşte un om de stat. Va face alte salarii, va face tăieri (păi ce altceva?) va face pe dreacu’ să-l ia. El fiind pe făraş din 5 mai anul curent.

Acum jelesc ăştia din PSD şi-i fac plângeri penale că a umblat la golănia aia cu reactoarele NuScale. Le ştiţi, reactoarele care nu există nici în patria mamă a lor, că le e frică ălora că sar în sus ca la Nagasaki. Lasă că fac experimente la proştii planetei. Să ne înţelegem, nu de reactoare am eu grijă că nu se mai fac, ci de ipocrizia generală. E disperat Bolovanul că se fură, deşi miniştri au fost acolo de la PNL ani şi ani, până la Ivan ăla, pesedistul priceput la toate, zici că e Cseke. E disperat şi Grindeanu, că se supără americanii, că doar cine o fi fost cu ideea moţiunii (hmm, hmm). Ce mai, disperarea e generală. Disperarea lor, că altfel românii sunt liniştiţi. Pe români îi preocupă meciurile de fotbal şi concertele. Oricât ar fi de proaste, şi unele, şi celelalte. Şi oricât de mare e sărăcia.

După cât m-am enervat scriind, nici nu mai ştiu ce am vrut să transmit când am început să bat câmpii. În principiu, faptul că suntem colonie, iar ce vedem e un bâlci jegos, cred că asta era ideea. Nu e o idee nouă, dar cu toate astea, văd că nu pricepe nimeni.

Traducerea unui articol publicat de Dr. Warwick Powell pe blogul propriu. În care vedem cât de departe şi dificil de realizat sunt fanteziile techbro privind inteligenţa artificială. După părerea mea, inteligenţa artificială este un concept vast supraestimat, iar cei care s-au apucat în avans să-şi pregătească companiile pentru aceste estimări fanteziste s-ar putea să o cam ia în barbă. Dar să vedem despre ce este vorba:

Prefață: În ultima perioadă am abordat diverse aspecte ale sectorului IA din Statele Unite. Acest eseu se concentrează asupra unui aspect al sistemului — cel referitor la transformatoarele necesare modernizării rețelei de alimentare cu energie electrică — care au potențialul de a genera efecte cumulative ce pot frâna substanțial ambițiile americane în domeniul IA. Așa cum am discutat cu alte ocazii, IA este, de fapt, energie electrică materializată și, indiferent cât de avansate sunt modelele de IA în sine sau de faptul că SUA are acces la cele mai bune cipuri din lume, dacă sistemul electric nu poate fi extins în timp util, nimic din toate acestea nu va conta în cele din urmă. Deși producătorii chinezi de transformatoare dețin doar aproximativ 50% din cota de piață globală și, prin urmare, nu domină în același mod în care lanțurile de aprovizionare chineze domină sectoare precum cel al pământurilor rare, această amprentă conferă totuși firmelor chineze o autoritate deloc neglijabilă asupra ritmului lanțului de aprovizionare. Perspectiva lui Jay Forrester asupra dinamicii sistemelor ne ajută să înțelegem modul în care guvernanța din amonte dictează cadența din aval.

În 2025, exporturile de transformatoare ale Chinei au atins un nivel record de 64,6 miliarde de yuani (aproximativ 9,29 miliarde de dolari), înregistrând o creștere cu aproape 36% față de anul precedent. Prețurile medii la export au crescut cu aproximativ o treime, până la aproximativ 205.000 de yuani pe unitate. Mulți producători raportează că au comenzi programate până la finalul lui 2027, în special pentru aplicații destinate centrelor de date.

În timp ce titlurile din presă se concentrează adesea pe pământuri rare sau semiconductori, transformatoarele de putere obișnuite ilustrează o realitate structurală mai profundă în lanțurile de aprovizionare globale. Aceste dispozitive banale — esențiale pentru creșterea sau reducerea tensiunii în rețele și instalații — au devenit un factor limitativ critic. Constrângerile lor relevă modul în care mici fricțiuni, amplificate prin sisteme complexe, pot deraia obiective tehnologice și industriale ambițioase. Perspectivele lui Jay Forrester din Industrial Dynamics (1961) explică de ce aceste efecte sunt atât de importante.

Criza transformatoarelor în context

Cererea globală de energie electrică crește rapid ca urmare a centrelor de date bazate pe inteligența artificială, a electrificării, a integrării surselor regenerabile de energie și a modernizării rețelelor electrice. În Statele Unite, consumul de energie al centrelor de date a crescut semnificativ și se preconizează că va atinge ponderi mult mai mari din consumul total de energie electrică în următorii ani. Nevoile totale de capacitate suplimentară garantată au fost estimate la aproximativ 100 GW în următorii ani. Termenele de livrare pentru transformatoarele de putere de mari dimensiuni sunt în prezent, în medie, de 128 de săptămâni (peste doi ani), iar pentru unitățile de ridicare a tensiunii (GSU) se întind până la 144 de săptămâni sau chiar 3-5 ani în cazuri extreme. Termenele de așteptare pentru transformatoarele de distribuție s-au extins de la normele din perioada pre-pandemică de 8-12 săptămâni la 30-50 de săptămâni sau mai mult.

China domină producția, deținând aproximativ 50–60 % din capacitatea globală de fabricație a transformatoarelor. De asemenea, țara ocupă o poziție de lider în ceea ce privește materiile prime esențiale, precum oțelul electric cu granulație orientată (GOES), care constituie miezul eficient al transformatoarelor. China reprezintă peste jumătate din producția globală de GOES, beneficiind de o puternică integrare verticală, de la prelucrarea materiilor prime până la echipamentele finite. Această amploare permite livrări mai rapide și prețuri competitive în comparație cu capacitatea occidentală, mai fragmentată.

Importurile de transformatoare și componente ale SUA rămân substanțiale, chiar și în contextul extinderii producției interne (de exemplu, investiții realizate de Hitachi, Siemens, GE Vernova și alții, în valoare totală de aproape 2 miliarde de dolari în America de Nord). Cu toate acestea, autorizarea, construirea, certificarea și punerea în funcțiune a noilor capacități durează ani de zile. Constrângerile din amonte privind materialele precum GOES — unde producția internă a SUA este limitată — agravează problema. Rezultatul este o piață favorabilă vânzătorilor, în care furnizorii chinezi dețin o putere semnificativă în ceea ce privește programarea livrărilor.

Lentila lui Forrester: Cum mici întârzieri se transformă în crize sistemice

Cadrul de dinamică a sistemelor elaborat de Jay Forrester modelează sistemele industriale interconectate cum ar fi stocuri, fluxuri, întârzieri și bucle de feedback interconectate. Celebrul său „efect de bici” ilustrează modul în care variațiile modeste ale cererii din aval se amplifică dramatic în amonte. Distorsiunile informaționale, politicile de comandă și întârzierile legate de termenele de livrare transformă semnalele mici în oscilații ample la nivelul stocurilor, producției și prețurilor.

Aplicând acest lucru la transformatoare, putem observa că întârzierile funcționează ca stabilizatori ai sistemului. Timpii inerenti de producție și calificare pentru transformatoarele de putere mari se întind deja pe ani de zile. Fricțiunile administrative legate de „hârtii” — inspecții intensificate, revizuiri ale certificărilor, pauze în acordarea licențelor sau rețineri la vamă — adaugă săptămâni sau luni fără interdicții formale. Acestea sunt greu de observat și pot fi negate. Vedem apoi cum aceste întârzieri sunt amplificate prin bucle. O întârziere de o lună a unei livrări critice determină utilitățile și dezvoltatorii de centre de date să comande în exces sau să caute alternative în mod frenetic. Aceasta creează vârfuri de cerere fantomă. Furnizorii observă semnale exagerate și ajustează prețurile sau alocările. Proiectele concurente licitează între ele pentru sloturi limitate, prelungind și mai mult cozile de aşteptare.

Aceste efecte sunt amplificate prin mecanisme de retroacțiune care generează, la rândul lor, efecte de dependență de traiectorie. Odată ce termenele sunt depășite, redresarea nu mai este liniară. Întârzierea unei stații de transformare blochează investiții în aval în valoare de miliarde. Integrarea energiilor regenerabile încetinește, prețurile energiei cresc, iar costurile de finanțare se majorează. Proiectele paralele de IA concurează pentru același fond limitat de forță de muncă calificată, instalații de testare și sloturi de interconectare la rețea. Întârzierile inițiale determină dezavantaje pe termen lung.

Simulările realizate de Forrester au demonstrat în repetate rânduri rezultate contraintuitive. Politicile care ignoră structura sistemică adesea agravează problemele. În sistemele strâns interconectate de astăzi, mici fricțiuni repetate erodează termenele pentru dezvoltarea IA, infrastructura vehiculelor electrice și reziliența rețelei mult mai eficient decât șocurile izolate. O săptămână aici și o lună acolo se cumulează în trimestre sau ani de întârziere. Într-un context în care SUA au un deficit de cel puțin 100 GW de capacitate fermă, aceste efecte cumulative pot face ravagii în ambițiile de scalare a IA.

Scara și nodurile din amonte: avantajul decisiv

Poziția Chinei se bazează pe o amploare fără egal și pe controlul asupra nodurilor din amonte. Producția de transformatoare depinde de GOES specializate pentru miezuri cu pierderi reduse, bobinaje din cupru de înaltă puritate, izolatori, comutatoare de trepte și asamblare integrată. Există alternative în Europa, Japonia, Coreea de Sud sau SUA, dar acestea funcționează la o scară mai mică, cu costuri mai ridicate și cu propriile lor constrângeri. Mulți producători non-chinezi se bazează în continuare pe inputuri chinezești pentru componente sau materii prime.

Aceasta creează o „dominanță prin congestie”. Pe o piață a vânzătorilor, agentul economic care controlează nodurile de capacitate decide alocarea, termenele de livrare și prioritățile. Măsurile pasiv-agresive — întârzieri administrative mai degrabă decât interdicții directe — exploatează sensibilitatea sistemului fără a trece la un război economic deschis. Țările din Sudul Global beneficiază de acest mediu, obținând acces fiabil și la prețuri accesibile pentru propriile nevoi de electrificare și infrastructură, în timp ce piețele occidentale se confruntă cu prețuri ridicate și cozi.

Alternativele globale limitate amplifică efectul. Construirea de noi capacități GOES sau de transformatoare necesită capital masiv, expertiză tehnică, autorizații și timp; adesea 3–5+ ani. Zeci de ani de subinvestiții în industria grea din Occident au lăsat stocuri-tampon reduse. Noua cerere explozivă din partea IA a scos la iveală acest decalaj.

Punctele critice ale aprovizionării cu materii prime: cuprul și legătura cu sulful

Chiar și avantajele Chinei se confruntă cu anumite limite. Cuprul este esențial pentru bobinaje și conductoare. La rândul său, oferta globală de cupru depinde în mare măsură de acidul sulfuric utilizat pentru extracția minereurilor de oxid. Acidul sulfuric provine în mare parte din sulf, un produs secundar al prelucrării petrolului și gazelor.

Perturbările din Strâmtoarea Hormuz — prin care trece o mare parte din comerțul maritim mondial cu sulf — au strâns această legătură din amonte. Închiderile sau blocajele cresc prețurile și limitează disponibilitatea acidului. Acest lucru se răsfrânge asupra topirii și rafinării cuprului la nivel mondial, crescând costurile și încetinind potențial producția minieră și prelucrarea. Lanțul este clar: tensiuni în Hormuz → constrângeri legate de sulf/acid → penurie de cupru → costuri mai mari și întârzieri pentru bobinele transformatoarelor → presiune suplimentară asupra disponibilității generale a echipamentelor. Aceste efecte interacționează cu blocajele specifice transformatoarelor. Un sistem deja sensibil la întârzieri devine și mai fragil atunci când mai multe niveluri se confruntă simultan cu presiuni.

Cum îngreunează blocajele la nivelul transformatoarelor extinderea rețelei de alimentare cu energie electrică din SUA

Impactul concret al acestor deficite se resimte în rețelele electrice din SUA, unde limitările legate de transformatoare generează întârzieri în lanț care încetinesc modernizarea rețelei, integrarea surselor regenerabile și adaptarea la noile sarcini, depășind cu mult simplele obstacole ale unor proiecte izolate.

Aproape jumătate (sau mai mult de jumătate, conform unor estimări) dintre centrele de date din SUA planificate pentru 2026 se confruntă cu întârzieri sau anulări — nu din cauza lipsei de capital (hiperscalerii angajându-se la cheltuieli de peste 650 de miliarde de dolari legate de IA), ci din cauza penuriei de transformatoare, aparate de comutație, echipamente electrice conexe și a disponibilității forței de muncă calificate. Lipsa unui singur transformator de înaltă tensiune poate bloca un campus de miliarde de dolari timp de un an sau mai mult. Ciclurile de implementare a IA vizează adesea o durată de sub 18 luni, dar termenele de livrare a transformatoarelor, de 2–5 ani, intră în conflict dramatic cu acest ritm. Dezvoltatorii din regiuni precum Silicon Valley au finalizat facilități doar pentru a le lăsa inactive în așteptarea echipamentelor de conectare la rețea.

Apoi, avem întârzierile în ceea ce privește interconectarea la rețea și modernizarea rețelelor de transport. Lista de așteptare pentru interconectare din SUA cuprinde peste 2.000–2.600 GW de capacități propuse de producție și stocare — aproximativ dublul capacității instalate actuale —, cu timpi medii de așteptare care se apropie de cinci ani. Lipsa transformatoarelor agravează această situație, deoarece noile stații electrice și linii de transport necesită transformatoare de putere mari și GSU-uri pe care companiile de utilități nu le pot procura rapid. Proiectele care trec de studii se confruntă în continuare cu așteptări de mai mulți ani pentru echipamente, ceea ce duce la rate ridicate de abandon. În PJM (PJM Interconnection - cea mai mare organizație regională de transport de energie electrică (RTO) din Statele Unite) și alte RTO-uri, modernizările întârziate ale rețelei, declanșate de lipsa transformatoarelor, umflă costurile de interconectare, făcând uneori proiectele neeconomice.

Dezvoltatorii de energie regenerabilă raportează proiecte amânate cu 1–2 ani sau mai mult din cauza indisponibilității transformatoarelor. Înlocuirea infrastructurii învechite adaugă presiune, deoarece peste jumătate din transformatoarele de distribuție din SUA au peste 33 de ani și se apropie de sfârșitul ciclului de viață. Fenomenele meteorologice extreme, cum ar fi uraganele care distrug sute de unități, forțează utilitățile să se lupte disperat pe o piață deja insuficient aprovizionată. Rețelele de încărcare a vehiculelor electrice, adoptarea pompelor de căldură și relocalizarea industrială concurează pentru același stoc limitat, creând bătălii de alocare care prioritizează anumite sarcini în timp ce le blochează pe altele.

La aceasta se adaugă efectele cumulative din anumite regiuni. În rețelele cu capacitate limitată (de exemplu, PJM, ERCOT sau California), o întârziere în livrarea unui transformator de 500 kV pentru o stație de transformare poate bloca funcționarea unor grupuri întregi de centre de date sau parcuri de energie regenerabilă. Costurile au crescut brusc — prețurile au crescut cu 77% sau mai mult din 2019, existând unele rapoarte care indică creșteri de 4–6 ori pentru anumite unități — ceea ce a dus la creșterea tarifelor la energie electrică și la obstacole în finanțarea proiectelor. Furnizorii de utilități recurg la soluții costisitoare, precum generatoare temporare pe motorină sau reducerea consumului, ceea ce subminează obiectivele de fiabilitate. Efectul de amplificare în stil Forrester este evident, deoarece o întârziere semnalează o penurie, determinând alții să acumuleze stocuri sau să accelereze comenzile, aglomerând și mai mult fabricile și logistica.

Aceste blocaje nu acționează izolat. O întârziere a transformatorului la nivelul stației de transformare se propagă în amonte către interconectarea de generare și în aval către alimentarea utilizatorului final, multiplicând costurile de oportunitate în întreaga rețea. Asimetria este evidentă. Software-ul și cipurile se scalează în câteva luni, dar infrastructura electrică grea funcționează pe cicluri fizice de mai mulți ani.

Implicaţii strategice

Transformatoarele ilustrează o tendință mai amplă: competiția dintre marile puteri se desfășoară din ce în ce mai mult în „zona gri” a lanțurilor industriale mature de aprovizionare . Amploarea, integrarea verticală și controlul asupra nodurilor-cheie conferă un avantaj invizibil. Mineralele critice, care atrag atenția, sunt importante, dar la fel sunt și factorii „plictisitori” precum oțelul electric și bobinele de cupru.

Atenuarea acestei situații necesită o gândire structurală. Aceasta ar implica accelerarea capacității interne și a aliaților pentru GOES, transformatoare și echipamente conexe. Pentru a scurta timpii de calificare, ar fi necesară și standardizarea proiectării, ceea ce nu este o sarcină dificilă. Ar fi necesară coordonarea lanțului de aprovizionare pentru a uniformiza cererea și a oferi o mai bună vizibilitate a lanțului de aprovizionare, în vederea susținerii constituirii de rezerve pentru articolele cu termen lung de livrare. Toate acestea sunt mai ușor de spus decât de făcut. Și, nu în ultimul rând, este nevoie de inovare în eficiența rețelei pentru a extinde activele existente.

Bazarea pe tarife sau pe politici reactive riscă să aibă efecte contrare, distorsionând și mai mult semnalele. Reconstruirea unor ecosisteme de producție reziliente pentru echipamentele electrice grele este un demers care se întinde pe mai mulți ani. Așa cum am menționat anterior, provocarea constă în faptul că toate aceste eforturi se confruntă cu o țintă în continuă mișcare. În viziunea Forrester, structura sistemului determină comportamentul. Congestia actuală a transformatoarelor — agravată de vulnerabilitățile din amonte legate de materiile prime — ne avertizează că ambițiile Americii în domeniul IA se bazează pe fundații fragile. Dacă nu se remediază aceste blocaje, micile fricțiuni de astăzi vor dicta rezultate limitate mâine. Fereastra pentru o corectare semnificativă se îngustează pe măsură ce cererea accelerează până în 2027 și dincolo de acest an. Dacă nu se remediază, dezavantajul general în ceea ce privește costurile cu care se confruntă deja sistemele de IA din SUA nu va face decât să se agraveze. Între timp, utilizarea intensă nu se traduce în venituri imediate, ceea ce exercită o presiune suplimentară asupra fluxului de numerar și a evaluărilor de piață.