Pasărea apelor (1976)

Am fost, weekendul ăsta, într-o mică și frumoasă excursie cu prietenii, la Brăila și Galați. Suntem chiar jumătatea lui august, momentul în care se simte cel mai intens că vine toamna. Căldura scade în intensitate, deși are încă putere, iar după-amiezele sunt pline de foșnetul distinct al frunzelor care au început să se usuce pe margini.

Pentru mine, din dățile anterioare în care mai trecusem în fugă pe aici, Brăila rămăsese asociată cu impunătorul Hotel Traian care străjuiește centrul vechi al orașului și despre care mi-a povestit tovarășul meu de călătorii și de viață (care e de formație arhitect și urbanist) că a auzit vorbindu-se în mediile de specialitate că ar fi prea înalt pentru zona asta, că a stricat țesătura și vibe-ul... Mie, bineînțeles, nu mi se pare deloc așa! Hotelul amintește foarte bine, în mijlocul unei zone istorice, de o perioadă de transformare socialistă a orașului, care nu e nici pe departe la fel de intensă și de proeminentă ca în Galați, dar care își face simțită prezența prin anumite elemente și în Brăila, și nu doar în cartierele socialiste.

E adevărat, Brăila a rămas, în zona asta de centru, apropiată de faleză, un oraș al caselor de negustori de port fluvial – dintre care unii s-au îmbogățit probabil foarte rapid din comerțul cu cereale, la final de secol XIX și început de secol XX, în diversele procese de acumulare de capital ale burgheziei locale.

Inegalitățile erau teribile – iar acest lucru e cunoaștere comună mai ales datorită scrierilor lui Panait Istrati. Am trecut pe lângă imensa (și galbena!) casă Thuringer, cu plăcuță pe care scrie: Aici Panait Istrati a fost „băiat de alergătură”, în drumul către casa memorială Istrati, care se află în mijlocul grădinii publice și care n-are nicio legătură cu scriitorul. În afară de faptul că e în apropierea casei familiei care i-a exploatat, atât pe mama lui, cât și pe el, pe când era copil, și despre care Istrati a scris apoi, mai târziu, un roman.

Vă sfătuiesc să treceți și voi pe aici când ajungeți în Brăila. În cele trei camere ale muzeului sunt ediții multe din scrierile lui Istrati, fotografii, obiecte personale, mobila care i-a aparținut și care a stat în interiorul locuințelor de pe la marginile orașului și din mahalalele pe unde a locuit de fapt scriitorul.

A scris despre exploatare, marginalizare și a recunoscut caracterul politic al literaturii – asta putem spune cu siguranță despre el. Dar motivul pentru care unui scriitor care abordează conștient aceste teme i s-a acordat un spațiu central, fără ca spațiul respectiv să aibă mare legătură cu el, cred că e mai ales faptul că imaginea și opera lui sunt foarte folositoare în discursul anticomunist: Istrati a fost un vocal opozant al URSS, iar asta nu l-a transformat doar în preferatul adversarilor liberali ai socialismelor reale, ci și în preferatul multor conservatori. (Nu degeaba în spațiul de limbă română contemporan apare Istrati, printre altele, la editura Cartier din Republica Moldova, una dintre cele mai anticomuniste edituri.)

Grădina publică în mijlocul căreia se află casa memorială Panait Istrati este foarte frumoasă, iar titulatura de grădină „publică” nu e de trecut cu vederea. În locuri de pe la noi care se fascizează rapid, precum Clujul (capul listei), există parcuri și grădini care percep taxă la intrare. Așa că oriunde găsim o titulatură care să implice cuvântul „public” ar trebui să atragem poate atenția asupra acestui caracter care presupune dreptul la acces al tuturor, la verdeață, flori, răcoare, cărți, locuire și viață bună.

De altfel, amenajările publice în Brăila, în afara centrului, în special, chiar par să permită acest acces. Pe mijlocul bulevardului Independenței, de exemplu, e o zonă pietonală cu bănci, fântâni și verdeață, pe unde e plăcut să te plimbi. Noi toți, veniți din Bucureștiul infernului, ne-am plimbat pe-acolo plini de invidie pentru locuitorii care au parte de o viață mai bună decât noi, cei din capitala fără pomi, cu distanțe mari, greu de parcurs, și cu zone de relax prin centru făcute doar pentru clasa de mijloc (ca să aibă unde consuma).

Și faleza e frumoasă, iar sâmbătă seara era plină cu probabil toți locuitorii, nu doar ai Brăilei, ci și ai Galațiului, pentru că au fost zilele orașului, s-a amenajat târg popular, au avut loc evenimente gen venirea zeului Neptun și s-au ținut concerte în aer liber cu formații de succes. Lumea părea fericită de ocazie, aranjată la patru ace, coafată frumos și gata să petreacă până târziu în noapte.

Și în Galați am găsit aceleași amenajări populare, cu spații verzi și mult mobilier urban, care fac zonele dintre blocuri cel puțin trăibile. La Galați însă, spre deosebire de Brăila, faleza Dunării este o zonă urbană construită în întregime în socialism, după distrugerea totală a orașului la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Brăila nu a fost distrusă în aceeași măsură, așa că în zona din apropierea falezei a rămas atmosfera din vremurile de instituire, inclusiv urbană, a burgheziei locale care se ocupa cu comerțul fluvial. La Galați faleza așa cum arată azi este un proiect integral socialist.

Ne-am plimbat un pic pe la umbră, printre blocuri, iar apoi, când s-a mai domolit căldura, am coborât să căutăm sculpturile din parcul artistic, cea mai mare expoziție de artă monumentală din Europa de Est, cu lucrări care datează din 1976 și 1977. Nu cunosc foarte bine această perioadă, așa cum cunosc primele două decenii de socialism de la noi, deci nu lucrările în sine – forma sau semnificațiile lor în contextul de atunci – mi-au suscitat în mod special interesul. Ci mai ales modul de lucru.

Sculpturile metalice monumentale au rezultat dintr-un proces de colaborare între artiștii sculptori și muncitorii de la combinatul siderurgic din Galați. Nu e vorba că astfel de colaborări între artiști și muncitorii din uzine ar fi specifice numai socialismelor, pentru că și în capitalism, știm bine, mulți artiști, în special dintre cei liberali de stânga, dar și cei mai radicali de stânga, sunt interesați de viața, meșteșugul și practicile muncitorești, și colaborează uneori. E vorba însă de context – pentru că un caracter au aceste colaborări în capitalism, și altul într-un sistem în care clasa muncitoare este centrală și în jurul ei se construiește politica și tot ce înseamnă viața socială. Chiar dacă nu e nimic de idealizat aici, e de gândit la și de cercetat mai îndeaproape colaborarea din care au rezultat sculpturile metalice monumentale expuse pe faleza Dunării la Galați. Căci în socialismul nostru real, (în acele câteva decenii în care a existat, și în condițiile specifice în care s-a dezvoltat - în anumite privințe deloc satisfăcător), diferențele de statut dintre munca manuală și munca intelectuală (artistică) au persistat, totuși, chiar dacă clasa muncitoare a fost recentrată. Și e de gândit la cum, de fapt, nu doar numele artiștilor, ci și numele muncitorilor ar trebui trecute pe astfel de monumente. Și la cum, la fel, pe orașe, pe clădiri, pe tot ce reprezintă creație colectivă, ar trebui trecut numele, chiar colectiv, al tuturor celor care au contribuit.

Mai e mult până acolo – dar de gândit ne putem gândi!

Vă las acum, îndemnându-vă să căutați și să ascultați și voi melodia Sub stelele Brăilei (Trio Grigoriu – 1971 – mulțumesc, Dana, că mi-ai trimis-o!), și să vă uitați la trecut păstrând întotdeauna în gând viitorul.

Romanul acesta este structurat pe calapodul unui thriller / noir nordic, dintre cele care au apărut și apar la editura Trei, dar substanța care umple această structură este „simțul comun” local anticomunist, pe care îl reproduce și relegitimează în mod cu atât mai convingător cu cât romanul are drept catalizator o „poveste adevărată” a unui fost deținut de la Jilava, din anii 1950.

TW: Cartea conține scene de violență și cruzime extreme, care implică întotdeauna persoane vulnerabile (mai ales copii), cu dizabilități fizice și/sau psihice, sărăcite extrem. Printre scenele respective se numără și o scenă de viol asupra unei persoane minore, sărace, cu dizabilitate. Citiți cu precauție, în special dacă ați trecut prin violență sexuală.

Romanul are o teză foarte clară, iar câteva dintre ideile care compun teza sunt: sărăcia extremă dezumanizează, iar cei care trec prin experiența ei ajung monștri, nu doar în sensul transformării în „animale” (este prezentă constant imaginea „animalului”, a „sălbăticiunii”), ci și în sensul transformării în violatori și criminali. Chiar dacă nu se subînțelege neapărat o „naturalizare” a firii criminale a omului sărac (nu s-a născut criminal și violator), factorii sociali care îl aduc acolo sunt postulați de autoare astfel, în ordine: sărăcia (foametea) și socialismul real.

Personajul principal al cărții a trecut prin sărăcie și foamete extreme în tinerețe, iar apoi a fost recrutat ca gardian și torționar al „regimului comunist”, despre care aflăm că avea nevoie de astfel de oameni. Rezultă din toată povestea că nu există Rău mai mare pe lume decât socialismul, în special în varianta sa reală. Pentru că în loc să-i elibereze pe cei sărăciți în capitalism, i-a transformat în „stăpâni”, dând curs resentimentelor lor monstruoase. (Personajul principal, ajuns primar în capitalism, o sfătuiește pe nepoata lui, cândva prin anii 1990, să nu se împrietenească cu săracii pentru că o prințesă nu se joacă cu copiii servitorilor, pentru că dacă servitorii ar putea fi regi, ar fi, iar dacă nu reușesc să-ți ia ce-i al tău se răzbună. Puterea afirmațiilor personajului se consolidează prin dinamica întregii povești, prin suprapunerea cu ideologia societății noastre fascizate, și cu atât mai mult cu cât personajul, ajuns un fel de „rege”, provine el însuși din clasa „servitorilor”.)

Bineînțeles că nu este absolut nimic nou în această abordare, întreaga construcție face parte din repetarea ad nauseam în spațiul nostru public a ideilor transformate în afect general/„simț comun”, în sens gramscian, în clasele de mijloc educate și în general în sistemul nostru cultural și intelectual.

Dar romanul reprezintă, după părerea mea, o punere în scenă abilă (declanșată, aș zice, de o dorință destul de perceptibilă de a mulțumi autorități de toate felurile) a tuturor acestor idei comune. Și chiar reușește, din păcate, în interiorul eșafodajului pe care îl construiește, să le sporească eficiența, adică să le facă încă o dată convingătoare pentru publicul larg care citește (și care a fost suprasaturat cu anticomunism în ultimii 36 de ani la școală, în muzee, la film, în literatură, în politică, peste tot, fără nici cel mai mic filon critic).

Prin această carte suntem profund presați să credem, o dată în plus, că „regimul comunist” (socialismul real) are o istorie integral înfiorătoare și niște efecte sociale atât de morbide, producând „o boală socială” prelungită inclusiv după întoarcerea capitalismului în spațiul nostru, încât nici nu putem concepe un alt fel de a ne gândi la socialism, nici la cel al trecutului, și cu atât mai puțin la cel al viitorului.

În sprijinul ideilor deja foarte „tari” în societatea noastră fascizată vine și faptul că narațiunea este construită la persoana a treia. Există convenția, pe care o acceptăm cu toții, că atunci când atenția stă pe un personaj anume, narațiunea la persoana a treia preia gândurile personajului și le postulează drept afirmații: este probabil unul dintre cele mai eficiente moduri de reproducere a ideilor dominante. Lectura nu ne este întreruptă, pentru că am auzit de nenumărate ori lucrurile astea. Ele nu ne fac să tresărim, nu ne trezesc rezistențe, nu trezesc din hipnoza poveștii. Iată un exemplu:

“În anul acela, apele Neajlovului se umflaseră, iar debitul râului crescuse mai mult decât de obicei. Băiatul își făcea de treabă pe maidanul din lunca râului, acolo unde se înălțau mormane de gunoaie și, uneori, găsea adevărate comori. A văzut-o venind spre el, târâş, murdară de căcat, cu gura știrbă larg deschisă într-un rânjet de proastă. Nici aici nu putea să scape de ea. A luat o conservă goală și a aruncat spre ea, iar proasta nici măcar nu s-a ferit. A primit-o direct în față și a început să grohǎie, dar a continuat să se târască spre el. Îi era scârbă de ea, scârbă de mânuţele pe care le întindea în aer după el și pe care îi venea să le zdrobească cu pietre, barem aşa n-ar mai fi putut să se ţină scai după el. Mirosea şi altfel decât frații lui. Duhoarea ei avea ceva clocit, ca un ou cu pui în el, aruncat pe maidan şi lăsat în soare zile în şir. Duhoare de proastă care mai bine ar fi murit la naştere.”

Afirmațiile din paragraful de mai sus se bazează pe gândurile și senzațiile personajului căruia îi împrumutăm perspectiva, dar dezumanizarea la care el o supune pe fetiță (sora lui) este postulată în cele din urmă de autoare ca o afirmație naturalizată. O vedem - și nu ne opunem, pentru că este literatură, convenția ne spune că sunt gândurile personajului, de ce ne-am opune, în plus am tot auzit asta de-atâtea ori - o vedem, deci, pe fetiță în calitate de obiect al repulsiei de care dorim să scăpăm, odată cu personajul. Ca să ne dăm seama ce înseamnă de fapt dezumanizarea din paragraful de mai sus, ar trebui ca autoarea să ne ajute să ne oprim din citit și să ne gândim la afirmațiile subiective provenite din gândurile personajului, pe care ea le reia și le reproduce ca atare, fâcând posibilă citirea lor ca afirmații descriptive. Ar trebui deci să deconstruiască simțul comun. O astfel de intervenție însă ar „întrerupe” fluxul citirii și ar fi probabil tăiată la editare.

De altfel, una dintre ipostazele cele mai eficace ale discursului hegemonic fasciza(n)t în literatură este de găsit, cred, exact în narațiunea de acest fel, construită la persoana a treia, din romanele contemporane, unde, pe zeci de pagini, se afirmă, ca o sentință, ca un dat obiectiv împrumutat din „simțul comun”, că persoanele sărace, vulnerabilizate, cu dizabilități sunt grotești și inumane. Și unde procesul de dezumanizare se repetă, la nesfârșit, și este susținut prin acțiunea și încheierea cărții.

În sprijinul acestei idei vine și faptul că dacă, dimpotrivă, povestești la persoana a treia lucruri care contravin hegemoniei discursive (cum am încercat să fac și eu în romanul Întoarcerea), cititorii care nu au suficientă conștiință politică se neliniștesc teribil. Întreaga lor structură de „apărare” se trezește. Iți reproșează că „le faci teorie”, că le „explici”, că sunt prea multe „idei”. Își adună toată rezistența numai să se apere de discursul contra curentului.

„Ideile” hegemonice însă, prezente din plin în prozele de la Humanitas, Trei, Litera, li se par nu reproducere infinită a viziunii celor puternici asupra lumii, ci un adevăr împărtășit, adevăr comun, adevărul adevărat. Reprezentarea oamenilor sărăciți, vulnerabili, marginalizați, ca lipsiți de umanitate, de profunzime, mizeria lor de toate felurile în romanele contemporane românești, împreună cu lipsa vizibilă a oricărei urme de dorință a autoarelor de a aboli societatea împărțită pe clase care produce atâta suferință, ba chiar împreună cu un fel de plăcere sadică de a reprezenta suferința - toate astea li se par cititorilor de clasă de mijloc de la noi: „literatură bună”.

Așa funcționează mecanismul reprezentării sărăciei, vulnerabilității, dizabilității în întregul roman Greu de pătruns în pădurea de mesteceni - prin contrast cu felul în care sunt prezentate tinerele persoane din clasa de mijloc educată (tânăra jurnalistă în devenire și tânărul medic anticomunist), care chiar dacă sunt marcați la rândul lor de tragedii, sunt reprezentați cu ajutorul unui limbaj care apropie și umanizează.

Îmi închei aici comentariul, deși romanul ar avea nevoie de o analiză extinsă, construită de pe pozițiile politice ale unui socialism și feminism emancipatoare, solidare cu toate persoanele vulnerabilizate și marginalizate în lumea exploatării în care trăim. Am început aici o astfel de analiză, dar nu o pot continua în acest moment. Sper să o pot continua în viitor sau să o continue altcineva.

Când am primit, săptămâna trecută, de la mai multe tovarășe, un link către o expoziție deschisă foarte recent la Muzeul de Artă din Brașov și numită: „Tovarășele sau emanciparea prin muncă. Femeia în arta oficială din România comunistă (1948–1989)”, am sărit în sus de bucurie.

Reprezentările muncii femeilor în socialism – în arte, literatură și diverse media – ne interesează pe toate cele care ne ocupăm, într-un fel sau altul, cu feminismul socialist. Pe mine, în special, mă interesează și pentru că acesta a fost subiectul unei cercetări cu care m-am ocupat timp de mulți ani, dar care, refuzând direcția hegemonică anticomunistă și neavând parte de niciun sprijin instituțional, a rămas nepublicată. Chiar și așa, mi se pare în continuare foarte importantă înțelegerea colectivă a modurilor în care, în socialism, construirea politicilor în jurul clasei muncitoare și a intereselor sale a fost susținută și printr-o așezare a reprezentării acestora în centrul discursului public.

Mi se pare deosebit de important să analizăm modurile în care intrarea în producție și în politică a unor sute de mii de femei din România, emanciparea lor prin alfabetizare, dar și prin drepturi câștigate, au fost reprezentate în pictură, literatură și media în primele decenii de socialism. (Cine vrea să afle mai multe despre contextul postbelic dintr-o perspectivă angajată, feministă și socialistă, găsește informații în introducerea acestei broșuri.) Prin urmare, normal că m-am entuziasmat când am văzut tema expoziției și am și plănuit deplasarea până acolo, împreună cu mai multe tovarășe :)

Sâmbătă am plecat din București devreme, ca să ajungem în timp util la Brașov, să ne așezăm la o cafea și să intrăm online la cercul de lectură organizat săptămânal de Cooperativa Arbore. În loc de literatura contemporană pe care o comentăm de obicei la cerc, de data asta ne propuseserăm să citim O lectură feministă a datoriei – rezumatul de popularizare al cercetării angajate realizate de Veronica Gago și Luci Cavallero, despre datorie, financiarizare și felul cum finanțele capitaliste, dacă nu ne organizăm feminist și anticapitalist, ne amanetează viitorul. Fac acest mic ocol și vorbesc despre cercul feminist pentru că ce vreau să spun nu e deloc străin de subiectul expoziției Tovarășele despre care voi vorbi mai jos. Am avut la cercul nostru o discuție vioaie și axată, printre altele, și pe felul în care reușesc (sau nu) textele să lucreze cu noi. Cărțile feministe socialiste ar trebui să fie structurate clar, să folosească termeni inteligibili și să-i explice, să funcționeze ca instrumente educative și de agitație, adică să facă în așa fel încât cititoarele să afle lucruri care să le ajute la organizarea anticapitalistă – despre toate astea am vorbit.

Și spun că nu e străin de subiectul articolului pentru că mai târziu, când am ajuns în expoziția Tovarășele de la muzeul din Brașov, mi-am dat seama că, atâta vreme cât ne dorim de la texte să „lucreze cu noi” – adică să ne sporească înțelegerea lumii, cunoașterea, conștiința politică -, și de la expozițiile de artă ar trebui să vrem același lucru. De exemplu, în lumea în care aș vrea să trăiesc, aflată măcar în drumul spre socialism și bunăstare pentru toxte, o expoziție despre reprezentarea femeilor și muncilor femeilor în socialismul trecutului ar trebui să fie una intensiv recuperatoare, pedagogică și profund gândită în direcția susținerii procesului de emancipare continuă feministă și socialistă.

Dar evident că în lumea noastră reală și capitalist-conservatoare, expoziția Tovarășele este construită fix în direcția opusă față de ce am scris mai sus. Și cred că se întâmplă așa mai ales pentru că a fost organizată în cadrul unei instituții gestionate de statul capitalist neoliberal în care trăim. Adică un stat care, în loc să aibă în vedere bunăstarea oamenilor, a fost și este promotorul neîntrerupt, în ultimii 36 de ani, al unei propagande grosolan anticomuniste, menite să creeze consens pentru politici neoliberale, favorabile doar deținătorilor de capital, și să întârzie organizarea relevantă (masivă) anticapitalistă. Cu alte cuvinte, pentru că, așa cum spunem mereu noi, cam toți socialiștii, cine controlează narațiunea despre trecut deține prezentul și a pus deja lacătul pe viitor.

Scriu frecvent despre anticomunism și instanțele sale discursive foarte vizibile. Acum poate că trebuie să menționez și faptul că, în contra discursului anticomunist oficial și dominant, au existat, în ultimii ani, multe inițiative de recuperare, din perspective diverse, ale unor aspecte colectiviste, antineoliberale, ale trecutului socialist. Numesc acum, ca exemple, doar proiecțiile filmelor din arhiva Sahia, organizate pe teme diverse (locuire, oraș, timp liber, ecologie etc.) și însoțite de discuții cu istorici, uneori foarte nuanțate și interesante. Și proiecte ca acesta: Litoral în lucru, unde este cercetată perioada dezvoltării litoralului românesc din perspectiva lucrătorilor angajați pe atunci în HoReCa.

În anii din urmă, 2024 și 2025, am încercat și noi, tovarășele din Cooperativa Arbore, o recuperare multiplă a unor aspecte ale emancipării femeilor în socialismul real, de exemplu în cadrul proiectului Literatura și munca. Povești cu femei la lucru, prin expoziția Alte cuvinte pentru muncă (unde au fost incluse lucrări despre munca femeilor, cea reproductivă, dar și cea productivă, în agricultură și industria textilă), cât și prin diversele activități, de exemplu unul dintre atelierele pe care le-am organizat și care a explorat reprezentările muncii femeilor în literatura socialistă.

Încercările noastre de a recupera aspecte din socialismul de stat au fost și sunt mereu marcate de perspectiva politică feministă socialistă pe care o construim, prin întrepătrunderea continuă dintre producția de cunoaștere și practica de organizare. Nu e vorba, să știți, despre „nostalgie”, cum le place liberalxlor să catalogheze instant eforturile noastre. Ci este vorba, în activitatea noastră feministă și socialistă, despre munca împotriva tendinței capitaliste de a acapara întreaga temporalitate a vieților noastre – începând cu esențiala dimensiune a trecutului.

Expoziția Tovarășele, organizată la Muzeul de Artă de la Brașov (și pe care o găsiți acolo până pe 13 septembrie), este însă, dimpotrivă, foarte anticomunistă. Și este destul de redusă și ca dimensiuni: toate lucrările sunt expuse în cele două încăperi de la parterul clădirii muzeului. Și într-un mod destul de neprietenos, dacă mă întrebați pe mine, adică înghesuit și incapabil să pună în valoare niște lucrări care au atâtea de spus.

În prima cameră, unde stau lucrările din prima perioadă a socialismului de stat (1948-1965), găsiți și două mese cu „fotografii de propagandă” (așa le descrie textul curatorial: Fotografii de propagandă din Republica Populară Română, 1948-1965, Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței).

A doua cameră adăpostește lucrări din a doua perioadă a socialismului (1965-1989), despre care nu voi discuta aici, pentru că ele au nevoie de un alt cadru de înțelegere (unul în care ar trebui să ținem cont, explicit, de caracterul de asediu al socialismului local al acestei perioade, și să analizăm pe larg acest caracter în primul rând, și abia apoi politicile conservatoare și contradicțiile interne specifice cărora el le-a dat naștere).

Toate, în expoziție, sunt însoțite de un discurs anticomunist în tușe groase, pe care îl cunoșteam și din expoziția de la MNAR, de acum nouă ani, numită Artă pentru popor? și organizată de aceeași curatoare. Cu toate că de data aceasta lucrările nu au mai fost puse în contextul sumbru și apăsător de la București, discursul anticomunist care le-a acompaniat a rămas aproape neschimbat.

Vă invit în continuare la o scurtă plimbare prin expoziție, să privim câteva lucrări și să ne îndreptăm atenția atât către contextul larg, politic și discursiv, în care ele au fost produse, înțeles dintr-o perspectivă feministă și socialistă, cât și asupra modului în care ele au fost încadrate în expoziție în rama rigidă, de fier, a discursului anticomunist.

Să ne oprim mai întâi asupra acestui tablou care datează din 1953, se numește Elevă a școlii de alfabetizare și este semnat de Iosif Iser. Înfățișează o femeie îmbrăcată în haine simple, amintind de portul popular, și care ține în mână, probabil, un abecedar pentru adulți (cu o copertă care pe mine însă m-a dus cu gândul la coperta originală a romanului Cad zidurile, de Cella Serghi).

Întâlnirea cu acest tablou ar trebui să poată fi emoționantă pentru noi toți.

Campaniile de alfabetizare în socialismele reale au fost unele dintre principalele instrumente de emancipare, în special pentru femei. În Cuba, de exemplu, campania națională de alfabetizare pentru adulți, care a avut loc în 1961, a avut peste șapte sute de mii de beneficiari. Sute de mii de profesori voluntari, muncitori și brigadieri (studenți) s-au implicat activ în campanie. Peste jumătate din profesorii voluntari erau, desigur, femei, care au sprijinit cu solidaritate alte femei din clasa muncitoare să învețe să scrie și să citească. (Într-un articol anterior de substack am folosit mai multe fotografii din campania de alfabetizare din Cuba, pentru a sublinia spiritul feminismului socialist al femeilor care au participat, în contrast, din păcate cu ce este numit în prezent „feminism” în mediile literare și artistice de azi, de la noi.)

Întorcându-ne în spațiul românesc, trebuie spus și că la noi, în perioada interbelică, aproximativ 80% din populație locuia în rural. Iar dintre femeile din rural, în special dintre cele din afara arcului carpatic, majoritatea era analfabetă. Campania de alfabetizare din socialism a urmărit combaterea analfabetismului și deschiderea accesului la cunoaștere, inclusiv pentru o populație feminină adultă de câteva milioane de oameni care altfel n-ar fi avut nicio șansă în acest sens. Recensământul din 1956 arată că această campanie a avut succes, rata de alfabetizare crescând cu 90%. Campania de alfabetizare a fost susținută și prin construirea unor mii de școli elementare și a peste 10 000 de biblioteci în sate și comune, precum și de producția imensă de carte a acelor ani (s-au tipărit zeci de mii de titluri în milioane de exemplare).

Acestea fiind spuse, iată și comentariul curatorial care însoțește în expoziția Tovarășele tabloul cu eleva școlii de alfabetizare din 1953:

„Prin noua lege a învățământului din august 1948, care urmărea politizarea, controlul şi modelarea socială, s-au înființat, între altele, școli de alfabetizare destinate adulţilor, ce promiteau eradicarea rapidă a analfabetismului în România, aflat la cote ridicate, mai ales în rândul femeilor din zona rurală. Acestea din urmă se dorea a fi atrase rapid în producţie sau activism politic, reprezentând un segment considerat salutar în noua organizare comunistă și unul ceva mai maleabil. Conform Constituţiei adoptate în aprilie 1948, „toţi cetățenii au drept la învăţătură”, fără discriminare iar, învățământul era asigurat de stat. Aceste școli speciale ofereau echivalarea cursurilor de 1-2 ani cu învățământul primar.”

Întâi, observați vă rog cum e construit acest discurs. Înainte de orice altceva, aflăm că legea învățământului urmărea politizarea (cuvânt cu proastă reputație în discursul dominant de la noi, unde tot intelectualul rafinat e apolitic), controlul și modelarea socială. Se amintește apoi doar „promisiunea” eradicării analfabetismului, nu și realizarea acestui lucru. Ni se sugerează, prin construcția pasivă și impersonală: „se urmărea a fi atrase”, că existau intenții ascunse, necunoscute, periculoase pentru femeile care urmau să intre în producție și activism politic. Iar femeile din zona rurală reprezentau „pentru partid” un segment „ceva mai maleabil”.

Ce am putea face cu un asemenea text? De ce un asemenea text însoțește un tablou care reprezintă un proces emancipator extraordinar pentru femeile din spațiul românesc? Și mai ales: câtă putere avem noi, cex care mergem împotriva curentului capitalist, să contracarăm un discurs atât de sistematic difuzat, care manipulează și transformă orice realizare a socialismului real în „control”, „modelare socială” și paravan pentru intențiile așa-zis malefice ale partidului?

Mai ales că, după toate aceste elemente manipulatoare din text, sunt date și câteva, foarte puține și vagi informații adevărate. Analfabetismul, în interbelic, chiar era la cote ridicate. Femeile chiar puteau să intre masiv în producție și activism politic, în socialism. Legea socialistă chiar garanta dreptul la învățătură pentru toată lumea și statul asigura acest drept. Iar școlile speciale socialiste chiar erau destinate alfabetizării.

Vă dați seama ce realizări extraordinare, ce câștiguri reprezintă toate aceste lucruri, puse în textul curatorial în rama „controlului” și „modelării sociale” malefice?

Să facem un mic experiment mental și să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă suprastructura de la noi – inclusiv muzee, reviste, edituri, instituții diverse de cultură, intelectuali publici, scriitorx etc. - ar abandona discursul anticomunist. Și ar începe să vorbească despre câștigurile clasei muncitoare din timpul socialismului real, punând accentul întâi pe acestea și apoi, în mod constructiv, pe critică. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă, în decurs de câțiva ani, oamenii din clasa muncitoare ar căpăta încredere că au dreptul la educație, sănătate, publice și gratuite, la cunoaștere, viață bună, condiții de muncă optime, locuire...

Pe cine ar mai putea conta, în acest caz, capitalismul prezentului care, mai cu forța, mai cu manipularea, mai cu fragmentarea continuă și învrăjbirea muncitorxlor între ei, încearcă să creeze și să mențină, în prezent, un consens dur pentru austeritate? Și pentru măsurile absolut aberante (pentru că inutile chiar și pentru capital) prin care politicienii capitalului, în numele scăderii deficitului, în loc ca măcar să taxeze progresiv capitalul, au tăiat masiv fonduri de la educație, au tăiat burse și au lichidat biblioteci?

Cred că e evident, încă o dată, cum critica discursului anticomunist este parte importantă din lupta de clasă. Și cum ar trebui să ne adunăm forțele și cunoașterea și să spunem un NU explicit și mare acestui mod de a pune problema, care în loc să atragă atenția asupra câștigurilor extraordinare din socialism, atrage atenția în primul rând și în mod grosier și de multe ori complet neadevărat, asupra aspectelor criticabile.

Ar trebui deci să afirmăm răspicat: proiectele socialiste reale NU au „atras” în mod malefic și cu intenții ascunse femeile în producție și activism politic. Includerea în producție și în activism sunt câștiguri care fac parte din procesul emancipării femeilor. Un proces a cărui înțelegere a fost elaborată de feministele marxiste din toată lumea.

În timp ce socialismele reale dezvoltau forțele de producție, ca să-și crească economiile și să poată garanta bunăstare pentru mai multă lume, femeile nu se puteau emancipa fără să participe în mod direct la această dezvoltare economică. În cazul României, unde în perioada interbelică, așa cum spuneam mai devreme, peste 80% din populație trăia în rural, femeile nu s-ar fi putut emancipa fără să lucreze salariat (migrând în urban, așa cum au și făcut, o parte semnificativă din ele), specializându-se în diverse profesii și obținând venituri proprii. Și nu se puteau emancipa fără să se implice direct în activitatea politică (în comitete de femei, în cartiere, în sate, în fabrici, dar și administrație locală, regională sau centrală).

Desigur, dezvoltarea forțelor de producție în economia planificată de socialism, care presupunea industrializare și urbanizare, risca și reproducerea în munca femeilor a „dublei poveri”, pe care feministele socialiste o criticaseră mereu ca parte intrinsecă a industrializării capitaliste. „Dubla povară” înseamnă dublarea muncii salariate a femeilor, cu cea nesalariată, reproductivă, pe care capitalismul o impune întotdeauna structural și sistemic asupra lor, considerând de la sine înțeleasă responsabilitatea individuală a femeilor față de această muncă. De aceea, pentru a elimina dubla povară, în timpul dezvoltării forțelor de producție socialiste și implicării femeilor în munca salariată, socialismul real a făcut, pe bazele teoretice și practice dezvoltate de feministele marxiste, în special în siajul Revoluției ruse din 1917, demersuri pentru începerea externalizării acestei munci. Inclusiv prin construcția de mii de școli elementare în zonele rurale.

Legislația muncii și civilă s-a schimbat în România în perioada postbelică, odată cu condițiile materiale: în socialism, femeile puteau vota, se puteau implica în politică, aveau dreptul la angajare în toate domeniile, puteau divorța mai ușor, iar din 1957, puteau avorta la cerere, gratuit și liber, pentru prima oară în România. Apoi, industrializarea și urbanizarea planificate au făcut posibilă migrația multora în urban, în căutarea unei vieți mai bune. Majoritatea vecinelor bunicilor mei din cartierul în care am crescut erau muncitoare pe șantier și proveneau din diverse comune și sate din țară. Copiii lor au devenit ingineri, medici, profesori etc. Adică au beneficiat de un salt social, în socialism, un salt care, în prezent, în capitalism, sistemul orientat către interesul exclusiv al unei părți de populație (cea înstărită), nu le este rezervat decât celor din clasa de mijloc în sus, și câtorva săraci „merituoși”. În capitalism, „oportunitățile” reale (altele decât cele oferite de extractiva opțiune a muncii migrante) încep odată cu accesul la condiții pentru învățare și la educație propriu-zisă, iar mare parte din clasa muncitoare nu are acces la învățare și educație.

Așa că, prin urmare, dragx cititorx, dacă tabloul Elevă a școlii de alfabetizare marchează un moment cu adevărat emancipator în istoria femeilor din spațiul românesc, comentariul curatorial vine împotriva acestei emancipări, adică este un comentariu profund reacționar.

Dar să ne mai plimbăm prin expoziție. Un tablou extraordinar este și cel semnat de M.H. Maxy, Triplu portret al unei zidărițe, din 1960, care înfățișează o muncitoare în trei ipostaze: sportivă, la muncă, în ținută citadină. Cele trei ipostaze marchează o împărțire a timpului în socialism: timp pentru muncă, timp liber și timp pentru educație/cultură. Și oricât s-ar fi străduit anticomunismul să ne convingă că această împărțire ar fi fost doar propagandă, cei care au trăit acele vremuri pot confirma: aveau timp pentru activități sportive, pentru culturalizare (la cinema, la teatru, la cluburile diverse, la cercuri de lectură etc.) și pentru învățare (la licee serale, la facultăți fără frecvență, la cercuri de lectură, la cluburi diverse etc.).

Sună de-a dreptul utopic dacă ne raportăm la timp, așa cum îl împarte și îl fură lumea capitalistă în care trăim azi. Câte femei muncitoare pe șantiere, în supermarketuri, în HoReCa, în salubritate au, după muncă, timp liber și timp și oportunități gratuite pentru instruire și culturalizare? Astăzi bibliotecile și cinematografele s-au închis, accesul la teatre este scump, practicarea sporturilor cere de asemenea bani, iar timpul nu prea este pentru că oamenii muncesc și peste program, având nevoie să câștige mai mult decât salariile de mizerie de bază.

Planificarea urbană din socialism a ținut cont în mod serios de direcțiile teoretice și practice elaborate în zorii revoluției ruse de feministele marxiste, precum și de planurile lor pentru externalizarea și colectivizarea muncii reproductive. S-au construit cantine și spălătorii (colectivizându-se astfel o parte din munca domestică) și mai ales școli și grădinițe aproape de locuințele muncitorilor. Cartierele au fost planificate astfel încât locuințele să aibă spații verzi, zone de socializare, complexuri comerciale și parcuri în apropriere. Urbanizarea socialistă a însemnat gândire la mai multe aspecte ale vieții, cu rezonanță, cu precădere, asupra muncii de reproducere socială. Volumul de poeme al Veronicăi Porumbacu, Diminețile simple, și în special partea numită Case fără trecut, reflectă noile caracteristici ale locuirii în dimensiunea lor trăită, pe vremea când se construiau masiv aceste cartiere muncitorești.

Dar să vedem ce ne spune comentariul curatorial care însoțește tabloul semnat de M.H.Maxy, din expoziția Tovarășele.

„Încercând un revival al spiritului modernist-avangardist, pânza Triplu portret al unei zidărițe, 1960, redă în primplan figura întreagă a unei femei zidar, în trei ipostaze: cea definitorie prin titlu, de muncitoare, cea de sportivă, aluzie la timpul liber pe care partidul îl garanta în noua lume oamenilor muncii și cea de studentă, cu referire la facilitățile de instruire oferite femeilor, la egalitate cu bărbații.
În fundal, Maxy documentează, probabil de la fereastra atelierului său amenajat în spațiile Muzeului de Artă al RPR, construcția ansamblului Sălii Palatului (1950-1960). Acesta era format din Sala de congrese și anfilada de blocuri de locuințe din faţa ei, menite a crea un ansamblu unitar şi izolat de ambianța eterogenă a zonei, expresie a noii viziuni modernist socialiste.
În spatele tematicii angajate, putem presupune că se ascundea şi o disimulată nostalgie a tinereții, mai ales în relație cu spațiul din strada Câmpineanu nr. 17, unde a locuit pentru o vreme și care a adăpostit Academia de Arte Decorative şi magazinul de profil pe care le gestiona. Imobilul s-a aflat în zona demolată pentru edificarea noului ansamblu, reprezentat în planul îndepărtat al compoziției.”

Dincolo de conservatoarea formulare „femeie zidar” (și să urmăriți totuși cât de des folosesc conservatoarele acest construct: „femeie artist”, „femeie scriitor” etc.), observați cum existența timpului liber pentru muncitori, în loc să fie marcată drept ceea ce este, adică un câștig extraordinar pentru muncitorx, e asociată aici cu caracterul malefic al „partidului”. Te gândești, e imposibil să nu te gândești, că e ceva foarte dubios cu oferta asta de timp liber! Urmărea „partidul” ceva cu atâta timp liber, la fel cum trebuie să fi urmărit și cu facilitățile de instruire pe care le oferise femeilor „la egalitate cu bărbații”.

Prin urmare, aceste câștiguri extraordinare – timpul liber, oportunitățile de culturalizare și educație, locurile de muncă, locuirea în orașe care cuprindeau toate aceste oportunități – sunt din nou prezentate într-o lumină proastă. Ba chiar, prin ce mai urmează în text, sunt șterse aproape complet. Pentru că, în continuare, în loc să fie vorba despre ce a însemnat realmente construcția de locuințe accesibile pentru toată lumea în socialism, aflăm că ansamblul Sălii Palatului, cu tot cu blocurile de locuințe, era în primul rând o expresie a noii viziuni modernist socialiste. Iar în spatele tematicii angajate, ca de obicei, se ascunde altceva. Comentariul anticomunist demască: e vorba despre nostalgia lui Maxy după tinerețea lui și imobilul demolat de comuniști.

Pentru că subiectul lucrării este urbanizarea și viața muncitoarxlor în oraș, era imposibil să nu apară în discursul anticomunist cuvântul „demolare”.

Consider că este cu adevărat îngrozitor că într-o lume capitalistă în care locuințele noastre au fost transformate în marfă extraordinar de inaccesibilă, anticomunismul pune accentul, de câte ori are ocazia, nu pe istoria socialistă a locuirii, care a asigurat locuințe ieftine și locuire decentă pentru toată lumea, ci pe nostalgia după ce a fost demolat. Așa cum ați observat probabil, filmele, cărțile, comentariile anticomuniste (adică cele mai de succes și mai populare, mai legitimate de autoritățile intelectuale) sunt pline până la saturație de această nostalgie. O mostră recentă, deosebit de indigestă, de discurs despre „trauma demolării” se găsește în filmul Anul Nou care n-a fost (pe care nu vi-l recomand!). Ca să nu mai zic că aproape în orice carte anticomunistă bunica cuiva a fost evacuată de comuniști într-un apartament prea înghesuit.

Cred că orice persoană care are un pic de empatie și bun simț și care nu a trăit cu capul în nisip până acum poate observa cum comuniștii evacuau oamenii ÎN apartamente noi. În momentul de față, capitalul privat în cârdășie cu administrația statului capitalist evacuează forțat oamenii săraci în stradă. Zeci de mii de evacuări au avut loc în România postsocialistă, din casele naționalizate și retrocedate, în capitalism, unor moștenitori reali sau pretinși ai burgheziei expropriate de socialiști. O mare parte din aceste zeci de mii de evacuări s-a făcut fără nicio relocare sau cu relocări temporare și improprii, într-o lume cu piață imobiliară imposibil de scumpă! Cât de lipsiți de cunoaștere, empatie, suflet, inimă și creier să fie toți acești intelectuali anticomuniști iresponsabili care atunci când vorbesc despre locuire în socialism se grăbesc să pună accentul pe demolări, iar nu pe rezolvarea chestiunii locuirii pentru clasa muncitoare?

Dar să ne oprim puțin și asupra meselor cu fotografii din expoziție. Câteva dintre aceste fotografii sunt foarte frumoase, chiar dacă par retușate cu AI și nu există explicații pentru fiecare în parte. Sunt imagini cu copii în bănci, în săli de clasă. Cu lume care participă la conferințe. Cu mese de comitet local. Cu manifestații.

Mi s-a părut în mod special emoționantă fotografia cu această femeie care votează:

Dreptul de vot universal la noi l-au obținut femeile pentru prima oară începând cu legislația din 1946. În niciun caz odată cu Constituția din 1938, așa cum încearcă să afirme textul din catalogul expoziției, unde, la pagina 15, se spune așa: „Constituția din 1938 este cea care a conferit femeilor dreptul universal de vot, în formulă obligatorie, cu condiția respectării legilor electorale subsecvente”.

Deci nu! În 1938 trebuia să fii educată și să ai anumite ocupații specifice ca să poți vota, deci nici vorbă de vot universal pentru femei. De altfel, și textul remarcă în continuare aceste lucruri. Dar atunci de ce să facă o astfel de afirmație greșită inițială? Vot universal înseamnă, tocmai, vot pentru toată lumea, indiferent de venit, de statut, de ocupație, de educație. De ce vrea textul să ne inducă în eroare și nu spune răspicat că abia legislația socialistă a făcut posibilă pe deplin viața politică a femeilor, dar nu numai prin vot, ci și prin implicarea efectivă în activitatea politică. Din nou, acesta a fost un câștig enorm în drumul către emanciparea femeilor, despre care însă anticomuniștii ne asigură, de câte ori pot, că era doar ceva formal, că de fapt femeile nu erau suficient reprezentate în prima perioadă a socialismului în politica la nivel înalt. Iar în a doua perioadă, când au început să crească cifrele reprezentării, ne spun că asta se datora dorinței nomenclaturiștilor de a-și aduce soțiile alături de ei la putere.

De fapt, sute de mii de femei au intrat în politică, în special la nivel local și regional, în primele decade de socialism. E un mare câștig și aici și avem nevoie să-l privim exact drept ceea ce este și să criticăm dur tot ce se întâmplă azi, când în politica burgheză din secolul XXI, puținele politiciene care activează la nivel înalt nu reprezintă deloc, dar absolut deloc interesele femeilor din clasa muncitoare, ci pledează pentru și mai multă austeritate, pentru și mai multă înarmare. Ele fac deci o politică reacționară, care le pune într-o poziție antagonică politic cu noi, feministele socialiste. Prea puțin contează că există politiciene-femei (sic!) dacă politica lor e conservatoare- sau neoliberal-fascistă! Deci ori cu ele acolo, ori fără ele, capitalismul își vede de treabă.

Într-o altă fotografie apare o sală de clasă unde fetele învață matematică de la o profesoară.

Imaginea asta mi-a amintit cum, la greva femeilor islandeze din 1975, una dintre revendicări privea accesul femeilor la educație tehnică. M-am gândit cum în vreme ce femeile din Estul socialist se emancipaseră în privința asta de multă vreme, accesând toate meseriile și profesiile posibile, inclusiv cele tehnice, masculinizate, femeile din vestul înapoiat capitalist aveau nevoie de greve ca să acceseze meseriile de avocat, inginer, pilot etc. E amuzant și cum, în catalogul expoziției, în partea de jos a fotografiei scrie, ca nu cumva să uităm: Fotografie din arhiva Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Acum n-o să neg: matematica nu mi-a plăcut nici mie!

Într-o altă fotografie vedem o comisie unde, printre mai mulți bărbați se află și două femei. Una dintre ele poartă batic înnodat sub bărbie (exact așa cum purta și bunica mea în unele poze din tinerețe). Imaginea asta mi-a amintit de un pasaj dintr-o carte despre colectivizare: un bărbat, într-un interviu, se plângea, furios, că în satul lui șefa de colectivă agricolă era o femeie romă, care o avea drept model politic pe Ana Pauker. Dați-mi voie să-mi amintesc încă o dată acest pasaj cu bucurie pentru toate femeile de la sate care au ajuns pe atunci să ia parte la administrarea populară a colectivelor.

Mi se întâmplă de multe ori ca, atunci când povestesc în acest fel despre educație, locuire, implicarea politică a femeilor în primele decade ale socialismului real, unii oameni, condiționați de discursul hegemonic anticomunist de prin școli și din toate nivelurile culturii publice, să reacționeze astfel: dar critica nu o faci? Pentru că totuși…. Adăugați tot ce știm după „totuși”. Dar vă rog să adăugați tot, tot ce știm, ca să vedem cam cât de lung iese textul (violența colectivizării, rezistența țăranilor, faptul că produsele erau direcționate în mare parte către urban, iar țăranii nu aveau autonomie în gestiune etc.).

Răspunsul meu este: nu fac critica, nu acum și nu aici. Cunoaștem destul critica. Știm, vrând-nevrând, care au fost aspectele criticabile. Știm că nu așa trebuia făcută colectivizarea – chiar dacă urbanizarea cerea o organizare rapidă. Știm că trebuia mult mai multă muncă de lămurire, trebuiau colective model, și oamenii să ajungă singuri la concluzia că e proprietatea colectivă e avantajoasă (așa cum au ajuns în prezent când în România sunt peste 3000 de cooperative agricole).

Dar sarcina mea imediată și urgentă, ca feministă socialistă, nu este să repet critica socialismului cu care ne-au împuiat capul anticomuniștii (nici măcar în varianta corectată, acolo unde era direct mincinoasă). Pentru că dacă punem în acest moment accentul în primul rând și definitiv pe critica socialismului, ajungem să-l respingem ca variantă de viitor. „Este imposibil”, ne spun ei, „trecutul ne-a demonstrat că socialismul este o gândire politică greșită, malefică”. Prin urmare, așa suntem convinse să respingem din reflex orice nevoie de schimbare a regimului de proprietate dinspre cea privată înspre cea colectivă, deci orice fel de organizare înspre abolirea capitalismului.

Sarcina noastră ca socialiste și feministe este să scoatem în evidență exact ceea ce a fost reprimat, uitat în mod intenționat, și care era în interesul clasei muncitoare, al femeilor din clasa muncitoare. Statul capitalist neoliberal nu a uitat din greșeală sau din neglijență, ci a avut interesul să uite și să reprime toate acele elemente din trecut care i-ar putea face pe muncitorx de astăzi să se simtă îndreptățiți să ceară: folosirea resurselor înspre binele tuturor, acces la educație, sănătate, locuire, timp liber, demnitate prin muncă, muncă cu sens și drepturi civile depline pentru toxte!

Mă mai opresc asupra unei lucrări din expoziția Tovarășele și apoi mă îndrept spre ieșire.

Una dintre preferatele mele, dintre cele pe care le-am analizat când lucram la cercetarea pe care am menționat-o la început este Sudorița (semnată de T. Kraus). Și este chiar o lucrare impresionantă și emoționantă. Transmite atâta putere, siguranță și demnitate, încât îți dă imediat energie. Am stat pe băncuță, în fața ei, mai mult timp și am privit-o. Mi-am imaginat cum va fi fost să vii cu colegele, muncitoare pe șantier, să zicem, la expoziția de pictură (pentru că se practicau astfel de vizite cu colectivul destul de mult în perioada anilor 1950-60) și să privești această lucrare. Să o privești și pe ea, și nu doar tablouri cu doamne aranjate, așezate la masa din grădină, sorbind ceaiul din ceșcuțe, nu doar cu doamne tolănite pe canapele, ca în arta burgheză a epocilor anterioare, și nici măcar doar cu muncitoare îmbrăcate în ținute de oraș (ca aceea a studentei din tabloul semnat de Maxy). Cum va fi fost ca pe lângă toate astea, să o vezi și pe sudoriță în cizme, salopetă, cu mănuși și masca în mână.

Mi-am amintit cum bărbații (și nu doar bărbații!) conservatori anticomuniști din perioada postcomunistă au blamat la unison „masculinizarea” pe care, au decretat ei, a impus-o comunismul asupra femeilor. „Comunismul” (adică socialismul real) a „defeminizat” femeile, au strigat ei. Era, în viziunea lor conservatoare, un sacrilegiu, o anomalie, ceva „nefiresc”.

De fapt, din perspectivă socialistă și feministă, apariția unor ipostaze masculinizate ale muncitoarelor în registrul vizibilului, al artelor vizuale, al filmelor, al mass-media și al spațiului public, era ceva absolut de așteptat și de dorit pentru emanciparea femeilor în socialism. Și provenea din transformarea radicală, de la rădăcină, a organizării politice, sociale și economice care a dezechilibrat și a început să destructureze sistemul de gen. Una dintre consecințele acestor transformări, pe lângă cea principală, de contribuție la emanciparea și eliberarea femeilor, a fost faptul că în regimul reprezentării au putut să pătrundă imagini cu femei muncitoare care întrerup și deranjează dorința, respectiv privirea hetero-patriarhală a bărbaților conservatori.

Adică aceste imagini cu femei muncitoare, de felul Sudoriței, mai ales când sunt ridicate la rang de artă în realismul socialist îi deranjează tare de tot pe bărbații cishet care simt că imaginile astea, realmente și foarte serios, nu sunt destinate satisfacerii lor, așa cum se întâmpla cu majoritatea imensă a reprezentărilor femeilor din arta burgheză occidentală.

Și nu, imaginile cu femei din arta realist socialistă nu au fost produse ca „să ascundă realitatea”. Nu sunt nici idealizări, nici reprezentări utopice. Și nu sunt în niciun caz croite doar pe calapodul unor cerințe impuse de „partid” (care sigur că avea o linie ideologică clară, așa cum are în general, orice organizare politică).

Ele sunt în primul rând imagini care fac vizibil și susțin caracterul emancipator al transformărilor materiale, și apoi legislative și discursive, din socialismul primelor decenii. Mai exact, funcția principală a reprezentărilor muncii femeilor în arta realist socialistă a primei părți a socialismului real a fost aceea de a ajuta la trecerea în regimul vizibilului a imaginii unor corpuri care nu avuseseră, până atunci, o existență politică recunoscută pe deplin și reprezentată cu adevărat.

Niciodată până atunci nu existase atâta public care să admire imagini cu femei muncitoare la lucru. Și nu existaseră atâtea imagini legitimate în mod oficial și instituțional drept Artă care să arate nu numai puterea femeilor muncitoare, puterea lor colectivă și individuală, ci și demnitatea și speranța lor.

Nu existaseră până atunci în muzee și galerii din toate orașele și instituțiile din țară, atâtea imagini artistice unde corpurile muncitoarelor și muncitorilor să ocupe, în ipostaze de putere și demnitate, spațiul central. Și asta pentru că, niciodată până atunci, interesele lor – îndeplinirea nevoilor de bază, demnitatea și satisfacția în muncă, bucuria vieții de zi cu zi etc. - nu stătuseră în prim planul orizontului politic al organizării sociale.

Realismul socialist, când reprezintă muncitoare, scoate la lumină acest moment al recentrării.

(Iosif Iser, Agitatoarea, 1952)

Uitându-mă peste umăr, în timp ce ieșim din expoziția Tovarășele, mă gândesc că la rândul nostru, ca feministe și socialiste, ar trebui să putem observa și afirma funcția reală a acestor imagini, în ciuda discursului anticomunist dominant. În ciuda tuturor cortinelor de fier pe care anticomunismul încearcă să le arunce în fața lucrărilor despre care am vorbit aici (și a celorlalte, despre care nu am vorbit), atunci când le include într-o expoziție, într-o instituție publică.

Și mă gândesc că, dintr-o perspectivă feministă și socialistă e neapărat nevoie să înțelegem trecutul socialist în dimensiunile lui emancipatoare, așa cum, în prezent, trebuie să găsim punctele în care putem repara măcar parțial fragmentarea extremă provocată de capitalism.

Și că e nevoie să facem toate aceste lucruri nu pentru a câștiga dispute teoretice sau respect din partea vreunor autorități, și în niciun caz nu pentru a merge împotriva curentului doar de dragul de a ne împotrivi.

Ci pur și simplu pentru că altfel nu ne putem revendica dreptul la viitor.

(TW: urmează o reflecție despre critica esteticii corporale în media diverse, dacă vă deranjează asemenea intervenții sau ați avut sau aveți tulburare alimentară sau pur și simplu nu vă plac discuțiile de genul ăsta, nu citiți. Îmi dau seama că sunt subiecte foarte sensibile, dar chiar și așa cred că e mai bine să nu ne fie teamă să le abordăm și să ne gândim la ele.)

Trebuie să recunosc că eu nu înțeleg până la capăt shiftul masiv din feminismul vestic. Oricum ar fi fost, până acum câțiva ani, înainte de genocid și războaie, de austeritate și înarmarea până în dinți, liberalele vestice aveau totuși discurs critic la tulburările alimentare și creau, chiar și ele, legăturile necesare pentru înțelegerea fenomenului dintr-un punct de vedere ceva mai sistemic. Acum ce naiba se întâmplă? Am văzut ieri la DW ceva reportaj în care răspunsul public la look-ul Arianei Grande era echivalat cu răspunsul public la corpul considerat chipurile „prea gras” al altor staruri. Relativizarea era totală, iar reportajul sugera: nu judecați! Doamne păzește să judecăm, că poate elaborăm niște idei mai profunde despre „coincidența” dintre austeritate, război și moda corpurilor mult slăbite față de anii anteriori.

Adevărul e că relativizarea și nivelarea diferențelor sunt două dintre cele mai puternice arme ale propagandei capitaliste (care pretinde doar că hrănește diferența); minciuna că „ar fi același lucru”. În propaganda capitalistă dură, fascismul și comunismul sunt același lucru (și sunt de fapt ambele comunism). Critica corpului feminizat slab și critica corpului feminizat gras vin din același loc al „judecății corpului altora”. Masculinitatea și feminitatea sunt la fel - nu e nicio ierarhie între ele, trebuie doar să te conectezi cum trebuie la energia lor, (femeile biologice trebuie să se conecteze mai mult la feminitate, bărbații biologici mai mult la masculinitate.) Etc.

Când de fapt, evident, fascismul e antonimul comunismului. Când de fapt corpul slab și corpul gras nu au deloc același statut în societatea vestică, unde, în directă corelație cu industria modei și arta vizuală capitalistă a ultimilor 100+ de ani, corpul slab este venerat și mărfuit, iar corpul feminizat gras este considerat repulsiv și asociat, în multe instanțe, cu apartenența la o categorie istoric rasializată. De masculinitate și feminitate ce să mai zic.. e o ierarhie dură între ele, care provine în lumea noastră din felul cum a divizat și a ierarhizat capitalismul spațiile, structurând astfel într-un mod specific și ierarhizat și sistemul de gen. Patriarhatul capitalist înseamnă că nu, masculinitatea și feminitatea nu există într-un neant egalitar, ci sunt produse într-o relație ierarhică.

Relativizările și nivelările pe care le-am menționat la început sunt atât de greșite încât pare de necrezut că atâta lume le acceptă!

Mă rog, reportajul era la DW, adică Germania, ce așteptări poți avea. Dar mă gândeam că poate totuși, câteva feministe vestice oneste s-or găsi... nu?

Și tot ieri am văzut un reel cu cineva care luase la rând comentariile la o poză cu Nicole Kidman. Mai multe femei comentaseră la poză că actrița e prea slabă și că rochia ei e nepotrivită cu vârsta. Femeia care făcea reelul se ducea la fotografiile de profil ale comentatoarelor și râdea de ele că sunt bătrâne și grase. În comentariile reelului era consens general: judecătoarele erau „hags”. Ce ne facem cu aceste boomerițe care „judecă corpurile altora”. „Nicole ești o regină” etc.

Nimeni, dar ni-meni nu remarcase până la ora aia, când deja comentaseră sute de oameni, faptul că acele persoane care spuneau că rochia e nepotrivită cu vârsta, că actrița e prea slabă etc. erau femei cam de aceeași vârstă cu Kidman și în mod evident de zece mii de ori mai sărace decât Kidman! Femei care nu aveau bani nici de peruci sofisticate, nici de ozempic sau operații estetice, nici de rochii nepotrivite cu vârsta lor. Nimeni nu remarca diferența de clasă, și toată lumea era de acord, într-un consens nivelator care sincer pe mine m-a uimit, că femeile alea sunt niște babe invidioase, care nu țin pasul cu moda.

Deci ce pot să mai zic, e grav nevoie de un socialism feminist care să reducă aceste diferențe de clasă care ne împart (mai ales după vârsta de mijloc), în funcție de avere, în frumoase și urâte, femei bine și babe, zâne și zgripțuroaice. E nevoie de socialism feminist unde să aibă toată lumea acces la bunăstare și prin urmare să poată toată lumea să arate exact cum dorește, cum simte nevoia sau cum se nimerește, fără ca diferențele de look în societate să fie create de bogăție sau sărăcie - ci să ajungă să existe pur și simplu ca elemente ale unicității fiecărxia, de care să ne bucurăm. Și desigur, ca să ajungem să ne bucurăm de diversitate, chiar și în socialismul viitorului va fi nevoie de educație susținută și continuă în sensul ăsta. Îmi amintesc acum și de critica recentă a esteților din clasa de mijloc la unghiile și lookul acelei fete de 14 ani care tocmai dăduse capacitatea și care visa să-și facă salon de cosmetică; pentru acești „esteți” de clasă de mijloc din capitalism trebuie gândite programele socialiste de educație pentru înțelegerea diversității, ca să nu ne trezim cu ei că pregătesc contrarevoluția, nostalgici după marele gust burghez de altădată.

E nevoie de socialism feminist care să anuleze această prăpastie uriașă de statut care le face pe bogate și pe aspirante să fie solidare între ele, în fața comentariilor unor oameni care, în primul rând, pur și simplu nu au bani, și da, poate nu au nici disponibilitatea de a se împăca cu ideea că ele, pentru că nu au, sunt percepute nasol în societate, de la vârsta de mijloc încolo. Spre deosebire de actrițele de la Holiwood centimilionare care își păstrează aspectul tânăr.

(*Imaginea e din timpul Campaniei Națională de Alfabetizare din Cuba)

Scriu aici pentru că simt nevoia să răspund la intensificările câtorva tendințe reacționare din mediul nostru literar, care începuseră să se formeze de mult și care au avut acum, de curând, ocazia să se cristalizeze.

Odată cu preluarea în mainstreamul literar de la noi a cuvântului „feminism” (după o perioadă lungă în care fusese respins în mod vehement) și a încercării diverselor personaje active și foarte active din mainstream să îl umple cu sensuri care să le servească interesele de clasă, au început să fie numite „feministe” tot felul de texte care numai feministe nu sunt. Am scris și eu, și noi toate din zona socialistă despre acest fenomen și presupun că vom scrie în continuare, în încercarea de a contracara valul reacționar care, iată, se ridică.

Să susții din locul în care mă aflu, argumentul că textele numite feministe în mainstream nu sunt feministe de fapt, nu e totuși deloc un lucru simplu. Iar o analiză marxistă, așa cum mi-aș dori să construiesc, a dinamicilor recente din câmpul literar presupune înțelegerea acestora în profunzime, în contextul schimbărilor politice și economice mai ample cu care ne confruntăm în ultimii ani. Ăsta e totuși un articol de opinie pe substack, nu atinge toate profunzimile, dar încearcă o schiță critică.

Întâi: ce este de fapt acest feminism la care mă refer când spun că textele respective nu sunt „feministe”?

Pe scurt, feminismul la care mă refer susține că nimeni nu e liberx până nu suntem toxte liberx.

Pe lung: mă refer, bineînțeles, la feminismul socialist care înțelege sistemul de gen ca pe ceva forjat în interiorul unui mod de producție foarte specific și al unui sistem politic, economic și social specific.

Capitalismul este echivalent cu acumularea capitalului în regim privat, fără limite, prin deposaderea celor mulți. Prin jefuirea și extragerea resurselor. Prin exploatarea muncii lucrătorilor, de către deținătorii capitalului. Capitalismul a produs, printre altele, o separare drastică între spațiul muncii domestice (așa-zis neproductive) și spațiul muncii salariate (productive). Prin istoria lui, care se prezintă și într-o ruptură, dar și într-o continuitate cu modurile anterioare de producție, precum și prin nevoile sale specifice de dezvoltare din anumite momente, capitalismul a făcut ca munca domestică și spațiul domestic să cadă aproape exclusiv în responsabilitatea persoanelor numite femei. Când a avut nevoie să elibereze o forță de muncă mai ieftină, capitalismul a încurajat femeile să intre pe piața muncii productive, ușurându-le doar într-o măsură munca domestică (prin dezvoltarea sistemului public de învățământ gratuit, de exemplu), și punând deci asupra lor o dublă povară: povara de a munci salariat, dublată de povara de a munci neplătit pentru îngrijirea celor dragi. Această dublă povară, ascunsă de capitalism prin romantizarea iubirii heterosexuale și prin naturalizarea genului (femeia e făcută să…, bărbatul e făcut să…), nu poate fi eliminată cu totul decât prin tranziția la o societate fără clase (comunism). Până acolo însă, ea poate fi dizolvată puțin câte puțin, prin trecerea la și dezvoltarea unui socialism feminist, care să colectivizeze cât mai mult din munca domestică. Și care să contribuie concomitent și la transformarea ideilor patriarhale, rasiste, queerfobe etc. ale oamenilor, moștenite și din capitalism, și din etapele istorice anterioare.

Feminismul socialist luptă deci pentru transformarea radicală a societății, pentru trecerea la proprietate colectivă, precum și pentru transformarea concomitentă a ideilor oamenilor prin propagandă și educație feministe, queer, antirasiste, care să ajute la dizolvarea ideilor nocive care, timp de secole, au susținut procesele violente de marginalizare și persecuție a unor întregi categorii de oameni. Organizarea luptelor se întâmplă chiar acum și va continua și în sistemele socialiste ale viitorului. Acum ne organizăm feminist socialist în lupta de clasă, precum și în propaganda (inclusiv artistică) și educația pe care le facem. În socialismul viitorului, va trebui să continuăm cu toate activitățile, pentru că transformarea socială cere organizare și conștiință politică colectivă continue.

(Poză din timpul campaniei de alfabetizare din Cuba revoluționară, 1961.)

Nu cred că există definiții simple, sau scurtături prin care să se poată înțelege rapid ce vrea să spună feminismul socialist și de ce susține că eliberarea tuturor nu poate surveni decât în condițiile transformării radicale a modului de producție.

Dar ce mai pot marca apăsat aici este o parte importantă din diferența dintre feminismul socialist, anticapitalist, orientat către eliberarea tuturor, și feminismul liberal, adică procapitalist, orientat către reformarea capitalismului astfel încât părți înstărite ale anumitor categorii identitare (femei etc.) să o ducă mai bine în capitalism.

Încă ceva foarte important de spus: feminismul socialist militează pentru pace, pentru soluționarea pașnică și diplomatică a conflictelor, precum și pentru dreptul la apărare în luptele de eliberare de sub jugurile coloniale imperialiste ale unor popoare care nu prea beneficiază de susținerea reală a niciunei puteri. De exemplu, poporul palestinian. Feminismul liberal este în schimb războinic, susține necesitatea structurilor imperialiste de dominație armată, precum și drenarea fondurilor sociale pentru alimentarea industriei militare, sub pretextul „apărării”, acolo unde conflictele s-ar putea rezolva pe termen scurt prin diplomație, iar pe termen lung, prin revoluție socială.

Încă o diferență importantă: feminismul socialist pune în centrul preocupărilor și acțiunilor sale interesele claselor muncitoare, deposedate, rasializate, vulnerabilizate istoric. Feminismul liberal, dimpotrivă: pune în centru interesele individuale ale unor femei care o duc bine sau o pot duce bine (prin reforme) în societatea capitalistă.

Feminismul din literatura mainstream de la noi și contextul în care a apărut

În ce mă privește, am învățat despre feminism în cercurile activiste ale Bucureștiului, unde feminismul avea, deja de multă vreme, o tendință pronunțat anticapitalistă, cu elemente anarhiste, socialiste și intersecționale. Era un feminism atent la identitatea de gen, dar care încerca întotdeauna să înțeleagă cum este produs genul în cadrul proceselor violente de marginalizare, vulnerabilizare, sărăcire ale femexlor, ale femexlor rasializate, non-hetero sau provenind din spații istoric defavorizate.

Curentul feminist literar anticapitalist, pornit odată cu (menționez acum doar o parte a spațiilor, mai multe am menționat aici) revista Cutra, editura Hecate și platforma Literatură și feminism, a provenit și el din cercuri în care oamenii activau de mai mulți ani în mișcarea queer-feministă, antirasistă și de locuire. Cercuri în care se tipărea deja, din 2013, Gazeta de Artă Politică (cu o puternică tendință de recuperare, complet contrahegemonică, a trecutului socialist), cercuri în care se tipăreau fanzine și se organizau evenimente și acțiuni de solidaritate, în care se făcea rezistență organizată la evacuările violente forțate care au loc de atâta timp în București, în care se discuta intens despre „cum reprezentăm?” ș.a.m.d. Este o întreagă istorie aici și am încredere că se vor găsi istorice oneste (și marxiste) ale literaturii care o vor reconstitui cum se cuvine.

(Poză din timpul campaniei de alfabetizare din Cuba revoluționară, 1961.)

Toate acestea se întâmplau pe un fond politic general diferit de cel de astăzi. Deceniul al doilea al secolului XXI a fost marcat de unele dintre cele mai intense și ample mișcări sociale de la noi (protestele Roșia Montana, protestele Colectiv, și toate mișcările din perioada 2012-2016), ridicate în siajul crizei economice globale din 2008, și al austerității care i-a urmat în politicile românești.

Acele vremuri nu seamănă însă nicidecum cu ce se întâmplă în deceniul al treilea, care a debutat cu pandemia, a continuat cu invazia Ucrainei și războiul proxy, cu genocidul înfăptuit de Israel și SUA asupra palestinienilor, cu atacurile imperialiste asupra țărilor din Asia de Vest și din America Latină, și cu politicile conjugate de austeritate și militarizare, precum și cu discursurile oficiale aferente, războinice și fascistoide, care să susțină aceste abominațiuni.

Și dacă deceniul al doilea fusese puternic marcat la noi de tulburări care aveau mai degrabă de-a face cu transformări interne, deceniul al treilea a venit cu transformări violente la nivel macro, iar acest lucru a marcat și mișcările sociale, precum și discursul aferent din interiorul țării. Reînarmarea Europei înseamnă și pentru noi o politică aspră de militarizare rapidă impusă de UE și NATO, și reflectată în politicile interne ale guvernului fascistoid Bolojan, care au combinat măsuri absurde de austeritate cu măsuri grotești de direcționare a banilor către înarmare (cel mai grotesc mi se pare felul cum a semnat Bolojan actul prin care dădea undă verde împrumutului SAFE, de 16,6 miliarde de euro, cu câteva ore înainte de a deveni interimar, îndatorându-ne pe toți pe următorii 40 de ani, pentru scopul foarte util nouă, tuturor, al înarmării).

Discursul oficial care a susținut transformările menționate a fost cel al întețirii anticomunismului atât la nivel internațional: de exemplu, momentul când șefa diplomației europene s-a prefăcut că nu știe istorie, susținând că nu armata sovietică a eliberat Europa de nazism; cât și la nivel național: în parlamentul României au luat cuvântul parlamentari pro-europeni care le mulțumeau bunicilor lor care ne-au scăpat de ruși – adică, au luptat de partea naziștilor în război. Sau: Nicușor Dan, președintele, a decorat un veteran din ADRM, care a făcut parte dintr-un batalion implicat în masacrul de la Odesa, și a mai și susținut în mod deschis și public, chiar dacă tremurând și cu transpirații, mișcarea anticomunistă legionară din munții Făgăraș. (Dincolo de discurs, există și un praxis economic al anticomunismului, vechi de treizeci și șase de ani, vă invit să ascultați despre el aici.)

În ultimii patru ani, teama că vom fi invadați și noi de ruși, așa cum au fost invadați ucrainenii a fost propagată prin toate mijloacele media și culturale posibile. Putin a fost transformat în personificarea supremă a pericolului și demonului rus care se tot întoarce în istorie ca să ne asuprească pe noi, românii și basarabenii (prin urmare, curentul unionist a devenit acceptabil, aducând din nou împreună facțiunile certate ale dreptei neoliberale (USR) cu dreapta naționalistă (AUR)). Nicușor Dan, chiar dacă a oferit până acum în cariera lui politică toate dovezile posibile că este un ultraconservator cu simpatii legionare, a fost totuși votat de mulți tineri care au crezut că este antifascist. Și așa mai departe.

Odată cu și prin aceste dinamici, și mișcările sociale s-au transformat în acest al treilea deceniul al secolului XXI. Ca răspuns la austeritatea criminală, sindicatele, în special cele din munca reproductivă socializată – învățământ, sănătate, asistență socială – dar și din multe alte domenii, au construit o rezistență organizată, oricât de criticabilă, care continuă.

Mișcările socialiste, așa mici cum sunt ele (încă) la noi, au încercat, în mai multe rânduri și feluri posibile, să construiască o rezistență antiînarmare și antirăzboi (oricât de simbolică).

Iar mișcarea feministă – căci ea ne interesează cel mai mult în contextul discuției de aici – a suferit un clivaj: s-au despărțit apele, iar zona reformistă, liberală, procapitalistă s-a separat de zona feministă socialistă radical anticapitalistă. Public și clar s-a văzut această separare la marșul împotriva violenței din octombrie 2025, când feministele socialiste, grupate în blocul antiausteritate, au avut un mesaj clar diferit de cel al mainstreamului liberal care a refuzat să definească femicidul și violența împotriva femeilor altfel decât în termeni stricți de gen binar și să-i definească soluțiile altfel decât legislativ și punitiv (și fals educațional, din moment ce nu există de fapt fonduri pentru așa ceva în austeritate).

În mișcarea feministă a ultimilor ani, reformistele, care au și cel mai mare acces la fonduri, și intrare liberă la puterea neoliberală, au apăsat pedala reformelor legislative (așa cum spune direcția liberală că trebuie să facem ca să schimbăm lucrurile în societate – să schimbăm legislația) și nu au construit nimic în direcția solidarizării cu clasele muncitoare împotriva guvernării neoliberale, din moment ce personajele de la putere erau aliații lor.

În ultimii ani, feministele liberale s-au concentrat cu tot mai multă încăpățânare pe importanța relațiilor individuale, pe importanța vizibilității mesajelor lor pentru schimbarea mentalităților (de exemplu, cele de centrul Filia au apărut la o ediție a emisiunii Chefi la cuțite), au făcut campanii în colaborare cu mari branduri de fashion, renunțând complet la vreo tentativă de critică sistemică în privința asta.

Un astfel de feminism liberal, care rămâne în limitele definiției binare a genului, îi este foarte util în acest moment politic, puterii. Este un feminism care nu vrea să pună în centru interesele claselor muncitoare, adică să critice sistemul capitalist în dimensiunea lui sistemică și să urmărească organizarea noastră pentru transformarea lui de la rădăcină. Este un feminism care vrea doar schimbarea (reforma) legilor și a mentalităților, nu a bazei materiale. Deci feminismul liberal este un feminism care refuză critica politicilor capitaliste neoliberale războinice, refuză critica austerității și a militarizării, precum și concentrarea pe viețile persoanelor din categorii deposedate, vulnerabilizate și exploatate. Susținând că datoria sa e să vorbească despre „femei”, fără să vrea să analizeze categoria „femei” despre care vorbește, feminismul liberal universalizează subiectivitatea femeii urbane, nerasializate, straight, educate, într-un cuvânt, privilegiate. Adică presupune că „noi, femeile” avem toate aceleași probleme, de exemplu, faptul că nu suntem lăsate să avansăm în carieră de către colegii noștri bărbați care ne explică lucruri și se poartă cu superioritate. Sau faptul că nu ne este recunoscută valoarea profesională pentru că suntem femei. Sau că nu suntem reprezentate suficient în consiliile de conducere și în politică. Sau că nu putem îmbina suficient de eficient cariera cu maternitatea, și cu exigența socială a maternității așa cum arată ea pentru clasa de mijloc albă și educată etc.

Feminismul liberal are, bineînțeles, și o latură caritabilă foarte dezvoltată, în care „femeile” „se ajută între ele”, fără să precizeze cine sunt ele și cine sunt cele pe care le ajută, ce înseamnă ajutorul respectiv. De fapt, „ajutorul” e ceva care vine pe filieră ierarhică, liberalele le privesc cu ochi caritabili pe cele dezavantajate, (de fapt profund afectate de capitalism), încercând să aducă ceva reforme favorabile și pentru ele. Când e vorba de ale lor, nu prea-l numesc ajutor, ci îi spun „solidaritate”. De fapt, ar fi nevoie de solidaritate transclasă și conștientă politic, unde cele înstărite să pună în mod conștient pe primul loc interesele celor din clasele muncitoare.

Numai că niciodată acest feminism liberal nu vorbește despre o transformare radicală, de la rădăcină, a sistemului capitalist, despre dezastrul și moartea aduse de războaiele imperialiste și de alianțele militare imperialiste, despre nevoia de a fi solidare și de a pune pe primul loc nu trăirea „femeii” (citiți: trăirea bogatei albe care vrea să se simtă bine), ci trăirea femeii care se află prinsă într-o situație de sărăcie extremă sau de marginalizare violentă sau de exploatare a muncii, din care îi este imposibil, în condițiile de azi, să iasă de una singură.

Oricum, în situație de panică și de criză capitalistă recurentă preocupările caritabile dispar complet din raza vizuală a feminismului liberal. Atunci ajunge să nu mai conteze decât faptul că „femeile” (adică ele, feministele liberale) sunt speriate în fața pericolului și că trebuie să ne convingă pe noi, toate celelalte, să fim pro-austeritate, pro-război, pro-capitalism pentru că ALTFEL DE LUME NU ESTE POSIBILĂ.

Puterea și legitimitatea date de poziția lor socială, de faptul că feminismul liberal este, de fapt, parte dintr-o ideologie amplă, liberală, care susține acest sistem capitalist, face ca afirmațiile feministelor liberale să aibă mereu greutate mai mare și să dea impresia unei analize mai „pragmatice”.

Literatura s-a deschis și ea, recent, exact către acest tip de feminism. Dacă acum nici opt ani, cuvântul „feminism” în sine le dădea fiori reci de repulsie multora din zona literară, astăzi nu mai este cazul. Feminismul a devenit nu doar acceptabil, ci dezirabil, atunci când este expresia literară a unui feminism liberal precum cel pe care l-am descris mai sus.

Adică, de exemplu, unul care să expună chestiunea violenței de gen în așa fel încât această expunere să susțină urgența unor reforme legislative și cam atât. Sau unul care să vorbească despre războiul din Ucraina astfel încât să susțină ideea că trebuie neapărat să trimitem cât mai mulți bani din buget la militarizare, pentru că altfel vine Putin cu armata și intră în țară pe la Focșani. Sau unul care să susțină suficient consumismul încât să nu creeze nevoia unei critici sistemice a industriilor capitaliste, de exemplu industria fash-on. Sau un „feminism” care să reproducă în mod romantic privirea orientalizantă, plăcută conservatorilor de la noi, asupra Asiei de Vest. Sau un „feminism” care să exalte subiectivitatea „femeii” (vezi mai sus ce am zis că reprezintă „femeia” pentru feminismul liberal), care dorește să se elibereze prin plăcere și dorință, punându-se la adăpost, cu multă grijă de sine, față de cunoașterea despre viețile și suferințele oamenilor din categorii exploatate și din spații distruse de război.

Am citit în literatura „feministă” din ultimii ani despre piscine, brunch-uri, excursii în „Orient”, mâncăruri fine, băuturi fine, branduri scumpe. Și da, pe alocuri am întâlnit și imagini grotești sau distorsionate ale oamenilor din zone jefuite ale lumii sau din alte categorii sociale decât cele în care se plasau autoarele sau în care doreau să se plaseze. Imagini provenite din tendința caritabilă specifică feminismului liberal, precum și din ignoranța autoarelor care nu par că și-au pus nicidecum problema reprezentării altora.

Chiar dacă înclinațiile unora dintre aceste autoare s-ar putea dezvolta într-o practică literară feministă anticapitalistă, acest lucru nu se întâmplă, și scrierile lor nu reușesc decât să întărească discursul hegemonic care susține acest sistem abominabil în care trăim.

Desigur, nu toată lumea care scrie ar trebui să-și propună să intervină feminist și anticapitalist în literatură. E absurd să vrem așa ceva, bineînțeles că majoritatea celor care scriu vor să fie acceptați, apreciați, vânduți, să le crească statutul etc. Iar acest lucru bineînțeles că nu se poate întâmpla dacă se apucă să intervină contrahegemonic în surpastructura capitalistă! Majoritatea celor care scriu în capitalism va scrie într-un fel care susține direct sau cel puțin nu amenință capitalismul.

Cine definește feminismul în literatura mainstream?

Dar nu aceasta este problema principală pentru noi, scriitoarele feministe și socialiste. Problema principală este că autoarele din mainstream care acum își spun direct și cu mândrie „feministe” și uneori chiar „de stânga”, definesc, vrând-nevrând, sensul acestor cuvinte.

Și au puterea să îl definească pentru că ele, aceste autoare liberale, neoliberale și/sau conservatoare, sunt legitime. Ele sunt publicate de edituri mari, legitimate prin asocierea cu editurile acelea, prin turneele sau evenimentele organizate de editurile respective, prin personajele care vin să le susțină la lansări sau în articole „critice”, prin emisiunile de la canalele naționale unde sunt chemate să-și povestească opera etc. Dar și prin popularitatea lor pe media sociale unde perpetuează estetica, temele, cărțile, ideile, deci ideologia dominantă capitalistă.

Le-am auzit în mai multe rânduri pe aceste autoare spunând că feminismul este de mai multe feluri – feminism din cel care luptă, și feminism din cel care nu luptă; feminism mai tezist, și feminism mai feminin etc. Impresia pe care ele vor s-o creeze, așa cum fac liberalele întotdeauna, este că între elementele lumii capitaliste în care trăim nu există relații ierarhice de putere. Că suntem deja toate egale. Oameni suntem. Adică feministele liberale susțin că: și eu, și feminista liberală publicată la Humanitas sau la Litera și apreciată pentru ce a publicat avem aceeași putere în lumea asta. Avem cu toții „dreptul formal” de a ne exprima, deci gata, e egalitate. Depinde doar de noi de-aici încolo, cât sânge de antreprenoare avem. Evident că este o manipulare enormă. Feminista liberală conservatoare publicată la Humanitas sau la Litera are de zeci de ori mai multă „putere” decât mine de a defini public feminismul și, în general, termenii în care vorbim despre scris.

Nu e vorba de vizibilitate aici, care de multe ori, așa cum am mai zis, poate să nu se traducă în niciun fel de putere. Dar e vorba despre vizibilitate reală combinată cu elemente de reproducere a discursului hegemonic: cineva publicat la Humanitas sau la Litera care susține că n-o interesează aspectul politic al scrisului său sau al alteia, dar că în același timp scrisul său sau al alteia este feminist pentru că așa a zis ea și gata, ei bine, cineva care spune asemenea lucruri în gura mare fără nicio grijă, chiar are putere. Și va contribui probabil semnificativ la depolitizarea sensului scrisului feminist în ochii multor tinerx și ne va întoarce în deceniile trecute când „feminist” însemna „să scrii despre femei” (fără întrebările esențiale: „care femei?”, „cum să scrii?”, „ce este și cum se devine o femeie?” etc).

Acea autoare, când spune că „există și feminism care luptă”, dar și unul care este feminism pentru că așa a zis ea, punct, anihilează imediat posibilitățile acelui feminism „care luptă” de a fi cunoscut. Lumea deja a ales poziționarea autoarei liberale, îndreptățirea, puterea pe care ea o exhibă. Și a ales, ca atare, și definiția, oricât de absurdă, pe care ea o dă feminismului.

Nu ajungem niciodată într-un spațiu public, dominat de scriitoare liberale, neoliberale și/sau conservatoare, să discutăm serios ce înseamnă de fapt intervenția radicală a unui scris feminist anticapitalist, socialist, în lumea în care trăim astăzi. Cum arată cărțile care fac acest tip de intervenție și cum arată cele care nu fac acest tip de intervenție în câmpul discursiv.

(Poză din timpul campaniei de alfabetizare din Cuba revoluționară, 1961.)

Nu ajungem niciodată să discutăm despre cum dimensiunea reprezentării este esențială în orice carte care se pretinde feministă. Întrebările: cine vorbește și din ce loc social? Cine se postulează drept subiect universal, ocultând astfel subiectul despre care ar trebui să vorbim? Ce fel de expresie a dat discursului, cum este încadrată ea în istoria literaturii și cu ce poziționare socială o putem asocia? Ce fel de tendințe trezește, încurajează în cititorx, ce fel de curiozități, ce fel de empatie și pentru cine? Dacă învățăm din cărțile feministe să empatizăm profund cu persoane care au vieți ușoare, merg în excursii, își permit orice, sfidând orice posibilă provocare etc., dar în același timp sunt și pline de probleme, ca orice om, care este efectul politic al acestor cărți, de fapt? Dacă citim „despre femei”, dar femeile din textele respective reproduc patriarhat, clasism, rasism și toate nenorocirile discursului hegemonic, ce fel de câștig reprezintă o asemenea intervenție?

Dacă sunt lăudate, din solidaritate “feministă,” pentru „curajul” lor, autoare care scriu despre viața lor ușoară, dar și plină de probleme personale, ca a oricărui om. Și în același timp, ca un contrapunct, ca un „așa nu” (așa nu vrem, așa nu ne interesează, așa e prea mult), sunt bagatelizate și disprețuite autoare care în scrisul lor construiesc voci colective ale celor deposedați – care este câștigul și pentru cine? Ce fel de intervenție feministă este aceasta? Cui îi folosește cel mai mult? Pe cine lasă să se exprime liber și pe cine vrea să reprime?

Pentru mine, feminismul liberal nu este feminism cu adevărat (de-asta i-am și pus acestui articol titlul pe care i l-am pus). Dar sigur că în prezent literatura feministă de la noi este definită la nivel de discurs public, de către cele care sunt în poziția de putere care le permite să o definească. Adică de feministele liberale și/sau conservatoare, procapitaliste publicate la marile edituri, care au acces la presă, la canalele media, la instituții diverse. Ele definesc, în mod concret, sensurile feminismului în mainstream. Iar pentru ele, doar feminismul liberal este adevărat, pragmatic, realist, neutopic, „pentru toată lumea” (lor), în timp ce noi, anticapitalistele, suntem o anomalie, un fel de reziduu, plante exotice; existăm, dar nu prea contează.

Iar în acest moment istoric, e cât se poate de adevărat că și condițiile economice, sociale și politice le sunt prielnice lor, liberalelor, care practică un „feminism” iubitor de reprezentanți ai puterii politice de dreapta, ai bisericii ortodoxe, iubitor de monarhie, de capitalism imperialist, de individualism și cu vedere exclusivă la interesul propriu, chiar și când fac cu ochiul către „alții”.

În acest moment istoric, autoarele care vorbesc cu patos despre Zelenski, despre Ucraina, despre „feminismul” lor antirus (promilitar) și anticomunist (fascist), autoarele monarhiste, autoarele ortodoxe, autoarele cu posibilități materiale care le permit vieți frumoase și exhibarea acestor vieți, autoarele care vorbesc despre „feminitate” (dar se referă doar la feminitatea albă, de clasă de mijloc și foarte straight și curățică estetic), despre fashon și plăcerile vieții în general, despre norocul lor că au soți care le ajută la „munca domestică”, despre norocul lor de toate felurile, aceste autoare definesc în acest moment istoric sensurile feminismului în literatura mainstream.

Ce putem face?

Sarcina noastră, a scriitoarelor feministe socialiste, este să observăm toate aceste dinamici și să le analizăm în cadrul mai larg al transformărilor sociale. De asemenea, este de datoria noastră să criticăm. Chiar dacă o rețea socială precum instagram a întețit tendința oricum intrinsecă a capitalismului de a reprima orice critică din partea socialistă. Și chiar dacă suntem în permanență aduse în discuțiile de la centrul mediului literar, în moduri complet alienate de scopurile muncii noastre.

Cred că trebuie, de asemenea, să ne dezvoltăm spațiile de acțiune: să continuăm să ne implicăm în organizarea politică; să combinăm după posibilități munca de organizare politică cu munca literară și artistică; să fim deschise și orientate puternic înspre toate felurile de cunoaștere situată și angajată; să ne solidarizăm cu clasele muncitoare, în special cele rasializate, și să ne aliniem intereselor lor; să ne dezvoltăm practicile literare și editoriale, precum și practicile de intervenție cu tendință revoluționară în literatură.

Doar prin energia pe care o punem în toate astea și prin capacitatea noastră de a munci împreună în adversitate, cred că vom reuși să dăm o continuitate inconturnabilă tendinței autentic feministe, adică anticapitaliste, socialiste, din literatura locală.

Tinere la fereastra unui tren, în timpul campaniei de alfabetizare din Cuba.

Se știe: cel mai ușor e să obții vizibilitate și angajament când rostogolești ideile cu care majoritatea e deja de acord. Adică ideile înfipte într-un teren al cunoașterii fundamentate pe poziția de clasă principală a publicului căruia i te adresezi. Pe insta, de exemplu, ne adresăm publicului de clasă mijlocie - aspirantă și/sau înstărită. Adică oameni între 20+ și 40+ de ani, cu studii superioare, cu joburi în domenii cognitive, artistice, intelectuale etc.

Chiar dacă este uneori caracterizat de contradicția dintre tendințele progresiste și conservatoare (vezi, de exemplu, statisticile despre raportarea tinerilor la avort sau la rolurile de gen), în rândurile acestui public există relativ mare consens, de pildă, că violența de gen e un fenomen foarte grav care poate fi și trebuie combătut prin mijloace legislative, în primul rând. Lumea e de acord că schimbarea legii și a “mentalității” prin educație reprezintă soluția (vezi reacția masivă pozitivă la soluția asta oferită de ONG-urile și politicile feministe mainstream). O viziune liberală, deci, care asigură popularitatea oricărei feministe care o reproduce în mod creativ.

Publicul nostru de clasă mijlocie de pe insta gândește deci în mare parte liberal și e circumspect față de înțelegerea socialistă a fenomenului violenței de gen.

Viziunea socialistă arată că violența de gen poate fi combătută în mod real doar prin schimbarea organizării sociale mai largi, în tandem cu schimbări legislative și educaționale (deci nu că acestea din urmă n-ar fi esențiale, ci că ele nu sunt eficiente în lipsa schimbărilor radicale). Arată deci că e nevoie de un mod radical diferit de organizare a producției, proprietății și politicii, care să aducă bunăstare și prosperitate pentru toți, apoi de legi mai bune și programe sociale și educaționale care să susțină schimbările pozitive ale relațiilor dintre oameni.

Deseori, clasa de mijloc de pe insta nu respinge frontal această viziune socialistă, dar găsește tot felul de motive pentru care să nu se angajeze în acțiuni și gândire către transformarea radicală a sistemului economico-politic. Motivele: nu e pragmatic, nu e realist, nu avem energie, vrem schimbarea acum, nu peste o sută de ani, pentru că noi suntem cei mai importanți și centrali etc.

Și chiar dacă, din experiență activistă, s-a constatat că acțiunile de schimbare legislativă în lipsa unor schimbări sistemice pur și simplu nu funcționează (vezi, în acest sens, concluziile din activismul pentru dreptul la locuire prezentate de Eniko Vincze în cartea sa, Epistemologii militante), motivele respective tot se mențin. Și preferințele rămân pentru angajamentul prioritar față de schimbarea legislativă (reformistă), nu schimbarea sistemică (revoluționară).

Clasa de mijloc de la noi rămâne, deci, anticomunistă, individualistă, axată pe reformă, nu pe vreun orizont revoluționar, reticentă la și defensivă față de analiza propriei poziții de clasă etc. Rămâne deci ancorată momentan în interesul său de a nu-și pierde privilegiile, existente sau visate, în eventualitatea vreunei schimbări radicale înspre socialism. Iată de ce nici părerile feministe socialiste nu „ajung” deocamdată la un mare număr de oameni în rețelele sociale dominate de această clasa de mijloc. (Iar dacă ajung, publicul nu se angajează în susținerea lor).

În același timp, individualismul și confortul propriu sunt valori de bază în rândurile acestei clase: dacă le provoci (prin mobilizare sau prin mesaje care descentrează consumul sau confortul sau plăcerile și dorințele lor personale, în general), nu vei obține angajamentul, nici măcar mimat. Dimpotrivă, oamenii devin defensivi și resping mesajele care vin împotriva acestor valori.

La fel, nici dacă deranjezi fantasma aspirațională de apartenență la clasele mijlocii vest europene, cu tot cu stil de viață. Sau dacă deranjezi procesele de autoexotizare și autoindulgență (grija de sine tradusă în consumerism, izolare, centrare pe dorințe individuale și independență, toate duse la extrem și perpetuate ca eliberatoare).

Pe scurt, feminismul socialist, militant, anticapitalist, antiimperialist nu prea are cum să fie mai popular pe rețelele sociale de tipul instagram în acest moment, printre altele pentru că asta ar presupune, pe lângă mai multe resurse de toate felurile, o schimbare substanțială a mesajului său, ca să se potrivească cu așteptările și sensibilitățile clasei de mijloc dominante.

Ori miza e tocmai ca acest mesaj să rămână (chiar și așa, la un nivel al suprastructurii unde pare că strigăm la lună): neîmblânzit, militant, axat pe binele colectiv, deci pe transformare radicală, pe antiausteritate și împotriva politicilor “reformiste” de dreapta, deci inacceptabil în mediile cu doamne care zic lucruri ponderate și “de bun-simț”.

Deci mai bine să fim noi, socialistele, nașpa și nepopulare, vrăjitoare rele și cum ni s-o mai spune, decât să ne subțiem discursul și astfel să ne întoarcem în urmă cu 10-15 ani când găseai în spațiul public de la noi fix zero luare de poziție asumat feministă socialistă și marxistă.

Sunt mult mai multe aspecte ale acestei discuții pe care nu le-am luat în calcul aici (de exemplu, specificul considerat hibrid al feminismului socialist sau legătura dintre mișcările sociale și termenii pe care îi folosim în medii diverse), dar ce voi repeta în continuare de multe, multe ori, inclusiv ca absolventă de facultate de comunicare :D, e că obsesia pentru vizibilitate și popularitate trebuie gândită și analizată mai bine, de fiecare dintre noi, cex care acționăm (și) la nivelul discursului.

Nu ideile schimbă lumea din temelii, ci oamenii mulți și diferiți care trăiesc exploatarea și asuprirea și acționează din nevoia pentru vieți bune, organizându-se până la urmă în sensul acestei schimbări.

Ideile au însă un rol important, în toate momentele acestei mișcări, și trebuie să pricepem mai bine cum se propagă ele în prezent, ce putere au, cum sunt folosite în mobilizare, cum se încearcă manipularea sau anihilarea lor.

Despre poză: revista Femeia muncitoare apărea în interbelic într-un tiraj de doar câteva mii de exemplare. Ajungea deci la relativ puțină lume, dar era citită în cercuri sindicale, muncitorești și ideile radicale de acolo au fost probabil importante pentru istoria feminismului socialist de la noi. Să nu minimizăm nici trecutul, nici prezentul, nici viitorul nostru posibil, zic.

Am citit zilele trecute un comentariu de facebook al unei critice literare care se recomandă și drept susținătoare a literaturii scrise de femei (feministă liberală). În comentariu, aceasta spunea (citez aproximativ) că își asumă faptul că e subiectivă, dar că ei nu-i place poezia scrisă de o anume poetă feministă locală. Îi place în schimb cum scrie altcineva, care scrie bine. După părerea comentatoarei, poeta feministă are un stil prea repetitiv, prea ideologic și prea plin de informații. Iar ea, dacă vrea să citească eseu, citește eseu, nu poezie.

Sunt mai multe lucruri de criticat în aceste afirmații: în primul rând, încercarea de a masca autoritatea pe care o dă poziția de critică literară, prin invocarea caracterului subiectiv al judecății. „Nu-mi place cum scrie x, îmi place cum scrie y”, „z scrie bine/prost” sunt judecăți de valoare care, atunci când ești critică literară, se bazează cu siguranță și pe niște argumente mai obiective formate în urma activității de critică literară. O contribuție onestă la dezvoltarea mediului literar ar fi expunerea pe larg a acelor argumente, ca să poată fi combătute. Și nu ascunderea după afirmații de tipul „sunt subiectivă”.

Apoi, bineînțeles, să faci judecăți de valoare precum: „x scrie mai bine ca y”, adică să pui în concurență directă (și să stabilești tot tu și cine câștigă) două sau trei autoare, când susții literatura scrisă de femei, e problematic. Pentru că devine astfel evident că susținerea nu este pentru toate femeile, ci doar pentru acelea care îndeplinesc anumite criterii și standarde, sau care nu încalcă anumite limite în activitatea lor. Se dezvăluie astfel, încă o dată, falsitatea premisei feminismului liberal: a faptului că acesta ar lupta „pentru toate femeile”. Feminismul liberal nu luptă niciodată pentru toate femeile, ci își alege luptele astfel încât să nu le susțină pe cele care contestă capitalismul de la rădăcină.

Hiper problematic este, desigur, însuși sistemul „oficial” de recunoaștere a meritului din mediul literar de la noi. Sistemul premiilor și recompenselor care stabilește cine este scriitoare/scriitor de valoare și cine își pierde timpul aiurea. În acest sistem rolurile – de jurați/candidați/nominalizați/premianți – se schimbă prin rotație, astfel încât oamenii din mainstream își dau (cu rare excepții) premii și burse între ei. În acest sistem, oamenii din mainstream se numesc unii pe alții în comisii și instituții, nemaiprididind cu laudele pentru meritele colosale intelectuale și artistice ale semenilor lor. Nu ratează nicio ocazie să se felicite și să se lingușească și să-și rămână recunoscători unii altora până la greață, în moduri complet irelevante pentru noi, toți ceilalți. (Din nefericire, la noi tot nu se vorbește mai deloc despre asta. Lumea care se ocupă cu scrisul rămâne paralizată de frica de a nu părea invidioși/invidioase, pierzătoare/pierzători dacă abordează critic și analitic această cu adevărat colosală și reală problemă.)

În al treilea rând, poate cea mai importantă observație de făcut în legătură cu comentariul de la care am pornit, este cea despre refuzul autoritar și categoric al hibridizării genurilor. M-am întâlnit cu această respingere și în receptarea romanului meu, Întoarcerea. Despre acesta, tinere cititoare, unele aspirante la statutul de critice, au spus că deși lor li se pare scris pentru un public tânăr, romanul conține prea multă / prea inaccesibilă teorie. Și că această teorie nu a fost integrată suficient de abil, cu suficientă artă în text; că este în exces, vizibilă, distrage – deci „strică”. Murdărește, nu? În comentariile lor, teoria pare un element străin, nelalocul lui, care scade calitatea prozei.

Vă întreb: de ce este amestecul genurilor așa de periculos pentru mediul literar de la noi? De ce există teama aceasta de „impuritate”? Și de ce ea se activează doar în anumite contexte și care sunt acele contexte? Observați că dacă apar în lucrările unor scriitoare din alte spații, ajunse în preajma noastră prin traduceri vândute de marile edituri, hibridizările sunt acceptate. Mainstreamul absoarbe cu mare aviditate lucrările scriitoarelor feministe mai celebre, dar și mai puțin celebre, de stânga, care amestecă observația sociologică cu literatura; lucrările scriitoarelor care își asumă un angajament politic socialist, pentru clasa muncitoare, dincolo de autoindulgență; lucrările scriitorilor antirasiști, queer, socialiști care scriu la intersecția dintre ficțiune, teorie, eseu politic. Pe toți aceștia literatura noastră îi primește cu brațele deschise, cu lăcomie chiar, atâta timp cât ele/ei vin din alte spații culturale și politice.

De ce noi, scriitoarele feministe angajate vocal la stânga socialistă, suntem atât de violent și autoritar respinse și împinse către margine? De ce se întâmplă acest lucru, dacă și noi, la fel ca scriitorii și scriitoarele cu același angajament, din alte spații, căutăm expresiile literare potrivite, din mijlocul mișcărilor sociale și politice locale, și al cercetărilor în care suntem implicate. De ce există consens în mainstream, la centrul culturii dominante românești, că aceste căutări ale noastre, că munca noastră prolifică, substanțială, angajată, că eforturile noastre nu au nicio valoare? De ce nu se poartă discuții serioase, dincolo de meme machiste de dreapta despre poezia decolonială și dincolo de alte expedieri disprețuitoare, despre munca noastră de construcție a acestor expresii, cu tot ce implică ea (și bune, și rele)?

Câtă nevoie ar fi de discuții serioase despre această muncă ce implică efortul recentrării subiectului discursului; încercarea de a găsi „locul” cel mai potrivit din care să fie produs discursul; dar și utilizarea conștientă a unor elemente precum repetiția, informația, teoria politică - locală, în special; precum și reflecții asupra rolurilor pe care toate acestea le joacă în munca noastră etc.

De ce hibridizarea poeziei cu eseul politic și sociologia, a prozei cu poezia politică și teoria, a autobiografiei cu eseul istoric etc. atunci când le facem noi, în loc să fie discutate pe bune, sperie în acest fel mediul literar românesc?

Impresia mea e că, în continuare, „impuritatea” tendințelor noastre politice, adică ceea ce desparte asumat textele noastre de liberalismul naturalizat, este elementul-problemă. Literatura împuternicită, resemnificată ca instrument nu doar al plăcerii, ci al cunoașterii și organizării, este receptată drept „impură”. Iar „impuritatea” aceasta percepută le amintește multora de la centru de trecutul local socialist pe care mecanismele suprastructurii capitaliste hegemonice ne obligă să-l privim ca pe ceva murdar, respingător în ansamblul său. Trecutul nostru socialist, în special în atât de conservatoarea (și iubitoarea de capitalism) literatură română mainstream, e ceva de care nu trebuie să ne atingem sau să ne amintim în niciun fel pozitiv. Și, prin urmare, niciun fel de recuperare, pe nicio cale, a tehnicilor, poziționărilor, abordărilor literare care amintesc de acest trecut nu trebuie validată de mediul liberal, de Centru.

Hibridizarea genurilor este acea abordare care poziționează literatura într-un cadru politic centrat pe interesul clasei muncitoare. Sau poezia într-un cadru politic de stânga, cu subiect colectiv pe care ajungem să-l cunoaștem. Sau proza într-un cadru teoretic vizibil și prezentat ca atare, nu mascat în mod manipulator. Această hibridizare face ca literatura să capete un potențial politic contrahegemonic, prin transgresarea a tot ce a fost „normalizat” în cultura conservatoare, dominantă, anticomunistă de la noi. Și să fie astfel judecată drept o literatură „impură”, amestecată, insuficient adaptată la mediul instituționalizat al literaturii. Și, prin urmare, să fie respinsă de acesta în mod autoritar și împinsă cu o putere de cele mai multe ori mascată, în categoria indezirabilului.

Am avut impresia că ne-am teleportat cu toții înapoi în anul domnului 2011! S-a discutat despre cartea Gabrielei Adameșteanu, Meserii nerecomandate femeilor, (despre care am scris și eu puțin când am inclus-o în lista cărților din 2025 pe care nu le recomand), iar cu acest prilej s-au spus și lucruri despre feminism. Mi-au auzit urechile sintagma „feministe teziste” (adică „activiste”, s-a adăugat repede). Și, în general, am avut nefericirea să urmăresc cum se contorsionează toată lumea din acest platou să spele odată feminismul de „tribună” și de „luptă” - pentru că, știți, avem mai multe feluri de feminism, (sau așa am înțeles eu din ce se spunea acolo): unele care luptă și altele care nu luptă.... Acum, desigur, știu prea bine că toate astea nu sunt ceva nou și nemaivăzut, ci sunt trendul ultimilor ani. Un trend care mă șochează însă de fiecare dată când apare public, la radio, la TV, în cărți, în mainstreamul de la noi.

După ce timp de ani de zile „feminism” a fost echivalentul unei înjurături, în prezent termenul a fost absorbit de cultura de la centru și de consum, care prin vizibilitatea și puterea de numire de care beneficiază, încearcă să-i impună definiția. Miza principală este exact asta: de a spăla termenul „feminism” de murdăria „luptei”, a asumării politice la stânga, a părții lui care amenință însăși baza capitalistă a lumii în care trăim. De a-l aduce într-un punct în care să poată fi tranzacționat fără probleme, vândut, cumpărat, și în care să poată fi folosit și pentru nivelarea pe criterii de gen a mediilor profesionale culturale: adică să aibă și femeile din suprastructura capitalistă aceeași putere și același acces la resurse ca bărbații.

S-au confruntat deci în această emisiune, din nou, ca prin 2011, perspectiva conservatoare cu perspectiva liberală. Perspectiva conservatoare zicea: nu contează dacă o carte e scrisă de o femeie sau de un bărbat, contează numai valoarea ei literară! Perspectiva liberală răspundea: ba contează, pentru că o femeie ne dezvăluie viața așa cum e trăită dintr-o postură asuprită de patriarhat. Prin urmare, orice text scris de cineva care se identifică și a trăit ca femeie ne sporește cunoașterea despre femei, în general, și deci este feminist. Ne ajută să ne eliberăm, noi, femeile. Sunt feluri și feluri de feminism, continua perspectiva liberală. Avem feminismul tezist, adică activist, care se manifestă de la tribună. Dar avem și feminismul calm care doar dezvăluie condițiile de viață ale femeilor - de exemplu, doamna Adameșteanu.

Și uite așa, în 2026, încă rămânem în mod exasperant prizonierele acestor clișee liberale, unde „feminism” înseamnă esențializare a genului. Suntem toate femei și, cum zicea recent o autoare printr-un comentariu de pe facebook, „burgheze, neburgheze, toate folosim tampax”. Adică „dincolo de orice”, femei suntem dacă avem ciclu și bani să ne cumpărăm tampoane. Celelalte, care n-au bani de tampoane, și/sau care dintr-un motiv sau altul nu au ciclu, nu pot să se constituie, pe baza experienței trăite, în categoria „femei”. Cam asta face feminismul liberal care esențializează genul: exclude masiv și îngustează cunoașterea, creând premisele pentru eliberarea exclusivă a femeilor din categoria înstărită sau aspirantă la înstărire, cu oportunități, heterosexuale, nerasializate.

Ei bine, eu sunt convinsă că noi, feministele socialiste, trebuie să repetăm până li se face rău: dimensiunea de gen nu e suficientă pentru constituirea unei direcții feministe! Dacă ținem cont doar de perspectiva genului (binar, în plus!), rămâne ocultată partea esențială a procesului prin care se produc și se perpetuează nu doar exploatarea, ci și asuprirea.

Nu e suficient ca literatura să fie „scrisă de femei” ca să fie „feministă”!

E nevoie să ne asumăm conștient un demers al cunoașterii complex, care să întrebe: care sunt circumstanțele sociale ale persoanei care scrie? Este sau a fost ea nevoită să își vândă forța de muncă pentru a supraviețui? A avut, prin poziționarea ei socială sau prin cadrul social mai larg în care și-a început activitatea (ca doamna Adameșteanu în socialism) oportunități, relații, șanse de dezvoltare profesională? Provine ea din niște circumstanțe în care a fost rasializată, în care munca și activitatea ei au fost rasializate? Cum a trăit în propriul corp și în relație cu ceilalți - de iubire, de prietenie - și în raport cu toate cele de mai sus?

Abia astfel de întrebări, dacă sunt luate în calcul când încercăm să scriem literatură și să înțelegem/să discutăm despre literatură, pot crea terenul pentru constituirea unei direcții feministe. Și, atenție, nu e vorba aici decât despre teren! La feminism încă nu am ajuns doar prin aceste întrebări. La feminism ajungem, după părerea mea, doar când începem să și acționăm pe baza unei cunoașteri care se extinde tot timpul dincolo de experiența, traumele și problemele noastre personale, către ce înseamnă diferența, în special - când suntem într-o poziție relativ bună social - ce înseamnă diferența „în jos”, adică pe linia ierarhiilor create de lumea capitalistă în care trăim. Adică atunci când începem să fim teziste activiste, cum ar veni. La persoanele aflate în cele mai asuprite și exploatate poziționări sociale, cunoașterea e mult mai extinsă și se leagă de luptă în mod direct, urgent. De la ele și din modul în care practică ele feminismul avem și noi, celelalte, cel mai mult de învățat, atât în ce privește cunoașterea, cât și în privința acțiunii.

Feminismul este luptă. El poate porni de la o luptă personală, sau chiar de la un conflict interior. Dar nu devine feminism pe bune decât când se transformă într-o luptă colectivă pentru eliberarea tuturor de sub jugul exploatării capitaliste și de sub povara unor relații sociale ierarhizante și asupritoare, patriarhale și rasiste, create, perpetuate, întărite de către și în avantajul acestui mod de producție capitalist.

După părerea mea, toate opiniile astea ale trendului recent, că avem feminism de multe feluri, că el poate fi și cozy, și blând, și confortabil, și axat pe plăcerea personală și pe dorința personală (o dorință „întâmplător” ușor de împlinit prin mijloacele materiale de care dispunem, heterosexuală, nerasializată), că feminismul poate fi „calm”, poate fi doar o formă de a vorbi despre cum trăim noi pe lume dintr-o poziție privilegiată, toate aceste opinii nu servesc decât la înăbușirea tentativelor de construire amplă a unor lupte solidare, puternice, răsunătoare și, în cele din urmă, victorioase.

Ei vor în continuare să ne rușineze că strigăm la proteste, în piață. Să ne rușineze dacă suntem solidare cu grevele și acțiunile sindicale, cu femeile care muncesc în condiții grele, cu femeile care strigă și plâng pentru că viața lor e aproape imposibilă. Pe aceste femei ei le consideră nerespectabile din start pentru că strigă, țipă și plâng, nu știu bune maniere, nu sunt bine îmbrăcate sau pentru că își spun femei fără să fi avut vreodată ciclu și/sau bani de tampoane tampax. Și vor să ne rușinăm toate dacă spunem că exact ăsta este feminismul, și că nu poate fi altceva; că nu poate fi decât o luptă nerespectabilă, dusă în afara „frumuseții”, respectabilității și bunelor maniere ale elitelor. O luptă anticapitalistă, strigăt și forță colectivă împotriva războaielor, a genocidului, a austerității și sărăciei.

Feminismul este o luptă, și este o luptă foarte grea, urâtă chiar, greu de dus pentru că implică lipsa recunoașterii, a recompensării sociale și profesionale, pierderea materială uneori și, deseori, a speranței. Și e o luptă care poate porni și pornește de obicei de la propria asuprire, indiferent de poziția socială în care te afli, de la conștientizarea ei, de la lupta efectivă împotriva ei și de la încercarea, pentru cele din clasele mai privilegiate care nu au fost deposedate de educație, de a o înțelege prin mijloace literare, de cercetare etc. Numai că feminismul nu poate rămâne la nivelul luptei personale, mai ales când ți-e mai degrabă bine, exceptând inegalitatea pe care o resimți în raport cu bărbații de aceeași condiție ca tine. În cazul ăsta, feminismul nu poate rămâne la cadrul îngust al „personalului”, și nici la cadrul îngust al genului binar. Când rămâne acolo, feminismul este reacționar. Este ceea ce feministele socialiste din trecut numeau „feminism burghez”.

Eu una sunt convinsă că și în literatură - în poeme, proză, eseuri, în discuțiile publice pe care le purtăm - e nevoie să spargem cu furie cadrele prestabilite, și ale conservatorismului, și ale feminismului liberal. E nevoie să strigăm, tezist, de la tribună, împotriva unei orânduiri care ne asuprește și ne exploatează, pe unele mult mai mult decât pe altele. E nevoie de curaj și de forță: să ne doară fix la bască de tentativele de rușinare pe care le primim. Nu e respectabil feminismul, nu e calm, blând (așa cum pot fi strategiile de vindecare și rezistență, care în sine, însă, nu sunt suficiente în condițiile în care noi ducem un război împotriva unei lumi care vrea să ne anihileze!). Feminismul este căutare de extindere permanentă a cunoașterii, a acțiunii și a solidarității cu cex mai vulnerabile. Feminismul este luptă, să nu lăsăm pe nimeni vreodată să ne convingă că n-ar fi.

Ia tot mai prezentă, în tot mai multe medii sociale (și muncitorești, și de clase de mijloc, dar și de bogați-bogați) este, din punctul meu de vedere, un semn că acest naționalism a crescut mult în ultimul deceniu, iar explicația principală e de găsit în efectele crizelor tot mai profunde ale capitalismului și în adâncirea inegalităților economice și sociale pe care au provocat-o. Milioanele de muncitori migranți din România s-au confruntat până la refuz cu exploatarea și rasismul din mediile de muncă vestice.

Și fac o paranteză aici pentru o scurtă istorie personală, sigur nereprezentativă, dar poate semnificativă: în 2005, acum mai bine de 20 de ani, am lucrat pentru câteva luni într-un oraș din Italia. Eram o tânără avidă de citit, mă visam scriitoare și din cauza asta nu dădeam mare randament la lucru (cam citeam romane în timpul programului). Șefa biroului unde lucram, care mă pusese practic să introduc cartea de telefoane în baza de date a firmei, ceva oribil de plictisitor, m-a concediat într-o zi, luându-mă de braț și dându-mă literalmente afară pe ușă, cu înjurătura:

- Altceva nu știți decât să veniți aici să ne luați joburile, (înjurătură) de (înjurătură rasistă)!

Pe baza șocului pe care l-am avut atunci am început să înțeleg, mai târziu, cum poate crește, pornind de la astfel de experiențe personale, nevoia unora de apartenență la o identitate națională plină de „puritate” și „curățenie”, adică una cu mare potențial fascist. Am închis paranteza.

Cauzele materiale directe: nevoia de a munci în medii rasiste și exploatatoare, smulgerea din mediile familiare din care au plecat muncitorii migranți, dar și greutatea supraviețuirii acasă a muncitorilor din România, tot mai distruși de măsuri politice făcute să susțină mereu interesul capitalului în detrimentul supraviețuirii lor – toate acestea cred că pot fi puse în legătură directă cu creșterea curentului naționalist purist.

Și nu numai diferitele categoriile de muncitori au reacționat la politicile extractive ale Occidentului – ci și burghezia, mică și mare, care a strâns rândurile când a denunțat, de exemplu, „aproprierea culturală” a portului tradițional din Bihor, care a fost copiat și vândut de case de modă celebre cu sume de până la 30 000 de euro. Burgheziei noastre nu-i convine să piardă: de ce nu ar exploata ea aceste valori naționale și să le vândă cu zeci de mii de euro? De ce ar fi burghezia noastră mai fraieră decât colegii din străinătate? Sentimentul inferiorității le rănește întotdeauna sufletele bogaților de la semiperiferie, neputincioși în fața eficienței mecanismului de acumulare prin deposedare care le aparține bogaților de la centru.

Naționalismul a crescut la noi în ultimii ani dinspre toate zonele spectrului politic: în primul rând de la dreapta naționalistă, care, autointitulată „suveranistă”, dar în fapt mare susținătoare a imperialismului SUA, nu a făcut eforturi să ascundă caracterul fascist al naționalismului pe care îl cultivă, pentru a canaliza manipulator afectele electoratului său.

În al doilea rând, dreapta neoliberală, mai educată prin școli străine, care aspiră la statutul de bogat european, a dezvoltat un naționalism cu pretenții „progresiste”, dar sub pojghița căruia devin instantaneu vizibile elementele conservatoare (heteronormativitatea, sexismul, rasismul).

Ambele tipuri de naționalism dezvoltate dinspre dreapta sunt folosite acum în discursul pro-militarizare (trebuie să ne pregătim „să ne apărăm patria”), chiar dacă dreapta autoidentificată drept „suveranistă” câștigase inițial mult electorat vorbind despre „pace”.

Dar și la stânga, în special în urma ultimilor doi ani de solidarizare cu mișcarea globală pentru eliberarea poporului palestinian, văd că începe să apară ideea naționalismului, cu un scop, evident, complet diferit: pentru crearea unității (afective și active) de care e nevoie în solidarizarea și în lupta antiimperialistă, și în coagularea fronturilor de rezistență locale și din diaspora în fața politicilor austerității și războiului, impuse de puterile imperialiste și adoptate de guvernele din țările periferice și semiperiferice, ca a noastră.

Există, însă, după părerea mea, un obstacol major în fața resemnificării pozitive și emancipatoare, multietnice, pluraliste, dinspre stânga, a naționalismului, în context contemporan. Acest obstacol constă în poziționarea noastră în semiperiferia Europei, în istoria noastră (izvorâtă din această poziționare) și în lipsa asumării oficiale, până acum, a acestei istorii.

Istoria noastră cuprinde 500 de ani de exploatare a muncii romilor în sistem de sclavie, cinci secole încă nerecunoscute adecvat la nivel oficial, adică pentru care statul român nu a plătit niciodată despăgubiri.

Nu putem uita nici că suntem cetățeni ai țării care a săvârșit al doilea cel mai mare holocaust din Europa. Patru sute de mii de oameni, evrei, romi, persoane queer, persoane cu dizabilități, au fost ucise în pogromuri, masacre, deportări, de cel mai „conștiincios” aliat al Germaniei naziste: RomânIA.

(Citiți, vă rog, volumele: Problema românească, coord. Carmen Gheorghe și Oana Dorobanțu, editura Hecate, 2019 și Femeile care invocă ploaia, coord. Carmen Gheorghe și Aldessa Lincan, editura frACTalia, 2025, ca să vă dea o perspectivă ancorată în feminismul rom asupra chestiunii naționaliste românești.)

Naționalismul românesc, fie că îl numim așa, sau „patriotism”, crește și se dezvoltă deci dintr-un rasism care nici în timpul socialismului real nu a fost abordat corespunzător (deși au existat politici de emancipare și elemente de antirasism pe care trebuie să le studiem și din care avem mult de învățat – așa cum se va vedea și din cele ce urmează). Dacă socialismul de la noi ar fi urmat politicile de emancipare implementate în Rusia revoluționară, în deceniul al treilea al secolului XX, (mai multe info aici) care implicau, pe lângă crearea condițiilor materiale, și dezvoltarea unei infrastructuri culturale și educaționale care să susțină dezvoltarea culturii rome, altfel s-ar fi definit și resemnificarea naționalismului antirăzboi și antiimperialist românesc. Ce am văzut însă (fără să fiu expertă și doar umblând prin arhive și căutând reprezentări ale vieții și muncii femeilor rome în prima parte a regimului socialist de la noi) a fost (pe lângă reproducerea necritică a unor stereotipuri) că crearea efectivă a cadrului material pentru emancipare nu a fost însoțită la noi decât de procesul de producție a apartenenței la clasa muncitoare. Acesta este un subiect vast și complex, ceea ce voiam să subliniez aici este însă că, așa cum vedem că s-a întâmplat și în trecut, în lipsa recunoașterii istoriei rasiste pe care o avem și în lipsa unor politici de reparație și educație, deci de producere a unei noi subiectivități într-un cadru socialist, nu putem construi nicicum vreun sentiment național emancipator, asemănător cu cele din Sudul global, în partea noastră de lume.

Acesta e, pe scurt, cadrul ideologic și afectiv în care am putut recepta eu expoziția RomânIA. Reprezentarea identitară a portului popular în artă (21 noiembrie 2025 – 8 februarie 2026), de la MNAR, pe care am vizitat-o zilele trecute. O să vorbesc în continuare doar despre două aspecte ale ei, pentru că altfel chiar s-ar lungi acest text foarte mult: sunt atâtea de spus, încât cred că cineva care ar avea suficientă răbdare și disciplină intelectuală ar putea face o teză de doctorat comentând doar expoziția asta și catalogul aferent.

Titlul, RomânIA, care mi se pare oribil, este perfect reprezentativ pentru cadrul neoliberal, curat, „civilizat” (corporatist și piaristic, adică) pe care această expoziție îl dă narațiunii despre procesul de producție a identității naționale, de-a lungul deceniilor și secolelor. La fel de oribilă și la fel de reprezentativă și bine integrată în cadrul respectiv este și coperta catalogului expozițional, care parcă sărbătorește caracterul extractivist al raportării europei de vest la noi, esticii: în coperta roșie e decupată harta pentru a lăsa să se vadă, dedesubt, detalii de pe reproducerea Bluzei românești a lui Matisse, prezentă pe prima pagină.

Parcă ar vrea să spună că substanța asta vandabilă (ia cu modelele ei ușor de recunoscut), care provenea din istoria acestui spațiu, a fost, iată, absorbită cu succes în alt plan, de mecanismul comercial al artei occidentale. A lucrat super inconștientul aici!

Cât despre expoziție în sine, mă voi rezuma în notele mele la două lucruri:

1. la cum este abordată în expoziție chestiunea rasismului antirom pe care se fundamentează producția identității naționale românești;

și 2. la cum e abordată resemnificarea iei în socialism.

O discuție despre ia românească, dacă vrea să aibă valoare critică, trebuie să pună întotdeauna femeile rome în centru

Ei, și în mod surprinzător, discuția despre femeile rome chiar există în expoziția RomânIA. Nu este tocmai centrală, așa cum, după părerea mea, ar trebui să fie, dar există și influențează major întreg discursul expozițional. Iar asta li se datorează unor specialiști precum sociologul Adrian Nicolae Furtună și cercetătoarea și experta educațională Luiza Medeleanu.

În primul rând că acele cunoscute reprezentări de secol XIX au fost expuse cu titlul adecvat, care înlocuiește termenul rasist inițial.

Termenul rămâne, de exemplu, acolo unde fusese inscripționat direct pe fotografiile de arhivă expuse, dar este eliminat din titlurile tablourilor și din comentariile curatoriale.

În plus, pe lângă reprezentările cu domnițe, doamne, domnitoare, domnișoare din aristocrație și burghezie care, înveșmântate în ii, reprezintă țara și unitatea ei, vedem în sfârșit fotografii cu femei rome în portul național și ni se vorbește direct despre contribuția lor, cât se poate de concretă și esențială, la producția acestei identități. Ele devin astfel nu doar, ca de multe ori în discursurile de acest gen de până acum, o „alta” exotizată sau demonizată, ci parte de bază (ascunsă până în acest moment) a procesului de producție a bluzei reprezentative. Ele contribuie la construirea acestui simbol nu doar prin prezență, prin munca de „model”, prin faptul că poartă iile, că le susțin prin corpul și viața lor. Ci ele sunt și cele care le lucrează, care transmit meșteșugul, care fac munca din care rezultă produsul propriu-zis, material, palpabil.

„Romíí au fost păstrători importanți ai portului tradițional românesc, contribuind la conservarea şi promovarea acestuia. De exemplu, mare parte a femeilor din localitatea Tismana, județul Gorj (localitate în care a avut loc prima atestare a romilor) lucrau la „Cooperativa Arta Casnică”, înființată în 1950. Primele femei angajate au fost de etnie romă, datorită faptului că printre romi exista deja o tradiție în confecţionarea costumelor populare românești. În prezent, cooperativa încă există, dar are un număr mic de angajați. Cu toate acestea, au apărut mai multe companii private (majoritatea aparținând romilor) care produc costume populare româneşti, angajaţii şi specialiştii acestora provenind din rândurile foştilor lucrători ai Cooperativei „Artă Gospodărească”.

Conform declarațiilor persoanelor intervievate, principalele ocupații ale romilor din localitate au fost, de-a lungul timpului, lăutăria și zidăria pentru bărbați, în timp ce pentru femei, cusutul costumelor populare româneşti. (A.N.F/L.Z.)”

Se dezvăluie aici o cunoaștere valoroasă, pe baza căreia oricine poate înțelege imediat (și acum mă gândesc acum și la grupul de adolescenți care vizita expoziția) oricine poate înțelege imediat, deci, de ce naționalismul ca expresie a vreunei purități etnice este o minciună sfruntată și goală, și încă una deosebit de periculoasă, pe care trebuie s-o combatem cu toții, la unison.

Activarea acestui mecanism al înțelegerii și deconstrucției unor ficțiuni fasciste este, cred, unul dintre cele mai bune lucruri pe care poate să le facă o expoziție.

După ce citești explicațiile specialiștilor, există șansa să începi să te întrebi și despre iile doamnelor, domnițelor, domnitoarelor etc. - dar pe astea oare cine le-a țesut? A cui e truda? Cine a muncit, cu migală și răbdare, la altițele altețelor? E posibil să începi să te gândești la muncă, la clasă, la sărăcie și la mecanismele de deposedare și de rasializare.

Ia socialistă

A doua chestiune pe care mi se pare foarte important s-o notez se leagă de felul în care a integrat acest discurs expozițional resemnificarea iei în socialism.

Așa cum ziceam la început, sunt multe lucruri de criticat, după părerea mea, la abordarea socialistă din trecut a naționalismului. Cu toate astea, imaginile incluse în expoziție sunt superbe și transmit lucruri pe care, din nefericire, discursul curatorial anticomunist le contrazice. Poate că sunt și eu absurdă, ar fi cam greu de crezut că într-un spațiu central al culturii oficiale a unui stat capitalist care, timp de trei decenii și jumătate, a investit în și a răspândit prin toate mijloacele cea mai furibundă propagandă anticomunistă, o să apară o interpretare socialistă la trecutul socialist.

Să lăsăm deci absurditățile și să privim imaginile care fac cât o mie de cuvinte.

Tabloul acesta numit În uzină, semnat de Imre Nagy și datat 1955, m-a dus instantaneu cu gândul la performance-ul Commoning. Călătorie în timp în căutarea bunului public, creat de Fundația Desire, pe care l-am văzut în decembrie, la Cluj, și unde este vorba despre istoria, viața și sfârșitul fabricii Armătura. Mi-am amintit că atunci, la discuția dintre participanți care avea loc, la fel ca întregul perfomance, în spațiul fostei fabrici, cineva care fusese muncitor angajat la Armătura ne-a spus să ne uităm la hala aceea mare, goală și întunecată și să ne-o imaginăm plină de mașini, de oameni (și de lumină, m-am gândit): un freamăt continuu.

Acest tablou m-a transpus exact în acea atmosferă, a transformărilor socialiste, pline de viață.

Mă uit și acum la fata cea tânără din tablou, îmbrăcată în bluză albă (port popular, să zicem), și mă gândesc la sutele de mii de femei care s-au angajat în producție în perioada postbelică. Mă gândesc la comitetele de femei din fabrici, care începeau să se implice și să urmărească cum se desfășoară procesele de muncă. Mă gândesc la sentimentul lor de posibilitate și la felul în care această posibilitate reală de a se angaja în industrii le-a schimbat nu doar viața, ci și relațiile cu ceilalți: cu familiile lor și cu bărbații, colegi. Îmi place reprezentarea asta pentru că deși bărbații, mai în vârstă și cunoscători, își dau o importanță nesuferită, atitudinea lor e surprinsă critic. Și toată lumea ia procesul în serios. Cunoașterea se transmite dinspre bărbați spre fată într-un mod susținut, grav și pentru care s-a creat un cadru de posibilitate care iată, poate modifica, în timp, și relațiile de gen. Și știm bine că, dincolo de alte critici întemeiate și neîntemeiate ale vieților femeilor în socialism, un lucru e cert: acesta a asigurat dezvoltarea profesională serioasă a femeilor în toate domeniile, cu precădere în cele considerate încă, și azi, în capitalism, masculine (ingineria, de exemplu).

Ia reprezintă aici locul de unde provine fata. Reprezintă ceva ce aproape că a lăsat în urmă. A venit cu toate lucrurile astea vechi după ea, dar se va schimba. Deci în loc să fie, ca până atunci, semnificantul unui loc (eventual idilic, idealizat) în care fetele și femeile sunt blocate și nevoite să rămână, ia a devenit semnificantul fie al locului din care au plecat, fie al unui loc care se transformă. Ceva din caracterul esențialist și static al portului popular începe să dispară în reprezentările din socialism.

La întâlnirea cu afișul pe care scrie „Biblioteca vă așteaptă!” vă zic sincer că mi s-a pus un nod în gât. În primele decenii de socialism s-au tipărit milioane de cărți și s-au deschis mii de biblioteci în sate și comune. În schimb, în perioada recentă, în era noastră capitalistă și „liberă” marcată de politicile morții, s-au închis într-un ritm alarmant sute de biblioteci din rural. Le pierdem, și odată cu ele pierdem și speranța că putem trăi într-o societate în care în scopul să fie de a alfabetiza pe toată lumea și a oferi acces direct și gratuit la cunoaștere, și nu creșterea profitului privaților.

Imaginile în care filonul naționalist dezvoltat în socialism se construiește clar pe o dimensiune antirasistă și antirăzboi sunt și ele foarte emoționante, precum cea de mai sus. Ia capătă și aici altă semnificație cu totul, aproape că nici n-o observi, iar când o observi aproape că nu te mai deranjează și devine doar un marcator al diferenței, fără același grad de ocultare a ierarhiilor pe care îl avea în trecut.

Desigur, nu vedem în aceste imagini persoane rome, cu portul lor tradițional, și așa cum ziceam, de aici cred că trebuie începută critica modului în care s-a dezvoltat filonul naționalist în socialismul de la noi.

În fine, imaginile, după cum vedeți, sunt extraordinare. Discursul care le însoțește însă este următorul:

„Tradiția vizuală, centrală pentru populaţia de la sate (prin biserica ortodoxă română), a fost exploatată de comunişti chiar din momentul preluării puterii, aceştia transmițând către populaţie ideile partidului, prin intermediul imaginilor şi al cuvintelor (vorbite și scrise). Raportat la precedentele istorice, efortul a fost masiv și extensiv. După numai doi ani, comuniştii şi-au impus simbolurile, emblemele și sărbătorile. Modelul sovietic, experimentat și validat de-a lungul câtorva decenii a fost replicat atât în organizarea (tuturor) instituțiilor noului stat, cât și în acţiunile aparatului de propagandă: au fost folosite afişele politice, sculptura monumentală, cărţile, ziarele și filmul, pentru a deschide un câmp discursiv complet nou despre ordinea socială și puterea politică.

Din această perspectivă, rolul afişului în cadrul reprezentării simbolice a puterii este fascinant. Afişul colectivului DRALCO este un exemplu tipic al teribililor ani 1950, în care iconografia stalinistă era asumată de graficienii români împreună cu stilul realist-socialist. Cele două personaje sunt tipaje menite să redea corect anumite categorii sociale (în cazul de faţă intelectualul-inginer şi ţăranca-colectivistă). Această categorisire îndreptățea artiştii să redea nu o imagine a realității existente, ci a unei promisiuni pentru un moment, nespecificat, din viitor. În acelaşi timp, realismul socialist schimbase în mod fundamental modul de reprezentare vizuală, care prezenta nu doar viitorul, ci viitorul sub pretextul prezentului (cu elementele recognoscibile ale prezentului).”

Cadrul acesta de receptare centrat pe autoritarismul socialismului, pe cum a implementat el ideologia partidului cu o eficiență vicleană, pe cum de fapt nu se întâmpla ce se întâmpla etc.etc. nu știu cum de nu obosește deja pe toată lumea. E ca un paravan imens și gol care ocultează efectiv posibilitățile de înțelegere a tot ce s-a întâmplat, de fapt, în perioada aceea.

Am fost bucuroasă când două doamne care vizitau expoziția odată cu mine (și care să fi avut între 50 și 60 de ani, deci au prins perioada cu austeritatea anilor 1980 pe când erau tinere adulte) s-au oprit în fața lucrărilor din socialism și au zis: dar ce frumoase sunt! Ce frumos le făceau!

Bine că au apreciat estetica și nu au citit textul curatorial de propagandă! m-am gândit.

Ar fi multe, foarte multe de discutat despre toate aceste subiecte, despre expoziție, lucrări, discurs. Eu mă opresc însă aici cu notele și mai fac o singură observație, despre lansarea catalogului, prilej cu care una dintre vorbitoare a discutat despre ie ca mediu prin care femeile și-au transmis, în felul lor, cunoașterea, de-a lungul secolelor. Am simțit imediat dorința ei de a intra cu această afirmație pe teritoriul feminismului, fără a-l numi direct. Am observat destul de des tendințe asemănătoare în ultima vreme: multă lume încearcă să încununeze discursuri conservatoare cu aura plină de energie și prospețime a feminismului.

Cred că trebuie să fim atente în fața acestor încercări de ocupare a semnificațiilor feminismului cu perspective care rămân profund conservatoare: unele în care, așa cum insinua vorbitoarea de la lansare, istoria femeilor e echivalentă cu strategiile de supraviețuire pe care le-au creat, iar gestul „feminist” care ni se sugerează este cel de a idealiza aceste strategii, în loc să ne organizăm ca să depășim paradigma generatoare de prizonierat care le-a generat.

Trebuie să fim atente la tendința asta și s-o combatem activ pentru că feminismul, chiar dacă analizează și sărbătorește modurile de rezistență, în special colective, ale femeilor, în fața exploatării și asupririi, nu este niciodată o practică conservatoare, care edulcorează și tânjește să păstreze neschimbate condițiile acestei rezistențe. (Așa cum fac, de pildă, conservatoarele care imaginează ruralul ca pe un mediu al ierarhiilor firești și duioase, unde modurile de trăire a genului, și toate activitățile aferente sunt înnăscute și de neschimbat.)

Feminismul este o politică a emancipării, a luptei pentru eliberarea tuturor.

E foarte bine să ne gândim cu recunoștință și curiozitate cum au adunat și au transmis femeile cunoașterea în condițiile în care modul de producție și organizarea socioeconomică a vremii lor le punea într-o poziție de clasă care le permitea doar anumite expresii și moduri de a cunoaște.

Dar datoria noastră, a feministelor, este, cred, nu să rămânem blocate în contemplarea și reproducerea strategiilor de rezistență, ci să ne organizăm pentru a face posibile, într-o variantă mult îmbunătățită, transformările sociale radicale care să permită accesul universal la cunoașterea de toate felurile.

Și transmiterea universală a cunoașterii, prin toate mijloacele – cărți, practică - dincolo de toate barierele de gen și de proveniență de clasă (să se poată transmite meșteșugul cusutului din tată în fiu, și cel al fabricării roboților de la mătuși la nepoțx), așa cum ne inspiră tabloul din fabrică, sau afișul cu muncitoarea și inginerul, sau cel cu „Biblioteca vă așteaptă!”

Ni se reproșează deseori nouă, feministelor socialiste, că nu folosim limbajul cel mai potrivit cu cauza pentru care luptăm. Că susținem, de exemplu, activ, producția de discurs reprezentativ pentru persoanele queer – scriem adică pluralurile în mod incluziv, folosind X; și/sau că folosim un limbaj prea complicat (cine înțelege ce e aia „marxism”, „mijloace de producție” sau „corp feminizat”?), incapabil să creeze conexiunea și terenul de reprezentativitate și politizare pentru persoanele cele mai afectate de exploatarea capitalistă. Ni se spune des că cel pe care îl folosim e un limbaj elitist, mic-burghez, reacționar chiar, făcut să creeze antagonism cu clasa muncitoare.

Vă propun să ne gândim un pic la chestia asta, fără să ne enervăm.

Toate textele punctuale au scopuri diferite și activează la niveluri diferite: uneori sunt menite în primul rând să intervină în acele dimensiuni ale dezbaterilor intelectuale unde se trasează direcții politice și teoretice care vor legitima acțiuni politice mai largi (așa cum a legitimat feminismul liberal, elaborat inclusiv la nivel teoretic în anii 1990, consensul pentru capitalismul neoliberal individualist și meritocrat - și unde ar fi fost mare nevoie de intervenție combativă dinspre feminismul socialist). Alteori, textele au un scop mai amplu, de conștientizare, de educare, de agitație și propagandă.

În primul caz, e vorba despre intervenții disruptive la nivelului discursului și ideologiei care compun suprastructura menită să legitimeze și să reproducă consensul capitalist.

În al doilea, e vorba despre intervenții în discursul politic mai amplu, care trebuie să fie creat întotdeauna împreună cu persoanele din clasa exploatată în capitalism, ale căror interese discursul respectiv trebuie să le reprezinte în mod clar, inteligibil și puternic.

Să le luăm pe rând.

1. Ideologia capitalistă dominantă (suprastructura) este cea care sprijină constant consensul și legitimitatea intelectuală și culturală de care are nevoie, printre altele, capitalismul, ca să se reproducă mai ușor. Ea se manifestă prin discurs compus din arta contemporană considerată de valoare, filme, cărți, dar și discursuri publice, pe facebook, în eseuri, în interviuri etc. ale personalităților intelectuale și culturale cele mai răsplătite și mai cunoscute.

În acest mare corpus al discursului dominant putem identifica un conservatorism feroce, secondat de sau imitând discursul BOR (și în ton, și în conținut). Găsim un heteropatriarhat de nezdruncinat, un fascism exprimat prin tropii anticomuniști cunoscuți, violență cât cuprinde față de: persoane sărace, exploatate, rome, trans, queer, migrante, femei și expresii ale feminității la femei și la bărbați, persoane cu expresie de gen neconformă, persoane cu dizabilități psihice și fizice, persoane în vârstă.

Acest conservatorism, în literatură, de exemplu, se manifestă prin redarea, cu ajutorul talentelor, a „realității”. Adică, printre altele, în proză, de pildă, prin crearea unor situații/scene/atmosfere verosimile, care „seamănă” extraordinar cu situații/scene cu care suntem familiare din viața de zi cu zi. Găsim așa ceva în scrierile unor autori și autoare publicate la marile edituri Trei, Polirom etc., unde rasismul, misoginia, anticomunismul sunt prezente din plin, fără să fie recunoscute ca atare, din moment ce în prim plan este verosimilul reprezentării: autorul/autoarea doar redă realitatea, așa cum este ea, fără să intervină ideologic. Nu autorul/autoarea este rasist/ă, misogin/ă etc., și nici măcar textul nu este marcat de aceste trăsături, ci autorul/autoarea doar ne atrage atenția asupra rasismului și misoginiei din societate. Evident, această atragere a atenției fiind necritică, nu face altceva decât să dea indirect putere rasismului, misoginiei, anticomunismului. Citești și ți se confirmă, o dată în plus, că așa stau lucrurile. Realitatea socială e un bolovan imens și greu care ne apasă pe piept și suntem naive dacă credem că avem ce face împotriva sa.

Legitimitatea și necesitatea prezenței neînsoțite de critică a rasismului, misoginiei, anticomunismului în astfel de texte literare sunt susținute nu de puține ori de autor/autoare și de colegii săi din mainstream prin recursul la apartenența de clasă: autorul provine, nu-i așa, la rându-i, din clasa muncitoare; doar nu va fi acuma „woke”, gen, nerasist și, dne ferește, vreun nostalgic sentimental! Se știe doar (adică: ne zice anticomunismul dominant) că oamenii din clasa muncitoare au urât dintotdeauna comunismul, care a fost impus de alții - niște vicleni și impostori care au căutat doar să capete putere și autoritate, fără să aibă niciun merit. Se mai „știe” și că woke este ceva „forțat”, un fel de reziduu contemporan al comunismului (așa cum ne-au zis autorii conservatori traduși la editura Trei și Humanitas, precum Bloom, Bruckner, Braunstein etc.).

Autorul nostru (generic) de literatură plină de rasism, anticomunism, violență etc. se declară, bineînțeles, el însuși de stânga, vorbește și își manifestă talentele în cadrul creat de etosul clasei muncitoare, un etos autentic și vital (în accepțiunea extractivistă a scriitorului burghez).

Prin urmare, noi, feministele socialiste, care îl apostrofăm pe scriitor că reproduce rasismul și anticomunismul în literatura sa, nu înțelegem nici literatura, nici realitatea, din perspectiva de stânga. Suntem doar niște mic burgheze, care nu avem de-a face, ca autorul, cu clasa muncitoare chipurile „adevărată” - adică rasistă, violentă, misogină și urâtoare de socialism real. Iar ei, acești atotputernici din vârful suprastructurii, reproducând în arta lor sau în discursurile lor publice (de pe rețele, din interviuri etc.) sau politice violența, rasismul, misoginia, heteronormativitatea, abilitismul etc. reprezintă, de fapt, cu adevărat, în mod socialist chiar, clasa muncitoare exploatată, care „așa se exprimă”.

Ei pretind astfel că sunt aproape de popor, cunosc poporul și vorbesc cu vocea poporului, ajutând la susținerea intereselor acestuia (chiar dacă îl dezumanizează), nu ca noi, feminsitele woke, intelectuale mic burgheze, fără contact cu „lumea reală”.

Evident, sunt și ei la fel de aproape de popor și îl reprezintă și îi apără interesele exact la fel ca popii ortodocși, care tot așa, sunt pe lume efectiv ca să aline sufletul oamenilor, și mai precis: ca să le ia banii pentru orice cuvințel „sfânt”, să îi sfătuiască să nu facă avort deși n-au cu ce să-și crească copiii, să le spună cu cine să voteze, să îi convingă să urască minorități și să urască și comunismul care i-a persecutat pe ei, pe popi, să îi convingă că femeia e gâtul și bărbatul e capul, ca să îi oblige, deci, pe oameni să reproducă la infinit o lume a ierarhiilor neclintite.

După părerea mea, și patriarhii culturii, și patriarhii bor se ocupă cam cu același lucru: mințindu-ne că sunt aproape de oamenii exploatați și sărăciți, că vorbesc ca ei și pentru ei (ca și cum „ei” ar fi un tot omogen marcat doar de trăsăturile socializării violente produse în capitalism, și nu și de zone ale rezistenței), reproduc și canalizează energiile tuturor către reproducerea la nesfârșit a unei lumi a ierarhiilor neclintite, unde capitalismul militarist este văzut drept singura și cea mai bună lume posibilă, iar comunismul este iadul.

Cu ăștia, adică și cu popii din cultură, și cu popii din biserica ortodoxă, când discutăm, trebuie să fim, după părerea mea, cât se poate de woke.

Intervențiile „woke” la acest nivel, la fel ca intervențiile cât se poate de serioase din punct de vedere teoretic (deci care folosesc deseori un limbaj nepopular, chiar jargon academic) sunt în realitate cele care servesc cauzei socialiste, pentru că ajută la legitimarea proceselor de recunoaștere a clasei muncitoare, în specificul ei istoric și concret. Clasa muncitoare nu e ceva omogen, deși acțiunea ei împotriva capitalismului trebuie să fie unitară, dincolo de diferențe.

Acțiunea unitară nu înseamnă că putem da la o parte, senini, ca pe ceva exterior luptelor noastre, istoria asupririi de gen, de exemplu, rezultată din felul în care lumea noastră a fost modelată de procesele de producție, regimul proprietății și politicile care au favorizat acumularea de capital în regim privat. Această istorie a asupririi e marcată de norma dublă pentru persoanele feminizate, de crearea unei ideologii care a legitimat violența împotriva celor care trădau idealul moralității burgheze care susține familia „tradițională” și împotriva celor care au dezvoltat strategii ca să supraviețuiască deposedării extreme în urma exploatării muncii lor în regim de sclavie, timp de sute de ani. Această istorie a asupririi trebuie cunoscută, recunoscută, pentru ca lupta pentru eliberare să fie într-adevăr pentru toxte. Feministele socialiste au dreptate să susțină antirasismul, să combată homofobia și misoginia, să sprijine producția unui discurs care să intervină la nivelul direcțiilor teoretice dure din suprastructura capitalistă, acolo unde patriarhii culturii, la fel ca patriarhii BOR susțin, prin conservatorismul lor, perpetuarea lumii capitaliste în care trăim.

Intervenția noastră la acel nivel susține deci lupta clasei muncitoare, chiar dacă multă lume care a fost deposedată de dreptul său la educație în deceniile capitaliste nu are deocamdată acces la acest tip de discurs și îl va avea doar în socialism.

2. Pe de altă parte, așa cum au remarcat în repetate rânduri persoanele queer din mișcarea populară împotriva genocidului din Palestina, îndemnul reacționar: „ia du-te tu acolo, în Palestina, ca persoană queer, să vedem dacă te simți bine” e o aberație. Nu despre asta e vorba, în primul rând, când discutăm despre Palestina; ci despre oprirea măcelului, despre oprirea genocidului, care nu ține cont, în acest moment, decât de poziționarea în spațiu și de apartenența oamenilor la populația palestiniană. Despre dreptul de a rămâne în viață, în libertate, de a prospera și dăinui! O lume întreagă s-a solidarizat, prin urmare, cu populația palestiniană, peste orice diferențe posibile, probabile (închipuite, bineînțeles, de cele mai multe ori) culturale sau religioase. Cel mai important lucru acum, lucrul crucial pentru care ne mobilizăm cu toții, indiferent de apartenențe, este ca palestinienii să trăiască, să dăinuie, să poată avea continuitate viața lor pe pământul de unde provin și să-și poată reconstrui și reorganiza societatea în libertate.

Cumva similar, chiar dacă evident că nu chiar la același nivel al urgenței (încă), atunci când ne luptăm pentru ca austeritatea și militarismul accelerat să nu-i mănânce de vii pe cei mai vulnerabili dintre noi, ținem cont în primul rând de apartenența lor la această categorie, cea mai exploatată. Încercăm să înțelegem mecanismul mare – capitalismul imperialist - care a ajuns să le macine tot mai rapid și mai agresiv corpurile oamenilor, prin: frig și lipsa banilor pentru plata utilităților; foame și lipsa banilor pentru mâncare; boli și lipsa asigurării medicale în sistemul public gratuit; lipsa adăpostului etc.

Ținem cont, cu siguranță, în același timp, de faptul că apartenența la categorii istoric asuprite și/sau marginalizate și excluse – de exemplu, la categoria femeilor, a persoanelor rome, a persoanelor queer, a persoanelor cu dizabilități psihice și fizice - îngreunează enorm viața multora în condiții de austeritate.

Și tocmai de asta înțelegem că problema de bază, cea dintâi pe care trebuie s-o adresăm fără echivoc, pentru că este materială și amenințătoare în mod imediat, este cea a austerității și a blocării mecanismului economicopolitic criminal care perpetuează această situație.

Mai ales dacă încercăm să creștem o mișcare de la bază, care să cuprindă cât mai multă lume din cea mai afectată de austeritate, militarizare și de 35 de ani de violență capitalistă extremă, probabil că nu vom folosi cuvinte complicate (chiar și cuvântul „austeritate” în sine trebuie folosit cu conștiința faptului că mulți poate nu știu ce înseamnă).

Noi, cei de stânga, știm bine acest lucru, din interacțiunile directe și munca pe teren pe care am făcut-o de-a lungul anilor. De exemplu, când lucrăm cu copiii din școli generale din zone sărăcite, nu ne vom apuca să vorbim în același fel în care vorbim cu colegii noștri pe rețele de socializare (cu copiii, în general, vorbim diferit, nu chiar la fel cum vorbim cu adulții), ci vom căuta să construim, cu toții, terenul discursiv pentru eliberarea de sub jugul exploatării (și bineînțeles că n-o să folosesc nici expresia „jugul exploatării” în dialog cu copiii decât într-un context în care îl și explic și facem o discuție despre asta; aici îl folosesc știind bine că va fi recunoscut drept reminder că sunt anti-anticomunistă, că îi contest direct pe intelectualii fasciști care numesc limbajul din perioada socialistă „limbaj de lemn” și că, dimpotrivă, eu cred că trebuie să recuperăm exact acel limbaj, cu tot cu tehnicile lui de producere a figurilor de stil).

Oamenii din categoriile cele mai asuprite și exploatate au fost deposedați inclusiv de educație. Noi, de la stânga, știm asta foarte bine și pornim de aici, fiind întotdeauna conștienți că procesul de învățare este bilateral și cu siguranță noi, cei din clasa de mijloc, din mica burghezie intelectuală, avem mai mult de învățat de la clasa muncitoare despre eliberare decât invers. Știm însă și că putem colabora, că avem și noi pârghiile noastre care se pot dovedi utile și că e important să învățăm cum să le folosim în slujba muncii politice anticapitaliste și în interesul claselor lucrătoare, nu al capitalului.

Bineînțeles că nu vom folosi cuvinte complicate (mai ales fără să le explicăm) sau cu X la final când ne adresăm unor oameni care au fost deposedați în capitalism de educația care li se cuvenea. Și poate nu vom face, cu aceste ocazii, în primul rând educație queer (deși evident că avem enorm de învățat despre istorii de supraviețuire queer de la clasa muncitoare). În discursuri populare, vom căuta bineînțeles cuvinte și spații comune de întâlnire și vom căuta să definim orizontul comun al eliberării, în feluri care să aibă sens pentru toată lumea.

Cele două planuri despre care am vorbit mai sus sunt doar pentru moment într-o cotradicție de nerezolvat. N-au însă niciun sens mustrările pe care le primim că nu vorbim cum trebuie. Eu zic că suntem pe calea cea bună și acționăm strategic, pe mai multe planuri, cu discursuri adaptate la context și la obiective.

Contradicția există, desigur, și ea nu se poate rezolva decât într-o societate socialistă care pune în centrul și la cârma sa clasa lucrătoare care deține în comun resurse și mijloace de producție, și care va beneficia de educație completă, solidă, universală, inclusiv politică emancipatoare – revoluționară, anticapitalistă, antirasistă, queer și feministă. O educație queer feministă, de exemplu, care pornește chiar de la tradiția gânditorilor socialiști din secolul al 19-lea (de la necesitatea abolirii familiei „tradiționale”, adică burgheze, despre care se vorbește și în Manifestul Partidului Comunist). Dar ca să ajungem la acea societate, în care bazele politico-economice să se schimbe radical pentru viața și bunăstarea celor acum exploatați, și în care să fie posibilă educația asta emancipatoare continuă, e nevoie să luptăm acum, unitx, fără echivoc, fără ezitare, împotriva capitalismului imperialist. Adică să-l recunoaștem ca inamic comun și să ne organizăm împotriva lui și împotriva puternicilor lui susținători.

Ca să fie clar de la început: iubesc blocurile construite în perioada socialismului din România.

Și nu pentru că am copilărit la bloc și „sufăr” de nostalgie. Nici pentru că locuiesc și acum tot la bloc, într-un cartier foarte asemănător cu cele în care am copilărit, și mă simt bine aici.

Deci nu din motive personale. Ci pentru că știu că, obiectiv vorbind, prin felul în care socialismul de stat a abordat în economia sa politică chestiunea locuirii a asigurat o locuire decentă (în cadrul istoric respectiv și cu referire mai ales la condițiile anterioare) pentru milioane de oameni.

Aproximativ trei milioane de locuințe s-au construit în regim public, în socialism, locuințe care fie au trecut în perioada respectivă în proprietatea personală a locatarilor (care puteau cumpăra inclusiv cu credit de la stat), fie locatarii care au fost inițial chiriași, le-au cumpărat (din fericire, la prețuri accesibile) în postsocialism, până la jumătatea anilor 1990.

Și astăzi situația locativă a multor oameni este încă ok și neîmpovărătoare datorită acestei istorii.

De aceea, pentru că iubesc urbanizarea socialistă din motivele de mai sus (și din multe altele), m-am gândit că trebuie să fac efortul să scriu această notiță, în care voi comenta Cuvântul înainte la volumul XX, din 2025, al anuarului IICCMER, coordonat de Ștefan Bosomitu și Cristian Dumitrescu, și numit Orașul socialist. Sistematizare, locuire, cotidian. Cel mai probabil, voi reveni altădată și cu comentarii referitoare la textele din volum, dar momentan mă rezum la cel care creează cadrul problematizării și înțelegerii temei abordate.

Înainte însă de a vă povesti (punctual) ce impresie mi-a făcut textul cu pricina, e nevoie să zic ceva despre contextul mai larg în care a apărut (pentru cititoarele care nu sunt neapărat în temă).

IICCMER este o agenție guvernamentală - una dintre principalele instituții prin care se propagă la noi, de mai bine de trei decenii și jumătate, discursul hegemonic anticomunist. Iar din acest motiv este și unul dintre principalele obstacole în calea organizării și coagulării noastre într-o mișcare socialistă mai puternică.

Acest discurs hegemonic a creat, la nivelul suprastructurii educațional-culturale de la noi, o definiție a socialismului de stat, a socialismului „care a fost” (și prin asta, și a socialismului și comunismului ca direcție politică pentru viitor), prin asocierea ad nauseam cu: boala, anomalia, autoritarismul, crima, dictatura, forțarea populației (să se emancipeze, să migreze, să se alfabetizeze etc.), controlul social, centralismul despotic, limbajul de lemn etc. „Comunismul” (adică socialismul real) a fost tratat în cadrul acestui discurs ca o perioadă istorică complet izolată de restul istoriei, ca o insulă a „anormalului” și a „deformărilor” – iar pentru că anticomuniștii sunt întotdeauna fasciști, ei trebuie să creeze impresia că „anomalie” și „deformare” se asociază „firesc” cu intangibilul.

Au încercat deci, prin discursul lor, să creeze o aură de intangibilitate în jurul trecutului socialist, a faptelor (reușite sau nereușite) și a ideilor socialiste/comuniste, astfel încât să se asigure că, chiar dacă clasele muncitoare își amintesc foarte bine (așa cum arată sondajele) despre viața lor în socialismul real – cu relele, dar mai ales cu câștigurile la nivelul vieții lor cotidiene, a ridicării nivelului de educație, a accesului la locuire, sănătate etc. - structura educațional-culturală burgheză care deține monopolul asupra cuvintelor va împiedica construirea oricărui discurs alternativ care să sprijine și să oglindească organizarea unei mișcări politice unitare, coerente, socialiste anticapitaliste pentru viitor.

Acest discurs anticomunist a fost și este propagat, de 36 de ani încoace, de: edituri și „intelectuali publici”, organizații civice, biserica ortodoxă română, universități, instituții ale statului. Printre acestea din urmă se numără și agenția guvernamentală Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, care a avut o agendă permanentă de intervenție și sprijin pentru propagarea discursului anticomunist în manuale școlare, evenimente / proiecte culturale, dar și cercetări istorice care apar sub egida sa, la editura Polirom.

S-a creat astfel un corpus impresionant, impozant, legitim (garantat de guvern, de universități și de o editură serioasă) de „cunoaștere” anticomunistă, la care au contribuit, de multe ori, oameni care nu aveau nimic de spus și au produs doar maculatură, repetând ca aparatele stricate ce li s-a repetat și lor de când erau mici, prin toate mijloacele.

Totuși, nu de puține ori, la acest corpus au contribuit și cercetători adevărați. Nu de puține ori, aceștia au scos din arhive materiale importante, care odată incluse însă în corpusul producției de „cunoaștere” anticomunistă și-au pierdut potențialul de a sprijini vreodată organizarea noastră împotriva capitalismului.

Așa se întâmplă și cu volumul Orașul socialist. Sistematizare, locuire, cotidian. Iar dacă citiți cuvântul înainte semnat de coordonatori, înțelegeți imediat ce vreau să spun.

Textul se deschide cu un paragraf despre spațiul urban care poartă urmele trecutului socialist. Găsim în acest paragraf de deschidere câteva dintre asocierile obligatorii pe care discursul anticomunist trebuie să le facă între socialism și: nostalgie, totalitarism, gloanțele din decembrie 1989.

Atât de brusc se schimbă după acest paragraf registrul discursului, încât ai impresia că paragraful de deschidere a fost pus acolo de cineva de la departamentul de Cenzură Capitalistă, care trebuia să se asigure că s-au bifat termenii obligatorii.

Mai departe parcă auzim o altă voce, care pare să vrea să împărtășească cu noi o serie de concluzii serioase care ne vor ajuta, în general, să ne uităm și să înțelegem pe bune procesul de urbanizare din socialismul de stat. Aceste concluzii sintetice, așa cum arăt mai jos, nu sunt neutre din punct de vedere politic, ele criticând nu de puține ori (soft, ce-i drept) automatismele anticomuniste și prejudecățile liberale.

După paragraful de deschidere obligatoriu anticomunist, în continuarea Cuvântului înainte:

1. Aflăm că orașul socialist a fost un element cheie în reconstrucția postbelică, în proiectul de modernizare / urbanizare și în proiectul socialist în sine. Aici „proiectul socialist” este menționat neironic!

2. Aflăm și că dinamica dezvoltării sale nu a fost liniară și nu s-a redus la relația Stat – Cetățean / Comunitate. Stați: vedem sau doar ni se pare că vedem aici o critică a abordării liberale a înțelegerii lumii prin această dinamică?

3. Găsim o critică (numită în text nu chiar „critică”, ci: „nuanțări și delimitări”) la ideea abordării temei în termenii existenței unui stat dominator și a unei relații de subordonare totală între regim și subiecții săi. Păi ce interesant, prieteni, că asta ne tot chinuim de ani întregi să zicem și noi, de la stânga anticapitalistă: că nu putem privi istoria socialismului de stat, în mod reducționist, ca pe rezultatul relației dintre Statul-Baubau și Individul-cocoșat-sub-represiune, obligat-să-devină-creativ-ca-să #reziste. Ce se întâmplă cu anuarul IICCMER, ne dă dreptate?!

4. Aflăm că dezvoltarea urbană socialistă a avut un caracter aleatoriu, care a rezultat din tensiuni, dialog, negocieri, între centru, autorități locale și comunități / cetățeni, fapt care, din ce înțeleg, naște necesitatea unei analize amănunțite. Adică să renunțăm la prejudecăți și să ne uităm la condiții materiale și la fapte?! Să renunțăm la prejudecățile pe care tot specialiștii garantați de IICCMER ni le-au creat publicând atâta caca anticomunist?

5. Aflăm și că orașul socialist s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea industrială, determinând procese sociale precum fenomenul migrației din rural în urban care „propunea o șansă de ascensiune socială facilă”.

Vă rog să observați că, în afară de conotația pozitivă a șansei ascensiunii sociale, din această perspectivă, „migrația forțată” de la țară la oraș – unul dintre tropii de bază ai discursului anticomunist - este practic negată! Asta dacă nu considerăm cumva că „forțat” înseamnă „determinat de”. Dar atunci ar însemna să considerăm și că, în ultimele decenii, lumea „liberă” capitalistă a creat „migrația forțată” a peste 5 milioane de români în țări din vest, unde li s-a exploatat munca ieftină. Și dacă am considera așa, ar fi cam nasol pentru IICCMER, fiindcă din comparația dintre cele două situații capitalismul iese rău de tot. Migrația „forțată” de la sat la oraș în socialism, care a contribuit la dezvoltare efectivă și la crearea de infrastructură care a rămas, a fost clar mai puțin traumatizantă decât migrația „forțată” din România în alte țări, care a lăsat în urmă pustiu, abandon, dezastru, întorcând doar bani pentru consum și creând societatea suferinței și a inegalităților tot mai adânci în care trăim azi.

6. Vedem însă și că după ce a negat implicit un trop al discursului anticomunist, textul revine și supracompensează: urbanul socialist a fost propagandă; a fost catalizatorul unor forme de control social; a presupus abuzuri: demolări, exproprieri, dislocări de populații; și, nu cumva să uitați, vă rog: COZI!

Poate cumva n-ați mai citit nicăieri până acum că în anii 1980, în România, erau lipsuri, privațiuni, erau cozi la magazine, era frig în apartamente și se economisea curent. Toate, evident, din cauza exclusivă a arhitecturii acestui sistem, și nicidecum a presiunilor capitalismului care încerca să prăbușească economiile statelor socialiste și să își extindă procesele de acumulare prin această prăbușire – ceea ce a și reușit până la urmă să facă.

Aici, ca de obicei, autorii Cuvântului înainte nu simt nevoia să se scuze pentru termeni precum „control social” sau măcar să ne zică la ce anume se referă. Nu creează niciun fel de cadru de referință, în special pentru „abuzuri”: demolări, exproprieri, dislocări de populații – care, surpriză! au loc și astăzi, în societatea capitalistă a acumulării private prin deposedare. Diferența este că, astăzi, spre deosebire de perioada socialistă, când nimeni nu era evacuat sau demolat fără să primească locuință, aceste procese sunt realmente abuzive, așa cum veți descoperi dacă vă veți documenta în legătură cu evacuările violente, fără relocare sau cu relocare în condiții toxice. Dacă veți studia, deci, felul în care transformarea locuirii în marfă afectează categorii întregi de persoane, lăsate fără nicio apărare în fața proceselor de acumulare de capital în regim privat.

Mă opresc aici cu observațiile, subliniind încă o dată cel mai important lucru: că în textul de deschidere al volumului Orașul socialist, se vorbește, parcă, pe două voci. Una care chiar urmărește faptele, condițiile istorice și materiale, încercând să construiască un discurs onest, dincolo de clișeele anticomuniste, și alta care se grăbește să reafirme în mod exasperant, fără nicio explicație, toate clișeele anticomuniste. Urmează, în Cuvântul înainte, prezentarea textelor, din care îți dai seama cu ce se mănâncă fiecare dintre ele: dacă e scris de cineva din prima sau din a doua categorie…

Până voi reveni cu comentarii despre textele din volum, vă las cu o chestiune pe care o discutam recent cu un bun tovarăș: oare se întâmplă ceva fundamental cu discursul anticomunist de la noi – și chiar dacă el deține încă puterea de a domina totul în cultură și educație, începem să întrezărim în contradicțiile lui interne începutul declinului său?

Sau, dimpotrivă, sunt semne că anticomunismul devine mai puternic?

In 22 decembrie 2025, USR a propus un proiect de lege prin care parcă vrea să interzică viitorul. Efectiv, când explică termenii la care se referă, textul propusei legi include, printre altele, în ideile comuniste pe care vrea să le pedepsească cu închisoarea:

- organizarea socială lipsită de clase,

- deținerea în comun a mijloacelor de producție,

- repartiția bunurilor în funcție de nevoi.

Cum ar veni: dorința de egalitate, de administrare democratică a procesului de producție și a muncii, și distribuirea justă în vederea sprijinirii tuturor, indiferent de abilitate, vârstă etc. pentru a putea trăi o viață bună.

Cu alte cuvinte, lucrurile către care năzuiește oricine a deconstruit îndoctrinarea capitalistă și este conștient de sine și de ceilalți, și de viața noastră socială.

Pedepsele pentru propagandă de idei și simboluri, și organizare comunistă ar merge, conform legii propuse de fasciști, până la 10 ani de închisoare. Iar cine dorește să scape de pedeapsă, cică poate denunța organizațiile cu caracter comunist înainte ca acestea să fie descoperite de autorități...

Mă rog, e destul de clar pentru mine că scopul urmărit de USR nu este să treacă legea (sau cel puțin nu așa cum arată ea acum), altfel ar fi apelat probabil la profesioniști care să o scrie. Pare mai degrabă un statement exprimat prin textul unui proiect legislativ. O reafirmare a poziției lor de putere, de unde apără interesele claselor exploatatoare, demonizând, o dată în plus, aceste idei pe care ei le asociază în mod mincinos, manipulator și în continuarea eforturilor susținute ale întregului establishment anticomunist în ultimii 36 de ani, cu crimele împotriva umanității și cu încălcarea drepturilor omului.

Asemenea acțiuni precum propunerea unei legi de interzicere a ideilor, simbolurile, propagandei și organizării comuniste au sigur un efect de descurajare pentru unele persoane mai tinere sau al căror interes pentru socialism s-a trezit mai recent. Îmi amintesc când o elevă de liceu, de clasa a unsprezecea, mă întreba, prin 2019: „Serios, există feminism socialist?! Păi socialismul și feminismul nu sunt opuse? Că noi așa am învățat!” I-am zis că nu sunt, ba chiar nu pot exista unul fără celălalt. Iar ea mi-a povestit cum la ei la școală se făceau concursuri de eseuri anticomuniste, inclusiv despre suferințele femeilor în socialismele de stat, cu premii care constau în cărți de la Humanitas.

Pentru cei educați în anticomunism / îndoctrinați capitalist, proiecte de lege precum cel propus de USR de la tribuna învelită în steag găurit au efect masiv de îndepărtare și de întârziere a cunoașterii și organizării. La nivel afectiv se construiește/întărește o limită: nu mergem acolo, pe teritoriul socialismului criminal. Îl lăsăm în trecut, alături de „totalitarisme”. Doar că dacă facem asta, odată cu el lăsăm complet în urmă și baza practică și teoretică care a făcut posibilă o viață mai bună pentru foarte mulți dintre cei care n-ar fi avut în veci parte de așa ceva într-un sistem capitalist.

Când se poartă discuții pe viață și pe moarte despre trecut, miza nu e niciodată trecutul. Miza reală constă în combinația dintre prezent + viitor. În împiedicarea conștientizării interesului de clasă al clasei muncitoare și acțiunea în această direcție, pentru un viitor în care să nu mai existe capitalism - adică fără exploatare și asuprire.

În urma proiectului de lege al fasciștilor am văzut o mulțime de luări de poziție de la socialiști pe teorii, idei, dar și pe socialismul real. Luările de poziție variau mult: de la cele care acuzau socialiștii marxiști de azi că dezicându-se complet de socialismul real sunt prea academici, rupți de praxis și în cârdășie cu instituții capitaliste, la cele care acuzau socialiștii marxiști de azi că încercând să recupereze ceva din istoria socialistă locală sunt prea academici și reacționari. Nu se dădeau nume și nici argumente, păreau mai degrabă poziționări frustrate de experiențe personale, precum și de mediul în care trăim.

Cred că variația asta așa mare de opinii de la oameni care aderă toți, într-un fel sau altul, la socialism se întâmplă din cauză că structura capitalistă ne-a împiedicat activ (prin anticomunismul hegemonic) să construim un teren comun al cunoașterii, bine ancorat în istorie și statistici, precum și în perspectiva clasei muncitoare. Suntem fragmentați și în permanente conflicte pentru că nu avem acest teren la care să ne raportăm și, cumva ca un corolar, asta ne face să ne simțim permanent izolați și în pericol.

Avem nevoie să construim în condiții extrem de grele un minim teren comun al colaborării și producerii de cunoaștere; să luptăm mereu împreună cu și pentru cex care sunt cei mai afectați de lumea capitalistă criminală în care trăim (persoane evacuate, în sărăcie extremă, fără acces la servicii de bază); să ne acordăm respect și atenție și să învățăm împreună să gândim despre trecut, prezent și viitor, precum și să acționăm împreună mai eficient, adică urmărind obiective clare și atingându-le, în special în situațiile de criză și de atac din partea puterii.

Mi-a fost greu să fac lista asta pentru că în 2025 am citit foarte multe cărți conservatoare, cu care nu ar fi trebuit să-mi pierd vremea. În apărarea mea: 1. sunt întotdeauna curioasă cum își adaptează dușmanii strategiile discursive la o realitate care le arată tot mai clar că nu au dreptate să vrea să o conserve așa cum e și 2. chiar cred că trebuie să contracarăm direct transformarea excesivă a discursului online despre cărți în marketing și publicitate (iar ca să facem asta trebuie să citim toate prostiile care au parte de vizibilitate și recomandări și să înțelegem exact de ce nu ar trebui, de fapt, să aibă parte de ele).

Am văzut în ultima vreme liste peste liste în care multe cărți reacționare treceau la grămadă drept recomandabile alături de cărți care, chiar dacă n-or fi fost tocmai revoluționare, aveau măcar o tendință către critică radicală.

Networkingul din lumea cărților, prieteniile dintre autori și influenceri, influencingul în schimbul resurselor și vizibilității fac să nici nu mai conteze conținutul, să nu mai discutăm cu adevărat despre ce conțin cărțile publicate și promovate de marile edituri de la noi, și să ne bucurăm numai și numai de posesia obiectului cu coperta aia pe care am văzut-o prin multe postări pe bookstagram.

Așa că iată: furnica voastră revoluționară preferată (sau mai degrabă, greierele) de pe substack se pune ca de obicei de-a curmezișul și-i zice: ba dimpotrivă! valului de propagandă reacționară, contracarând-o devastator cu o LISTĂ exclusivă de cărți pe care eu, din păcate, le-am citit și pe care NU VI LE RECOMAND!

Faptul că nu le recomand nu înseamnă, bineînțeles, că vă zic să nu le citiți. Dacă sunteți curioase, la fel ca mine, și dacă simțiți că aveți de câștigat din confruntarea critică cu niște texte conservatoare deosebit de enervante, dar mai ales dacă vreți să vedeți în ce hal sunt distorsionate lucrurile și realitatea din perspectiva interesului (aspirației) claselor exploatatoare, chiar e bine să le studiați!

Când zic că NU le recomand ce vreau să zic e, de fapt: nu recomand să vă lăsați seduse și convinse de aceste discursuri, uneori foarte îmbietoare și bine construite, create de oameni în general cu adevărat pasionați de cărți. Căci chiar dacă pasiunea lor e autentică, interesul lor de clasă sau aspirația lor de a-și păstra și a-și spori privilegiile și accesul la resurse îi face să susțină discursurile dominante, cele care favorizează rămânerea pe loc a sistemului nedrept în care trăim. Nu vă lăsați convinse de ei și de ele, asta vreau să zic, pentru că ideile pe care ei și ele le vehiculează drept adevăruri (uneori priceput formulate și al căror pretins adevăr se bazează pe capacitatea acestor discursuri de a reproduce durerea celor mai vulnerabili în mod recognoscibil pentru noi toți) nu sunt decât, în cel mai bun caz, parțial adevărate și nu servesc deloc înaintării noastre în organizarea pentru eliberare. Și asta chiar dacă uneori pretind că ar face-o sau că, cel puțin, au o atitudine binevoitoare față de unele dintre aceste lupte (adică chiar dacă aceste discursuri se pretind uneori feministe, progresiste etc.). De fapt, atitudinea lor e binevoitoare față de acele „lupte” care nu implică și nu susțin atacul asupra hegemoniei discursului procapitalist, conservator.

Facem numărătoare inversă ca să ținem cititoarele în suspans mare până la final sau măcar ca să deruleze lumea până în josul paginii, de curiozitate.

5. Gabriela Adameșteanu - Anii romantici și Meserii nerecomandate femeilor (editura Polirom)

Pentru mine întâlnirea cu cartea de debut a Gabrielei Adameșteanu a fost, la vremea respectivă (în 2011), importantă. Drumul egal al fiecărei zile (1975) era despre maturizarea unei tinere fete într-un oraș mic și despre posibilitățile pe care le oferă desfășurarea în discurs a interacțiunii ei cu exteriorul. Sigur că am perceput-o atunci drept feministă și nu-mi pare rău, a făcut parte din dezvoltarea contradictorie și dificilă a conștiinței feministe socialiste la care am ajuns după mai bine de 15 ani de lecturi și muncă politică (și care e încă în dezvoltare).

Mereu mi s-a părut, în siajul acelei întâlniri din urmă cu mulți ani, că la Gabriela Adameșteanu simt un fel de tensiune între o oarecare tendință către feminism și socialism (crescută, mă gândeam, prin dezvoltarea ei în condițiile sociale și materiale din socialismul de stat, chiar dacă ea îl simțea drept advers și ostil), și preferințele ei și gândirea de dreapta (datorate poziționării sale sociopolitice și istoriei sale personale). Cele două cărți recente de memorialistică publicate la Polirom m-au convins însă că nu atât despre o „tensiune” e vorba, cât despre „a fi cu fundul în toate luntrile” și a cultiva o harababură ideologică care n-are cum să producă altfel de efecte în cititoare decât întărirea unor idei reacționare.

Gabriela Adameșteanu a fost unul dintre stâlpii establishmentului anticomunist care a ajutat la instalarea prin consens social a capitalismului neoliberal în anii 1990, iar începând cu a doua jumătate a anilor 2010, a arătat destulă opoziție (conservatoare) față de ideea (liberală) a „literaturii scrise de femei”, cu toate că a știut să se integreze cumva, mereu, în aceste discuții. Toate aceste afirmații merită, desigur, un text doar al lor, amplu și plin de referințe, pentru cele interesate, dar pe care nu-l voi dezvolta aici. Acum vreau doar să punctez faptul că Anii romantici este o carte despre anticomunismul Gabrielei Adameșteanu, iar Meserii nerecomandate femeilor, chiar dacă are acest titlu care ar putea apela, în contextul românesc al ultimilor ani, la sensibilitățile feministe ale cititoarelor, n-are de-a face deloc cu feminismul (asta ca să fiu drăguță).

Foarte pe scurt, în Anii romantici puteți afla detalii despre cât de oropsită a fost autoarea în comunism din cauza provenienței sale. A lucrat la Editura Politică, la Editura Enciclopedică, a debutat la jumătatea anilor 1970 și a avut succes. Dar nu i-a fost ușor. Ea ne povestește de ce nu a fost ușor (spoiler: comunismul a fost ciuma, de la un capăt la altul) și cât de dificil era pe atunci să publici cărți „normale” (adică reacționare, care, totuși, cum, necum, apăreau).

Deși este evident anticomunistă, adică angajată politic la dreapta, impresia mea plină de frustrare a fost, pe tot parcursul citirii acestei cărți, că autoarea încearcă să ne convingă că rămâne „ambiguă” ideologic. Că crede, adică, în mod rezonabil, că toate perioadele istorice vin cu bunele și cu relele lor. E o manipulare asta, consider, pentru că ideea (reacționară) pe care o lasă cartea în urmă este: chiar dacă sunt toate perioadele istorice rele, totuși comunismul e o ciumă, iar capitalismul e o eliberare, singura lume posibilă.

În plus, dacă în Anii... Adameșteanu se referă la legionarismul unor autori români folosind termeni precum „derapaje” sau „derivă”, în Meserii nerecomandate... mi s-a părut că această pudoare a dispărut și autoarea vorbește cu mai multă lejeritate, în unele locuri, despre implicarea în Mișcare (așa scrie, cu M mare) a unchilor săi pe care îi admira. Nu știu când a fost finalizat manuscrisul acesta, dar mi se pare că tendința lui e în armonie cu tendințele politice de la noi, unde, odată cu creșterea propagandei prorăzboi și a decretelor de austeritate împotriva celor mai vulnerabile categorii de oameni, președintele apără public organizații legionare și decorează persoane care au luptat de partea naziștilor în Al Doilea Război Mondial, premierul dă decrete adoptate nedemocratic și explică de ce trebuie să creștem presiunea pe persoanele care „nu lucrează” și multă lume de dreapta care se dădea până mai ieri progresistă și umanistă e ok cu toate astea.

Prin urmare, nu vă recomand să fiți fanii cărților de memorii ale Gabrielei Adameșteanu, ci, dimpotrivă, să le citiți cât se poate de critic și de conștient (mai ales că este o scriitoare cu adevărat pricepută).

4. Următorul pe lista mea: dl. Mircea Cărtărescu cu cel mai recent jurnal al său, Șapte ani stranii, apărut la editura Humanitas.

Prima mea întâlnire cu Cărtărescu, de prin 2005 (cred) a fost, tot așa, în primul rând pozitivă. În contextul de atunci, când internetul era la începuturi (mergeam la „sală” sau „net cafe” în pijamale și-n halat ca să ne verificăm mailul de yahoo și să bârfim pe yahoo messenger :)) nu aveam opțiuni. Am crescut, în anii aceia, multe dintre noi, cu viziunile anticomuniste și conservatoare propagate de editurile Humanitas și Polirom - contracarate doar de ce publica editura Idea și de textele din revista cu același nume. În contextul ăsta, în care îi citeam și îi credeam pe Liiceanu și Pleșu etc. și literatura în traducere publicată de Polirom (dar nu doar Salinger, Durrell etc. erau iubițeii mei, ci și Cortazar; little did I know pe vremea aia - un scriitor comunist! omfg! ca fapt divers: e și printre preferații lui Cărtărescu care se tot chinuie să-i scuze comunismul), la întâlnirea cu Cărtărescu și cu vibeul său sud-american, m-am bucurat, csmșz. Era un scriitor din clasa muncitoare bucureșteană a anilor 1970, crescuse la bloc, pe Ștefan cel Mare, și scria despre asta, precum și despre aspirația profundă a micii burghezii postsocialiste către arhitectura interbelică din zonele burgheze ale Bucureștiului și stilul de viață (închipuit) aferent. Am rezonat și eu, la cei 20 și un pic de ani pe care îi aveam, ce să fac.

Altfel stau lucrurile acum, după alți 20 de ani. Chiar dacă nu am cum să neg perioada în care am fost atașată de scrierile acestui autor, felul în care el și-a adaptat aptitudinile la cerințele establishmentului de a produce foarte mult anticomunism care să poată fi promovat și vândut atât în țară, cât și în afara ei, mă exasperează.

Lingușelile și laudele exagerate pe care i le aduce lumea literară mă exasperează și ele (mi-amintesc cu groază dosarul Observator cultural despre Solenoid unde criticii nu mai pridideau cu osanalele), iar mai ales în acest context, victimizările exagerate ale autorului mă scot efectiv din sărite.

Acum serios, domnule Cărtărescu : sunteți recunoscut, faimos, romanele dvs. sunt traduse, ați luat premii, ați câștigat mulți bani, locuiți într-o casă confortabilă, faceți excursii minunate în străinătate, aveți o relație bună, un copil drăguț, pisici și o pasiune, în continuare, pentru cărți și scris (citiți și scrieți non-stop). De ce sunteți atât de lacom? De ce nu vă ajunge? Ce vreți mai mult? De ce vă tot plângeți și credeți că sunteți persecutat?

În fine, pe scurt, în jurnalul său, Șapte ani stranii, Cărtărescu ne povestește despre călătoriile sale în străinătate și despre momentele grele prin care trece în calitatea sa de cel mai recunoscut și mai tradus scriitor român contemporan. Opiniile sale politice de dreapta sunt îngrozitoare, iar momentul când nu-și amintește numele lui James Baldwin, care vădește, asemenea întregului paragraf, dispreț și devalorizare pentru acel extraordinar scriitor (în condițiile în care fascistul Borges, de pildă, e ridicat în slăvile genialității), este foarte nasol, ar fi trebuit scos din manuscris, după părerea mea.

Prin urmare, nici pe Cărtărescu nu vi-l recomand, decât dacă vreți să studiați felul în care stilul și priceperea într-ale scrisului, precum și pasiunea autentică pentru citit devin complet inutile dacă scriitorul nu-și propune decât să reproducă la infinit aceleași idei obosite ale discursului hegemonic, într-o structură ideologică și într-un mediu în care, întâmplător, persoana lui ocupă un loc central. Sentimentul general pe care ți-l lasă acest jurnal este de: VID.

3. Următoarea pe lista mea neagră este cartea Dublă expunere la feminin. Aceasta a apărut cu sprijin financiar din partea unei bănci comerciale și în tandem cu o expoziție deschisă la o galerie din Piața Amzei pe care n-am ratat-o nici pe aia, cum aș fi putut? Am vizitat-o de două ori chiar. Expoziția a fost mai puțin deranjantă decât volumul, deși una dintre lucrări promova idei islamofobe care, în contextul global al islamofobiei în creștere - fundamentale pentru acțiunile ucigașe imperialiste, era, după părerea mea, de neexpus (cel puțin în lipsa unei clarificări). Lucrarea a fost totuși expusă fără rețineri și prin mărimea și locul pe care îl ocupa în expoziție, se înțelegea că e una dintre exponatele cele mai prețuite, centrale, care dau direcție discursivă.

Am scris și am vorbit de mai multe ori despre tendința din ultimii ani a mediului nostru cultural de a suprapune discursul conservator despre „feminitate” peste cel „feminist”. Amintesc rapid aici că tropii și asocierile specifice discursului conservator despre feminitate sunt: continuitatea eternă și indestructibilă dintre femeitatea biologică, dorința heterosexuală și trăsăturile culturale ale feminității; continuitatea dintre femeitate biologică și maternitatea considerată „firească”; frumusețea care rezultă din combinația dintre femeitatea biologică, apartenență la clasele exploatatoare și nerasializate; lipsa problematizării exploatării femeilor din clasa muncitoare etc. Acest discurs nu este și nu poate fi „feminist”.

În continuarea acestei tendințe se înscrie și acest volum, plin de texte, dar și de (unele) imagini profund conservatoare. Ca să vă zic sincer, m-am îngrozit și m-am și enervat pentru că și această carte a fost și scumpă (70 ron). Creștinismul ortodox joacă un rol important în câteva dintre texte, iar în combinație cu islamofobia acelei lucrări din expoziție (pe care, de altfel, prezența creștinismului o și conturează, căci poate în lipsa ortodoxiei din alte părți, acea imagine nu s-ar mai fi citit chiar așa?), lucrare reluată, din nefericire, și în volum, te face să vrei să dai cu cartea pe geam. Capitalismul este criticat într-un text din perspectivă creștin-conservatoare (și știm cu toții ce înseamnă anticapitalismul când e creștin-ortodox), narcisismul este prezent în mod teribil de deranjant cel puțin într-unul dintre texte, aspirațiile burgheze, pasiunea pentru monarhie și fasoanele nu ne scutesc, cruzimea se afirmă cu mândrie, iar confuzia scoate capul cam de peste tot. Ce să vă zic, noroc că nu am văzut să se vorbească prea mult despre cartea asta, dar ea face parte, după părerea mea, din producția recentă de literatură conservatoare scrisă de femei pe care nu vă spun s-o ocoliți, ci s-o tratați critic, din perspectivă cu adevărat feministă, adică și socialistă, adică exact așa cum merită.

2. Din aceeași producție conservatoare, vândută uneori drept „feministă” face parte și cartea Femei la graniță, care nu doar că nu mi-a plăcut deloc, dar m-a și înfuriat teribil pentru că, spre deosebire de volumul discutat mai sus, acesta a beneficiat de o distribuție mult mai bună (a apărut la editura Trei) și a „ajuns la mulți oameni” cum le place tuturor să zică, întărind astfel cu mult succes tropii liberali-conservatori de care eu una sunt sătulă max.

În primul rând, nu înțeleg de ce temele din cartea asta sunt tratate atât de expeditiv. Înțeleg că e un schimb de mailuri între prietene, iar prietenele își cam cunosc ideile, n-au nevoie să le desfășoare prea mult când își trimit mesaje, dar textele astea, când li s-a schimbat scopul și publicul, puteau fi dezvoltate. Prima mea frustrare legată de carte asta este.

Aș fi putut să trec peste dacă aș fi găsit în ea ceva mai puțin conservator. Am găsit însă ideea că Zelenski, prin ce face el ca președinte al Ucrainei, se poartă ca un părinte (da, da, chiar despre el vorbesc autoarele, despre cel care a spus pe la începutul războiului că ar vrea ca Ucraina să fie un fel de Israel; despre el, cel sub a cărui domnie s-a dat legea marțială, așa că dacă ai litera aferentă genului masculin în buletin, ești împușcat când vrei să fugi din țară ca să nu mori în războiul ăstora; ca un părinte se poartă, csz!). Am găsit, în carte, în general, o abordare a politicii extraordinar de axată pe caracterul și sănătatea psihică a indivizilor de la putere (și înjurături directe către Putin, ca și cum furia canalizată în carte în direcția acelui individ ar putea căpăta în mod magic o putere în organizarea socială a lumii în care trăim), împreună cu zero încercare de înțelegere îndreptată către capitalism, imperialism și războaie ca element constitutiv al acumulării capitaliste.

Am găsit termenul rasist care începe cu „ț”, folosit în mod aproape sfidător, iar asta chiar m-a tulburat profund și m-a înfuriat enorm mai ales în contextul în care această carte este numită uneori „feministă”.

Și am găsit chestionată ideea de „bunătate” astfel:

„Bunătatea e când îi dai bani unui cerşetor pe geamul maşinii? Când o faci în ziua de Crăciun? Când o faci și te uiți în ochii lui? Când cobori și îi faci cadou mașina? Când îl întrebi ce o să facă după cu banii? Și te prefaci că îl crezi? Când el te înjură pentru că i-ai dat prea puţin, și tu nu regreți gestul? Când te grăbești să apeși pe buton ca să închizi geamul? Când nu te grăbești și el apucă să-ți prindă mâna?”

Serios, fetelor, v-a prins vreodată un om care muncea pe stradă, între mașini, cerând bani, de mână? De ce să scrieți așa ceva?

Și de ce să folosiți un termen rasist pe care feministele rome se străduiesc de atâta timp, prin multă muncă politică, să le convingă măcar, măcar! pe „feministele” nerome să nu-l mai folosească? Să nu-l folosească măcar, măcar! în cărți culte și rafinate? De ce să-l folosiți când voi sunteți parte din elită, elita de toate felurile, astfel că lucrurile pe care le scrieți și le publicați „ajung la multă lume” și capătă deci, oricum, indiferent de voința voastră, și un caracter educativ. Cititoarele vă admiră, vor să fie ca voi. Iar voi folosiți termeni rasiști și spuneți că „cerșetorii” vă prind de mână când încercați să le dați bani.

Eu chiar cred că ar fi super mișto dacă ați reveni cândva asupra acestor lucruri din cartea voastră și le-ați discuta serios, omenește, cu gândul la copiii acestei lumi și nu doar la ai voștri.

Așa cum e acum, cartea asta e foarte departe de ce cred eu că e tendința către un feminism eliberator pentru toxte, deci chiar nu o recomand.

1. În fine, bomboana de pe colivă: Boala și războiul, jurnalul lui Radu Vancu 2020-2024. Doamne ferește. Deci pe asta chiar NU o recomand. Vă rog eu să nu vă lăsați câștigate de tragedia personală fondatoare a acestui personaj cu rol major în structura câmpului cultural de la noi. Tragedia lui personală, trauma lui (de respectat, în sine, ca orice suferință omenească) nu-i scuză obsesia vădită în jurnal pentru genialitatea masculină și pentru autori fasciști, și nici susținerea neabătută pentru teoria potcoavei (unde mereu, mereu, chiar dacă chipurile comunismul și fascismul sunt la fel, implicația este că comunismul e de fapt mult mai rău), și nici ridicările în slăvi ale colegilor aflați și ei în poziții strategice (networking, csf).

Acest personaj cultural, pentru că este cu adevărat un „personaj” el, care se autocreează non-stop prin postări de fb, publicare de jurnale, romane etc. și apariții publice (de exemplu, aceea recentă de la festivalul de film documentar Astra unde susținea propaganda de război) deci acest personaj trebuie criticat, cred, de câte ori avem ocazia (și cât se mai poate, până nu ne bagă ND la pușcărie pe toate comunistele) pentru că este influencer cu mare capacitate de convingere prin prestigiu și susține deci, cu mare succes, capitalismul neoliberal războinic care ne va distruge tot mai mult și mai rapid în anii care vin.

Gata. Astea au fost cărțile pe care nu vi le recomand. Mai aveam unele, dar m-am mai și abținut. Poate o să zic aici la un moment dat și despre cărți care mi-au adus lucruri pentru care sunt profund recunoscătoare, ca să nu mai spună lumea că sunt doar o scriitoare invidioasă și cârcotașă.

Pe curând, dragii moașei!

Anticomunismul este hegemonic în societatea noastră - adică este susținut, propagat și reprodus prin toate mijloacele de comunicare, culturale și educaționale, astfel încât, cu ajutorul său, să se întârzie organizarea celor-care-nu-au împotriva celor care le exploatează munca și acumulează capital.

Raportarea mai degrabă pozitivă la un trecut istoric foarte complex și specific, la care ader și eu, și pe care o găsiți și la alte socialiste și socialiști de la noi nu se bazează pe vreo fetișizare, vreo nostalgie, vreo dorință pentru socialismul trecutului. Trecutul e întotdeauna mai sărac, din simplul motiv că nu are viața pe care o are prezentul - singura capabilă să ne propulseze în viitor. Prezentul e momentul în care trebuie să fim, conștiente de ce ni se întâmplă. Nostalgia, dorința de întoarcere în trecut e reacționară.

De aceea, raportarea mai degrabă pozitivă la trecutul socialist - adică antianticomunismul pe care îl susțin - este în primul rând, în ce mă privește, o poziționare contrahegemonică. Dintr-o perspectivă a luptei epistemice împotriva puterii capitaliste și dintr-o continuitate a poziției de cunoaștere a celor-care-nu-au trebuie privit și înțeles trecutul.

Dacă vă gândiți cum a fost trăită viața în secolul trecut, din perioada postbelică încolo, de persoane care nu avuseseră niciodată nimic, o să descoperiți o cu totul altă poveste față de narațiunile istorice și literare dominante de la noi. Oamenii care trăiau în mizerie și în uitare au avut, odată cu dezvoltarea socialismului de stat, șansa nu doar să supraviețuiască - pentru că supraviețuirea pentru cei mulți a devenit posibilă -, ci și să se dezvolte ca indivizi. Fiecare și-a trăit povestea sa de viață în acei ani, poveste marcată de obstacole și frustrări reale, pe care nimeni nu se apucă să le nege. Femeile muncitoare, chiar și cu emanciparea din deceniul al șaselea, nu au avut în niciun caz vieți ușoare, mai ales de când cu reacționarul decret 770. Au lipsit din socialism programele susținute de educație feministă și antirasistă de care aveam nevoie, a lipsit progresismul care s-ar fi putut dezvolta în alte condiții decât cele de asediu.

Vorba lui Michael Parenti, însă: cum poți construi o societate umană într-o lume inumană?

S-a construit ce s-a putut, în acele condiții, în cele câteva decenii, pornind de la un interes opus celui al acumulării private de capital.

Deci nu despre vreo glorificare a trecutului e vorba în poziționarea antianticomunistă. Nici despre nostalgie, și nici despre negarea experiențelor specifice ale oamenilor, ale căror existențe individuale care au presupus și atunci o contradicție cu ordinea politică a vremurilor, mai slabă sau mai intensă, în funcție de momentul istoric.

E vorba, în poziționarea antianticomunistă, despre a insista asupra păstrării unei perspective și asupra construirii unui loc al cunoașterii din care să înțelegem cum anume organizarea socioeconomică din socialismul real a ajutat la îmbunătățirea vieților celor mulți, și despre traducerea acelor elemente în termeni contemporani, ținând cont de condițiile concrete în care trăim azi.

Acumularea capitalistă violentă din prezent trebuie oprită cumva și societatea transformată de la rădăcină. Avuția acumulată prin munca celor mulți trebuie să îmbunătățească viața celor mulți, trebuie adică să putem supraviețui mai ușor, să putem respira, să ne putem hrăni, să putem să învățăm și să ne bucurăm de ani mai mulți și mai buni de viață, iar pentru asta, e nevoie să ne organizăm anticapitalist. Trebuie să gândim și să acționăm pentru a trece la socialism, în drumul către societatea fără clase.

Iar în această întreprindere, e esențial să nu ne dea fiori și să nu ne împiedice din a acționa ideea că: „a mai fost socialism și ați văzut ce regim criminal bla”. Ci trebuie să ne putem gândi: atunci a fost posibil ceva, o variantă, s-a construit, ne-am organizat, oamenii care nu aveau s-au ridicat, cel puțin până la un punct. Cum am putea să facem mai bine în condițiile de azi?

Pentru toată lumea care crede că pozițiile noastre (ale feministelor socialiste) critice față de feminismul liberal, procapitalist, sunt un fel de manifestare a teritorialității, de revendicare egoistă a feminismului adevărat, sau un fel de „purism” ideologic, sau o reproducere de la margine a acelorași atitudini nașpa, concurențiale, produse de capitalism, sau o chestie de nișă care trădează principiile stângii etc., uite o clarificare.

Critica noastră la feminismul liberal, individualist, anticomunist, fragmentar, procapitalist, burghez face parte din tentativa mai amplă de a construi cunoaștere colectivă contrahegemonică, anticapitalistă. Aceasta presupune, în primul rând, critica acelei cunoașteri pe care instituțiile puterii capitaliste au răspândit-o prin toate mijloacele, pentru a fi absorbită și resimțită de cât mai mulți oameni drept „adevărul” de nechestionat, reprodus la nesfârșit de mai toate autoritățile epistemice. De exemplu: anticomunismul de „bun simț” sau „de la sine înțeles” pentru mulți, echivalarea fascismului cu comunismul, echivalarea capitalismului cu democrația și libertatea, fragmentarea cauzelor sociale și a luptelor etc.

Să vorbești și să acționezi împotriva acestei „cunoașteri”, în condițiile în care toate instituțiile de educație și cultură o răspândesc cu finanțare de la stat și de la privat, presupune să ai răbdare să construiești în mult timp, cu resurse puține, în condiții foarte schimbătoare și sub un atac continuu, un spațiu în care aceste „adevăruri” ale puterii capitaliste să fie negate cu argumente și cu încredere, și unde o cunoaștere emancipatoare solidă, bazată de date și argumente, să se poată dezvolta. Asta e ce încercăm și noi să facem, alături de mulți alții, persoane și grupuri, din medii activiste, culturale, educaționale.

Atâta vreme cât feminismul liberal procapitalist rămâne o direcție care, în ciuda revendicărilor sale justificate pentru schimbări punctuale (și care ar putea face parte dintr-un program de tranziție, dacă am fi toate socialiste și am lupta pentru cauza comună), servește în cea mai mare parte intereselor puterii capitaliste - prin anticomunismul său nechestionat, prin esențializarea și izolarea genului de alte dimensiuni ale trăirii sociale, prin refuzul de a face legătura între cauze și concepte - noi îl criticăm și îl demontăm, și încercăm să construim, în ciuda lui, un spațiu al cunoașterii feministe anticapitaliste, care să sprijine tot mai concret, în timp, luptele confluente pentru transformarea radicală, adică de la rădăcini, a societății capitaliste care ne exploatează și ne asuprește.

Atâta timp cât activismul feminist presupune lipsa de conștiință critică față de spațiile și mecanismele capitalului, lipsa de chestionare a etosului pe care îl girăm, lipsa de întrebări cu privire la ce se află sub vălul strălucitor ale aparențelor - noi o să criticăm. Și nu din „purism ideologic”, din pretenția că le știm noi pe toate și altele nu știu, ci pentru că așa funcționează felul în care privim noi lumea, asta ne face să vedem situarea noastră, locul cunoașterii la construcția căruia contribuim.

Teritorialitatea este a lor, a celor care acționează împreună cu puterea capitalistă, în interesul acesteia de a rămâne în funcțiune, făcând uneori (rar) mici concesii pentru a mai scădea din presiune. Noi, cele care știm că acest sistem nu poate fi reformat astfel încât să nu mai producă exploatare, asuprire și violență, le criticăm pe feministele liberale care susțin că capitalismul e singura lume posibilă și că tarele lui pot fi ajustate așa încât să devină o lume bună pentru toți. Și le criticăm nu din răutate, ci pentru că această critică face parte din proiectul mai amplu al construirii unui spațiu al cunoașterii contrahegemonice, anticapitaliste, emancipatoare.

(Also, eu sper foarte tare ca tot mai multe feministe liberale de la noi să ajungă să înțeleagă care e faza cu capitalismul, cum funcționează el și ce legătură există între modul în care structurează capitalismul societatea, viața socială și genizarea patriarhală așa cum o trăim azi -- și după ce înțeleg sau măcar intuiesc, să vină alături de noi, în mișcarea socialistă.)