ACTUL I

Scena I

Sfârșit de mai, pe înserat. Raluca iese din bloc grăbită și pedalează iute pe culoarul de trotuar rezervat bicicliștilor. Nu vrea să întârzie la o întrunire importantă. Începe să plouă torențial. În față apare o femeie împingând un cărucior, dar o vede prea târziu. Se ciocnesc și amândouă zac aruncate pe trotuar.

— Copilul meu! Unde este copilul meu?

Femeia se ridică, dă roată cu privirea și vede căruțul la câțiva metri distanță. Se repede și ia în brațe copilașul dinăuntru, îl cercetează temătoare și-l strânge la piept.
— Puiule, ești bine?!

Către Raluca, la rândul ei inspectând bicicleta.
— Ce faci nebuno? Era să ne omori! Mergi naibii pe stradă dacă vrei viteză! Sau stai acasă și călărește altceva!

Raluca vine aproape.
— Uite, ia banii ăștia și repară-ți căruciorul. De ce nu stai tu acasă cu cracii în tavan, că te pricepi mai bine?
— Eu nu omor copii, născuți sau nenăscuți. Păstrează-ți banii pentru avort. “E pentru binele nostru, dragă” îi vei spune amantului. E tot ce știi să alegi între viață și moarte.
— Pe tine te-aș avorta cu plăcere. Ai noroc că mă grăbesc!

Raluca se urcă pe bicicletă și pleacă.

Scena II

Întrunire privată la o cafenea dintr-un cartier mărginaș al orașului. O femeie ridicată în picioare vorbește calm și apăsat.

— Mă numesc Sidonia Voicu și locuiesc într-un bloc din apropiere. Aici m-am născut, aici am crescut și aici vreau să trăiesc.

Intră Raluca, zgribulită. Își reazemă bicicleta de un perete și o salută discret pe Sidonia.

— Mă scol dis-de-dimineață, merg la muncă și îmi fac datoria, iar seara mă întâlnesc cu prieteni sau hoinăresc pe străzi și visez cu ochii deschiși. Îmi închipui străzi fără aglomerație, trotuare largi și îngrijite, un aer curat care umple plămânii cu poftă de viață și mai ales vitalitatea celor norocoși să trăiască în armonie cu dorințele lor.
Dar viața nu este o loterie. Norocul nu poate schimba realitatea zilnică, doar noi putem face asta! Putem reuși prin organizare, disciplină și efort. Am creat un ONG dedicat acestui scop și vă invit să veniți alături de noi. Urmărim crearea unor perimetre urbane de 15 minute, denumite astfel deoarece favorizează existența zonelor unde magazinele esențiale împreună cu toate unitățile de servicii publice indispensabile se află la cel mult un sfert de oră distanță de locuința dumneavoastră. Ar fi 15 minute de relaxare mergând pe jos. Trotuare largi, vegetație bogată și un carosabil rezervat bicicliștilor și transportului în comun. Fără șoferi claxonând din te miri ce și gata să te calce pe trecerea de pietoni. Cel mult ambulanțe și mașini de poliție.
Nu propun o utopie, vă îndemn doar să luați frâiele propriului viitor!

Sidonia și-a încheiat discursul și privește întrebătoare în jur. S-a lăsat o liniște prelungă. Respiră adânc și continuă:

— Oamenii sunt buni de la natură, dar viața din înghesuiala urbană înrăiește. Din generoși, sensibili și înclinați către frumos oamenii devin egoiști și puși pe ceartă. Totuși putem redeveni buni, cu condiția întoarcerii la natură. Asta nu înseamnă că ne retragem în pădure, mai degrabă aducem spiritul pădurii la oraș. Verdeață mai multă, spațiu mai amplu și utilitățile vieții moderne disponibile la pas molcom. Acesta e scopul nostru.

O voce din sală:
— Și… concret? Ce să facem noi?
— Ajutați-ne. Vă vom reprezenta doleanțele în fața politicienilor și administrației orășenești… promit că nu va fi în zadar.
— Eu nu mă omor după biciclete. Am mașină și mi-ar place străzi mai late dar fiică-mea, la paisprezece ani, e nedespărțită de trotineta ei. Puteți construi un parc unde trotinetiștii și bicicliștii să se zbenguie în voie fără să încurce restul lumii?
— Domnule, noi nu discriminăm. Nu instituim un fel de apartheid bazat pe mijloacele de transport!
— Păi, din câte înțeleg, doriți ca eu și alții să nu șofăm în rezervațiile voastre de 15 minute. Cine discriminează pe cine?

Rumoare în audiență. Sidonia revine pe un ton împăciuitor.

— Nu are rost să ne certăm, sistemul ne-a asurzit și învrăjbit destul. Aveți dreptate, intenția noastră pare discriminare, dar trezirea din servilism năucește la început. Mintea obișnuită cu un sistem strâmb reacționează vehement. Nu cerem decât șansa de a redeștepta disponibilitatea tuturor către o viață generoasă. Ceea ce unii văd acum ca interdicție arbitrară nu reprezintă decât un mic sacrificiu pentru binele comun. Vă rog să donați cât puteți, nu veți regreta!

Scena III

În apropierea cafenelei La Capăt de Drum se află un magazin alimentar de cartier, la parterul unui bloc de zece etaje. Înghesuială la singura casă de marcat deschisă.

Domnul Alexandru, un pensionar iritat:
— Ce naiba se mișcă așa de greu? Stau aici de un sfert de oră și abia a servit doi clienți!
Un tip mușchiulos din spatele lui:
— Pe vremea lui taică-meu oamenii nu stăteau la coadă! Se găseau de toate și de zece ori mai ieftin!
Femeia în vârstă de alături:
— Poate că taică-tău era vreun ștab cu burdihanul plin, dar noi ceilalți stăteam la cozi interminabile.
— Erai după mine, treci unde ți-e locul!
— Ți-e teamă că nu mai prinzi salam dacic?
O îmbrâncește afară din coadă și izbucnește o ceartă generală.

Tânăra casieriță privește hărmălaia neputincioasă și o cuprinde un sentiment de frică.
— Vă rog mult să încetați. Eu lucrez aici de puțin timp și este prima oară când încasez plățile clienților. Mă mișc mai încet și vă rog să mă iertați. Haideți să ne calmăm un pic, mă ajutați și pe mine.

Apare Cristi, tot un angajat tânăr, dar mai experimentat.
— Oameni buni, deschid imediat a doua casă! Vă rog degajați coada și veniți și la mine, pe cât posibil în ordinea în care erați.

Nina îl privește recunoscătoare, Cristi îi zâmbește fugar. Cumpărătorii sunt serviți acum în două locuri și spiritele s-au mai calmat. Tipul mușchiulos și femeia în vârstă au ajuns simultan la Cristi și Nina. Cristi:
— Totul costă 118 lei. Cash sau card?
— Cash.
— Mulțumesc. Ah, să știți că avem salam dacic! Nu vă enervați, este un produs nou, garantat de Călin Georgescu. L-am primit în urmă cu câteva ore și nu am apucat să-l punem pe rafturi, dar vă pot aduce un calup. Sau doriți la gramaj?
— Tu chiar te crezi hazliu, nu?!

Îi trântește o flegmă drept în față. Nina se repede între cei doi, șterge fața lui Cristi apoi se întoarce furioasă:
— Pleacă odată sau nu știu ce-ți fac!
Femeia în vârstă, mai degrabă către sine:
— Orice ar fi, nu face rău celui pe care îl iubești.

Scena IV

La mansarda blocului locuiește Florian, într-o garsonieră spațioasă. Șade la masă cu calculatorul în față. Se aude soneria de la intrare. Nu răspunde, e absorbit de conversația cu un program de inteligență artificială. Raluca deschide cu cheia ei și dă buzna înăuntru.

— Sunt udă până în măduva oaselor! Trebuie să mă schimb, dă-mi niște țoale uscate!

Îi pasează bicicleta și se repede în baie. Florian lasă un tricou și o pereche de pantaloni în fața ușii, apoi se întoarce la calculator. Într-un târziu apare și Raluca, se așează pe un scaun în fața lui.

— Mi-era teamă că ai adormit sub duș.
— Din contră, m-am trezit din glaciațiune.
— Și, cum a fost la întrunire?
— Sidonia s-a străduit și le-a explicat frumos, dar s-a găsit unul mai cu moț care s-a pus de-a curmezișul. Cică noi discriminăm și chipurile îi hingherim pe șoferi.
— Era normal să nu fiți întâmpinate cu ovații și urale unanime. În plus, omul are ceva dreptate.
— El să stea deoparte, nu binele pentru atâția alții! Nu urmărim o revoluție sau mai știu eu ce, doar câteva schimbări mici și de bun simț. Avem sondajele noastre și știm că marea majoritate simte la fel. Democrația nu înseamnă numai alegeri la date fixe, înseamnă mai ales să lupți constant, în public, pentru ceea ce contează.

Florian o privește atent.
— Leit Sidonia, la fel de pătimașă. Apropos de democrație, la fel erau și atenienii de demult. Toți luptau constant în public pentru a convinge pe restul despre ce contează cu adevărat. Pe Socrate l-au omorât pentru că punea prea multe întrebări și ieșeau la iveală contradicțiile din presupunerile celor cu care vorbea. Devenise mult prea incomod și l-au eliminat prin consens democratic.
— Ce legătură are asta cu mine?
— Nu afurisi opoziția. Înțelege la rece și vino cu argumente mai bune. Sentimentele sunt greu de ocolit, dar dacă vrei o întrecere rațională convinge prin forța judecății deductive. Oamenii sunt foarte receptivi la așa ceva.

Tăcere. Raluca se foiește puțin, apoi:
— Iar tu, ce mai faci? Tot cu nasul în calculator?
— Mă fascinează inteligența artificială și stau de vorbă cu programe de acest fel. Nu există contradicții la nivel fundamental, mai degrabă o varietate de argumente și puncte de vedere. Desigur că în viață sunt multe contradicții imposibil de reconciliat, dar nimeni nu pretinde așa ceva de la o enciclopedie. Te plictisesc?
— Am răbdare… sunt curioasă unde vrei să ajungi.
— Poate ai văzut filmul Odisee Spațială 2001, în care un robot pilotează o navă către Jupiter. La un moment dat devine convins că astronauții de la bord îi pun în pericol misiunea de a ajunge la destinație și decide să îi elimine. Îi omoară pe toți, dar ultimul rămas în viață reușește să-l scoată din funcțiune. Morala? Inteligența artificială, oricât de vastă și impresionantă, nu are conștiință. În ultimă instanță va acționa numai pentru împlinirea misiunii asumate, indiferent de consecințe. Este o capcană care vă paște și pe voi.
Raluca oftează.
— Nu înțelegi. Nu este nimic artificial în munca noastră, din contră, noi recuperăm natura într-o lume obsedată de profit. Societatea de consum ne mănâncă de vii și ai vrea să stăm cu mâinile încrucișate? Până când?
— Cum crezi… cineva de pe vremea lui Danton și Robespierre a observat că revoluția își devorează copiii. Amândoi au fost ghilotinați de foștii tovarăși. Ai grijă.
— Fiecare cu soarta sa, Important e să câștige binele comun.

ACTUL II

Scena I

A trecut un an. Raluca, Florian, Nina și Cristi se află acasă la Sidonia și toată lumea se simte minunat.

— Dragilor, ridicați paharele și să ciocnim pentru tot ce am realizat împreună! Ne-am împrietenit, iar acest lucru este cel mai important.
Cristi:
— Ia auziți! Să bem pentru prietenie!
— Eu și Raluca am continuat misiunea noastră civică. Am scris pe Facebook, în ziare, am dat interviuri și am explicat necontenit beneficiile zonelor ecologice din marile orașe. Am creat un curent de opinie favorabil în urma căruia primim contribuții financiare. S-a format un corp de voluntari care ne ajută. Suntem în contact cu primari și politicieni atrași de acest concept. Cine știe, poate că în curând vom inaugura primele cincisprezece minute.
— Să vină șampania!
Sidonia zâmbește.
— Hai în bucătărie!

Împreună cu ei intră și Nina. Cristi preia sticlele de șampanie și iese, în timp ce Nina zăbovește crispată pe un scaun.
— Vino fată înapoi cu ceilalți!
— Trebuie să vorbesc cu cineva… Nu știu ce să fac!
— Dar ce s-a întâmplat?
Pauză.
— Am rămas gravidă cu Cristi și sunt disperată. Nu știu dacă să păstrez copilul sau nu. Țin mult la el, dar mi-e frică.
— De ce?
— Ce se va alege de mine? Sunt tânără și viața mă așteaptă cu atâtea promisiuni… Vreau să studiez și să învăț o meserie pe măsura potențialului din mine. Să mă simt împlinită, să fiu luată în seamă pentru ceea ce gândesc și spun… ca tine, de ce nu? Cum să fac așa ceva prinsă între alimentară și un bebe?
— Câți ani ai?
— 21.
— Nu dispera, ai timp de copii. Însă o carieră cum vrei nu se naște în nouă luni. Trebuie să muncești mult și din greu ca să ajungi să fii luată în seamă.
— Mi-e teamă să-i spun… nu vreau să fugă de mine!
— Spune-i și mai ales convinge-l că dragostea adevărată cere sacrificii. Să știe că este responsabil de soarta ta. Așa afli dacă te iubește cu adevărat.

Nina închide ochii și murmură rugătoare.
— Ajută-ne Doamne să rămânem împreună și să fim fericiți. Doar atât…
— Doar atât? De ce nu și cafea cu frișcă în fiecare dimineață, tot din senin.

Scena II

Nina și Cristi iau cina la un restaurant simandicos. El degajat și volubil, ea retrasă și stingheră.

— Ești tăcută. Nu-ți fie teamă, am bani să plătesc.
Nicio reacție.
—Uite, am inventat un joc. Poate ne ajută să înfiripăm o conversație, e chiar amuzant. Alege trei litere oarecare și încearcă să găsești măcar trei cuvinte care încep cu ele. Important: poți alege orice ordine a celor trei litere, dar trebuie să o păstrezi când cauți cuvintele potrivite. Uneori nu reușești, oricât ți-ai scormoni creierii. Poate găsești unul sau două, dar nu trei. Alteori îți vin în minte și dacă o iei metodic descoperi că sunt mai multe. Vrei să încercăm?
Soarbe din paharul cu vin.
— De exemplu “gra”. Eu zic gras și grabă. Poți găsi al treilea cuvânt?

Nina, ca un automat.
— Gravidă.
— Bravo! Eu mă gândesc acum la încă un cuvânt. Să vedem…
— Nu e nevoie.
— Cum dorești.

Pauză tensionată.
— Sunt gravidă!
— Draga mea, nu e un motiv de panică.
— Dar mi-e teamă de ce va urma. Aveam un plan pentru viitor, însă dacă nasc voi rămâne aceeași proastă de la alimentară și în plus înglodată în scutece. Visam să studiez la o facultate, să devin cineva de luat în seamă în domeniul meu. Am însușiri pe care pot să le dezvolt. De ce să-mi ratez viața?! Spui că mă iubești… Mă înțelegi? Pot să mă sprijin pe tine?
— De ce să-ți clădești succesul pe o moarte? Putem realiza ce vrei fiind împreună… toți trei. Nu va fi ușor, dar te voi ajuta cu copilul și în orice alt fel. Vei reuși. Vom reuși.
— Și dacă renunț la copil? Rămâi alături de mine?

Cristi ezită.
— Aș fi copleșit de durere, dar cred că da… Tu ai rămâne alături de mine dacă ți-aș spune că am omorât pe cineva care mă incomoda?
— Nu mă judeca după ceva ce nu am făcut! Pur și simplu nu știu ce e mai bine pentru noi. Am nevoie de ajutor, nu de acuzații.
— Urmează-ți inima, caută adânc. Apoi folosește-ți mintea și pune întrebări incomode.

Scena III

Sidonia așteaptă să fie primită în audiență de un primar binevoitor. Este îmbrăcată la patru ace, într-un costum bărbătesc de om de afaceri. Secretara:
— Intrați, domnul primar general vă poate primi acum.

Primarul șade la birou și studiază niște hârtii.
— Luați loc, mă ocup imediat de dumneavoastră.
Termină revizia și își ridică ochii.
— Dumneavoastră sunteți doamna Istrate?!
— Da, așteptați pe altcineva?
— Pentru o clipă am crezut că sunteți un bancher sau om de afaceri. Mă rog, nu contează…
— Mă puteți considera o antreprenoare și îmi puteți zice Sidonia. Am nevoie de sprijinul dumneavoastră ca să pot crea spații atractive pentru locuitorii din acest oraș. Zone cu verdeață și nepoluate în care oamenii au la dispoziție necesitățile esențiale în imediata lor vecinătate, la câteva minute de locuință. Cu trafic pietonal sau pe bicicletă, fără poluarea și zgomotul mașinilor. Am nevoie de sprijinul primăriei, legal și logistic.
— Da… Am studiat cererea dumneavoastră. Înclin să fiu de acord, dar m-am gândit și la altceva.

Se ridică și dă roată biroului.
— Ați luat în considerare crearea unui perimetru de 15 minute complet nou, de la zero? Pe o suprafață neprihănită, ca să zic așa, unde construiți străzi, locuințe și facilități publice cum doriți. Fără trafic auto și poluare. Puteți găsi constructori și susținători financiari, iar cei dornici vor migra acolo. Ați demonstra fără urmă de tăgadă superioritatea viziunii dumneavoastră.
— S-au m-aș face de râsul lumii.
— Dar nu doriți un succes complet? Ideile dumneavoastră preluate și bine aplicate de alții ar crea o avalanșă. Începeți cu periferia și avansați spre centru, ca orice cuceritor de neoprit.
— Doresc să îndrept ce există, mi se pare mai urgent.
Primarul surâde.
— Bineînțeles, toți vrem asta. Îți dau autorizația necesară, dar mai întâi să văd ce poți face pentru mine. Vin alegerile locale și am nevoie de voturi… multe. În două săptămâni vii înapoi și îmi arăți câte ai strâns. Nu mă interesează cum, din pământ din iarbă verde. Dacă ai cincisprezece mii și câștig vei avea cele cincisprezece minute.

Scena IV

O intersecție în curs de transformare. De o parte se lucrează intens. S-au instalat bariere provizorii, ciocane de abataj sfredelesc asfaltul, din două camioane se descarcă ghivece uriașe în care vor fi plantați copăcei și flori. Mai sosesc două camioane pline cu pământ. O pancartă la înălțime desfășurată între doi stâlpi îi avertizează pe șoferi și trecători: “Zonă pietonală în construcție — proiect pilot”. Sidonia, îmbrăcată într-o salopetă verde, studiază schițele de proiect. Se apropie șeful de șantier.

— Ce facem cu pământul, umplem ghivecele sau construim bariera dintre ele?
— Umpleți ghivecele și apoi plantați restul. Nu e clar din proiect?
— Și bariera din ce o facem?
Sidonia se uită în jur stupefiată.
— Să nu-mi spui că nu au sosit!
— Ce?!
— Parapeții din beton înalți de o jumătate de metru și vopsiți în verde! Pictați cu flori și păsări!
— Eu nu am habar de așa ceva.
— Ralu, adu-mi te rog dosarul de facturi!

Raluca, îmbrăcată tot într-o salopetă verde, se află în intersecție și explică celor curioși scopul lucrărilor în desfășurare. Scoate un dosar dintr-o raniță a bicicletei și se îndreaptă către cei doi. Sidonia răsfoiește și flutură o hârtie.
— Vedeți această factură? Am plătit pentru 109 de parapeți pe o lungime de 300 metri, fiecare lung de 2,75 metri. Nu mă interesează cum și de unde, dar să-i aduceți aici! Aveți grijă, sunt prietenă cu primarul și v-ați ras pe bot de alte contracte dacă îi spun cum am fost tratată.
Șeful de șantier dă un telefon la bază și întreabă unde sunt parapeții. În intersecție izbucnește ceea ce pare a fi un scandal. Raluca:
— Am plecat, trebuie să văd ce se întâmplă!
Șeful de șantier:
— Da, așa este. Sunt pe drum, vin în câteva minute.
Apare primul camion și muncitorii încep să descarce.

Raluca s-a întors la postul ei, unde îl găsește pe domnul Alexandru gesticulând în fața mașinii vechi din care coborâse. Intersecția este complet blocată.
— Hei, ce se întâmplă?! De ce ați închis strada? Trebuie să ajung acasă!
Raluca îl întâmpină și explică.
— Domnule, e doar strada asta. Faceți un ocol de câteva sute de metri și nu se poate să nu găsiți o alternativă ca să ajungeți acasă.
— Cum adică, nu mai am voie cu mașina pe aici? Locuiesc la câteva minute distanță în zona pe care ați închis-o și dumneata vrei să car după mine o sacoșă de zece kile?
— Vă înțeleg frustrarea, dar gândiți-vă la nepoții dumneavoastră. Peste zece ani vor respira alt aer aici.
— Eu nu mai am zece ani în față, am azi.
Deschide portbagajul și trântește un sac de cumpărături pe asfalt.
— Poftim, iată mâncarea și băutura mea pentru două săptămâni. Am și frigiderul prea mare, nu-i așa? Un moment, consum prea multă electricitate… ce mai tura-vura, infractori ca mine trebuie depistați la prima intersecție!
— Domnule dragă…
— Si dumneata ai putea fi drăguța cuiva, dar ești prea ocupată să-ți dai dreptate. Pot să te mituiesc cu un sandviș neutru carbonic?
Îi lasă pe asfalt un sandviș frumos împachetat, urcă în mașină și pleacă.

Florian, care privea de pe margine, se apropie de Raluca.
— L-ai auzit?
— Sidonia are un plan pentru livrări la domiciliu, pentru bătrâni și persoane cu dizabilități. O să rezolvăm.
— La fel ziceai și despre discuția rațională cu opoziția. Acum pui bariere fizice și rezolvi restul din mers.
— Cineva trebuie să înceapă cu ceva concret, Florian. Vorbele nu opresc mașinile.
— Nici HAL nu s-a oprit din vorbe. A trecut direct la fapte, pentru salvarea misiunii.
— Nu mai compara oamenii cu un calculator turbat dintr-un film vechi.
— N-ai decât să ignori comparația, însă problema de fond rămâne. Ați trecut prea ușor de la convingem prin argumente la interzicem și vedem cine se adaptează.
Raluca ridică sandvișul de pe asfalt. Pierdută în gânduri:
— Mi-e poftă de viață… cum să gust plăcerea de a trăi? Pur și simplu de a trăi... de ce nu pot?

Scena V

S-a înnoptat. Raluca acasă la Sidonia, amândouă extenuate. Laptopuri deschise, hârtii pe masă.

— Ce zi nebună! Dar mâine se termină, da?
— Trebuie! Și trebuie să ne gândim ce facem mai departe. Avem nevoie de o poveste, Ralu. Fețe umane și mărturii personale. Ceva care să arate ce câștigă familiile, nu doar ce pierd șoferii nervoși.
— Ce fel de poveste?
— Un pensionar care își lasă nepoții să se joace în stradă, chiar în fața blocului său, o mamă tânără care se poate deplasa în siguranță cu căruciorul oriunde are nevoie. Oamenii sunt mai convingători decât statisticile.
— Azi am cunoscut un pensionar din cartier, supărat că nu putea să ajungă acasă cu mașina. Locuiește în zona noastră. Anul trecut pedalam de zor pe trotuar și am intrat într-o mamă tânără care își ducea copilul într-un cărucior. Pentru ei a fost o pacoste ce facem noi.
— Găsim alții, nu-i o problemă.
— Vorbești despre oameni ca și cum ar fi personaje de telenovelă. Apar și dispar ca niște marionete, la cheremul scenaristului. Povestea ta curge imperturbabil către un final prestabilit.
— Dar ești fudulă și pompoasă, nu glumă! Ai stofă de cronicar TV. Mai încerc o dată. Vorbesc despre oameni ca despre ceea ce sunt, adică motivul pentru care ne străduim. Dacă nu îi aducem pe ei în față pierdem, iar dacă pierdem noi pierd toți. Inclusiv acea mamă care peste zece ani o să vrea trotuare sigure pentru copilul ei.

Raluca strânge hârtiile de pe masă în timp ce cu cealaltă mână își aranjează o șuviță de păr. Se oprește brusc și lasă pumnul de hârtii culese să cadă înapoi.
— Pot fi oamenii cuprinși într-o singură palmă, oricât de bine intenționată?
Își plimbă degetele prin teancul de foi mototolite sau neatinse.
— Aici este telenovela.

ACTUL III

Scena I

În interiorul zonei verzi, care funcționează acum de patru luni, are loc o manifestație de protest. S-au adunat peste două sute de persoane, marea majoritate localnici. În apropiere s-a strâns și un grup de treizeci sau patruzeci de contramanifestanți cu pancarte, scandând lozinci mobilizatoare. “Vrem, vrem ce nu avem! Noi în aer curat credem!” “Străzi pentru oameni, nu pentru poluare și fameni!” “Capitalismul poluează mintea și plămânii!”

Între cele două tabere patrulează polițiști și, mai răzleți, asistă curioși neafiliați. Câteva televiziuni și publicații și-au trimis reporterii la fața locului. De la o tribună improvizată vorbesc opozanții proiectului. Raluca, mai retrasă, ascultă pledoariile celor care iau cuvântul și din când în când filmează în jur cu telefonul mobil.

Cineva din grupul protestatarilor dă din mâini în direcția ei.
— Nina?!
Aleargă una către cealaltă și se îmbrățișează. Raluca îi privește burta și exclamă:
— Ești gravidă!
— Și fericită! Da, intru curând în a cincea lună.
— Să-ți trăiască! Cu Cristi?
— Da, ne-am căsătorit deja!
— Mă bucur atât de mult pentru tine! Pentru voi! Unde e?
— El te-a văzut primul… uite-l acolo, și el filmează cu telefonul. Hai cu noi, Cristi s-ar bucura! Și în plus ai avea ocazia să vezi de aproape cum arată famenii care poluează mintea și plămânii.
Raluca ezită.
— Ah, uitasem că ești nedespărțită de Sidonia.
— Nu mai sunt mânată de vechile ambiții, ceva s-a rupt… Hai, vreau să revăd un bărbat care își face femeia fericită!

De la tribună vorbește domnul Alexandru.
— Eu sunt pensionar, trăiesc singur și șofez o mașină veche. Am nevoie de ea pentru cumpărături, nu pot să car plase grele. Fiul meu trăiește cu familia în alt oraș și când îl vizitez șofez până acolo. Îmi place să mă plimb prin locuri noi sau unde am mai fost și adeseori îmi este mult mai ușor să ajung la destinație cu mașina. Toate acestea nu sunt ceva ieșit din comun, dar în ultimul timp au devenit o erezie. Zona de cincisprezece minute creată aici limitează circulația mașinilor personale la o sută de zile pe an pentru rezidenți, deci și pentru mine, iar restricția se aplică prin filtre de trafic și monitorizare cu ajutorul camerelor de recunoaștere a numerelor de înmatriculare. Cred că sunt zeci. Cei care depășesc suta de zile primesc amenzi, iar mai nou mi-a crescut și suma lunară de asigurare auto, pe motiv de “încălcare repetată a regulilor de circulație”. S-a ajuns în situația absurdă în care mai bine nu circuli dacă vrei să plătești aceeași asigurare auto percepută celor care nu locuiesc în zone de cincisprezece minute.
Ce justifică toate astea? Reducerea amprentei de carbon. Clima s-a răzvrătit și a luat-o razna pentru că noi emanăm prea mult dioxid de carbon, iar soluția constă în eliminarea acestor emisii. Fie și împreună cu emițătorii, dacă nu se potolesc. Desigur într-un mod civilizat, prin restricții, amenzi și lagăre de reeducare. Mici la început, de numai cincisprezece minute.

Aplauze răzlețe dintr-o parte și huiduieli din cealaltă. Ia cuvântul Sidonia.
— Mulțumesc organizatorilor pentru ocazia de a prezenta alt punct de vedere. Mai întâi doresc să resping ideea că noi am impus ceva comunității. Am vorbit cu oamenii și toți ne-au spus că preferă curățenie și ușurința de a se deplasa, chiar și posesorii de automobile. Opinia generală afirmă că se poate ajunge fără mașină la școală, magazin, medic sau oriunde dorești în perimetrul apropiat, iar acest lucru nu echivalează cu o închisoare. Rezultă de fapt un oraș mai liber.
Criticii proiectului nostru ignoră un lucru important: nu ne putem sustrage la nesfârșit obligației de a lăsa în urmă o lume curată. Eu vă ajut să facem față viitorului. Urmașii ne vor mulțimi pentru o responsabilitate asumată și îndeplinită. Am plantat copaci, flori, tufișuri și am lărgit spațiile verzi. Am redus traficul auto și am stimulat mersul pe jos, sănătos și nepoluant. Datorită acestor măsuri emisiile de CO² și alte noxe au scăzut cu 21% în ultimele patru luni. Mi se pare un progres remarcabil, care trebuie întărit. Stimați protestatari, să trăiți și lăsați-i și pe alții să trăiască!

Sidonia își încheie discursul cu o plecăciune, coboară de la tribună și se îndreaptă către mulțimea celor veniți să protesteze. Stă de vorbă, iar cineva îi întinde o sticlă cu apă. Mulțumește și bea însetată. În acest moment izbucnește haosul. Individul scoate un cuțit, are loc o altercație și ea cade la pământ. Atacatorul aleargă urmărit de câțiva polițiști și dispare într-un bloc din apropiere. Sidonia este evacuată și nimeni nu știe dacă a supraviețuit. Izbucnește și ia amploare o cacofonie de mărturii personale și declarații oficiale care se bat cap în cap. Televiziunile prezintă non-stop ce au înregistrat la fața locului și se fac tot felul de speculații.

Scena II

Pe rețelele de socializare se răspândește zvonul că Sidonia ar fi murit, dar după câteva zile apare la emisiunea unui jurnalist de televiziune cu mare audiență.

— Mă bucur mult că ne-ați contactat și ați putut veni. Toată lumea este îngrijorată și cred că nu exagerez dacă spun, pe drept șocată. A fost ceva oribil. În ce stare vă aflați acum?
— Cred că se vede, pe sub bluză am un umăr bandajat. Am fost lovită în omoplatul stâng.
— Vă doresc însănătoșire cât mai grabnică! Trebuie totuși să vă întreb ce ne frământă pe toți: ce s-a întâmplat de fapt? Există o sumedenie de înregistrări video dar nu se vede nimic clar, doar frânturi care capturează panica generală și prea puțin din ce a declanșat-o. A fost un accident, o tentativă de omor?
— Eu trebuia să mor acolo. Faptul că am supraviețuit este un accident.
— Poftim?!
— Individul respectiv mi-a oferit mai întâi o sticlă cu apă, era o zi fierbinte. M-am bucurat și am început să beau. Apoi m-a cuprins o amețeală, m-am clătinat și cuțitul care îmi țintea inima s-a înfipt deasupra, în omoplat.
— De ce ați amețit, v-a îmbrâncit cineva dintre cei opuși dumneavoastră?
— Sufăr de o deficiență de vitamine, iar deshidratarea duce la simptome vizibile.
— Aveți vreo idee cine ar putea fi atacatorul?
— Nu. Fața îi era acoperită de niște ochelari de soare masivi și o barbă… cum să zic, bogată în toate direcțiile. Poate s-a deghizat pentru ocazie, cine știe.
— Aveți ceva de reproșat poliției? Unii spun că a reacționat prea încet.
— Nu neapărat. Cu toții suntem oameni pașnici, chiar dacă uneori în tabere diferite. Poliția nu avea motive să anticipeze ce s-a întâmplat, însă cei care se opun proiectului nostru ar trebui să se întrebe ce au de câștigat dacă fac din mine o victimă.
— Practic un martir.
— Îi puteți zice cum vreți, nu vom renunța. Extremismul nu ne sperie, astfel de reacții ne confirmă că suntem pe calea cea bună.
— Vă admir curajul și încă o dată vă doresc însănătoșire grabnică!

— Doamnelor și domnilor, următorul invitat se numește Florian Dumbravă. Dânsul este un apropiat al Sidoniei, a urmărit interviul din culise și ne va împărtăși opinia sa. Ați fost la acel miting?
— Nu. Am văzut câteva filmări și sunt la fel de nelămurit ca restul lumii. Cred însă că altceva este important.
— Da?
— Povestea Sidoniei ilustrează perfect conflictul dintre idealism și realitate. Întotdeauna sunt lucruri care pot face viața mult mai bună, dar foarte greu de realizat datorită inerției umane. Istoria e plină de asemenea contradicții. Sidonia a ales calea viitorului și culege fructele mâniei din prezent. Perseverența ei este admirabilă, însă incidentul petrecut era previzibil. Inevitabil chiar.
— Nu credeți că protestatarii au argumente de luat în seamă?
— Ba da, însă punctul lor general de vedere este teribil de îngust. L-aș defini ca preocupare exagerată pentru interesele personale și de nesocotire a comunității. Un egoism miop, deci firesc.
— Câteva gânduri de final?
— Filmul Odisee Spațială 2001 de Stanley Kubrick evocă profetic încleștarea dintre menținerea unui curs anume cu orice preț și refuzul omului de se subordona. Robotul care pilotează o navă spațială către Jupiter observă că misiunea îi este pusă în pericol de chiar astronauții de la bord și decide să-i elimine. Ultimul astronaut rămas în viață reușește însă să-l scoată din funcțiune și filmul se încheie cu imaginea unui fetus enorm gravitând în jurul Pământului, metaforă a umanității renăscute. Bineînțeles că realitatea nu este la fel de grandioasă, totuși metafora stă în picioare. Cincisprezece minute de viață curată într-un colț de oraș reprezintă o renaștere… mică și fragilă acum, dar va lua amploare. Viitorul este răbdător, dar nu poate fi amânat la nesfârșit.

Emisiunea se încheie pe fundalul sonor al melodiei Imagine de John Lennon.

Scena III

Mansarda lui Florian, spre seară. Raluca intră cu cheia ei, se oprește în prag și privește în jur. Nu este nimeni. Lasă geanta jos. Pe masă se află niște hârtii, laptopul lui Florian și o cană de cafea. Se duce către un dulap și începe să scoată câteva lucruri care îi aparțin: o carte, un pulover, o perie de păr, o pereche de pantofi. În fundul unui sertar găsește o pungă din care scoate o perucă și o barbă falsă. Le privește îndelung, apoi le pune pe masă și așteaptă.

Se aude cheia în broască și intră Florian. Se oprește când o vede.
— Tu?!
— Da.
— Ce cauți aici?
— Am venit să-mi iau lucrurile.
Florian închide ușa.
— Puteai să-mi spui.
— Ți-am spus de atâtea ori că nu suport minciuna.
— Ce minciună?!

Florian privește masa, vede peruca și barba.
— De unde le-ai scos?
— Din sertarul tău.
— Nu trebuia să umbli acolo.
— Nu trebuiau să fie acolo!

Florian se apropie de masă
— Acum înțelegi…
— Cred că încep să înțeleg.
— Ai văzut interviul?
— De când sunt aici repet în minte emisiunea aia. Vocea ta calmă vorbind despre Sidonia ca despre un experiment de laborator. „Perseverența ei este admirabilă, însă incidentul era previzibil.” Așa ai zis.
— Sidonia e bine.
— Știu.
— Atunci care e problema?
Raluca izbucnește:
— Care e problema?!
Pauză.
— Femeia a fost la câțiva centimetri de moarte!
— Dar nu a murit.
— Nu despre asta vorbesc.
— Ba exact despre asta vorbim. A supraviețuit.

Raluca îl privește în ochi.
— Ai fost la miting? Te-ai deghizat ca să nu fii recunoscut și ai încercat s-o omori pe Sidonia? Vreau adevărul.
— Da și nu.
— Ce înseamnă asta?
— N-am vrut să se întâmple exact ce s-a întâmplat.
— Nu bate câmpii!
— Nu am intenționat s-o înjunghii.
Raluca îl privește fără să înțeleagă.
— Atunci ce ai vrut?
— Să pară că cineva încearcă s-o omoare. Planul era să mă apropii, să fac mișcarea, iar ea să cadă. Toată lumea trebuia să vadă un atac. Apoi eu să fug. Exact ce s-a și întâmplat.
— Ai înjunghiat-o sau nu?
— Nu.
— Atunci cum de a intrat cuțitul în ea?
— Sidonia suferă într-adevăr de o deficiență de vitamine și a cuprins-o o criză. Era și o zi toridă. S-a clătinat, eu am fost surprins, nepregătit și a căzut în lama cuțitului. Nu a fost nimic premeditat.
— Deci voi doi ați fost înțeleși dinainte. Ați înscenat toată treaba asta pentru ca ea să apară drept martir… Nu mi-am închipuit că puteți fi atât de parșivi.

Raluca rămâne cu privirea ațintită asupra lui.
— Ce ai încercat de fapt să faci?
— Să schimb povestea.
— Povestea?
— Cea pe care o spune Sidonia despre ea însăși și proiectul vostru. Există realitate și mit, iar realitatea este alcătuită din tot felul de încleștări. Victoria peste timp aparține celui care își construiește povestea cea mai palpitantă… iar eu am reușit să scurtez acest timp. Ai văzut ce s-a întâmplat. Ziarele, televiziunile, internetul, toți se întreabă cine a atacat-o pe Sidonia și de ce. Oameni care nu auziseră niciodată de ea îi știu acum numele. Lumea a început să vorbească despre proiect, au crescut donațiile și numărul de voluntari.
— Ai riscat viața unui om și ești mândru?
— Sunt mândru că a funcționat.
— Și ce te făceai dacă murea?
— Ar fi fost tragic, dar aș fi avut conștiința împăcată știind că nu aceasta era intenția mea.

Tăcere.
— Ciudat, te recunosc. Ești același om care îmi vorbea despre Socrate, Danton, Robespierre și despre HAL. Îmi spuneai că o idee poate deveni o mașină care își urmărește misiunea fără să-i mai pese de oamenii din cale. Tu ai devenit acea mașină.
— Nu sunt un fanatic.
— Nu, mai rău. Ai convingerea că ești lucid.

Raluca își bagă lucrurile în geantă și se ridică.
— Unde te duci?
— Nu știu.
— Nu poți pleca, faci parte dintr-o poveste care nu s-a terminat.
— Continuați fără mine.

Și pleacă. Florian începe să scrie la calculator un articol pentru un ziar de mare tiraj în care anunță că Raluca a părăsit-o pe Sidonia, dar schimbarea începută a căpătat o viață proprie mai presus de conjuncturi vremelnice.

Scena IV

Șase luni mai târziu, într-un magazin universal întins pe două etaje cu o cafenea-cofetărie în aer liber, pe acoperiș. Patru copii, trei băieți și o fetiță, se joacă de-a v-ați ascunselea la primul etaj printre raioanele de mărfuri, supravegheați de mama fetiței. Un băiat se întoarce cu fața la un stâlp.

— Unu, doi, trei... patru... cinci...
Ceilalți copii fug în toate direcțiile, numai fetița rămâne pe loc nehotărâtă. Sună telefonul mamei.
— Da?
Se aude prost și se îndepărtează câțiva pași. Recepția devine mai bună și începe să vorbească.
— ...șase, șapte, opt, nouă, zece! Cine nu e gata îl iau cu lopata!
Fetița privește în jur, nu știe unde să se ascundă. În spatele ei se deschide ușa liftului. Ies câțiva cumpărători, iar alții intră. Se strecoară printre ei și se pitește după picioarele unui bărbat.

A ajuns la etajul următor. Se deschide liftul și cumpărătorii se răspândesc care încotro. Fetița face câțiva pași, apoi se oprește. Aude o muzică veselă în față. Defilează un alai de personaje din povești, urmat de un cârd de copii. Pinocchio, Scufița Roșie, Făt-Frumos și Ileana Cosînzeana sunt toți împreună și împart bomboane. Pinocchio face gesturi comice, Scufița Roșie râde, Făt-Frumos pozează eroic, iar Ileana Cosînzeana îi face semn să nu mai fie caraghios. Fetița privește fascinată și se alătură copiilor. Primește la rândul ei o bomboană, iar Pinocchio îi face cu ochiul.
— Să nu-i spui mamei tale că ai primit dulciuri înainte de masă!
Fetița râde. Alaiul se destramă după un timp și rămâne din nou singură. Privește în stânga, în dreapta, dar nu recunoaște pe nimeni. Fața i se schimbă.
— Mami?

Între timp mama fetiței termină de vorbit la telefon.
— Gata, copii. Într-un minut vin mamele voastre și mergem fiecare acasă… Unde e Miruna?
Un băiețel:
— Nu știm.
— Cum adică, doar era aici!
— Se ascundea.
— Unde?
Băiatul ridică din umeri. Speriată, mama începe să întrebe în jur.
— Ați văzut o fetiță în rochiță roz, cam de doi ani? Unde s-a dus?
Oamenii clatină din cap.
— Are părul,,, Vă rog ajutați-mă!

O femeie vede fetița plângând într-un colț și se așează lângă ea.
— Ce-i cu tine, te-ai rătăcit?
Fetița dă din cap.
— Nu mai știu unde e mami!
— Și cum ai ajuns aici?
— M-am jucat cu copiii... și m-am ascuns în lift. După aia am ieșit și am văzut ceva ca în povești. Unde e mami?
— O găsim, nu-ți face griji, Hai să o căutăm împreună.

O ia în brațe, fetița își încolăcește brațele în jurul gâtului femeii și își ascunde fața într-un umăr. Merg astfel spre un agent de pază aflat lângă scări.
— Bună ziua. Fetița asta s-a rătăcit de mama ei, am găsit-o plângând.
— Cum te numești, domnișoară?
— Miruna.
— Iar dumneavoastră, doamnă?
— Raluca Pavel.
Agentul notează și anunță centrala.
— Recepție, aici postul doi. Am o minoră găsită, prenume Miruna, pierdută de mama ei. O aduc la stația de poliție a magazinului. Vă rog anunțați.
Puțin mai târziu, din difuzoarele magazinului:
— Stimați clienți, vă informăm că o fetiță pe nume Miruna, care s-a rătăcit de mama ei, se află la stația de poliție a magazinului, etajul doi. Mama este rugată să se prezinte pentru a-și prelua copilul.

După scurt timp apare mama, alergând.
— Miruna!
Se aruncă asupra fetiței și o strânge la piept, plângând și râzând în același timp.
— Doamne, Doamne, mi-a fost atât de frică! Nu mai face niciodată așa ceva, m-ai auzit?
— Am vrut doar să mă ascund...
— Știu puiule, știu.
Ridică ochii spre femeia care stă alături.
— Dumneavoastră ați găsit-o?
— Da, plângea singură într-un colț,
— Vă sunt veșnic recunoscătoare.

Mama o privește pe Raluca mai atent.
— Vă cunosc de undeva, nu-i așa? Ne-am mai întâlnit.
Raluca o privește la rândul ei.
— Nu cred.
Mama se uită din nou la ea și își aduce aminte.
— Anul trecut… bicicleta, trotuarul, ploaia. Dumneavoastră m-ați lovit când o duceam pe Miruna acasă în cărucior!
Raluca tresare.
— Într-adevăr! Ce zăbăucă eram, parcă a fost altă viață. Mă puteți ierta?
Fetița:
— Voi două vă cunoașteți?
Femeile se privesc. Mama:
— Foarte puțin.
Raluca:
— Și foarte prost.
Mama izbucnește într-un râs scurt, Raluca zâmbește. Mama:
— Cred că atunci am spus niște lucruri tare urâte.
— Și eu.
— M-am speriat.
— Știu.
— Îmi iubesc bărbatul, dar copilul este tot ce am mai scump pe lume.
— Acum înțeleg.
Pauză. Mama:
— Hai sus pe terasă, bem o cafea și mai vorbim.
Miruna:
— Fără prăjitură?
— Doar una cât Tom Degețel, ca pentru tine.

Scena V

Pe terasa în aer liber de pe acoperișul magazinului universal. Mese mici, rotunde, scaune din metal. Ghivece cu flori, câteva plante decorative și o priveliște largă asupra orașului. Miruna desenează cu degetul pe fața de masă urmărind cu privirea vitrina cofetăriei, ca pe un altar.

Mama:
— Vine imediat și prăjitura.
— Ai spus asta acum mult timp!
— Au trecut doar două minute.
— Foarte mult!
Raluca:
— Are dreptate, în două minute ți se poate schimba viața.
Mama:
— De exemplu?
— Poți să pierzi un copil într-un magazin universal.
— Nu glumi, a fost groaznic.

Raluca o strânge de braț.
— Dar știi cum e, uneori tot răul spre bine. Eu sunt Raluca.
— Andreea. Mamă, soție și prietena ta. Nu aduce anul ce aduce ceasul. Sper că nu te stingheresc.
— Dar deloc. Acum e rândul meu să-ți fiu recunoscătoare. Eu nu mai am prieteni, doar amintiri. Eram uniți de un ideal și vraja s-a destrămat după ce am înțeles adevăratul lor talent… de a manipula și trage sfori pentru “binele comun”.
— Ești cumva acea Raluca dedicată orașului de cincisprezece minute despre care s-a scris după incidentul cu Sidonia?
— Da.
— Nu mi-am închipuit că cineva atât de însuflețit pentru binele altora cu orice preț poate reveni cu picioarele pe pământ. De obicei continuă până în pânzele albe.
— Obiceiul continuă, eu sunt doar excepția care confirmă regula.
— De ce?
— Am renunțat să mai cred că lumea se îndreaptă dacă o tragi de urechi. Acum prefer ca viața să mă tragă pe mine de urechi. Mai degrabă lumea învață omul, nu invers.

La o masă ceva mai încolo stau actorii care i-au interpretat pe Pinocchio, Scufița Roșie, Făt-Frumos și Ileana Cosînzeana, fără machiaj și în straie civile. Pinocchio observă fetița, se ridică și vine către masa ei.
— Eu te cunosc!
Miruna îl privește fascinată.
— Și eu pe tine!
— Perfect, înseamnă că suntem chit.
Se întoarce și dă să plece, dar mama:
— Vă știți?
— Doar din basme. Eu sunt Pinocchio, sau Cătălin în viața civilă. Pot să iau loc?
— Nicio problemă. Măcar să vedem cine minte mai bine, dumneavoastră sau nasul?
— Nasul e mai cinstit, crește doar când minți. Mulți, din păcate, mint fără să crească.
Raluca:
— Ciudată meserie, să faci paradă de ceea ce te dă de gol.
— Și foarte răspândită, nu credeți?
— Acum da. Eu am făcut paradă de generozitate și bune intenții față de ații fără să mă intereseze urmările concrete ale ideilor pe care le susțineam. Eram convinsă că binele se execută, nu se discută.
— V-am recunoscut după fotografia din ziare. Acum văd că sunteți o femeie frumoasă, cu un nas adorabil de când ați început să mirosiți viața reală.
— Nu mi se pare deloc amuzant.
— Nici nu încerc.

Privind-o în ochi.
— Vă invit la un concert de muzică clasică, Bach și Mozart. Apoi ne plimbăm în tăcere și din când în când vorbim ca și cum ne-am ține în brațe.
— Sunteți un clovn romantic, o combinație neobișnuită. Mi-e teamă însă că am întâlnit destui, mereu cu același deznodământ. După un timp dispare siropul și rămâne gustul gustul amar al minciunii. Mi-a ajuns.
— Vă dau totuși biletul și voi aștepta în fața sălii de concert. Sper să veniți.
— Iar dacă nu vin?
— Ne vom aduce aminte de această zi și vom regreta că i-am irosit promisiunea.

Cătălin pleacă. Soarele strălucește sub o coroană de nori, dedesubt orașul pulsează neîntrerupt. Undeva adie o făgăduință nerostită. Raluca ridică biletul lăsat pe masă și îl bagă într-un buzunar.

Share

Apel la solidaritate

Săriți oameni buni, niște nemernici vor să întineze memoria celui mare poet pe care l-a avut țara după Mihai Eminescu, un neostoit luptător pentru libertate în cele mai aprige condiții, cel care a înnnobilat spiritul tineresc prin muzică și simțire inimoasă la Cenaclul Flacăra!

Mai prozaic

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a solicitat îndepărtarea monumentului dedicat lui Adrian Păunescu, amplasat în parcul Grădina Icoanei din sectorul 2 al capitalei. Instituția reia astfel demersul început în 2012, când s-a opus inaugurării statuii. „Omagierea în spațiul public a unei persoane care a avut un rol important în promovarea propagandei regimului comunist și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu este incompatibilă cu respectul datorat memoriei victimelor dictaturii comuniste… IICCMER subliniază că acest demers nu pune în discuție valoarea operei literare a lui Adrian Păunescu, ci semnificația pe care menținerea unui monument o conferă unei personalități.” IICCMER afirmă că orice formă de recunoaștere oficială necesită evaluarea în prealabil a întregii biografii și activități publice a persoanei de omagiat.

Epistolar destoinic

Adevărul este că nu există în literatura română o slugă politică mai talentată la pupicurism și turnat cenușă în cap. Iată ce i-a scris lui Ceaușescu după spectacolul în aer liber din Ploiești, ținut pe 15 iunie 1985, când s-a produs o pană de curent noaptea în timpul unei furtuni de vară și în degringolada ce a urmat au murit șase spectatori iar numeroși alții au fost răniți. Autoritățile comuniste au desființat cenaclul Flacăra și Păunescu a fost înlăturat din toate funcțiile deținute anterior (inclusiv cea de deputat în cadrul Marii Adunări Naționale).

Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,

Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzându-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.

Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.

Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.

Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.

Şintr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.

Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.

Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.

Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.

Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.

Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.

Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.

Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.

Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.

Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.

Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.

Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.

Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.

Să trăiţi, Măria Voastră!

Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986

Ei și?!

Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi au fost la rândul lor adepți ai comunismului și asta nu i-a împiedicat să scrie opere valoroase!

Da, pentru că operele lor valoroase sunt creații dinainte de 1948. Sadoveanu a fost laș, nu un adept convins. Frica și comoditatea l-au mânat către colaborarea cu regimul comunist. Baltagul, Neamul Șoimăreștilor, Venea o moară pe Siret, monografiile dedicate lui Ion Creangă și alte opere valoroase nu au nicio legătură cu ideologia însușită organic de Păunescu.

Arghezi a fost inițial condamnat ca un putregai de Sorin Toma, fiul poetului proletcultist A. Toma, în celebrul articol din Scînteia apărut în 1948 și intitulat “Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei”. Opera i-a fost interzisă dar a urmat reabilitarea din anii 1952-1967, când a început să colaboreze prin publicarea unor volume de poezie socială pe placul regimului. Și el, asemeni lui Sadoveanu, s-a bucurat de mari avantaje, printre care funcțiile de membru al Academiei Române și deputat în Marea Adunare Națională. Tot asemeni lui Sadoveanu, contribuția sa la patrimoniul nostru literar precede alianța cu comuniștii și nu este tributară acestei ideologii. A fost poet, romancier, polemist, critic de artă și susținător al pictorului Ștefan Luchian, atras de simbolism în imagini sau cuvinte și a creat specia literară numită tabletă, un gen de pamflet alegoric. Cele mai reușite poezii sondează profunzimea sufletului omenesc într-o manieră alegorică, iar proza se împletește cu lirismul și evocă o atmosferă fabuloasă. Poemul Testament începe cu ideea legăturii între generații și culminează cu viziunea permanenței înfăptuite de înaintași.

Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte
Decât un nume adunat pe-o carte
În seara răzvrătită care vine,
De la străbunii mei până la tine
Prin râpi și gropi adânci,
Suite de bătrânii mei pe brânci,
Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Nimic din ce a scris Păunescu nu egalează această intuiție profundă.

Cei mai valoroși scriitori români din perioada comunistă nu au cântat osanale regimului

Nu numai că au existat, sunt complet ignorați în controversa actuală. Să ne amintim.

Nichita Stănescu este cel mai important poet român din a doua jumătate a secolului XX. Opera sa profund filozofică explorează limbajul, iubirea și condiția umană. Deși a fost membru al Uniunii Scriitorilor și a publicat în timpul regimului comunist nu i-a dedicat ode lui Ceaușescu. Marin Sorescu, unul dintre cei mai apreciați poeți și dramaturgi români după instaurarea comunismului, a folosit umorul și parabola pentru ironizarea absurdului existențial, într-o critică indirectă la adresa totalitarismului. Ana Blandiana a fost cenzurată și supravegheată de Securitate datorită poeziei fără compromisuri morale și anti-totalitară în plan simbolic. Ștefan Augustin Doinaș, reprezentant al cercului literar de la Sibiu, a scris poezie cu caracter clasic ca formă și tematică, balade și meditații filozofice. Nu a fost propagandist.

Lista prozatorilor se deschide cu Marin Preda, cel mai mare romancier român al epocii. Moromeții, Marele singuratic, Cel mai iubit dintre pământeni sunt romane de căpătâi și în prezent. Preda nu a fost un opozant politic deschis, dar nici autor de literatură omagială. Proza lui Augustin Buzura explorează compromisurile morale, frica, presiunea psihologică, mecanismele dictaturii. Nicolae Breban, alt romancier însemnat, a fost preocupat de putere, conștiință, libertate și psihologia supunerii. A avut relații tensionate cu regimul și a demisionat din funcții oficiale după „Tezele din iulie”. Se cuvine să-i menționez și pe Alexandru Ivasiuc (romane psihologice și filozofice), George Bălăiță (romane care evită realismul socialist și folosesc un limbaj sofisticat), Sorin Titel (prozator preocupat de memoria satului bănățean și de condiția umană).

Marin Sorescu a fost un dramaturg de excepție. Iona, Paracliserul și Matca sunt considerate capodopere ale teatrului românesc.

Au făcut acești scriitori compromisuri cu regimul și cât de adânci? Puțini au fost complet independenți de sistem; majoritatea erau membri ai Uniunii Scriitorilor, publicau la edituri de stat și trebuiau să treacă de cenzură. Uneori au scris articole aniversare sau texte ocazionale conformându-se limbajului oficial însă opera lor nu era tributară propagandei, ca în cazul autorilor preocupați de parvenire cu orice preț.

Deși regimul comunist a exercitat o cenzură severă, unii scriitori au produs opere de mare valoare estetică fără să elogieze comunismul sau pe Ceaușescu. Unii au ales teme universale (iubirea, trecerea timpului, condiția umană), alții au recurs la alegorie și simboluri pentru a evita cenzura, iar câțiva au îndrăznit critici indirecte ale totalitarismului. Adrian Păunescu este paralel cu acest grup restrâns de scriitori care nu au devenit slugi și nici nu au tăcut pe timpul dictaturii pentru ca după 1989 să-și răscumpere lașitatea cu așa-zisa “literatură de sertar”.

Carierist al parvenirii

Păunescu și-a construit cariera prin devotament față de comunism și Ceaușescu. Simultan și-a clădit cu migală propriul cult al personalității. În 1970-1971 a vizitat SUA și a luat aminte la felul în care mase enorme de tineri pot fi galvanizate prin muzică și cultura pop. În 1973 întemeiază cenaclul Flacăra și altoiește fenomenul american cu propaganda comunistă, punându-se pe sine în prim plan. Concerte în aer liber cu mii sau zeci de mii de spectatori, muzică făcută de tineri pentru tineri, entuziasm în tribune și nelipsitele scandări de extaz colectiv. Aici Păunescu îl invoca invariabil pe Ceaușescu, iar mulțimile aprobau entuziaste. Un orgasm excelent indus la momentul potrivit.

Pe frontul publicistic a fost mereu prezent cu articole omagiale la datele aniversare obligatorii și a compus numeroase texte dedicate Partidului Comunist Român, congreselor PCR, epocii Ceaușescu, construirii socialismului și realizărilor economice ale regimului. La congresul al XII-lea al PCR a afirmat că realegerea lui Ceaușescu „face parte din viața noastră cum fac parte Munții Carpați din geografia României”.

După 1973 și până la căderea comunismului poezia sa a excelat în ditirambi. Secvențe din anii 1970 — „Îl cânt pentru că este. / Îl cânt pentru că arde. / Întruchipând partidul, de dragul țării lui, / Că respectând a lumii pădure de stindarde / Nici unul, pentru dânsul, ca tricolorul nu-i.” „Dar, fie să se-ntâmple oricâte-n viața noastră, / Să știm mereu că Unul e-al țării noastre pisc. / Și, suportând oricâte înfrângeri personale, / Să ne urmăm Eroul, cu orice fel de risc”. Consoarta dictatorului a fost și ea ridicată în slăvi, ca în această creație publicată de revista Flacăra pe 5 ianuarie 1980.

V-am scris și-acum un an, va scriu și astăzi
Scriu sufletului tandru si măreț:
Sa nu fie-n paragină trecutul
La Alba, Putna si la Voroneț

Inima dragă națiunii noastre,
Noi Te rugam cu-același ritm sa bați
Și pentru soarta rîurilor țării
Și pentru soarta Munților Carpați
Fiind acestea toate împlinite,

Și ca să-nvingă lupta pentru nou,
Vă spunem: La mulți ani cu sănătate
Alături de al Patriei Erou!

Post mortem

Păunescu a fost un monument de egolatrie și parvenitism drapat în idealuri și generozitate, iar viața sa confirmă faptul că și nemernicii pot avea talent artistic. Trăim într-un timp al toleranței fără margini, deci să nu discriminăm. Bustul sculptat să rămână pe soclul nostalgicilor după comunism și al sentimentelor naive. Pe de altă parte reacția potrivnică a celor necuprinși de amnezie arată că discernământul istoric rămâne viu. Iată ceva mai demn care merită admirație și aplauze.

Share

Andrei a publicat numeroase materiale video pe canalul YouTube 1776.ro și este bine cunoscut în mediul online pentru activitatea sa de promotor al libertății și autodeterminării. L-am invitat la un dialog care pornește de la principii și continuă cu abordări concrete în situații anume.

Emil Borcean: Care ideologie te reprezintă cel mai bine? Liberalismul pe stil vechi (sau clasic), libertarianismul, conservatorismul? Altceva?

Andrei Murgescu: Problema, când vine vorba de ideologii, este că suntem încorsetați de o terminologie extrem de imprecisă și înșelătoare, care introduce multă confuzie în discursul public. Și cred că, cel puțin într-o anumită măsură, bulversarea acestor concepte este intenționată.

În primul rând, poziționarea mea ideologică este inseparabilă de teologie și de starea mea de creștin.

Cred că putem spune că, la modul general, lumea are o concepție liniară a vieții: naștere, copilărie, adolescență, viața de adult, bătrânețe, moarte și, pentru creștini, obiectivul ideal, Mântuirea.

Dar, pentru că avem resurse limitate, nu ne putem concentra pe mai mult de câteva etape din prezentul și viitorul nostru apropiat. Iar etapa ultimă, cea mai importantă, Mântuirea, rămâne undeva într-un plan foarte îndepărtat și detașat de ceea ce noi percepem ca realitate curentă.

Ar trebui să fie evident pentru oricine că ordinea este inversă celei larg percepute. Pornind de la Mântuire ca obiectiv final, ar trebui să ne ordonăm restul vieții, inclusiv viața comunitară și politică. Acesta este unul dintre lucrurile pe care cred că le-am pierdut față de perioada medievală și, în mod sigur, după Revoluția Franceză.

Toma de Aquino a formulat, evident, mult mai bine decât mă duce pe mine capul:

„Întrucât fericirea cerească este scopul vieții virtuoase pe care o trăim acum, ține de datoria Regelui să promoveze viața bună a mulțimii în așa fel încât aceasta să fie potrivită pentru dobândirea fericirii cerești. Adică el trebuie să poruncească acele lucruri care îi conduc pe oameni către fericirea cerească și, pe cât este cu putință, să le oprească pe cele potrivnice acesteia.”

Altfel spus, statul are un rol instrumental în raport cu scopul supranatural al omului, deși nu este el însuși cel care conferă sau face posibilă atingerea acestui scop ci doar poate fi, în cel mai bun caz, un facilitator care poate elimina niște obstacole și gestiona niște amenințări în așa fel încât oamenii să se poată concentra pe viața spirituală.

Iar asta înseamnă inclusiv că statul trebuie să aibă o relație strânsă și armonioasă cu Biserica. Bizantinii aveau noțiunea de „Symphonia” pentru această relație.

Din această perspectivă, sunt conservator, adică aș dori să fie păstrat sau revigorat un status quo în care viața creștină și relația cu Dumnezeu ocupă locul central, nu unul periferic. Altfel, termenul de conservator este de evitat, pentru că este total irelevant fără definirea foarte clară a obiectului care trebuie conservat.

Dintr-o altă perspectivă, cea economică, oamenii ar trebui să se bucure de o libertate cât mai mare. Taxe mici, reglementări puține sau, de preferință, inexistente. Un set restrâns de legi bune este suficient.

Ca să trag o concluzie în ceea ce privește ideologia mea, la modul ideal și în contextul actual, dacă ar fi să-i dau o etichetă, m-aș defini drept minharist.

Adică consider că varianta optimă este un stat cu puteri foarte mari, dar pe o arie foarte restrânsă, în care executivul să fie, la rândul său, foarte puternic, iar legislativul să aibă puteri extrem de limitate sau să nu existe deloc, lăsând orice fel de chestiuni legislative la nivel local, conform principiului subsidiarității.

Și ar fi de preferat ca în fruntea statului să fie un rege.

Dar chiar și un sistem similar cu cel din Statele Unite dinaintea adoptării celui de-al 17-lea amendament1 ar fi excelent pentru orice țară, inclusiv România, prin comparație cu realitatea contemporană.

Emil Borcean: Eu sunt conservator și de asemenea doritor de libertate cât mai mare, inclusiv taxe mici și reglementări puține. Vorba ta, un set restrâns de legi bune este suficient. Însă a fi conservator nu înseamnă a fi arhaic, un custode al trecutului inadecvat la actualitate. Orientarea conservatoare presupune un cumul de opțiuni perene manifestate activ în prezent: claritate morală, proprietatea privată, comunitate voluntară, libertate, cunoașterea istoriei, afirmarea adevărurilor fundamentale și protejarea instituțiile indispensabile, rolul civilizațional al creștinismului. Am vorbit mai pe larg despre aceste lucruri în Opțiunea conservatoare.

Emil Borcean: Este populismul ideologie sau reacție?

Andrei Murgescu: Astăzi cred că este mai degrabă o unealtă retorică menită să demonizeze un actor politic sau altul. Altfel, ar trebui să ne punem de acord asupra unei definiții clare a termenului „populist”.

Emil Borcean: Populismul mi se pare în primul rând reacție la situații prelungite de abuz politic, corupție și ignorare a voinței unei părți semnificative din electorat. Este un sentiment de indignare și revoltă care nu se exprimă prin anarhie sau teroare, ci prin alternative politice. La acest nivel apar afilierile ideologice. Unele sunt de Stânga sau cel puțin etatiste, altele tatonează spectrul ideologic al Dreptei.

Reacția populistă apare mai ales la nivel economic și cultural. În deceniile recente a devenit implicit reacție la fenomenul globalizării și al tehnocrației. Populismul de Stânga se luptă cu capitalismul și promite o viață mai bună pentru cei dezavantajați sau exploatați. America Latină are o tradiție de aproape un secol, cu Juan Peron, Hugo Chavez și Evo Morales în fruntea liderilor dedicați redistribuției economice și justiției sociale. Europa s-a remarcat prin Syriza în Grecia și Podemos în Spania. Marine Le Pen reprezintă cel mai bine populismul etatist, într-o țară definită de dictonul L’État, c’est moi al lui Ludovic al XIV-lea. Nici iacobinii revoluției franceze nu s-au dezis de acest principiu după ce au preluat puterea și au dezlănțuit regimul terorii. Bineînțeles că madame Le Pen nu are de gând să meargă atât de departe, ea preconizează același stat atotcuprinzător dar mai alert față de imigrația musulmană și declinul regiunilor dinafara marilor zone urbane. L’État prendra soin de vous, sau statul va avea grijă de voi.

Populismul de Dreapta aderă la capitalism și încearcă reducerea dependenței cetățeanului față de stat. Teme specifice sunt imigrația necontrolată, identitatea și suveranitatea națională, ordinea publică, practica religioasă, libertatea de asociere și exprimare. Donald Trump, Giorgia Meloni, Nigel Farage, Viktor Orban și Partidul Lege și Justiție din Polonia pot fi criticați (mai ales Trump și Oban) dar etichetele gen extremist de dreapta, iliberal, fascist, nazist, etc. nu reprezintă decât defulări isterice. Populismul de Dreapta are priză la public deoarece acordă întâietate problemelor majore ale cetățenilor în timp ce stabilimentul le ignoră sau produce alternative raționale tardiv și cu pipeta.

Emil Borcean: Care țări sau lideri politici internaționali te-au impresionat în sens pozitiv după anul 2000?

Andrei Murgescu: Statele Unite, Polonia, Ungaria, Argentina începând cu perioada Milei, Brazilia, cel puțin în perioada „Menos Marx, Maises Mises”, și Japonia.

În ceea ce privește liderii, președintele Statelor Unite, Donald Trump, este cap de listă, vicepreședintele J.D. Vance, secretarul de stat Marco Rubio, urmați de Milei, Bukele, Karol Nawrocki și Viktor Orban.

Deși nu este chiar politician, l-aș nominaliza pe Elon Musk pentru contribuția extrem de importantă pe care a adus-o apărării libertății de exprimare prin achiziția Twitter. De fapt, Musk m-a impresionat mai ales prin transformarea sa spectaculoasă, aproape o epifanie ideologică.

Emil Borcean: Elon Musk irită la culme Uniunea Europeană prin încăpățânarea de a nu permite eurocraților să dicteze conținutul platformei de socializare Twitter (sau X), iar faptul că a devenit trilionar demonstrează chipurile cât de inechitabil, chiar obscen, este capitalismul. J. D. Vance? O dezamăgire pentru mine. În recenta sa apariție la podcastul lui Joe Rogan se așează la aceeași masă cu Tucker Carlson și Candace Owens, servind din același meniu de conspirații și antisemitism. S-a proclamat victima unei campanii de denigrare finanțată de Israel, datorită eforturilor sale de a negocia pace cu Iranul, și tot evreii l-au manevrat pe Jeffrey Epstein prin intermediul Mossad. Zero dovezi dar nici nu e nevoie, lumea bine informată știe cât de mârșavi sunt “jidanii”.

Emil Borcean: Care partide sau politicieni români te-au impresionat în sens pozitiv după anul 2000?

Andrei Murgescu: Impresionat este poate cam mult spus. La nivel local, probabil cel mai impresionat am fost de Liviu Negoiță, care a dus Sectorul 3, mai ales zona Balta Albă - Grigorescu - Titan, din stadiul de semi-ghetou în cel mai frumos și bine administrat sector din București.

La nivel național, lista cred că va fi foarte scurtă. Din nou, încă nu aș spune că sunt impresionat, dar în mod sigur sunt plăcut surprins de o bună parte din pozițiile și activitatea din ultimii ani ale domnilor Simion, Peiu și Dungaciu.

Emil Borcean: În ce mă privește aș fi dorit să pot spune altceva, dar nu mă atrage nimeni și nimic de pe scena noastră politică. M-a bucurat condamnarea oficială a comunismului din 2006, când Traian Băsescu a spus în fața parlamentului “…comunismul a fost un regim impus de un grup politic autodesemnat ca deținător al adevărului, un regim totalitar născut prin violență şi încheiat tot prin violență.” Au trecut două decenii de atunci, răstimp în care dificultăți economice severe și o clasă politică ineptă, coruptă, au alimentat nostalgia masochistă după comunism și Ceaușescu. Partidul AUR contribuie la această perversiune.

Marius Lulea, fost vicepreședinte AUR: “Păi și Ceaușescu era suveranist, eu chiar îmi aduc aminte că a luat o poziție curajoasă și suverană în 1968, atunci când a fost singurul președinte din blocul comunist care a avut curajul să se ridice demn împotriva ocupației sovietice din Cehoslovacia… Nu sunteți în măsură să criticați un regim care a construit milioane de apartamente, sute de hidrocentrale, care a făcut bine pentru această țară… Dumneavoastră ați distrus tot ce s-a construit bine în timpul regimului comunist. I-ați lăsat fără locuri de muncă distrugând acele fabrici construite de ei și, astăzi, copiii lor, frații lor sunt plecați din țară.“. Singura atitudine lăudabilă a lui Ceaușescu a fost într-adevăr refuzul de a participa alături de URSS la ocuparea Cehoslovaciei dar în rest s-a purtat ca un adevărat comunist, ahtiat după putere cu orice preț și arhitect al unei economii complet falimentare. Milioanele de apartamente s-au construit prin distrugerea satelor și vechilor cartiere orășenești, prin înghesuirea turmei proletare la bloc, iar fabricile făceau mult fum și produse mediocre evitate în Occident.

George Simion nu se lasă mai prejos: “Față de ce președinți am avut din 1989 încoace, Ceaușescu era bine, bine. Era bine comparativ cu Klaus Iohannis, cu Traian Băsescu, cu Ion Iliescu… Era mai bine intenționat. A făcut și lucruri bune, a făcut și lucruri rele. Totuși, în 24 de ani Ceaușescu a pus unele lucruri la punct, față de tâlharii ăștia care n-au știut decât să fure“. Sistemul ceaușist “a ridicat această țară din punct de vedere energetic. Au fost multe lucruri rele, dar au fost și multe lucruri bune”. Am fost martor direct la energia creată de Ceaușescu; exploatarea de șisturi bituminoase de la Anina și termocentrala aferentă reprezintă un exemplu de risipă și megalomanie pe care l-am observat personal. Tot Simion ne spune că dictatorul era „un patriot” și că regimul comunist, în ciuda lipsei de libertate, avea avantaje pentru că „puteai rezolva unele lucruri mai ușor”. Iată că odată cu trecerea timpului s-a nuanțat și pupincurismul ceaușist; a devenit o chestie matură și responsabilă, emisă pentru amnezici din ambele colțuri ale gurii.

George Simion este și un vechi tovarăș de drum al lui Călin Georgescu, acum preocupat de propulsarea acestuia în funcția de prim-ministru. Personaj notoriu pentru fandacsii debitate pe un ton grav, Georgescu își ia lumina de la Răsărit asemeni precursorilor proletcultiști din anii 1950: “Știți ce înseamnă ‘suflet’ în rusește? Înseamnă ‘duh’. De aceea această parte a lumii [Rusia] înseamnă tot mai mult. Acolo este lumina… Președintele Putin este dedicat țării lui“. Într-un interviu la TVR a spus, plin de admirație, că Putin „este printre puținii lideri care își iubește țara indiferent prin ce mijloace”. Fără îndoială, la fel ca Ceaușescu. Și cum putem ieși din impas? “Șansa României este înțelepciunea rusească”, verdict din 2021.

Georgescu laudă comunismul, unde chipurile „nu exista corupție”. Dintr-un interviu la Metropola TV: „Ce înseamnă să ai o economie suverană? Înseamnă că toate resursele țării, toate bogățiile mari ale țării, strategice, intră în proprietatea poporului român”. Aici poporul servește drept eufemism pentru stat și o clică politică, la fel ca în comunism. Suveranitatea clamată de Călin Georgescu și AUR se sprijină pe etatism, colectivism și autarhie. Este o rețetă resuscitată pentru cei care nu au experimentat perioada comunistă ca adulți. Sunt mulți și creduli.

Emil Borcean: Ce măsuri de redresare economică sunt necesare acum în România?

Andrei Murgescu: În primul rând, scăderi masive de taxe pentru angajați, pentru întreprinderi și pentru consumatori. Vorbesc cel puțin de o revenire la nivelul de taxare din anii 2017-2018, dar ideal ar fi mai mult. Aș include aici și eliminarea accizei pe combustibil sau cel puțin de reducerea ei la cea mai joasă limită permisă de Uniunea Europeană.

Putem vorbi de reforme chiar mai spectaculoase, dar care ar necesita renegocierea tratatelor cu UE. Un exemplu de reformă spectaculoasă ar fi eliminarea tuturor taxelor și finanțarea statului printr-o singură taxă pe consum și taxe vamale. Chiar am făcut anul trecut un podcast pe această temă, unde prietenul și colegul Robert Raicu explică foarte bine cum ar trebui să arate un sistem similar. Îl puteți urmări aici:

De asemenea, consider necesară renunțarea la PNRR și SAFE, pentru că aceste programe nu fac decât să ne îndatoreze suplimentar fără să aducă beneficii pentru toți românii.

Revigorarea economică a României, de fapt a oricărei țări, nu trebuie să se facă prin scheme de redistribuție socialistă și îndatorări, ci prin libertate economică, care să încurajeze munca, hărnicia, producția, inovația și, per total, prosperitatea și liniștea românilor. În acest fel, românii vor produce mai mult, baza de impozitare va crește, moment în care inclusiv veniturile statului vor crește. Iar cu acele venituri statul se poate achita de datoriile lui fundamentale, printre care înzestrarea și antrenarea continuă și eficientă a armatei și a unui corp diplomatic competent.

De asemenea, consider necesară renunțarea permanentă și fără echivoc la orice program de „decarbonizare”.

Totodată, aș renunța la importul de imigranți prin revenirea la cota pre-2022 de maximum 5.000 pe an și prin repatrierea muncitorilor migranți la expirarea permiselor de ședere pe care le dețin acum.

Nu în ultimul rând, cred că este nevoie de un program de încurajare a repatrierii voluntare a românilor din diaspora. Deși, dacă ar scădea taxele și economia ar începe să meargă, este posibil să vedem o întoarcere în masă a românilor stabiliți peste hotare, dintre care mulți deja își doresc să se întoarcă.

Emil Borcean: Îți dorești reîntregirea țării prin reunificarea cu Moldova?

Andrei Murgescu: Da.

Emil Borcean: Este Putin îndreptățit să invadeze și ocupe Ucraina?

Andrei Murgescu: Nu.

Emil Borcean: Ce găsești preferabil, ucrainenii ținând Rusia la distanță sau Rusia venind mai aproape de noi?

Andrei Murgescu: Nici una, nici cealaltă. Ucraina a fost în mod pervers proiectată de un segment al politicienilor europeni în rolul de „apărător al Europei”. Prin manevra asta, acei politicieni europeni au pus în spatele Ucrainei ceea ce de fapt era datoria lor, apărarea spațiului european, le-a justificat, cel puțin la nivel superficial, un nivel crescut de împrumuturi, cheltuieli și redistribuiri și, nu în ultimul rând, le-a oferit ocazia să intoxice discursul public cu un nou val de demagogie și să alimenteze dezbinarea dintre europeni.

Pentru noi, preferabil ar fi ca politicienii din statele membre NATO să se achite de responsabilitatea lor primară, apărarea, folosind banii din taxe pentru înzestrare și înarmare, nu pentru politici socialiste. Pentru că, dacă ne uităm pe statistici, observăm că exact asta s-a întâmplat în ultimii 30 de ani, poate chiar mai mult. Știindu-se sub protecția Statelor Unite, statele europene au preferat să nu mai investească în apărare, ci în pomeni socialiste.

Mie mi se pare de nepermis să ne fie teamă de Rusia, fiind membri ai celei mai mari alianțe din istorie. Înseamnă că cineva, undeva, nu și-a făcut treaba.

Prin urmare, aș prefera ca statele europene membre UE și NATO să fie capabile să exercite o combinație de amenințare militară credibilă și diplomație, la fel cum fac Statele Unite, ca să descurajeze orice potențial agresor.

Aș mai adăuga aici că prestația diplomatică a unora dintre statele vest-europene de la începutul războiului a fost precară, ca să folosesc un eufemism. Marea Britanie și Franța, în mod special, au acționat pe un spectru care se întinde între incompetență, inconștiență și rea-voință. Și cred că nu ar strica, în măsura în care mai putem avea un dialog pe temele astea fără să ne scoatem ochii, să ne uităm la Războiul din Crimeea, cel din secolul al XIX-lea, și la etapele premergătoare ale acelui război, dacă vrem să începem să înțelegem cum am ajuns în situația în care ne aflăm astăzi.

Emil Borcean: Eu prefer ca Ucraina să țină Rusia cât mai departe de noi. Nu numai din motive de siguranță națională, dar și pentru că rușii au invadat Ucraina, nu invers. Existența ca stat independent este un drept fundamental al oricărei națiuni, indiferent ce perorează Putin despre frăția ruso-ucraineană în care rușii sunt frații mai mari care decid și nazismul imaginar de la Kiev. Ah, dar în Ucraina există multă corupție și tot felul de mașinații! Iar sub Putin nu există așa ceva și de aceea îl susțin oligarhii, altfel riscă să pice din balcon. Zelenski este un nesuferit care strică pacea din Europa! Da, și Churchill a stricat pacea europeană când nu s-a predat lui Hitler. Analogia pare complet exagerată, dar nu din perspectiva înțelegerii păcii ca act necesar de supunere față de un dictator. În acest caz războiul este singura modalitate de prezervare a libertății.

Andrei Murgescu: Ar mai fi ceva de zis: de când a început războiul din Ucraina, în discursul public se face un balet între două poziții care trebuie, cred eu, separate. Prima este cea pe care ai expus-o aici, rolul Ucrainei ca „tampon” între Rusia și restul Europei. A doua este poziția conform căreia Ucraina are tot dreptul să se apere, poziție la care subscriu.

Problema este că, așa cum spuneam, mai ales unii politicieni folosesc cele două poziții în funcție de cum este convenabil pentru discursul lor public, ca și cum ar fi unul și același lucru.

Prin urmare cred că trebuie făcută distincția foarte clară între o poziție care reflectă strict interesul statelor din restul Europei de a ține Rusia „la un braț distanță” și cealaltă poziție care ține de interesul Ucrainei de a-și păstra independența și integritatea teritorială. Chiar dacă cele două poziții se suprapun în anumite puncte, mi s-ar părea mai onest ca în discursul public să fie foarte clar când e vorba de o poziție, sau cealaltă.

Emil Borcean: Este justificată și dezirabilă existența unui stat evreu?

Andrei Murgescu: Aici trebuie să încep prin a menționa cât se poate de clar că spațiul Orientului Mijlociu și problemele de acolo îmi sunt în mare parte necunoscute sau cel puțin neclare. Toate informațiile pe care le am de acolo sunt în cel mai bun caz la mâna a doua.

Acestea fiind spuse, răspunsul la ambele părți ale întrebării tale este da.

Emil Borcean: Cum apreciezi riposta israeliană la Hamas?

Andrei Murgescu: O ripostă era normală, dar nu aș putea să mă exprim mai mult în privința intensității, metodelor, tacticilor etc., pentru că efectiv nu cunosc suficient de bine situația.

Emil Borcean: Cum apreciezi participarea Israelului alături de SUA la campania militară de subminare a regimului iranian?

Andrei Murgescu: Spectaculoasă? :))

E clar pentru oricine că Statele Unite și Israelul pot colabora extraordinar de bine. Dar, din ce îmi dau seama, există și fricțiuni între obiectivele Statelor Unite și cele ale Israelului și, uneori, Israelul pare să întreprindă acțiuni care merg, cel puțin parțial, în răspărul planurilor Statelor Unite. Iar în acele momente, e drept, rare, administrația Trump este, cred eu, pe bună dreptate foarte iritată.

Pe de altă parte, cred că este oarecum natural ca aceste fricțiuni să apară, pentru că probabil nu va exista niciodată o alianță în care toate obiectivele membrilor să coincidă 100%.

Emil Borcean: Trump a greșit când a renunțat la demolarea completă a regimului iranian. Acum e captivul unui război regional de atriție pe care îl putea evita, în pofida riscurilor politice aferente. S-a băgat într-o fundătură din care poate ieși, dar serios șifonat. Mulți nu vor uita.

Emil Borcean: Andrei, mulțumesc pentru acest dialog onest și pertinent. Succes pe mai departe!

Share

Statele Unite au aniversat 250 ani de existență. În prima jumătate țara și-a câștigat independența, s-a extins de la Atlantic la Pacific, s-a dezvoltat economic într-un ritm impresionant și a primit milioane de imigranți în căutarea unui tărâm prielnic libertății unde să-și clădească prin muncă o viață mai prosperă. Toate s-au înfăptuit fără taxe și impozite permanente impuse de guvernările la centru sau locale.

Au existat, dar temporar și la un nivel mult mai redus decât în prezent. Taxarea mărfurilor, mai ales de import, se instituia numai în situații de restriște pentru finanțele de stat și era eliminată după criză. Impozitarea veniturilor a început odată cu legea din 1861-1862 semnată de Abraham Lincoln. Congresul a abrogat-o în 1872 și au urmat câteva decenii de status quo ante, după care președintele William Howard Taft a propus în 1909 al 16-lea amendament la Constituție în virtutea căruia Congresul era împuternicit să impoziteze toate veniturile, indiferent de sursă. Amendamentul a fost aprobat în 1913 și America s-a schimbat profund.

Mai întâi câteva lămuriri despre taxe și impozite. Nu înseamnă același lucru, deși sunt noțiuni adeseori folosite interșanjabil.

• Taxele reprezintă plăți pentru un serviciu prestat de stat sau autorități. Nu sunt obligatorii pentru toată lumea, le plătesc doar cei care solicită acel serviciu. Accizele sunt taxe pe bunuri produse intern.

• Impozitele reprezintă plăți obligatorii, fără o contraprestație directă și imediată din partea statului. Scopul lor este să asigure resurse financiare pentru buget (educație, sănătate, infrastructură, apărare, etc.). Se achită indiferent dacă beneficiem sau nu direct de serviciile publice.

Bazele fiscale ale republicii americane timpurii

Statele Unite au ieșit victorioase din războiul de independență, dar grav afectate financiar. Guvernul federal acumulase aproximativ 54 milioane dolari datorie, iar statele individuale încă 25 (echivalentul din prezent a circa 1,7 miliarde și 790 milioane dolari). Lipsit de prerogative legale pentru a percepe taxe sau impozite Washingtonul a solicitat susținere financiară din partea statelor individuale, dar cererile i-au fost ignorate. La mijlocul anilor 1780 finanțele țării ajunseseră o problemă vitală. Această criză a fost unul dintre motivele pentru care s-a organizat convenția constituțională din 1787 ținută la Philadelphia. Părinții fondatori au înțeles că un guvern incapabil să se autofinanțeze nu avea nicio șansă de supraviețuire. Constituția a acordat congresului puterea explicită de a stabili și colecta taxe, tarife, impozite și accize..

Totuși fondatorii erau profund suspicioși față de impozitarea directă, mai ales după ce națiunea americană își cucerise independența animată de refuzul „impozitării fără reprezentare”. Astfel articolul I din constituție, secțiunea 9, stipula că guvernul federal nu poate stabili un impozit direct decât prin distribuire proporțională între state, funcție de populație. Sună rezonabil, dar în practică devenea imposibil de aplicat. Să zicem că guvernul federal dorea să strângă zece milioane dolari prin impozitare directă. Repartizarea proporțională între state funcție de populație împiedica perceperea aceleiași sume de la fiecare cetățean. Cele zece milioane trebuiau împărțite între state funcție de numărul locuitorilor din fiecare stat. Un stat cu 10% din populație ar fi datorat un milion de dolari, indiferent dacă cetățenii săi erau bogați sau săraci. Fermierul sărac din Georgia ar fi ajuns să plătească un impozit mai mare decât negustorul bogat din New York pur și simplu pentru că statul New York avea în jur de 250.000 locuitori și Georgia numai 30.000-45.000.

Această consecință a stipulării din constituție a făcut ca impozitarea directă să fie evitată pentru următorii 124 de ani. Guvernul federal s-a bazat pe alte modalități de finanțare, din care cea mai utilizată a fost tariful.

Primul act legislativ major semnat de George Washington, în 1789, a fost actul tarifar. Această lege recomandată de secretarul trezoreriei Alexander Hamilton instituia taxe vamale pe mărfurile străine, precum textile britanice, vinul francez, zahărul din Caraibe, ceaiul chinezesc. Taxele erau colectate în porturile de pe coasta de est și necesitau un serviciu vamal modest. Sistemul s-a dovedit extrem de eficient pentru o națiune agricolă tânără care importa majoritatea bunurilor manufacturate. Istoricul economic Douglas Irwin de la Dartmouth College estimează că tarifele au reprezentat aproximativ 90% din veniturile federale între 1790 și 1860, ajungând la 95% în unii ani. Aceste fonduri au finanțat armata, au achitat datoria națională și au susținut activitatea guvernamentală fără a intra direct în buzunarul cetățenilor.

Hamilton vedea un dublu scop al tarifelor. În raportul său din 1791 a argumentat că acestea nu numai generau venituri dar și protejau industriile americane emergente de competiția europeană, prin creșterea prețului importurilor și stimularea producției interne. Rezultatele au fost spectaculoase: veniturile federale aproape s-au triplat de la 3,7 milioane dolari în 1792 la 10,8 milioane în 1800, circa 90% provenind din tarife. Ratingul de credit al Americii a crescut brusc în Europa, obligațiunile sale tranzacționându-se peste paritate.

Hamilton a adăugat la tarife o acciză pe băuturile spirtoase distilate intern, în special whisky, impusă în 1791 pentru accelerarea achitării datoriei federale. Whisky-ul era esențial economiei de frontieră, ca în vestul Pennsylvaniei, unde fermierii distilau surplusul de cereale într-un produs ușor de transportat și servea local ca monedă neoficială. Acciza lui Hamilton a afectat supraviețuirea financiară a unor oameni săraci și a declanșat o rezistență violentă. Colectorii de taxe au fost bătuți, proprietățile lor incendiate, până când mii de rebeli s-au adunat lângă Pittsburgh în 1794 stârnind temeri de secesiune și alianțe străine. Președintele Washington a mobilizat aproape 13.000 de voluntari din patru state într-o forță paramilitară și rebeliunea a fost înnăbușită fără vreo bătălie majoră. S-au efectuat 150 de arestări, dintre care două persoane condamnate pentru trădare au fost ulterior grațiate.

Thomas Jefferson, care se împotrivise accizelor, a abrogat toate taxele interne după ce a devenit președinte în 1801 și a restabilit preferința pentru tarife. Acest model s-a menținut decenii. Tarifele finanțau pe timp de pace un guvern federal mic, iar accize temporare și împrumuturi acopereau războaiele (cum a fost cel din 1812). Guvernul din 1800 era minuscul după standarde moderne, doar câteva mii de angajați civili și cheltuieli militare de circa 2,5 milioane dolari (sub 0,5% din PIB). În 1860 bugetul federal era de aproximativ 78 milioane dolari, iar datoria națională se ridica la 65 milioane.

Vânzările de terenuri publice au constituit altă sursă de venituri, imposibil de emulat pentru puterile europene. Teritoriile vaste din vest, achiziționate prin cumpărare, tratate și cuceriri, au generat venituri semnificative. Actele funciare din 1785, 1800 și 1820 au redus suprafața minimă pentru un cumpărător de la 640 la 80 de acri, prețul a scăzut la 1,25 dolari pe acru și era posibilă plata în rate. Aceste venituri reprezentau în medie circa 14% din cele tarifare. Vânzările au explodat în anii 1830 – peste 20 milioane de acri doar în 1836 – contribuind la surplusuri federale. Sub Andrew Jackson, în 1835, datoria națională a fost redusă la doar 38.000 dolari.

Sistemul republicii timpurii – tarife la frontieră, vânzări de terenuri și impozitare directă minimă – reflecta o filozofie deliberată: cetățenii tolerau sarcini fiscale indirecte, dar nu intruziuni guvernamentale extinse și permanente. Acest model a fost catalizatorul unui guvern limitat cu eficiență remarcabilă timp de decenii, propulsând totodată dezvoltarea națiunii.

Războiul civil și prima cotitură

Războiul civil a început în aprilie 1861, iar bugetul federal a scăzut brusc din cauza perturbării comerțului. Confederația sudistă a instituit o blocadă maritimă a porturilor de sub jurisdicția sa și drept urmare guvernul de la Washington a fost lipsit de veniturile tarifare din această sursă. Astfel Congresul a impus un impozit direct pe veniturile cetățenilor, pentru prima oară în istoria sa. Revenue Act a fost semnat de Abraham Lincoln pe 5 august 1861 și stabilea un impozit fix de 3% asupra veniturilor anuale peste 800 dolari, prag atins de numai 3% din populație. Redactată în grabă și fără mecanisme reale de aplicare, legea a generat puține venituri dar a inaugurat primul impozit federal pe venit și o nouă eră fiscală.

A doua versiune a legii, mai extinsă și cu mecanisme de executare, a fost emisă de Congres și semnată de Lincoln în 1862. S-a trecut la prima impozitare progresivă pe venit, 3% pentru intervalul de 600-10.000 dolari anual și 5% pentru venituri mai mari. Doi ani mai târziu a fost adăugată și treapta de 10%. O bună parte din veniturile federale pe timpul conflictului a fost generată în acest fel, la un moment dat cu un vârf de 60%.

Actul din 1862 a declanșat o revoluție fiscală. Au fost legalizate accize asupra tuturor mărfurilor și serviciilor de larg consum: alcool, tutun, praf de pușcă, produse din fier sau piele, alimente din carne procesată, medicamente, căruțe, bijuterii, taxe pe moștenire, profituri de pe urma unei corporații, licențe eliberate de stat pentru exercitarea unei meserii. S-a creat și Biroul Comisarului pentru Venituri Interne, o agenție nouă în cadrul trezoreriei al cărei scop unic era colectarea accizelor. Biroul a debutat cu o forță de muncă formată din trei funcționari, dar în câteva luni a ajuns la aproape 4.000 de angajați, inclusiv evaluatori și colectori răspândiți în toată țara, mulți dintre ei câștigând comisioane pentru taxele percepute. Astfel s-a născut agenția care avea să devină în cele din urmă Serviciul de Venituri Interne (IRS sau Internal Revenue Service).

William Taft schimbă sistemul

Congresul a abrogat impozitul pe venit în 1872, la șapte ani după încheierea războiului, într-o perioadă în care bugetul federal avea un surplus sănătos datorită tarifelor ridicate și colectării robuste de accize pe băuturi alcoolice și tutun. În următoarele decenii guvernul federal a revenit la practicile fiscale obișnuite. Tarifele au rămas principala sursă de venituri, suplimentată de accize pe alcool și tutun, alcătuind împreună aproximativ 90% din venituri.

După încheierea războiului civil Statele Unite au intrat într-o perioadă de avânt economic fără precedent caracterizată prin industrializare rapidă, în timp ce la nivel social au căpătat amploare preocupările legate de inegalități și inechitate. De ce nu impozitează statul veniturile celor bogați? Nu este drept față de majoritatea mult mai puțin afluentă și care muncește din greu.

Depresia economică din 1894, când 600 de bănci au fost nevoite să-și închidă ușile permanent sau temporar, a oferit prima ocazie. Congresul a aprobat legea Wilson-Gorman care instituia un impozit de 2% pe veniturile anuale depășind 4.000 dolari, sau 90.000 în prezent. A fost prima tentativă de impozitare cu caracter permanent pe timp de pace. Curtea supremă a anulat legea ca fiind neconstituțională, într-o decizie de cinci la patru, invocând articolul I din constituție, secțiunea 9. Un impozit pe veniturile derivate din proprietatea privată nu poate intra în vigoare decât prin distribuire proporțională între state funcție de populație, iar legea Wilson-Gorman nu prevede așa ceva.

A reușit în schimb a doua tentativă, prin înlăturarea obstacolului constituțional. Președintele Republican William Howard Taft a propus în 1909 al 16-lea amendament la constituție, împuternicind Congresul să instituie impozite pe venit indiferent de sursă și fără a mai ține cont de articolul I, secțiunea 9. Procesul de ratificare a durat patru ani. Al 16-lea amendament a devenit lege în februarie 1913, după aprobarea a 36 de state. Pentru prima oară în istorie guvernul federal căpăta puterea nelimitată de a-și impozita cetățenii. La început 1% pentru venituri anuale mai mari de 3000 dolari, crescând până la 7% pentru ce depășea 500.000.

Apoi a început primul război mondial și totul a escaladat rapid. Rata maximă de 7% a crescut la 15% în 1916 și 77% în 1918. Numărul americanilor obligați la impozit pe venit a crescut dramatic. Cotele au scăzut după sfârșitul războiului, dar nu s-au întors la nivelurile modeste din 1913. În pragul celui de-al doilea război mondial erau impozitați majoritatea lucrătorilor, nu numai bogații. În 1943 se introduce reținerea impozitelor direct din plata lunară în locul unui cec anual întocmit de salariat. Această inovație, acum răspândită peste tot, face impozitele greu de evaluat rapid cu ochiul liber și ascunde statul după un paravan de “realitate obiectivă”.

La răscruce de drum

Statul american a rămas permanent branșat la buzunarul cetățenilor, cu o cotă parte din ce în ce mai mare. Domeniul său de activitate și intervenție s-a lărgit enorm, formând acum un evantai inimaginabil altădată. Astăzi guvernul central încasează în jur de 4,4 trilioane dolari anual, din care 2,5 trilioane impozit pe venit. Impozitul pentru asistență socială și servicii medicale gratuite (Medicare) cumulează 1,7 trilioane. Aceste două surse reprezintă peste 90% din veniturile federale. Tarifele, care odată finanțau întreaga activitate guvernamentală, aduc 80 de miliarde și constituie 1,5% din total. Pe de altă parte expansiunea statului a făcut posibilă o vastă arhitectură de servicii sociale, iar calitatea vieții s-a îmbunătățit substanțial.

Viața dinainte de 1913 nu era un paradis libertarian. Sistemul tarifar a însemnat și guvernări oarbe la exploatarea muncii, fără o plasă de siguranță pentru nevoiași, vârstnici, minori, sau handicapați fizic. Însă statul exista departe și cetățeanul obișnuit își putea urmări bunăstarea fără constrângeri arbitrare de sus.

În cele din urmă disputa despre cum ar trebui finanțat statul nu se reduce strict la bani. E vorba despre putere, despre echilibrul dintre interesele politicienilor și năzuințele cetățenilor. Nu coincid. Acapararea levierului financiar de către stat compromite grav potențialul unei națiuni.

Aniversarea de acum surprinde America într-un moment de cumpănă existențială. Există două țări, una consacrată emancipării individului și libertății, cealaltă iubitoare de etatism și colectivism. Nu este prima răscruce... să sperăm într-o cale de recuperare a principiilor fondatoare.

Share

Cele ce urmează nu au fost relatate de presa românească sau de intelectualitatea angajată în formarea opiniei publice. Sunt lucruri trecute cu vederea deoarece contravin flagrant impresiei lor despre realitate sau năzuinței către o lume mai bună, fie și strunită de sus. Că doar de unde?

Truism: este vară, deci cald. Pentru nougândire este vară, deci se intensifică încălzirea globală. Corolar: se interzice răcirea interioarelor cu instalații de aer condiționat deoarece cresc emisiile de CO² și se face și mai cald. Țara lui George Orwell nu se dezminte. Temperatura a urcat la 37 grade Celsius, iar autoritățile răspund prin inspecții climatice și interdicții. Un rezident al cartierului londonez Camden a fost obligat să elimine cele două instalații de aer condiționat din incinta proprietății sale deoarece nu deschidea ferestrele din casă pentru a asigura o ventilare adecvată prin mijloace naturale, astfel încălcând “ierarhia naturală a răcoririi”. Stabilită în mod arbitrar, dar nu contează. Orice pretext de a-și băga nasul unde nu le fierbe oala este binevenit pentru băgăcioșii de serviciu. Dar clima fierbe și cineva trebuie să o domolească!

Din fericire există o soluție promițătoare. Firma Entocycle a creat un incubator de muște în subteranul Londrei. Nu pentru consum direct, ci sursă de hrană și proteine pentru animalele din meniul carnivor uman: găini, vaci, porci, oi și ce-o mai fi. Este o idee revoluționară. Oamenii discriminează și nu înfulecă larve sau insecte, dar animalele cooperează. În loc de iarbă, semințe, resturi menajere sau soia ele se pot hrăni cu muște marinate și obține toți nutrienții necesari fără a mai pune clima în pericol. Poliția așteaptă cu nerăbdare ordinul care îi va permite să-i inspecteze pe crescătorii de animale și mai ales frigiderele consumatorilor.

În Marea Britanie există însă și lucruri intime sacre, bunăoară cine te violează și exploatează sexual. De aceea poliția britanică a evitat în mod sistematic, timp de decenii, să investigheze nenumărate cazuri de viol și sclavie sexuală și să-i aducă pe făptași în fața justiției. Raportul lui Rupert Lowe, intitulat The Rape Gang Inquiry Report, estimează că 250.000 de fete britanice, în general albe, au fost violate, torturate și obligate să se prostitueze. Acest număr reprezintă pragul de jos. Marea majoritate a făptașilor este de origine musulmană, între 87%-95%, deși ponderea medie a acestui segment demografic în perioada 1950-prezent nu depășește 6%. Barbarii din orașe ca Rotherham și Rochdale au acționat conform conduitei islamice tradiționale față de femeile din casta infidelilor și au căpătat curaj pe măsură ce poliția și alte instituții de stat s-au cantonat ferm în indiferență. Acum poliția îi hărțuiește pe proprietarii aparatelor de aer condiționat știind că britanicii de viță nouă se simt ca acasă la aceste temperaturi și nu tulbură ordinea publică prin încălcarea ierarhiei naturale a răcoririi.

Verwaltungsgericht Berlin, un tribunal regional din Germania, a hotărât că nimeni nu poate avea acces la arhiva de documente privind trecutul doamnei Angela Merkel. Decizia a fost luată în urma solicitării lui Marcel Luthe, scriitor și fost deputat în landul Berlin din partea partidului liberal Freie Demokratische Partei, de a studia documentele Stasi referitoare la Frau prim-ministru. Tribunalul s-a adresat inițial Arhivelor Federale (Bundesarchiv), acestea au refuzat, iar decizia finală reiterează justificările primite:

• Angela Merkel nu a fost dovedită drept colaboratoare Stasi (IM – Inoffizieller Mitarbeiter) și nu există indicii că serviciul secret est-german ar fi favorizat-o în mod special.

• Ea a devenit o „persoană de interes public istoric” abia după 1990, perioadă în care Stasi era deja pe cale de dispariție și nu mai opera activ.

• Accesul la dosarele Stasi este reglementat strict și nu se acordă automat pentru proiecte de carte sau cercetare generală fără îndeplinirea unor criterii specifice.

Trecutul a devenit astfel inabordabil în mod oficial, dar printr-o contradicție logică imposibil de ignorat. Dacă nu există legături între Merkel și Stasi atunci cercetarea nu ar trebui obstrucționată, dimpotrivă. Iar dacă investigațiile confirmă astfel de legături sau ridică semne de întrebare, atunci se recuperează istoria nealterată. În ambele cazuri câștigă adevărul.

Spre deosebire de acest caz dosarele Stasi ale altor politicieni au fost verificate public și au dus la dezvăluiri semnificative:

• Manfred Stolpe, pastor și fost lider al bisericii protestante recunoscute de regimul comunist din RDG, după 1990 membru în Partidul Social Democrat și prim-ministru al landului Brandenburg. A turnat la Stasi timp de două decenii și dosarele sale au fost analizate în comisii parlamentare.

• Gregor Gysi, fost lider în Partidul Socialismului Democratic și Die Linke. Au existat dezbateri intense despre posibila sa colaborare cu Stasi, dosarele au fost consultate și trecutul său de asociat al regimului comunist a fost descris în acest documentar.

• Mai mulți politicieni AfD au fost menționați în rapoarte recente (2026) din Brandenburg, inclusiv Jean-René Adam (nume de cod „Hubert”), Peter Holger Drenske sau Falk Janke. Unii au servit în unități Stasi sau au fost informatori.

• Partidul Die Linke a preluat foști colaboratori precum Thomas Nord, Stefan Liebich și ofițeri Stasi ajunși în funcții publice.

După 1991 au fost depuse peste 3,5 milioane de cereri pentru accesarea dosarelor personale întocmite de Stasi și marea majoritate au fost acceptate. Nu s-a discriminat între politicieni, jurnaliști și cetățeni obișnuiți, dar Angela Merkel rămâne inaccesibilă. Viața ei înainte de 1991 este de neatins, deși ridică numeroase semne de întrebare.

S-a născut în 1954 în Hamburg, fiică a pastorului protestant Horst Kasner. La scurt timp după aceea tatăl ei s-a mutat cu familia în RDG. Kasner era un adept al comunismului și al reconcilierii dintre biserică și comunism, iar parohia sa din RDG a colaborat strâns cu autoritățile. Fiica a studiat fizica, a obținut un doctorat în chimie cuantică și din 1978 până în 1990 a lucrat la academia de științe din Berlin-Adlershof. Activitatea științifică a fost însoțită și de cea propagandistică, în calitate de secretar universitar pentru agitație și propagandă în cadrul uniunii tineretului comunist est-german. Această funcție presupunea promovarea ideologiei comuniste, instruirea și monitorizarea studenților și cadrelor didactice, iar persoanele încredințate cu asemenea responsabilități erau recrutate sau responsabile față de Stasi. Merkel susține că era vorba doar despre “chestiuni culturale” superficiale specifice vremurilor, dar foști colegi au declarat că s-a ocupat de o propagandă marxist-leninistă temeinică în rândurile studenților și profesorilor.

Asociații care au catapultat-o pe scena politică în 1990 au fost Wolfgang Schnur și Lothar de Maizière, amândoi din fosta RDG. Primul a fondat partidul Demokratischer Aufbruch (Trezirea Democratică) la începutul lui 1990 și a numit-o purtător de cuvânt în februarie. S-a aflat rapid că Schnur fusese turnător Stasi începând din anii 1960, livrând informații despre opozanții comuniști din mediul bisericesc. Apoi Merkel a aterizat pe ramura estică a Uniunii Creștin-Democrate condusă de Lothar de Maizière, ultimul prim-ministru al Germaniei comuniste. Acesta negociase reunificarea cu Helmut Kohl, dar în decembrie 1990 s-a aflat că și el turnase la Stasi, cel puțin din 1981.

Cariera doamnei Merkel nu a avut însă de suferit. Helmut Kohl a luat-o sub aripa sa și i-a facilitat un parcurs politic de excepție. Toate bune și frumoase, dar de ce trebuie trecutul unora exceptat de la un studiu sistematic? Fără investigarea trecutului indiferent de nume sau reputație posteritatea riscă să devină un panteon fals.

ÎÎn timp ce Germania hotărăște ce nu se poate citi, Uniunea Europeană decide ce nu se poate spune. “Scutul European al Democrației” a fost propus de Ursula von der Leyen în iulie 2024 ca instrument de apărare în fața dezinformării și atacurilor hibride din partea unor puteri ostile precum Rusia și China. S-a pornit de la ideea creșterii rezilienței democrației în fața amenințărilor externe și în doi timpi și trei mișcări s-a ajuns la necesitatea unui control strict al opiniilor exprimate de europeni.

Scutul urmărește să “faciliteze, protejeze și promoveze democrații puternice și reziliente în întreaga Uniune” iar în acest scop invocă trei principii:

• Protejarea integrității spațiului informațional — inclusiv un “protocol de incidente și crize” conform actului de servicii digitale conceput pentru a coordona răspunsuri rapide la dezinformare și amenințări hibride.

• Consolidarea instituțiilor democratice, a alegerilor libere și corecte și a mass-mediei independente prin aprofundarea cooperării între statele membre și sprijinirea actorilor societății civile, inclusiv a instituțiilor media și organizațiilor neguvernamentale (ONG-uri).

• Creșterea rezilienței societății și a implicării cetățenești prin educație civică, inițiative de alfabetizare media și eforturi de creștere a participării cetățenilor.

Sună promițător, chiar dezirabil, până când aflăm instituția desemnată cu aplicarea în practică a acestor principii. Este chiar UE, care prin intermediul Centrului European al Rezilienței Democratice instruiește guverne, ONG-uri, legiuni de “fact-checkers” și “trusted flaggers” care opinii sunt legitime și care trebuie eradicate. S-a instituit centralizarea a ceea ce este acceptabil sau nu, o cenzură fin diseminată al cărei rol principal nu constă în apărarea democrației ci în protejarea Comisiei Europene de contestații și asumarea responsabilității față de cetățeni.

Libertatea de opinie a devenit treptat un concept tot mai subversiv pentru Uniunea Europeană, o anatemă instituționalizată acum sub pretextul de scut democratic menit să combată dezinformarea. Ești sceptic sau critic față de încălzirea globală pe care tu o provoci? Dezinformare! Ești sceptic față de masca pe față și vaccinarea obligatorie pentru lupta împotriva unui virus apocaliptic? Dezinformare! Ați votat greșit la un referendum național sau ați ales un indezirabil într-o funcție politică de vârf? Erezie și repetați! Scutul European întărește mentalitatea venită de sus pentru gestionarea minților de jos. Selecția riguroasă a ceea ce avem voie să vedem, auzi și crede ne îmbracă într-o cămașă de forță inscripționată “pentru binele comun”.

Iată un caz concret. O organizație cetățenească a redactat documentul Save Europe Act și strânge semnături pentru a atinge un milion din cel puțin șapte țări, cota necesară care obligă UE să răspundă oficial la solicitările petiționarilor. Aceștia cer oprirea completă a imigrației din țări ne-occidentale, deportarea pe scară largă a imigranților ilegali sau cu cazier și stimularea de a părăsi benevol Europa pentru cei care nu se integrează, în paralel cu protejarea identității culturale și încurajarea demografiei națiunilor europene.

Deocamdată s-au adunat peste 400.000 de semnături iar Comisia Europeană a oferit o ripostă preventivă prin intermediul “European Citizens’ Initiative”, anexa care administrează și răspunde oficial solicitărilor primite de la cetățeni. Organizatorii au fost anunțați că foarte probabil doleanțele lor nu vor fi luate în considerare chiar dacă îndeplinesc condițiile birocratice, întrucât așa ceva “ar constitui discriminare bazată pe rasă și origine etnică și ar fi complet contrar articolului 21 din carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și valorilor consacrate în articolul 2 al tratatului privind Uniunea Europeană pe care se întemeiază Uniunea.” Cu alte cuvinte toată lumea este europeană și cine zice altfel se deconspiră ca rasist și xenofob.

Două țări din nordul Europei nu sunt însă deloc convinse. Parlamentul suedez a aprobat o lege care din 2 iulie interzice căsătoria între rude foarte apropiate (începând de la veri primari), combate căsătoriile forțate de părinți și abuzurile legate de “cultura onoarei”. Nu mai sunt recunoscute nici căsătoriile de acest fel oficializate în străinătate. Nu se mai acordă excepții pentru copiii înfiați. Minoritatea islamică protestează indignată și invocă discriminare, dar comparativ cu cine? Suedezii nativi nu au astfel de obiceiuri, singurul etalon îl constituie practicile din țările de origine. Morala? Atunci când alegi să trăiești în cu totul altă cultură îți asumi implicit și adaptarea la cutumele gazdei, altfel ți se va aduce aminte în mod explicit.

Morten Bødskov, ministrul danez responsabil de imigrație, a anunțat că dorește să interzică ritualul islamic de chemare la rugăciune de cinci ori pe zi. “Chemarea la rugăciune nu ar trebui auzită de pe acoperișurile daneze. Nu are ce căuta în Danemarca și nu ar trebui să-ți pui întrebarea dacă nu cumva ai ajuns într-o suburbie a Islamabadului când te plimbi prin Danemarca.“ A mai spus și că “islamizarea agresivă” a devenit evidentă în spațiul public. Constituția daneză consfințește dreptul la venerație religioasă, cu excepții precum exortații antidemocratice și strângerea de fonduri pentru organizații teroriste. Mette Frederiksen este prim-ministru din 2019 și din 2015 conduce partidul Social Democrat de stânga. Bødskov aparține aceluiași partid și amândoi au adoptat măsuri de combatere a islamizării după ce în 2015 Danemarca a primit mult mai puțini refugiați decât Germania.

Revenim la Marea Britanie, unde regele Charles al III-lea s-a proclamat monarh “multi-credință”. Începând cu Henric al VIII-lea regii și reginele britanice au deținut titlul de “protector al credinței” conferit de papa Leon al X-lea în 1521. A fost o lungă tradiție de “uni-credință” creștină, acum pensionată în numele diversității și multiculturalismului. Actualul rege tolerant și vizionar modernizează în sfârșit o instituție învechită. Pe vremea când era prinț de Wales și după încoronare Charles al III-lea și-a exprimat în repetate rânduri admirația față de islam. A vizitat moschei, a vorbit despre bogăția culturală și spirituală a islamului, despre importanța înțelegerii dintre creștini și musulmani, despre contribuțiile istorice ale lumii islamice. În același timp nu a catadicsit să menționeze vreodată sau să critice agresiunile sexuale din Rochester, Rotherham și alte locații din regatul său. Multi-credința pretinde toleranță, la fel cum omleta are nevoie de ouă sparte.

Mai trebuie menționat faptul că Pentagonul a micșorat drastic lista de religii recunoscute oficial. Erau peste 200, iar acum sunt numai 31. Aceasta înseamnă că membrii forțelor armate vor fi deserviți de un număr redus de preoți, reprezentând cultele religioase cele mai răspândite: diverse denominații creștine (catolici, protestanți, mormoni, ortodocși), budiști, hinduși, islam, iudaism, sikh, agnostici. Ministrul apărării Pete Hegseth a declarat că marea majoritate a cadrelor militare aderă la numai șase din aceste categorii religioase. Realitatea contrazice din nou inflația de alternative care trebuie musai luate drept adevăr atotcuprinzător.

Să nu ne pierdem cu firea; vreme vine, vreme trece.

Share

Manifestul de mai jos reprezintă cel mai amplu document social-politic conservator produs în România după 1989. Autorii nu sunt politicieni, intelectuali publici sau parte din mass-media. Sunt creștini atrași de bun-simț și libertate. Și de tipare istorice care, departe de perfecțiune, permit totuși afirmarea simultană a demnității umane și bunăstării materiale.

Citiți și comparați cu situația din prezent. Am ajuns în fundătura economică și cacofonia actuală de interese divergente mai ales datorită lipsei de principii și proliferării mediocrităților agresive și narcisiste. Calea normalității nu poate fi recuperată fără o aderență constantă la ceea ce dă cele mai bune rezultate în timp.

Autorii acestui document sunt Anca Cernea, Emil Borcean, Gelu Trandafir și Valentin A. Miron, actuali sau foști membri la În Linie Dreaptă (ILD). În această versiune am eliminat virgulele inutile și am îmbunătățit sintaxa.

____________________________

Preambul

Concepția creștină autentică este incompatibilă cu fanatismul ideologic, extremismul politic sau utopiile totalitare.

Acceptarea faptului că numai Dumnezeu este adevărul absolut contrazice pretențiile de a transforma persoane și idealuri umane, teorii sociale, filosofice sau politice în valori supreme.

Fiind supuse exigențelor morale ale Decalogului, toate aspectele vieții sociale și umane sunt perfectibile, putând fi obiect de dezbatere și de găsire a unor soluții concrete, adaptate realității în fiecare situație.

Această viziune creștină constituie adevărata bază a pluralismului și a libertății politice.

Din această viziune creștină decurg în mod natural drepturile eterne ale omului. Ele nu pot fi legiferate înăuntrul sau înafara societății, ele țin de natura umană. Sunt strâns legate de poruncile Decalogului și de aceea pornesc de la negații: să nu ucizi, sau dreptul la viaţă, să nu furi, sau dreptul la proprietate, să nu râvnești la starea aproapelui, sau dreptul la libertate. Cultura libertății, trăsătură caracteristică a civilizației căreia îi aparținem și instanțele concrete, cum ar fi instituții legal-politice și sistemul economic au fost dezvoltate pe acest fundament.

Dăinuirea unei societăţi presupune solidaritatea şi continuitatea dintre generaţiile aflate în viaţă în prezent, fără a se reduce însă la acestea ca şi cum ar fi rupte de trecut şi viitor. Aşadar naţiunea este compusă şi din generaţiile care ne-au precedat şi din cele care ne vor urma, impunându-ne o atidudine de respect faţă de trecut, de smerenie a prezentului şi de gravă răspundere faţă de generaţiile ce vor veni. Funcţionarea democraţiei în statul de drept trebuie să aibă în vedere această continuitate, datoria faţă de trecut şi angajamentul responsabil faţă de viitor, mai presus de majorităţi de circumstanţă și nepermiţând decizii nesăbuite sau experimente utopice care ar angaja generaţiile viitoare.

Locul României – în interiorul civilizației iudeo-creştine

Apartenenţa la o anumită civilizaţie este o opţiune fundamentală aflată mai presus de legi şi instituţii (care decurg din această apartenenţă) şi de fluctuaţiile politicii şi modei. Indiferent de manipulările, dezinformările, conflictele de tot felul din istoria noastră recentă, dorinţa constantă a poporului român a fost să ne întoarcem în sânul civilizaţiei occidentale, al lumii libere de unde am fost scoşi de deceniile de comunism.

Ştim că lumea liberă nu este perfectă pentru că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Occidentul este într-adevar ros şi subminat de decadenţă şi contracultură, de ideologia de stânga care ameninţă să-l distruga dinăuntru. Dar mareţia civilizaţiei sale, cultura, libertatea, bunăstarea nu vin de acolo, dimpotrivă, s-au construit pe moştenirea iudeo-creştină; pe cele zece porunci dintre care primele interzic idolatria. Acestea sunt valorile spre care se cuvine să ne îndreptăm atunci cand ne manifestăm opţiunea pro-occidentală. Spre binele lumii libere şi al nostru.

La baza civilizației iudeo-creștine din care facem parte se află, înainte de toate, moștenirea religioasă. Toate realizările acestei civilizații, atât cele din plan moral cât și cele materiale, decurg din religie, din concepția iudeo-creștină privind omul, raportul lui cu realitatea – cu Dumnezeu și apoi cu semenii săi, cu societatea, cu întreaga creație.

În toate domeniile vieții sociale – cultură, justiție, politică, economie, tehnologie – rezultatele obținute de civilizația iudeo-creștină sunt fără egal față de cele ale altor civilizații bazate pe orice alte religii, chiar dacă și acestea se pot mândri cu creații valoroase. Și totuși religia creștină este cea mai atacată și persecutată dintre toate religiile planetei.

În țările comuniste și islamice creștinismul este supus unor persecuții violente, ucigașe, din care nu lipsesc tortura, închisorile, lagărele de exterminare, genocidul.

În lumea liberă, sub presiunea ideologică a stângii, creștinismul este eliminat sistematic din viața publică și exilat în sfera privată, orice referință la religia creștină ajungând să fie privită cu ostilitate prin secularismul impus de stat (sau organizații supranaționale) pe diverse căi administrative și prin ocuparea spațiilor din mass-media, învățământ, cultură de către propaganda marxismului cultural, ateismului, gnosticismului, neo-păgânismului și islamismului.

Iudaismul este și el o religie persecutată, în ultimele decenii ajungând să fie aproape cu totul eradicat din țările musulmane ale Orientului Mijlociu. În Occident, sub presiunea imigrației islamice și a corectitudinii politice care favorizează islamismul, comunitățile evreiești trăiesc sub amenințarea continuă a unor atacuri violente, provocări, profanări, etc.

În același timp normele morale ale Decalogului, calificate de ideologii de stânga drept învechite, intolerante, bigote, etc. sunt împinse în afara spectrului considerat oficial acceptabil – iar aceia care îndrăznesc să se pronunțe în apărarea vieții, împotriva avortului și eutanasiei, în apărarea familiei tradiționale sunt prezentați drept extremiști, chiar persecutați pe căi legale. Și deși creștinismul constituie încă religia majorității populației în foarte multe țări în care se întâmplă acestea, preceptele sale ajung treptat să fie criminalizate iar cetățenii care aderă la ele sunt puși tot mai mult în imposibilitatea de a le urma în deplină libertate de conștiință, fără a intra în conflict cu tot felul de reglementări legislative și fără a fi ponegriți prin mass-media controlate de stânga.

O minoritate ideologică își impune astfel agenda pe căi ce ocolesc mecanismele democratice, iar statul în loc să fie în slujba cetățenilor săi și să asculte de voința societății se simte chemat să educe societatea pentru a o transforma conform acestei ideologii. Majoritatea devine invizibilă, acea Europă ascunsă sau acea majoritate tăcută din America.

Stânga occidentală desfășoară, în numele „toleranței”, o campanie extrem de agresivă de subminare a celor mai importante concepte și instituții ale civilizației iudeo-creștine.

Simbolurile religioase iudeo-creștine sunt scoase din spațiul public, Biserica este calomniată, credincioșii sunt ridiculizați, învățământul religios se lovește de tot mai multe obstacole. Statul preia controlul asupra educației copiiilor impunându-și agenda ideologică în ciuda convingerilor părinților. Decalogul este înlocuit de tot felul de reglementări şi norme tot mai detaliate şi mai „ştiinţific” formulate de experţii corectitudinii politice.

Instituţia milenară a familiei este supusă unui atac masiv și reinventată în dispreţul total al realităţii, de exemplu prin legalizarea căsătoriei homosexualilor. Până și persoana umană este redefinită pentru a se justifica practici ca avortul şi eutanasia. În virtutea acestor definiții ideologice nu toți membrii speciei sunt considerați oameni a căror viață este neprețuită și trebuie ocrotită, ci numai aceia care îndeplinesc anumite criterii de vârstă, anumite calități fizice, etc.

Vidul de spiritualitate creat de secularism este rapid ocupat de islam, care pune stăpânire mai ales pe acele țări occidentale care sunt cele mai laicizate – începând cu Franța și țările nordice „post-protestante”.

Nu există niciun motiv rațional pentru a presupune ca libertatea și bunăstarea de care încă se bucură astăzi lumea occidentală ar putea continua să se mențină în condițiile suprimării din societate a religiei care le-a generat și a excluderii sau marginalizării moralității biblice din conștiința membrilor acestor societăți.

Dimpotrivă, rațional este să ne așteptăm ca toate tipurile de patologii de care suferă societatea contemporană să se amplifice. Lipsa de scrupule și corupția conducătorilor vor fi și mai grave; familiile vor fi tot mai mult distruse; tinerele generații lipsite de repere vor cădea masiv în anomie, promiscuitate morală, alcoolism, consum de droguri, violență, sărăcie, dependență de asistența socială.

Nenumărate probleme sociale și economice vor decurge de aici deoarece capitalismul și libertatea economică, baza pe care s-a construit prosperitatea și succesul material al lumii libere, s-au născut într-un cadru jalonat de moralitatea iudeo-creștină. Capitalismul de tip clasic a funcționat pe baza contractelor încheiate liber între oameni, a încrederii în cuvântul dat, încrederii într-un anume cadru juridic şi în anumite instituţii, bizuindu-se pe însușiri morale individuale precum cinstea, înțelepciunea, chibzuința, munca asiduă, curajul în asumarea riscurilor, responsabilitatea, disponibilitatea pentru a recunoaște și răspunde nevoilor celorlalți. În lipsa acestor condiții morale capitalismul nu poate exista, competiția liberă fiind înlocuită de jocul cinic al grupurilor de interese care se folosesc de intervenția statului și a birocrației sale omniprezente și corupte, rezultând un sistem oligarhic ce distruge libertatea și frânează dezvoltarea.

Domnia legii nu poate exista într-o societate atomizată, indiferent cât de bune ar fi legile şi cât de performant ar fi sistemul juridic. Dacă cetățenii nu au conștiință morală, dacă nimeni nu mai respectă autoritatea şi regulile, poliţia şi justiţia nu pot să facă faţă sălbăticirii societăţii.

Nu în ultimul rând subminarea religiei și moralității lumii libere are consecințe în privința securității geo-strategice a acesteia. Lumea liberă are duşmani fanatici, puternici și sângeroși care nu fac un secret din faptul că urăsc Occidentul și nu se sfiesc să-i adreseze amenințări explicite – Rusia, China, Venezuela, Iran și alte țări islamice.

O mențiune aparte se cuvine Rusiei, al cărei regim cleptocratic condus de Vladimir Putin încearcă în ultimul timp să-și justifice pretențiile imperialiste prin pretextul apărării tradițiilor creștine amenințate de decadența occidentală. Moștenitoarea URSS, regim care a ucis și chinuit zeci de milioane de creștini, a distrus reperele creștine în propria societate și le-a subminat în lumea liberă, a susținut propaganda ateistă și a ațâțat și înarmat terorismul islamist, încearcă acum să-și aroge calitatea de „a treia romă” propagându-și ura față de Occident și antisemitismul printr-un discurs care reușește din păcate să inducă în eroare pe mulți creștini, mai ales cand reluat de agenți de influență ai Rusiei din mediul bisericesc autohton.

Apărarea religiei pe care a fost contruită civilizaţia iudeo-creștină este de o importanţă vitală pentru toţi cetăţenii lumii libere care vor să se mai bucure şi în viitor de binefacerile ei. Necesitatea apărării acestei religii este evidentă, iar constatarea acestei evidenţe nu ţine de adeziunea la învăţătura creştină, nici de gradul de profunzime al trăirii spirituale sau al practicii religioase personale a fiecărui cetăţean. Ţine de curajul de a privi adevărul în faţă, de luciditate şi onestitate intelectuală.

Repere morale

Bazându-ne pe concepţia creştină despre persoana umană, considerăm că omul are o vocaţie transcendentă. Împlinirea integrală a persoanei umane nu se poate realiza fără a ţine seama de dimensiunea sa spirituală, religioasă. De aceea considerăm că statul are datoria de a crea condiţiile pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini misiunea spirituală şi socială.

Deşi profund afectată de deceniile de comunism, societatea românească se bucură de o mare proporţie de cetăţeni care se consideră creştini şi îşi afirmă încrederea în Biserică.

Desigur, comparaţia dintre numărul creştinilor declaraţi şi priveliştea vieţii zilnice a românilor, atât în domeniul privat cât mai ales în spaţiul public, arată adesea lipsă de consecvenţă şi necesitatea unui efort pentru a se pune de acord faptele cu principiile creştine proclamate. Biserica este prima chemată să îndemne la această coerenţă.

Statul trebuie să respecte Biserica şi să-i asigure deplina libertate faţă de orice presiuni politice în practicarea credinţei, pentru această independenţă fiind necesară şi lustraţia ierarhilor. Bisericilor trebuie să li se restituie proprietăţile jefuite de regimul comunist şi posibilitatea de a-şi asuma sarcinile sociale pe care le-au avut în mod tradiţional înainte să le fie uzurpate de Stat: în educaţie, îngrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor.

Nu în ultimul rând trebuie ca majoritatea creştină din România să urmărească atent acţiunile clasei politice din punctul de vedere al coerenţei acestora cu principiile creştine declarate. Este foarte important de observat atitudinea europarlamentarilor şi votul lor în cazul unor chestiuni cum ar fi promovarea homosexualităţii, a avortului şi alte atacuri ale corectitudinii politice asupra religiei creştine. Astfel România ar putea contribui la păstrarea adevăratului spirit european, care este ancorat în tradiția creștină și nu coincide cu mentalitatea elitelor stângiste ce domină instituțiile UE.

Într-o societate covârşitor creştină, cum este cea românească, practicarea şi mărturisirea credinţei nu pot fi exilate în sfera privată. Este firească aşadar prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public, predarea religiei în şcoli, pronunţarea publică şi cu autoritate a Bisericii în probleme de morală, statul fiind chemat sa-i slujeasca pe cetăţeni și nu să-i transforme sau să-i educe în alte valori decât cele pe care le mărturisesc.

Familia tradiţională, bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, este instituţia fundamentală a societăţii în care se nasc, se educă şi formează viitorii cetăţeni. Este purtătoarea tradiţiilor şi garanţia viitorului naţiunii.

Situaţia dezastruoasă în care este împinsă familia cu copii este una dintre cele mai grave probleme ale societăţii, fiind ameninţată însăşi existenţa biologică a naţiunii, lucru confirmat de declinul demografic ce se manifestă în ultimele două decenii. Sunt imperios necesare politici naționale și locale de relaxare fiscală și de susținere a familiilor cu mai mulți copii.

Viaţa umană este sacră, din momentul concepţiei până la moartea naturală. Valoarea unei vieţi umane este nepreţuită şi se cuvine a fi apărată pentru toţi membrii speciei, indiferent de vârstă, stare a sănătăţii, calităţi fizice şi intelectuale, performanţe, sau avere. Cu atât mai mult trebuie protejată viaţa celor mai vulnerabili – copiii nenăscuţi, vârstnicii şi cei afectaţi de boli grave sau invalidante.

Rolul statului

De ce este nevoie de guvernare într-o societate? Pentru apărare şi lege. Experienţa umană arată că organizarea, administrarea şi exercitarea acestor funcţii trebuie realizate uniform şi consecvent. De aceea cel mai potrivit loc în societate pentru desfăşurarea lor este la nivel central. Altfel societatea se destramă.

Aceasta fiind raţiunea ultimă a oricărei guvernări, răspunsul la întrebarea de mai sus defineşte şi rolul statului în societate: acela de a apăra societatea de calamităţi venite dinafară sau din interior şi de a impune respectarea legii pentru toţi şi în acelaşi mod. Acesta nu este statul minimal, ci statul esenţial. Fără o performanţă adecvată în aceste două domenii de responsabilitate statul îşi pierde dreptul la existenţă. Odată cu el și societatea intră în dezagregare.

Pe de altă parte un stat puternic în aceste privinţe este şi unul suficient. Funcţionând cu succes în rolul de garant al păcii şi justiţiei, statul asigură condiţiile absolut necesare pentru indivizi de a-şi concentra energiile creatoare asupra sarcinii eterne a omului, de a lucra la realizarea propriei împliniri şi la perfecţionarea comunităţii. Statul garantează libertatea, iar individul este cel care o adânceşte în folos propriu şi cu roade pentru toţi.

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu drepturi naturale care nu pot fi revocate sau limitate în mod arbitrar de niciun preşedinte, parlament, sau prim-ministru: la viaţă, libertate, proprietate. Această înzestrare face să dureze imboldul ce animă existenţa tuturor oamenilor care au trăit şi vor trăi: căutarea fericirii în sensul de împlinire, de realizare a potențialului inerent în fiecare. Atunci cum se raportează statul la împlinirea umană? Ce este de preferat, să se implice activ în construirea împlinirii, sau mai degrabă în întărirea siguranţei din jurul vieţii, libertăţii şi proprietăţii? Binefăcător sau protector?

Statul asistenţial încearcă să dicteze, schimbe sau influenţeze comportamentul cetăţenilor. El este un participant activ în treburile lor, folosindu-se de puterea sa legitimă de constrângere pentru a determina felul în care trăiesc, muncesc şi se asociază membrii societăţii. Regimurile totalitare ale secolului douăzeci au folosit forţa brută şi teroarea pentru a impune un control strict asupra societăţii. Statul asistenţial foloseşte mijloace indirecte, preferând influenţarea societăţii prin manipularea de stimulente. Guvernul urmăreşte să ajungă la rezultate sau forme de comportament care corespund intereselor elitelor conducătoare. Pârghiile folosite cuprind măsuri fiscale şi de reglementare (adesea economică) cu scopul de a induce efecte urmărite în avans.

Consecinţa acestui fel de dirijism, mascat prin intenţia de a face bine, a fost descrisă de Alexis de Tocqueville în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, în avertismentul asupra soartei care îi aşteaptă pe cei ce se lasă ispitiţi de „mărinimia” statului:

Sistemul economic

Există un singur sistem economic validat în timp drept cel mai eficient şi productiv. Se bazează pe dreptul inalienabil la proprietate privată, pe relaţii de schimb voluntare şi pe existenţa pieţelor libere. Individul de unul singur sau în asociaţie este liber să decidă în ce să investească, ce anume să producă sau vândă, sau ce preţuri să ceară. Piaţa transmite preferinţele consumatorilor, determină alocarea eficientă a resurselor dintr-un bazin limitat de resurse şi emite spontan şi continuu informaţii prin intermediul preţurilor.

În 1981 70% din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare subzista pe echivalentul a mai puţin de doi dolari pe zi, iar 42% trăiau din mai puţin de un dolar zilnic. În prezent primul procentaj a scăzut la 43%, iar al doilea la 14%. Ca şi cum nu ar fi suficient, acest sistem reuşeşte mai mult decât eradicarea sărăciei: treptat reuşeşte să elimine şi inegalitatea economică.

Maşina de spălat, frigiderul, iluminatul de la un simplu întrerupător, încălzirea pusă la dispoziţie de infrastructura oricărei locuinţe, apă potabilă şi menajeră la robinet, hrană variată, din abundenţă şi ieftină, medicamente şi îngrijire medicală la îndemîna marii majorităţi a populaţiei, calculatorul personal, telefonul celular, călătoria cu avionul, accesul la informaţie, cultură şi arte precum şi numeroase alte facilităţi pe care le considerăm drept bunuri fireşti sunt nu numai posibile datorită acestui sistem economic, dar larg răspândite şi în uzul curent al tuturor oamenilor din orice ţară cât de cât de dezvoltată.

Pe de altă parte nu trebuie uitat faptul că niciodată în trecut bunăstarea nu s-a extins dincolo de stratul social foarte restrâns al celor privilegiaţi. „Realizarea capitalistă”, scria economistul Joseph Schumpeter în 1942, „nu constă în furnizarea de mai mulţi ciorapi de mătase pentru regine ci în a-i aduce la îndemâna fetelor din fabrică, cu un efort de producţie din ce în ce mai mic.” Într-adevăr, sistemul economic despre care vorbim se numeşte capitalism.

Capitalismul nu se reduce la relaţii economice. Se bazează pe un sistem de valori culturale, spirituale şi morale. Moralitatea şi echitatea capitalismului se sprijină pe de o parte pe legătura intimă dintre proprietate privată şi participare voluntară şi pe de altă parte pe suveranitatea individului asupra vieţii sale. Capitalismul, departe de a-l dezumaniza pe om, i-a facilitat, prin emancipare economică, cautarea acelei individualităţi depline pe care creştinismul i-a acordat-o dintotdeauna în virtutea statutului de făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, posesoare a unei conştiinţe morale distincte.

Nu întâmplător capitalismul a apărut într-o civilizaţie orientată de morala creştină. Spre deosebire de alte religii iudaismul şi creştinismul au subliniat de la început, pe lângă rugăciune, importanţa înţelepciunii, a raţiunii, cu ajutorul căreia adevărul revelat poate fi pătruns în profunzime de-a lungul veacurilor.

Rodney Stark, în The Victory of Reason: How Christianity Led to Freedom, Capitalism and Western Success, arăta că „încurajată de scolastici şi întrupată în marile universităţi medievale întemeiate de Biserică, încrederea în puterea înţelepciunii a pătruns cultura occidentală stimulând căutarea cunoaşterii şi dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. Ascensiunea capitalismului a fost, şi ea o victorie a înţelepciunii inspirate de Biserică, deoarece capitalismul este în esenţă aplicarea sistematică şi susţinută a raţiunii în comerţ – ceea ce s-a petrecut mai întâi pe marile domenii mănăstireşti.”

Capitalismul este făcut posibil de morala creştină, rolul şi importanţa atribuite individului fundamentându-se pe doctrina iudeo-creştină a conştiinţei personale şi a liberului arbitru.

Liberul arbitru, libertatea, implică posibilitatea de a alege suveran între mai multe alternative şi responsabilitatea asumată în urma acestui act. Funcţia morală a societăţii se realizează atunci când societatea facilitează exercitarea acestui proces de alegere prin referinţă la cadrul cultural şi religios, permite indivizilor să se informeze în sensul alegerii celor mai bune opţiuni şi astfel oferă şansa împlinirii personale în contextul asumării răspunderii depline faţă de rezultatul opţiunilor alese.

Liber arbitru şi responsabilitate, iată binomul care formează baza morală a capitalismului. Din amândouă izvorăsc natura voluntară a participării în relaţiile de producţie şi schimb, etica muncii, respectul faţă de îndatoririle contractuale. Datorită lor este posibilă şi funcţionarea pieţelor libere, întrucât consolidează norme etice care cer să nu ne însuşim nimic prin furt sau înşelăciune.

Etosul capitalist pune preţ pe antreprenoriat, asumarea de riscuri, inovaţie şi creativitate. Capitalismul generează bogăţie datorită accentului pus pe inovaţie şi nu produce pur şi simplu „lucruri”, ci creează valoare prin mecanismul numit competiţie. Dar capitalism nu înseamnă competiţie într-o goană oarbă după profituri obţinute oricum, ci competiţie pe un teren al legalităţii imparţiale, asigurată de statul de drept şi ghidată de Decalog.

De aceea capitalismul legitim, cel al concurenţei echitabile, nu favorizează oligarhii şi pilele politice, ci pieţele libere în ansamblul lor. Capitalismul de cumetrie al corupţiei rezultate din acordarea de favoruri şi avantaje unei clientele politice şi capitalismul statului asistenţial, sau al redistribuţiei economice în numele unei iluzorii şi păguboase „dreptăţi sociale”, sunt două instanţe comune de pervertire a capitalismului funcţional.

România, din păcate, suferă de ambele boli. Beneficiarii acestor maladii întreţinute în mod conştient sunt o clasă politică venală cu sateliţi specializaţi în căpuşare economică. Perdanţii sunt multipli – întreprinzătorul onest şi copleşit de sistem, bugetarul amăgit, pensionarul descumpănit – toţi asmuţiţi unii împotriva altora şi expuşi unui tir continuu de demagogie.

Ieşirea din acest cerc vicios al lipsurilor, dependenţei şi resentimentului poate fi realizată prin retragerea statului din rolul economic de arbitru şi jucător, de factor simultan de decizie, corecţie, repartiţie şi profit conform intereselor politice de moment. Tentaţia pentru politicieni şi reţelele aferente de speculanţi ar fi mult mai redusă dacă statul s-ar limita la întărirea cadrului legal optim pentru funcţionarea pieţelor libere. Atunci capitalismul românesc va realiza un potenţial demonstrat din plin în alte părţi şi ar putea deveni o dimensiune a libertăţii şi prosperităţii colective.

Frederic Bastiat, marele economist francez din secolul XIX, a surprins astfel trăsăturile definitorii ale unei ordini sociale juste şi morale:

Istoria ulterioară a confirmat acest diagnostic. Exemple de eşec şi succes din secolul trecut demonstrează că obstacolul principal în calea unei dezvoltări economice susţinute este un mediu ostil sau ambiguu faţă de proprietatea privată, care penalizează iniţiativa individuală, descurajează investiţiile şi economisirea de către populaţie şi impune restricţii severe în calea funcţionării pieţii libere.

Se uită prea uşor faptul că în anii 1950 puterile economice de astăzi din Asia de Sud-Est (Hong Kong, Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan) erau mlaştini de corupţie şi înapoiere generală. Această regiune era mult mai săracă decât ţări latino-americane precum Argentina sau Cuba acelor timpuri. În anii ’60 au fost investite speranţe mari de resuscitare economică în Africa, însă modelul economic central-planificat adoptat de numeroase ţări africane a dus la menţinerea continentului într-o stare de subdezvoltare cronică. Asia de Sud-Est s-a încăpăţînat să continue pe calea dezvoltării capitaliste, iar în prezent, la câteva generaţii distanţă, cunoaşte o prosperitate şi stabilitate economică greu de imaginat imediat după al doilea război mondial.

Corupţie şi înapoiere aparent endemice… sună familiar. România dispune de resurse naturale mai mari decât Taiwan şi de un capital uman cu nimic inferior. Ne trebuie instituţii şi politici ferm orientate spre capitalism. În câteva decenii putem clădi un renume de invidiat pentru ţara noastră.

Se spune: criza financiară care a început în 2008 şi a devenit o criză economică deplină este o criză profundă a capitalismului. Dar criza din prezent este de fapt o criză a socialismului. Pentru a înţelege de ce este nevoie de altă observaţie neconvenţională: competiţia economică postbelică dintre Est şi Vest a fost între două tipuri de socialism, între socialismul totalitar fundamentat pe marxism-leninism şi socialismul democratic fundamentat pe capitalism.

Primul a schimbat din temelii relaţiile economice şi a optat pentru centralizare totală. Al doilea a parazitat capitalismul cu scopul de a realiza o redistribuţie „justă” a bunăstării în societate. Primul s-a prăbuşit ca un castel de cartele la ulei şi zahăr. Al doilea se destramă în prezent, iar motivul este tot penuria, chiar dacă pe alt plan: sistemul capitalist nu poate produce atâtea subvenţii, programe sociale gratis şi bilete de odihnă garantată cât au fost convinse populaţiile occidentale că li se cuvin de drept, precum aerul de respirat.

Formula fermecată folosită de politicienii la guvernare pentru a redistribui bunăstarea în mod echitabil s-a dovedit a fi o fraudă perpetuată din generaţie în generaţie. Dacă socialismul totalitar a înjunghiat vaca satului şi a înlocuit-o cu un comitet central, socialismul democratic a muls-o pînă la extenuare. Moarte bruscă sau leşin treptat, socialismul are acelaşi deznodământ: colaps civilizaţional.

România a suferit enorm de pe urma deceniilor de socialism totalitar. Apoi, în cele două decenii scurse după revoluţia din 1989, s-a încercat ecuperarea handicapului faţă de socialismul democratic al Uniunii Europene, indiferent de numele partidelor perindate la guvernare. Este o strategie falimentară. În primul rând a fost prematur: România nu avea maturitatea capitalistă a Occidentului, iar ceea ce s-a realizat în acest sens a fost ezitant şi sufocat de parazitism politic, birocraţie şi demagogie socială. În al doilea rând este prea târziu: modelul socialismului democratic, care ne-a fost inaccesibil în timp ce „construiam” socialismul dur, s-a epuizat. Lumea occidentală a ajuns la un capăt de drum. Nota de plată nu va fi uşoară, dar Occidentul se va dezmetici din iluzia că există ospăţ fără notă de plată. Noi suntem printre ultimii la masă şi putem să ne ridicăm printre primii. Am plătit destul pentru iluziile socialismului.

Guvernul și economia. Direcții de reformă

În gîndirea de dreapta schimbarea este considerată o lege a firii. Trebuie să urmarească însă păstrarea libertăţii cetăţenilor, nu subjugarea lor de către stat. E o schimbare inteligentă, prudentă, fermă. În sensul evoluţiei societății, nu al revoluţiei care neagă natura umană şi încearcă să o reinventeze, inclusiv prin teroare şi crimă dacă subiecţii nu cedează.

Politica de centru e „a treia cale”, chipurile nici socialism nici capitalism. De fapt, aşa cum explică devastator Ludwig Von Mises, a treia cale înseamnă „socialism în rate”. Asocierea dreptei cu centrul e asocierea cu socialismul în rate, făcut treptat, pas cu pas.

Dreapta nu se poate asocia decât cu libertatea economică, o stare de fapt care conferă autonomie persoanei în activitatea economică. Ea este o dimensiune a libertăţii omului. Într-o societate liberă din punct de vedere economic indivizii reuşesc sau eşuează în funcţie de efort şi aptitudini, instituţiile societăţii nu favorizează pe unii în detrimentul altora, iar deciziile guvernamentale sunt transparente şi promotoare ale egalităţii de şanse. Puterea de decizie economică este larg distribuită, iar alocarea de resurse pentru producţie şi consum are loc în baza competiţiei deschise şi libere, astfel încât orice individ sau firmă are o şansă cinstită de a reuşi. Libertatea de acțiune recunoscută individului, absența oricăror favoritisme şi competiţia deschisă stau la baza noţiunii de libertate economică.

Ea poate fi măsurată pe domenii specifice. Dreptul la proprietate, nivelul de corupţie, povara fiscală, cheltuielile guvernamentale, dimensiunile si caracterul birocraţiei guvernamentale, mediul de afaceri, libertatea muncii, libertatea monetară, libertatea comercială, libertatea investiţiilor şi libertatea financiară sunt domenii distincte care luate împreună determină gradul de libertate economică generală.

Libertatea economică măsurată pe aceste coordonate, urmărită în timp şi corelată cu alţi indicatori economici are un impact clar. Raportul PIB pe cap de locuitor al celor mai libere ţări din lume este considerabil mai mare decât al celor mai puţin libere. Țările mai libere au mai puţină sărăcie, discrepanţele de venituri pe categorii sociale sunt mai mici, diferenţa medie de venituri între femei şi bărbaţi este mai mică, chiar şi poluarea este mult mai redusă.

Aceste date sunt disponibile în rapoartele anuale întocmite de institutele Fraser, Cato şi Heritage din Canada şi SUA. Se desprinde o relaţie generală de cauzalitate: cu cât o ţară este mai liberă din punct de vedere economic cu atât va fi mai prosperă, iar calitatea generală a vieţii va fi mai mare.

România nu figurează în topul celor mai libere ţări din lume din punct de vedere economic. Studiul Fraser-Cato pentru anul 2010 plasează ţara noastră pe locul 36 din 144 de ţări, iar studiul Heritage pentru anul 2012 plasează România pe locul 64 într-un clasament de 179 ţări. În ambele studii locul 20 este ocupat de Cipru. În 2011 Cipru a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 29.100 USD. În 2011 România a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 12.300 USD, adică de aproape două ori şi jumătate mai mic. Putem intra în top 20 al celor mai libere economii din lume? Tot respectul faţă de talentul cipriot, dar nici resursele noastre nu sunt de lepădat. Trebuie doar să le folosim în sensul lărgirii libertăţii economice a României.

Așadar de ce nu am avea un stat care, în loc să funcționeze ca administrator al societății, să își asume pe deplin numai rolul de apărător al drepturilor naturale ale cetățenilor, rol pentru care a și fost,de altfel creat? Iată o listă de propuneri concrete în acest sens, orientate spre creșterea libertății economice:

• Respectarea și întărirea dreptului la proprietate. România a primit nota 4 la acest capitol în studiul realizat de institutul Heritage. Nu este o întâmplare. În perioada 1998-2008 statul român a pierdut la C.E.D.O, în litigii legate de proprietate, peste 240 de procese. România, spre deosebire de majoritatea statelor din Uniunea Europeană, nu dispune de un cadastru general al fondului funciar, care să înregistreze precis și exhaustiv toate unitățile de proprietate publică și privată. Proiectul demarat în urma adoptării legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7 din 1996 se mișcă încet. Adevăratul motiv pentru această stare de fapt nu se regăsește în justificările oficiale - nu sunt fonduri suficiente, întâmpinăm dificultăți din partea populației - constă în faptul că nu există voință politică pentru reglementarea definitivă a proprietății funciare. Motivul este simplu: cei care dețin pârghiile prin care se garantează dreptul la proprietate pot manevra în folos propriu un spectru larg de decizii juridice, economice și sociale. Și o consecință concretă: numeroase proprietăți agricole din România sunt de dimensiuni mici, iar (printre altele) proprietarii nu le exploatează deoarece nu are sens să investească efort și capital pentru ca în final recolta sau investițiile tehnologice să le fie furate sau distruse. Cum apără statul român proprietatea țăranului?

• Toleranţă zero faţă de corupţie. Studiul citat mai sus acordă României nota 3.7 la capitolul libertate față de corupție. Asanarea poliției și justiției este obligatorie.

• Simplificarea și eficientizarea regimului fiscal. Media națională a impozitării muncii în România se ridică la peste 40% din bugetul alocat de angajator pentru salarii. Statisticile Eurostat arată că în România se practică o impozitare a muncii mai mare decât în Suedia. Suntem în top zece european. Așa ceva este absurd pentru o țară cu un PIB pe cap de locuitor de 4.5 ori mai mic decât Suedia. În loc să stimulăm crearea de locuri de muncă în sectorul privat, îl gâtuim cu impozite care fac munca scumpă pentru angajator și prea slab plătită pentru angajat. Fiscalitatea trebuie limitată și simplificată drastic. Mutarea accentului de la impozitarea veniturilor și profitului la o taxă unică pe consum (fair tax) poate ajuta la realizarea acestui deziderat. Ar reduce evaziunea fiscală, ar fi echitabilă şi ar atrage masiv companiile străine.

• Limitarea, prin lege, a datoriei publice guvernamentale destinată cheltuielilor sociale sau de funcţionare şi a deficitului bugetar anual. Astfel împiedicăm ruinarea economică a țării prin acumularea iresponsabilă de datorii în contul generațiilor viitoare și ținem în frâu tentația partidelor politice de a cumpăra voturi.

• Un executiv cu numai cinci ministere: apărare, interne, justiţie, externe şi finanţe. Acestea acoperă atributele esențiale ale statului. O astfel de recalibrare necesită un timp, dar este perfect posibilă pe parcursul unei generații sau a trei guvernări consecutive din partea unei forțe politice hotărâte să aducă statul în matca sa firească.

• Privatizarea pensiilor. Pensiile de stat sunt scheme piramidale. Obligatorii. Pensiile private sunt fonduri de investiţii, nu escrocherie şi batjocură la scară naţională.

• Privatizarea medicinei. Cetăţenii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu: o dată la stat prin impozite şi încă o dată la privat ca să scape cu viaţă. Şpaga e o formă inevitabilă de plată privată în medicina de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte până la nivelul aşteptărilor – atunci când performanţa medicală răspunde aşteptărilor pacienţilor.

• Privatizarea învăţământului. Părinţii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu: o dată la stat, prin impozite, şi o dată la privat ca să nu le rămână copiii ignoranţi. Meditaţiile sunt o formă inevitabilă de învăţământ privat în învăţământul de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte până la nivelul dorit – atunci când performanţa didactică răspunde aşteptărilor părinţilor. Restituirea libertății de dezvoltare a învățământului confesional, care stă la baza întregii tradiții a învățământului românesc, ar putea asigura educație de cea mai bună calitate și copiilor proveniți din familii cu venituri modeste.

Ar dispărea multe, chiar foarte multe ministere şi agenţii. Fermitatea în aplicarea planului este esenţială, dar este exclusă schimbarea brutală de tip „darwinism social”. Prudenţa, tactul şi compasiunea sunt în schimb obligatorii.

Adoptarea Euro şi integrarea politică în „Statele Unite ale Europei” ar face imposibilă aplicarea programului şi politica de dreapta în general. Un leu puternic garantat în aur şi păstrarea independenţei politice reprezintă varianta câştigătoare.

În orice activitate economică din capitalismul funcțional statul asigură aplicarea legii. Adica statul joacă rolul șerifului imparțial și ferm care aplica legea prompt, dur dacă e nevoie. Acest lucru este posibil numai atunci când puterea legislativă este suficient de matură pentru a promulga legile necesare pentru o bună reglementare a oricărei activități private pe scară largă, determinând astfel bunul sau prostul mers al întregii societăți. O reglementare bună înseamnă asigurarea unei competiții cât mai largi, dar în condițiile în care legile și statul nu privilegiază nici între consumatori și nici între furnizorii de servicii.

De aceea se tot zice că statul nu trebuie să fie arbitru și jucător în același timp. Dacă își asumă ambele roluri este clar că va avea grijă să măsluiască reglementarea pe care o impune în rol de arbitru, astfel încât să își favorizeze interesul de jucător aflat în competiție cu alți participanți. Rezultă o competiție trucată, cu câștigători și perdanți prestabiliți.

Abundența de reglementări din România pe de o parte favorizează actori economici conectați politic și pe de altă parte poate fi folosită ca mijloc de presiune împotriva acelor întreprinzători care nu sunt pe placul puterii politice sau care pot pune în pericol interesele sistemului. Față de felul cum stau acum lucrurile în țara noastră cuvântul de ordine ar trebui să fie DEREGLEMENTARE.

Politica externă

Traian Băsescu: „Direcţia este Vest. (…) Nu avem drumuri înapoi şi drumul nostru nu este spre Est; nici cultural, nici din punctul de vedere al interesului naţional.”

Apartenenţa României la spaţiul european şi nord-atlantic este o realitate de ordin istoric, religios şi cultural: România aparţine civilizaţiei iudeo-creştine. Această civilizaţie are duşmani puternici şi fanatici, iar apărarea ei este o necesitate vitală. De solidaritatea şi loialitatea statelor membre NATO depinde supravieţuirea lumii libere. Apartenenţa României la acest efort de apărare nu este un element de negociere la schimbarea unui guvern sau a raporturilor de forţe în lume.

România are obligaţia de a-şi întări capabilităţile pentru a susţine acţiunile NATO, fie că discutăm de intervenţii militare fie că discutăm de operaţiuni post-conflict. Statele izolate sunt incapabile să îşi asigure unilateral securitatea în faţa ameninţărilor globale, naţiunile comunităţii nord-atlantice fiind obligate să coopereze pentru a contracara pericolele create de regimurile totalitare ale islamismul radical şi orice fel de terorism. România consideră Statele Unite drept aliat primordial în cadrul NATO.

Proiectul european pe care-l sprijinim este unul euro-realist. Ramâne fidel proiectului fondatorilor UE: o comunitate de naţiuni suverane, angajate într-o piaţă comună care facilitează schimburile spontane de servicii şi marfuri şi conlucrarea în interes comun, unite de preţuirea demnităţii persoanei umane şi a drepturilor ei naturale, de respectarea statului de drept, economiei de piaţă, democraţiei şi libertăţii individuale.

Considerăm că numai reînnoirea angajamentelor pentru principiile de funcţionare care au stat la temelia formării UE – piaţa comună şi subsidiaritatea în opoziţie cu proiectul euro-federalist şi de inginerie socială dominant după tratatul de la Maastricht - pot asigura supravieţuirea Europei, bunăstarea naţiunilor, democraţia şi libertatea în cadrul statelor membre.

Există situaţii în care UE poate şi chiar este chemată să dea un răspuns adecvat unor probleme care nu pot fi soluţionate exclusiv de statele membre – de exemplu securitatea energetică, combaterea imigraţiei ilegale, contracararea ofensivei în sectoare strategice (precum energia) a unor state autoritare sau regimuri totalitare, întărirea statului de drept în ţări în care persistă încă puternica influenţă a oligarhiei securisto-comuniste, sprijinul acordat tinerelor democraţii din Balcani sau spaţiului fost sovietic (Moldova, Georgia). De aceea considerăm necesară concentrarea eforturilor instituţiilor europene asupra acestor domenii în locul promovării contraculturii, a corectitudinii politice, destrămării ţesutului social ori ravagiilor economice produse de proiecte utopice impuse de sus în jos, în dispreţul culturilor naţionale sau realităţilor economice.

Lipsa de realism în abordarea integrării fostelor state comuniste, care în procesul de aderare au fost supuse aceloraşi criterii ca şi statele apusene fără trecut totalitar comunist, a făcut ca patologiile sociale cele mai grave din aceste societăţi să rămână nerezolvate şi chiar să beneficieze de noi oportunităţi: corupţia, crima organizată, aservirea justiţiei, violenţa politică şi dominarea mass-media şi vieţii economice de catre oligarhia post-comunistă. Dar elitele de stânga din UE au preferat sa nu încurajeze lustraţia şi decomunizarea. Liderii europeni au fost nevoiţi să se confrunte cu gravele consecinţe ale aceste abordări cu ocazia tentativei de puci USL din România.

România trebuie să acorde prioritate parteneriatului strategic pentru secolul XXI semnat cu SUA şi celorlalte parteneriate strategice semnate cu aliaţii noştri occidentali, în special cu Marea Britanie sau Franţa. Cooperarea cu Polonia şi Ungaria, cu care avem parteneriate strategice şi cu statele baltice este esenţială în faţa agresivității crescânde a Rusiei, care a luat proporțiile unei adevărate ofensive neo-imperiale.

România trebuie să manifeste o atenţie specială pentru asigurarea securităţii şi capacității de autoapărare a Israelului, avanpost al lumii libere în Orientul Mijlociu. Dincolo de faptul că este inadmisibil că existenţa unei naţiuni democratice să fie nerecunoscută şi ameninţată la mai bine de 60 de ani de la recunoaşterea ei de către ONU, destinele SUA, Europei şi ale Israelului sunt intrinsec legate.

În cuvintele premierului Beniamin Netanyahu, „această ură fanatică împotriva civilizaţiei occidentale precede înfiinţarea Israelului cu peste o mie de ani. Islamul militant nu urăşte Occidentul datorită Israelului. Urăşte Israelul datorită Occidentului – pentru că vede Israelul ca pe un avanpost al libertăţii şi democraţiei care îl împiedicăsă cotropească total Orientul Mijlociu. (…) în ochii acestor fanatici noi suntem voi şi voi sunteţi noi.”

Jose Maria Aznar, prim-ministru al Spaniei în perioada 1996-2004: „Israelul este o parte fundamentală a Occidentului. Occidentul este ceea ce este datorită rădăcinilor sale iudeo-creştine. Dacă elementul evreiesc al acestor rădăcini este răsturnat şi Israelul este pierdut, atunci suntem şi noi pierduţi.”

Securitatea energetică

Securitatea energetică a României este una dintre componentele esenţiale ale securităţii naţionale.

România trebuie să susţină în special proiectele energetice occidentale, precum Nabucco şi să respinga fracturarea consensului european în acest domeniu – prin decizii ca acelea luate socialiştii din Ungaria şi Germania, ori Italia sub Berlusconi, ce au favorizat astfel dependența energetică a Europei față de Rusia.

Obiectivul principal al României este diversificarea surselor de energie. După cum am văzut mai ales din 2005 încoace, orice stat european poate cădea cu uşurinţă victimă Rusiei, care sub Vladimir Putin a arătat că îşi foloseşte resursele de hidrocarburi ca pe un instrument de presiune în politica externă. Drept urmare interesele energetice ale României îi obligă pe responsabilii politici să aprobe cât mai repede explorarea şi ulterior exploatarea gazelor de şist. Exploatarea trebuie făcută de firme occidentale, iar tehnologia cea mai avansată, cea mai sigură şi cea mai curată aparţine firmelor americane.

Securitatea energetică a ţării şi a altor naţiuni europene riscă sa fie compromisă de adoptarea fără discernământ a aşa-ziselor surse de „energie verde”. Experienţa din ultimele două decenii arată că mirajul „energiei sustenabile” înseamnă de fapt sustenabilitate prin proptele masive din partea statului. Chiar şi aşa, preţul pe kilowatt/oră de electricitate pentru consumatori a crescut în toate ţările dezvoltate care au încercat impunerea pe scară largă a fermelor eoliene sau solare.

Sprijinul logistic masiv de subvenţii financiare şi facilităţile speciale acordate producătorilor nu pot atenua un handicap fizic major: randamentul energetic al soarelui, vântului şi geotermalelor este inferior faţă de combustibilii fosili şi nucleari. Există un handicap de randament şi rentabilitate pe care nici măcar cele mai avansate tehnologii la ora de faţă nu îl pot depăşi.

De aceea sursele de energie tradiţionale – fosil, hidro şi nuclear – rămân cele mai sigure şi eficiente pentru prezent şi viitorul previzibil. Întrebuinţarea tehnologiilor solar-eoliene rămâne la nivel de preferinţă privată, fără ca statul să intervină în favoarea furnizorilor acestui gen de energie. Superioritatea „energiei verzi” trebuie dovedită în condiţii de competiţie netrucată.

Patriotism. Suveranitate. Interes naţional

Trebuie restituit sensul noțiunii de patriotism, noțiune confiscată si pângărită în anii comunismului și după 1989 de propaganda anti-occidentală postcomunistă.

Patriotismul nu trebuie abandonat în mâinile demagogilor de sorginte securistă. La rândul ei stânga liberală occidentală combate toate formele tradiționale de identitate definitorii pentru majoritatea covârșitoare – familia, națiunea, religia. Acestea sunt prezentate drept cauză a tuturor relelor - cum ar fi intoleranța, șovinismul, extremismul - care duc la conflicte, violențe și războaie. Se propun în schimb concepte utopice și fără legătură cu realitatea, bunăoară „noul cetățean european” fără o apartenență națională specifică. Sau, în spiritul revoluției culturale stângiste, are loc promovarea cu orice preț a minorităților sexuale. Altă tactică folosită constă în inventarea unor identități regionale artificiale, vizând fragmentarea statelor naționale.

Bronislaw Wildstein, jurnalist și intelectual polonez: „Națiunea este cea mai largă și mai abstractă comunitate față de care [omul] se poate lega emoțional. Și numai în urma unor astfel de legături apare loialitatea reală, adică simțul obligațiilor. […] respingerea comunităților omenești naturale (între care și a celei naționale) […] produce ființe umane reduse, singuratice, egoiste și nefericite, nelegate de nimeni și lipsite de simțul loialității.”

Noțiunea de patriotism poate fi desigur pervertită, ajungând a sluji drept pretext inclusiv pentru justificarea unor politici criminale. Foarte multe lucruri bune, valoroase, importante pot fi pervertite, dar aceasta nu înseamnă că ar fi mai bine ca ele să fie abandonate. Patriotismul nu se definește împotriva nimănui. Este conștiința apartenenței la o comunitate de destin, mai mult decât o apartenență strict etnică. Un atașament pozitiv, profund, sincer, față de România ca spațiu, națiune, istorie, cultură, tradiții. Este respectul fată de înaintași, eroi, cărturari, făuritori ai țării, respectul pentru lupta, lucrarea și jertfa lor. Este preocuparea și sentimentul de răspundere pentru binele comun, pentru prezentul și viitorul țării.

România este moștenirea comună a tuturor cetățenilor ei, inclusiv a celor aparținând minorităților naționale. Este necesară cultivarea patriotismului în rândul tinerelor generații, o mare importanță având politica istorică – învățământul istoriei, monumente, muzeele, sărbătorirea și comemorarea unor evenimente istorice.

Este îngrijorătoare ușurința și seninătatea cu care intelectualii și politicienii vorbesc astăzi despre lucruri ca „cedarea de suveranitate”. Aceasta denotă o gravă lipsă de seriozitate în privința unor chestiuni de viață și de moarte – la propriu – deoarece suveranitatea națională a României a costat nenumărate vieți pierdute pe câmpul de luptă, în închisori și lagăre, sânge vărsat de cei mai buni fii ai acestei națiuni. Construită cu atâtea jertfe de-a lungul secolelor, poate fi pierdută doar o dată, printr-un singur act iresponsabil ce se va răsfrânge și asupra generațiilor viitoare.

Interesul național nu îl poate defini și nu îl va apăra nimeni în locul nostru. Nu îl putem transfera instituțiilor suprastatale sau marilor puteri, sperând că acestea ne vor lua în grijă veghind la siguranța și bunăstarea noastră cu prețul suveranității – în cele din urmă al libertății noastre. Marile puteri își au propriile interesele naționale.

Chiar dacă în anumite circumstanțe istoric-politice concrete, de pildă cu ocazia loviturii de stat din vară 2012, Uniunea Europeană – de fapt Germania – ne-a dat un sprijin important pentru păstrarea statului de drept în țara noastră pentru a ne împiedica să basculăm în sfera de infuență a Rusiei, nu există nicio garanție că aceasta se va întâmpla întotdeauna, indiferent cine va guverna Germania, în ce circumstanțe și cu ce agendă.

Alianțele la care România aderă în scopul asigurării securității ei și participării la apărarea civilizației din care face parte – ne referim la comunitatea nord-atlantică – sunt încheiate tocmai pentru promovarea interesului național, nu presupun nicidecum renunțarea la acesta.

România trebuie să aibă o relaţie privilegiată cu republica Moldova – cea de a doua ţară din lume locuită în cea mai mare parte de români – pentru a asigura independenţa acesteia faţă de Rusia şi susţinerea integrării ei europene. România trebuie sa se asigure că statele membre ale comunităţii euro-atlantice resping ideea sferelor de influenţă, declaraţiile recente în acest sens făcute de Joe Biden la Bucureşti şi Angela Merkel la Chişinau fiind încurajatoare. Considerăm existenţa a două state româneşti drept o situaţie temporară, dar rămâne la decizia republicii Moldova ca după instaurarea statului de drept şi consolidarea independenţei să hotărască în cunoştinţă de cauză să întreprindă eventuale demersuri pentru înlaturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov.

Statul român are datoria să sprijine și să apere identitatea națională a tuturor românilor din afara granițelor.

Primenirea clasei politice. Decomunizarea. Lustrația

Auzim adesea exprimări ca „electoratul e prost”, „nu suntem pregătiți pentru Europa” sau auzim vorbindu-se de „campanii de educare”, de obicei finanțate de la buget și prin UE menite să-i transforme pe români, să-i facă „toleranți” și „multiculturali”. Este o atitudine tipic elitistă prin care conducătorii nației, care se consideră superiori poporului de rând, își propun să-l modeleze după diferite tipare ideologice în dispreț total față de valorile și aspirațiile acestuia.

Atitudinea normală de așteptat de la oamenii politici nu este însă aceea de aroganță, de inginerie socială, cu atât mai puțin de urmărire a unor interese meschine sau penale, ci aceea de slujire a comunității. Slujirea înseamnă respect pentru credința și simțămintele națiunii, ascultarea smerită a dorințelor ei și efortul de a-i duce voința la îndeplinire.

Dacă ar pleca urechea să-l asculte politicienii ar afla că poporul se declară creștin, că nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că are respect pentru Biserică, școală, armată, că ține la familie, că și-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea, că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public, că nu vrea întoarcerea spre Rusia, că preferă modelul occidental, dar nu este atras de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei, etc. Din păcate însă contactul dintre oamenii politici, chiar cei onești și bine-intenționați, și popor se face prin mass-media, prin sondaje, nu direct prin întâlniri personale.

Un exemplu revoltător de dispreț manifestat față de voința națiunii, deși aceasta era exprimată după toate criteriile legale, este faptul că încă nu s-a trecut la parlamentul unicameral, cu 300 de parlamentari și nici nu există vreun demers serios în acest sens. Este o chestiune de o deosebită importanță și în care se manifestă o atitudine tipică a clasei politice, care consideră că propriile interese au prioritate față de cele ale societății.

Calitatea clasei politice din România nu reflectă calitatea societății. Componența ei rezultă dintr-un proces de selecție negativă. Întreaga viață politică, economică și socială din ultimele decenii este profund marcată de prezența unui sistem de interese și relații provenite din vechile structuri ale regimului comunist. Acest sistem s-a manifestat ca adevăratul centru de putere efectivă indiferent de cine exercită nominal guvernarea.

Acei oameni politici, puțini la număr, care au avut curajul să se opună acestui sistem și-au asumat și consecințele: nenumărate atacuri, zvonuri, calomnii, insulte, în primul rând din partea unei mass-media dominată de acest sistem, împreună cu o rezistență deosebit de înverșunată a aparatului birocratic și administrativ la nivel central și local față de orice reformă care amenință statutul și privilegiile acestei caste provenite din comunism.

Mulți dintre politicienii care aspirau la o carieră, fără a fi provenit din rândurile PCR sau Securității, au ajuns la concluzia că își pot atinge mai ușor scopurile și interesele personale intrând sub o formă sau alta în colaborare cu acest sistem. De aceea prima condiție pentru primenirea clasei politice din România este demontarea sistemului, decomunizarea și lustrația.

Lipsa decomunizării și a lustrației constituie sursa celor mai grave probleme cu care se confruntă în prezent România.

Aspectul complet deformat al clasei politice în raport cu restul societății provine din faptul că s-a încetățenit, ca o convenție, încă din anii 1990 (prin compromisul acceptat de opoziția de atunci) frauda conform căreia FSN – PDSR – PSD ar fi un partid normal, ca oricare altul dintre cele prezente în competiția politică și nu moștenitorul PCR, cu averile sale, cu rețelele sale de influență, cu posibilitățile sale de șantaj, cu centrele sale de putere efectivă, la toate nivelurile societății. Realitatea a contrazis această ficțiune în felul cel mai grav și mai serios, de la mineriadele 1990-1999 până la partidul-stat de pe vremea lui Iliescu-Năstase și la puciul parlamentar USL din 2012.

O altă consecință a lipsei lustrației și decomunizării este, într-o bună măsură, corupția manifestată în toate domeniile. După cum se știe toate marile scandaluri de corupție din ultimii douăzeci de ani au avut ca actori principali oameni legați de vechiul regim. Pierderile suferite de societatea românească din cauza neaplicării punctului 8 al proclamației de la Timișoara sunt imense, incalculabile.

O influență devastatoare pentru economia națională este dată de modul mafiot în care mulți așa-ziși „antreprenori” proveniți din nomenclatura comunistă au pervertit și distorsionat mediul de afaceri din România, începând chiar din 1990. Etica de afaceri și aplicarea moralei creștine in relațiile de afaceri, elemente normale și indispensabile pentru funcționarea economiei libere s-au născut cu malformații grave în România. Ca dovadă le observăm și astăzi ca și în anii ’90, cu aceleași infirmități, parcă mai vizibile decât oricând: privatizări frauduloase sau demagogice, contracte ale „baieților deștepți”, căpușe atât pe lângă companiile de stat cât și pe lângă multinaționale, șpagă, manageri care se luptă să falimenteze companiile private pe care le conduc în favoarea unor interese obscure, scheme piramidale de câștig care au compromis pentru multe generații încrederea în piața de capital și în instituțiile acesteia, bănci conduse de securiști care au acordat credite neperformante și multe altele.

Și mai rău este faptul că progeniturile acestor falși întreprinzători au deprins apucăturile de sorginte securisto-comunistă ale părinților (pătrunși de învățătura marxistă conform căreia rețeta succesului în capitalism este jaful, iar profitul se obține din exploatare și fraudă), le perpetuează și aplică rețete similare câteodata chiar mai rafinate și mai diabolice.

La rândul ei mass-media, aflată în cea mai mare parte în mâinile unor moguli proveniți din comunism, creează distorsiuni grave în comunicarea informațiilor către societate, instigând la conflicte sociale, chiar la violență, în scopul apărării intereselor vechilor structuri. Așa cum s-a văzut cu ocazia loviturii de stat din 2012, persistența și puterea acestor structuri pot oricând pune în pericol existența statului de drept și pot arunca țara noastră din lumea liberă în sfera de influență rusească.

Prin urmare lustrația și decomunizarea, departe de a-și fi pierdut actualitatea, constituie o necesitate practică, urgentă, inclusiv pentru siguranța națională și apărarea ordinii constituționale.

Desigur că aspectul moral al judecării crimelor comunismului este primordial. Suprimarea justiției în acest domeniu sau abținerea de la exercitarea ei au un efect moral deosebit de distructiv asupra societății. Asistăm în continuare la spectacolul scandalos al succesului celor vinovați (al celor care se bucură de rezultate de pe urma răului comis în timpul comunismului) și continuă batjocorirea victimelor, care încă suferă de pe urma faptului că s-au opus fostului regim.

Este semnificativ faptul că a trebuit să se aștepte până în 2006 ca un șef de stat român să declare comunismul drept un sistem ilegitim și criminal – condamnare făcută în urma prezentării raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România - și că abia atunci, sub presiunea exercitată de președintele Băsescu, SRI a cedat CNSAS dosarele Securității. Reacția violentă a sistemului postcomunist față de aceste măsuri arată cât de reală este amenințarea dezvăluirii crimelor comunismului pentru cei care au făcut parte din vechile structuri.

Aceasta nu face decât să confirme necesitatea continuării unor eforturi efective pentru cercetarea și dezvăluirea crimelor comunismului, inclusiv a celor de la revoluția din 1989 și de la mineriade, expunerea lor și a vinovaților în văzul întregii societăți pentru pedepsirea vinovaților care mai sunt printre noi și pentru evitarea situațiilor grotești în care aceștia sunt răsplătiți cu pensii și tot felul de sporuri, în contul crimelor comise. Pentru repararea pe cât posibil a consecințelor crimelor comunismului inclusiv prin retrocedarea bunurilor jefuite de comuniști și despăgubirea vicimelor. Cinstirea memoriei celor care s-au opus totalitarismului este de mare importanță.

Nu în ultimul rând este necesară o educație istorică susținută în privința memoriei totalitarismului, în așa fel încât prin prezentarea consecințelor reale să fie prevenită tentația aderării la ideologii totalitare și implicit riscul ca distrugerile și crimele provocate de acestea să se repete în viitor.

Peisajul pare dezolant dar să nu uităm că „diavolul este iluzionist” (J. Danielou), iar tatăl minciunii face adesea ca lucrurile să pară mai grele decât sunt în realitate. Puterea lui este reală, dar limitată. Paralizia în fața răului, fascinația față de puterea acestuia devine un act religios, idolatru (Olavo de Carvalho). Dar adevărul are o forță în sine. Avându-l de partea noastră nu trebuie decât să ne apărăm, să nu acceptăm să ni se impună constrângeri, să ne educăm curajul de a-l mărturisi. Simpla rostire a adevărului are darul de a spulbera eșafodajul de minciuni complicate și costisitoare.

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

— Evanghelia după Ioan —

Share

Principatul Moldovei s-a format în secolul al XIV-lea sub voievozi precum Dragoș și Bogdan I provenind din Țara Maramureșului. Acesta s-a extins între Carpați și Nistru cuprinzând nord-estul României, inclusiv teritoriul actual al republicii Moldova de azi și părți din Ucraina. Moldova a atins apogeul sub Ștefan cel Mare, devenind un bastion al creștinătății ortodoxe împotriva otomanilor, tătarilor și polonezilor.

Acest principat, alături de Țara Românească și Transilvania, a reprezentat unul dintre cele trei mari spații istorice locuite de români. Domnitorii pre-moderni au condus întreaga Moldovă istorică, fără să existe vreo distincție etnică sau lingvistică între locuitorii de la vest și est de Prut. Populația era predominant românească (vlahă), vorbind un idiom romanic estic. Limba, cultura și instituțiile erau identice cu cele din Țara Românească. Vasalitatea otomană (după 1538) nu a șters identitatea etnică; boierii și domnitorii păstrau legături strânse cu ceilalți români.

Din punct de vedere lingvistic populația majoritară a vorbit dintotdeauna limba română, în varianta ei moldovenească regională. Așa cum există graiul muntenesc, bănățean sau maramureșean, există și graiul moldovenesc, însă acesta nu constituie o limbă distinctă. Documentele medievale, literatura clasică și cercetările lingvistice moderne confirmă apartenența limbii vorbite în republica Moldova de azi la limba română. Chiar și în perioada sovietică mulți lingviști au recunoscut că diferențele dintre „moldovenească” și română erau artificiale și impuse de considerente politice.

În 1812 Rusia țaristă a anexat partea estică a Moldovei (Basarabia) prin tratatul de la București, separând-o de restul principatului. Partea vestică a continuat să existe, unindu-se cu Țara Românească în 1859 sub Alexandru Ioan Cuza și formând Principatele Unite, ulterior regatul României (1881). Basarabia a revenit la România în 1918, după dezmembrarea imperiului rus, prin votul sfatului țării de la Chișinău. Unirea a fost apoi recunoscută internațional în tratatul de la Paris din 1920, confirmând omogenitatea etnică și istorică a întregii Românii..

Teritoriul actualei republici Moldova a făcut parte din România Mare timp de 22 de ani, dar situația s-a schimbat dramatic în 1940. Sovieticii au ocupat Basarabia și nordul Bucovinei în urma pactului Ribbentrop-Molotov, apoi au creat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească combinând Basarabia cu teritorii transnistrene din Ucraina. Concomitent au demarat și un amplu proiect de inginerie identitară, promovând ideea existenței unui „popor moldovenesc” distinct de poporul român și a unei „limbi moldovenești” diferită de cea română.

Limba română a fost convertită la alfabetul chirilic, istoria rescrisă, iar referințele la identitatea românească marginalizate. Deportările masive ale intelectualilor, preoților și țăranilor români din perioada 1940-1950, imigrația constantă de ruși, ucraineni și alte grupuri slave mai ales în orașe și în regiunea Transnistriei, foametea și colectivizarea au alterat profund configurația națională. Astfel moldovenii români formau numai 65% din populație în 1989, iar declinul părea de neoprit.

Uniunea Sovietică a decedat în 1991 iar republica Moldova și-a declarat independența. A urmat o perioadă de renaștere. Declarația de independență recunoștea limba română ca limbă oficială, cu scriere în alfabetul latin. Au revenit steagul tricolor, imnul „Deșteaptă-te române” (folosit temporar) și simbolurile istorice. Curtea Constituțională a decis în 2013 că limba oficială este româna, iar în 2023 parlamentul a înlocuit „limba moldovenească” cu „limba română” în constituție și legislație. S-au intensificat contactele culturale și educaționale cu România, iar peste un milion de moldoveni au solicitat și obținut cetățenia română.

Căderea comunismului și proclamarea independenței republicii Moldova au deschis premizele reunificării celor două țări. În România a existat un val puternic de solidaritate; intelectuali, istorici și o parte a clasei politice vorbeau despre posibilitatea unei reunificări asemănătoare celei germane. Și dincolo de Prut exista o puternică susținere populară, președintele moldovean Mircea Snegur transmițându-i lui Ion Iliescu propuneri de unire în 1991. Iliescu a repudiat însă șansa reunificării explicând că nu toți moldovenii se consideră români și nu toți doresc reunificarea, subliniind necesitatea unui proces democratic. A fost o subliniere interesantă din partea celui care ilustrase termenul “democrație originală” cu ocazia mineriadei din 13-15 iunie. Iliescu a rămas fidel Moscovei și în privința reunificării, iar noi am ratat o ocazie nesperat de tangibilă.

După anul 2000 președintele Traian Băsescu a fost cel mai vocal susținător al unirii, afirmând în repetate rânduri că românii și moldovenii sunt același popor și că unirea reprezintă un ideal legitim. În 2006 a propus Moldovei să se unească cu România înainte de aderarea la UE, pentru a intra împreună în Uniune. A vorbit frecvent despre unitatea națională și a susținut proiecte culturale și de cetățenie română pentru moldoveni. Declarațiile sale au generat entuziasm în rândul unioniștilor și critici din partea forțelor pro-ruse din Moldova, care le-au folosit ca argument pentru „expansiunea românească”.

Succesorul Klaus Iohannis a sprijinit integrarea europeană a republicii Moldova și parteneriatul strategic dintre noi și ei, însă a evitat să menționeze unirea ca obiectiv politic. Cel mai narcisist președinte român după 1989 nu era dispus să susțină o cauză străină de propriile interese.

Acum asistăm la baletul dintre doi președinți. Nicușor Dan se înclină și declară „România este pregătită” de unire dacă și cetățenii din Moldova o doresc. Maia Sandu face o piruetă și declară că susține reunificarea ca opțiune personală, adică ar vota DA în cazul unui referendum. Nici unul și nici cealaltă nu se întâlnesc pentru a discuta concret, își trimit doar bezele peste Prut.

Opinia publică din România a evoluat semnificativ în ultimii ani. Sondajul Avangarde din aprilie-mai 2023 arată că 54% dintre respondenți nu considerau că România și Moldova ar trebui să se unească, 33% au răspuns pozitiv, iar 13% nu au răspuns. În cazul unui referendum pentru unire 50% ar fi votat împotrivă, 31% pentru, 13% nehotărâți, iar 6% nu au răspuns. Sondajul INSCOP din aprilie 2026 înregistrează o perspectivă mult diferită: 71,9% dintre români ar vota „DA” la un referendum privind reunificarea, 21,4% s-ar opune, restul fiind indeciși sau nu ar participa. Același sondaj arată că 63,4% dintre români consideră că unirea ar face România mai puternică, iar aproximativ 70% apreciază că locuitorii republicii Moldova sunt români și vorbesc aceeași limbă. Așadar în România există astăzi o majoritate clară favorabilă unirii.

Societatea este mai divizată în Moldova, dar se manifestă aceeași tendință de creștere a partidei unioniste. Cercetările sociologice din 2025 indicau un sprijin de aproximativ 33% pentru unire, dar sondajele din 2026 (până acum) arată un avans atingând 42%. Opoziția rămâne în continuare majoritară, în jur de 48%, restul indeciși. Există însă diferențe importante între categorii sociale: tinerii și populația urbană sunt mai favorabili unirii, la fel și diaspora (într-o proporție covârșitoare), în timp ce regiunile cu influență rusă puternică (Transnistria, Găgăuzia și zonele urbane rusofone) sunt complet ostile.

Forțele pro-ruse continuă să existe și exercită o influență considerabilă. Printre acestea se numără partidul socialiștilor (PSRM) al lui Igor Dodon și formațiuni apropiate de oligarhul fugar Ilan Șor. Acestea promovează „moldovenismul” sovietic, subordonarea față de Moscova drapată în “neutralitate”, contestă apropierea de Uniunea Europeană și afurisesc ideea unirii cu România.

Este clar că ideea unirii este mai populară acum în România decât în urmă cu un deceniu, dar nu reprezintă opțiunea majoritară în Moldova. Pe de altă parte deceniile de siluire sovietică urmate de propaganda păpușilor Matrioșca nu au alterat în mod ireversibil conștiința și identitatea celor de la est de Prut.

Condițiile din prezent sunt favorabile unirii, nu în ultimul rând datorită invaziei rusești din Ucraina. Noi facem parte din NATO și o invazie militară a României Mari ar fi mult mai riscantă. Nu înseamnă că vom fi scutiți de amenințări, provocări sau război hibrid. Cunoaștem tiparul istoric. Cu adevărat remarcabilă ar fi determinarea de a reîntregi și apăra întreaga națiune română. La acest tipar trebuie să revenim.

Share

Oscilăm între mediocru și deosebit de prost. Iată opt indicatori economici care sintetizează fundătura în care am ajuns.

Cei patru indicatori în aldine reprezintă categoriile la care stăm cel mai prost. Împreună formează nucleul unei implozii economice amorsată de o clasă politică ineptă și coruptă. Pragul falimentului la care am ajuns este capodopera netrebnicilor care s-au perindat prin guvern și parlament în toți acești ani, indiferent de partid.

Se spune că uneori prezentul rimează cu trecutul. Perioada fanariotă se potrivește ca o mănușă în cazul de față. Instaurați de otomani în Țara Românească și Moldova, domnitorii fanarioți ne-au lăsat ca moștenire perenă arta spolierii, mitei și clientelismului.

La început sultanul numea un domnitor dintr-o suită de pretendenți, pe cel mai capabil să-i slujească interesele. Tronul se obținea prin licitații și mită masivă la Constantinopol, adesea echivalând cu mai multe bugete anuale ale principatelor. Durata medie a unei domnii era scurtă, doar doi-trei ani, și determina recuperarea rapidă a investiților.

Domnitorul aprobat venea apoi cu familii, creditori, favoriți și slujitori greci, instalându-i în poziții cheie. Pentru controlul intern erau folosiți și boieri locali. Arbitrariul și legile ad-hoc impuse prin forță constituiau modalitatea preferată de exercitare a puterii.

Corupția a devenit lege nescrisă a pământului. Funcțiile de stat se vindeau deschis, iar domnitorii tratau principatele ca pe investiții de speculat prin metoda chiverniselii, adică îmbogățire rapidă prin mită, abuzuri și exploatare. Creditorii și favoriții tronului deveneau mari proprietari de pământ pentru a-și recupera la rândul lor împrumuturile oferite domnitorului. Restul, sau populația majoritară formată din țărani și meșteșugari, se zbătea în sărăcie, ca într-un joc cu sumă nulă.

Taxarea la sânge a acestui rest era principala modalitate de recuperare a mitelor și plății anuale a tributului către Înalta Poartă. Fanarioții au intensificat exploatarea fiscală mărind taxele existente și introducând altele noi. Au devenit firești dubla impozitare, colectarea frauduloasă, instituirea de monopoluri comerciale și noi corvezi.

Meniul de impozite cuprindea vădrăritul (aplicat viticultorilor pentru fiecare vadră de vin produsă), pogonăritul (pentru fiecare pogon cultivat, mai ales cu porumb, viță-de-vie, sau tutun) și văcăritul (bir pe fiecare cap de vită dintr-o gospodărie). Ca desert era oferit adăoșagul, o suprataxă percepută de la toți producătorii de una sau alta.

Aceleași mentalități îi animă și pe guvernanții din prezent. Setea de parvenire, nepotismul, împerecherea dintre aroganță și ineptitudine resuscitează năravuri vechi. Adăoșagul este comercializat acum drept fainoșag.

Serviți cu încredere, este un produs tradițional.

Share

Imperiul otoman a dăinuit șase secole, răstimp în care muzica a fost exilată din spațiul public. Nu au existat o filarmonică sau operă de stat similare cu cele din alte părți ale lumii și nici compozitori islamici. Cele câteva spectacole de operă de la palatul imperial au fost susținute de artiști străini invitați, cu repertoriu european.

Aversiunea față de muzică (cu mici excepții) provine din Coran și ansamblul de tradiții privind faptele și învățăturile profetului Mahomed și însoțitorilor săi (hadith).

• Versetul 31:6 din Coran: „Și printre oameni este cel care cumpără vorbe deșarte pentru a-i rătăci pe alții de la calea lui Allah, fără cunoaștere, și îi îndrumă spre revelația în batjocură. Aceia vor avea o pedeapsă umilitoare.” Mulți companioni ai profetului (Ibn Mas’ud, Ibn Abbas, Mujahid, etc.) și exegeți clasici ai Coranului (Ibn Kathir, lbn Jarir al-Tabari) interpretează „vorbe deșarte” în sensul de cântece, muzică și instrumente muzicale care distrag de la Allah și Coran.

• Versetul 17:64, în care Allah îi spune Satanei: „Și amăgește cu vocea ta pe cine poți dintre ei...” Interpretat ca referire la cântece și muzică în sens de unelte ale diavolului.

• Versetul 53:59-61: „Vă mirați de această vestire? Râdeți și nu plângeți, risipindu-vă timpul în distracții și amuzamente?” Mulți văd aici o critică a cântecelor și distracțiilor inutile.

• Din hadith-uri, cel mai cunoscut îi aparține lui Sahih al-Bukhari, în care profetul este citat ca spunând: „Vor fi printre urmașii mei oameni care vor considera legale adulterul [zina], mătasea [pentru bărbați], băutura alcoolică și instrumentele muzicale [ma’azif].” Apoi prezice că aceștia vor fi transformați în maimuțe și porci.

Opiniile converg către interzicerea muzicii ca îndeletnicire artistică de sine stătătoare, cu excepția folosirii de tobe mici la nunți sau ocazii festive și a cântecelor fără instrumente care nu excită pasiuni sau distrag de la supunerea față de Allah. Muzica instrumentală și cântecele care evocă dorințe lumești irosesc timpul și pavează calea spre imoralitate.

Cu toate acestea există artiști vocali de excepție cu obârșie în mediul islamic.

Natacha Atlas provine dintr-o mamă engleză și un tată egiptean atras de misticismul Sufi. S-a născut în 1964 într-o suburbie marocană din Bruxelles unde și-a petrecut copilăria timpurie până la vârsta de opt ani, apoi s-a stabilit cu părinții în Anglia și după divorțul lor și-a urmat mama în Northampton pentru a trăi aproape de bunicii materni. În 1992 s-a alăturat formației Transglobal Underground, contribuind cu vocea ei în stil arab și nord-african la melanjul eclectic promovat de grup.

Începând din 1995 s-a dedicat propriei cariere muzicale, iar în 1997 apare discul Halim. Este un album care m-a fascinat la acea vreme și continuă să mă încânte. Joie de vivre al unei sensibilități străine. Cântecul Amulet este dedicat dragostei. Versurile evocă dăruirea către cel iubit, asemeni unui talisman capabil să transfigureze viața.

Cum luna devine frumoasă în prezența ta
Și uit de întunecimea nopții în ținuturile tale

Majida El Roumi este o soprană libaneză născută în 1956 a cărei carieră muzicală a început de timpuriu și a fost profund marcată de fragmentarea violentă a țării sale. Tatăl ei este Halim El Roumi, compozitor și muzician ancorat în tradițiile muzicale arabe. El a călăuzit-o spre un stil interpretativ caracterizat de profunzime emoțională, autenticitate și puritate tehnică nesupus tendințelor comerciale de moment.

El Roumi a debutat pe scena națională la vârsta de 16 ani, în 1972, cu ocazia concursului televizat Studio El-Fan și a câștigat medalia de aur la categoria interpretare. Începutul războiului civil, în 1975, marginalizează scena culturală însă cariera ei înflorește. Publicul o ascultă și vine la concertele sporadice, în căutare de continuitate și coeziune. Cântecele ei cinstesc anduranța și unitatea, resuscitând patriotismul într-o perioadă a descompunerii naționale.

Războiul civil s-a încheiat în 1990, iar pe parcursul acelui deceniu El Roumi a concertat în SUA, Canada, Marea Britanie, Europa și la festivaluri arabe. În 1991 apare albumul Kalimat. Cântecul cu același titlu, inspirat de poemul omonim al lui Nizar Qabbani, descrie o femeie fermecată de cuvintele unui bărbat. Când dansează cu ea îi vorbește într-un mod care o face să se simtă transportată într-o lume de vis, printre nori, lumină și frumusețe. O convinge că este extraordinară, rară și mai prețioasă decât stelele. Aceste cuvinte îi schimbă percepția despre sine, o fac să se simtă cu adevărat femeie și iubită. Dar, pe măsură ce iluzia se destramă, realizează că promisiunile și palatele clădite din vorbe nu au trăinicie. La final revine în realitate fără nimic concret, doar cu amintirea vorbelor care au sedus-o.

Înregistrarea de mai jos datează din 2022.

Bucuria și tristețea vieții pot fi sublimate în două arabescuri muzicale. Omenescul transcende limitele impuse arbitrar.

Share

A fost odată ca niciodată

Prima iterație s-a numit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, înființată prin Tratatul de la Paris semnat pe 18 aprilie 1951 și intrat în vigoare în 1952. Franța, Germania de Vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg au fost țările fondatoare. Scopul principal era integrarea producției de cărbune și oțel, industrii cheie pe timp de război, sub o autoritate comună, cu intenția de a face un nou conflict între Franța și Germania „nu doar de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material”.

Statele Unite au susținut puternic inițiativa. După 1945 Washingtonul urmărea două obiective majore în Europa: reconstruirea economică și crearea unui bloc transatlantic capabil să reziste expansiunii sovietice. Planul Marshall a livrat miliarde de dolari pentru reconstrucția economică europeană. Americanii au încurajat explicit cooperarea continentală, considerând că fragmentarea economică și naționalismul radical reprezentau riscuri majore. În plus NATO, creat în 1949, a oferit umbrela militară sub care integrarea și dezvoltarea europeană puteau evolua fără teama unui nou război devastator.

Principalii oameni politici implicați în acest proiect postbelic au fost francezul Robert Schuman, cancelarul german Konrad Adenauer și italianul Alcide De Gasperi. Toți proveneau din medii influențate de creștin-democrație. Adenauer și De Gasperi erau catolici practicanți, iar Schuman era cunoscut pentru credința sa profundă. Pentru ei renașterea europeană nu putea fi doar un proiect economic, fără implicații morale și spirituale. În discursurile lor apăreau frecvent idei subliniind demnitatea umană, solidaritatea, subsidiaritatea și reconcilierea creștină. Schuman afirma că „democrația își datorează existența creștinismului”. Adenauer și De Gasperi împărtășeau o viziune similară, inspirată din tradiția istorică a unității europene prin creștinism.

Proiectul era conceput ca întreprindere creștină în sensul valorilor, nu ca stat sau federație teocratică. Se avea în vedere o uniune pragmatică ancorată în democrație și economie de piață, cu principii morale creștine. Fondatorii doreau o Europă pluralistă și democratică, nu un stat religios.

Tranziția

Între 1960 și 1990 proiectul european s-a extins de la comunitate economică limitată către o structură politică tot mai cuprinzătoare. Tratatul de la Roma din 1957 crează Comunitatea Economică Europeană dedicată unei piețe comune prin eliminarea barierelor comerciale, uniune vamală și politici agricole complementare. Anii 1960 au adus o creștere economică susținută, iar Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au aderat în 1973.

Charles de Gaulle s-a arătat critic față de tendința către o construcție politică supranațională, exprimându-și susținerea pentru o Europă a națiunilor suverane cooperând în virtutea intereselor comune. Au avut însă câștig de cauză preferințele altor lideri de anvergură, precum cancelarii federali germani Helmut Schmidt și Helmut Kohl împreună cu președinții francezi Valéry Giscard d’Estaing și François Mitterrand. Două tandemuri succesive au inițiat un proces de uniformizare paneuropeană sub tutelă franco-germană.

• Helmut Schmidt (cancelar german între 1974–1982) și Valéry Giscard d’Estaing (președinte francez între 1974–1981) au format un duo eficient bazat pe prietenie și viziuni economice similare. Principala lor inițiativă a fost crearea sistemului monetar european, un sistem de rate de schimb fixe ajustabile (cu fluctuații limitate la ±2,25%) bazat pe o unitate de cont europeană (ECU, precursorul euro). Scopul declarat era stabilizarea cursurilor valutare după crizele petroliere și turbulențele dolarului. A fost impusă o disciplină monetară comună, limitând autonomia politicilor naționale (bunăoară Franța a trebuit să adopte politici anti-inflație mai stricte, aliniate la modelul german al Bundesbank). Astfel s-au creat premisele pentru uniunea monetară, transferând parțial controlul asupra monedelor naționale către un mecanism european. A fost o emancipare monetară față de SUA, concomitent cu reducerea suveranității în politica economică internă.

• Helmut Kohl (cancelar german între 1982–1998) și François Mitterrand (președinte francez între 1981–1995) au dus integrarea la un nivel superior, profitând de sfârșitul războiului rece. Tratatul de la Maastricht din 1992 a reprezentat momentul culminant. Prin acest tratat s-au pus bazele transformării Comunității Economice Europene în Uniunea Europeană. Caracterul supranațional al noii entități s-a manifestat prin câteva elemente definitorii.
  — Uniunea economică și monetară, prin Kohl abandonând marca germană în schimbul susținerii reunificării Germaniei de către Mitterrand și Franța. Mitterrand a condiționat acceptarea reunificării germane de renunțarea la Deutsche Mark și crearea unei monede europene sub control franco-german; astfel s-a născut euro. Politicile economice ale uniunii urmau de asemenea să fie croite după un calapod franco-german.
  — Cetățenia europeană cu drepturi și obligații decretate de Curtea Europeană de Justiție, prevalând asupra jurisdicțiilor naționale.
  — Extinderea competențelor parlamentului european și ale comisiei europene.
  — Politică externă și de securitate comună, cu decizii prin majorități agreate de tandemul franco-german și ostracizarea dezacordului.

Social-democratul Jacques Delors, președinte al Comisiei Europene între 1985 și 1995, a promovat integrarea profundă - piață unică, monedă comună, extinderea atribuțiilor federale - prin adoptarea Actului Unic European din 1986 și a Tratatului de la Maastricht din 1992. Comasarea politică și economică la nivel continental devenise o forță de neoprit. Susținătorii considerau că aceasta tendință garantează pacea și prosperitatea, pe când criticii observau întărirea unei structuri tehnocratice îndepărtate de națiuni și cetățeni.

Margaret Thatcher, premierul britanic între 1979 și 1990, a fost cel mai articulat oponent. În discursul de la Bruges din 20 septembrie 1988 a subliniat că destinul britanic este legat de cel european ca parte a unei comunități de națiuni suverane, nu a unui suprastat. Puncte cheie:

• “Cooperarea voluntară și activă între state suverane independente este cea mai bună cale de a construi o comunitate europeană de succes.”

• “Europa va fi mai puternică tocmai pentru că are Franța ca Franța, Spania ca Spania, Marea Britanie ca Marea Britanie, fiecare cu propriile obiceiuri, tradiții și identitate. Ar fi o prostie să încercăm o încadrare într-un fel de personalitate europeană identică.”

• “Noi nu am reușit să dăm înapoi hotarele statului în Marea Britanie doar pentru a le vedea reimpuse la nivel european printr-un suprastat care exercită o nouă dominație din Bruxelles.”

Intervenția „No, No, No” din 30 octombrie 1990 a fost o declarație în Camera Comunelor, în care Thatcher a respins propunerile lui Delors pentru o uniune mai profundă prezentate cu ocazia Consiliului European de la Roma. “Președintele Comisiei, domnul Delors, a declarat într-o conferință de presă zilele trecute că dorește ca parlamentul european să devină organismul democratic al Comunității, Comisia să fie executivul și consiliul de miniștri senatul. Nu, nu, nu.” Ea a continuat explicând că Marea Britanie nu va accepta o monedă unică înlocuind lira sterlină (cel mult o monedă paralelă și menținerea controlului național asupra lirei), predarea puterilor parlamentului britanic, extinderea competențelor Comunității fără limite clare și impunerea unei confederații mai presus de națiuni.

Refuzul ei era motivat de percepția expansiunii proiectului continental în direcția limitării democrației parlamentare britanice și a capacității de guvernare independentă. Ea credea în liberă inițiativă și stat minimal, pe când Delors facilita o Europă reglementată de un corp supranațional extins. Thatcher dorea o alianță a țărilor europene, dar la nivel de cooperare pragmatică între state suverane. În cele din urmă a fost nevoită să demisioneze în 1990, după retragerea sprijinului politic din partea propriului partid conservator.

La maturitate

Alegerile care privesc în mod direct Uniunea Europeană sunt un model de democrație participativă. Se participă până când iese rezultatul care trebuie. În mai puțin de un deceniu (între 2001-2008) Uniunea Europeană a nesocotit patru referendumuri, dintre care trei legate de proiectul de constituție europeană ulterior devenit Tratatul de la Lisabona. Toate au fost fie ignorate, fie ținute de două ori întrucât prima oară cetățenii nu au bifat răspunsul corect. În Irlanda, în 2001, 54% au respins tratatul de la Nisa - o revizuire a structurii instituționale a UE. Referendumul s-a ținut din nou în 2002 când 63% au votat DA. Apoi două referendumuri ținute în Franța și Olanda în 2005 au respins proiectul de constituţie europeană. În Franța au fost 55% care au spus NU, în Olanda 61,6%. Aici UE a schimbat macazul și a decis să ignore cele două decizii populare. Propunerea refuzată în 2005 a fost împachetată într-un tratat superficial revizuit și opțiunea referendumului a fost scoasă de pe tapet pentru a evita alte surprize neplăcute din partea alegătorilor. Sarcina parafării a fost încredințată parlamentelor naționale. Irlanda, singura țară unde a fost totuși nevoie de referendum datorită unei prevederi din constituţie, a trebuit în cele din urmă să organizeze două, în 2008 şi 2009. Peste jumătate a spus NU la primul și nefiind o decizie acceptabilă rezultatul a fost ameliorat la a doua strigare. A contat în vreun fel controlul electoratului din trei ţări europene? Nicidecum, tratatul de la Lisabona a devenit lege oficială pe 1 decembrie 2009.

Lipsa de democraţie reală nu este un defect, face parte din proiect. În februarie 2002, când s-a deschis convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană, delegaţii au păşit prin clădirea cu birouri a parlamentului UE numită după Altiero Spinelli. El este italianul care cu 61 de ani mai devreme avansase ideea potrivit căreia adoptarea unei constituţii ar trebui să fie momentul culminant al creării Statelor Unite ale Europei.

Spinelli s-a născut în 1907, a devenit comunist la vârsta de 17 ani şi s-a implicat în mişcarea de opoziţie faţă de Mussolini. A fost arestat în 1928 şi condamnat la 12 ani de închisoare după care pedeapsa a fost prelungită, urmând un transfer la penitenciarul de pe insula Ventotene. În închisoare s-a despărţit de comunişti şi a îmbrăţişat cauza unităţii europene. Împreună cu Ernesto Rossi, un coleg de temniţă, el a compus în 1941 un tratat ulterior cunoscut sub numele de Manifestul Ventotene. Acest text a devenit unul dintre documentele de bază ale federalizării europene. Manifestul a fost distribuit clandestin şi a intrat în posesia comuniştilor italieni, care în calitate de lideri ai mişcării italiene de rezistenţă antifascistă l-au adoptat drept document călăuzitor pentru organizarea Europei postbelice. Prin comuniştii italieni mesajul lui Spinelli a ajuns să fie cunoscut de majoritatea mişcărilor de rezistenţă din Europa şi în 1944, cu ocazia unei conferinţe internaţionale ţinută la Geneva la care au participat delegaţi italieni, francezi, iugoslavi, polonezi, danezi, norvegieni, olandezi şi cehi, a fost adoptată Declaraţia Mişcărilor de Rezistenţă din Europa. Textul a fost redactat de Spinelli, între timp ieşit din închisoare.

În declaraţie se vorbeşte despre necesitatea instituirii unei uniuni europene care să funcţioneze ca un guvern supranaţional, cu constituţie, armată şi aparat de justiţie proprii. Viziunea lui Spinelli prevedea construirea Statelor Unite ale Europei în urma unui proces îndelungat de asamblare treptată şi disimulare a ingredientelor. Paşii intermediari de uniune vamală, juridică, monetară şi instituţională la diferite nivele trebuiau astfel întreprinși încât să nu nască suspiciuni. Din acest motiv popoarele europene nu urmau să fie consultate pe parcurs, cel puţin nu înainte de stabilirea unei adunări constituante care să oficieze încununarea proiectului prin adoptarea unei constituții de tip one size fits all.

Celălat părinte venerat se numește Jean Monnet (1888-1979). Funcționar public francez, diplomat, finanțator și administrator de companii private și de stat. În 1955 a înființat “Comitetul de acțiune pentru Statele Unite ale Europei”, aducând împreună partide politice și sindicate europene dedicate stabilirii de instituții transnaționale. “Națiunile suverane din trecut nu mai pot rezolva problemele prezentului, nu-și mai pot asigura progresul sau controla viitorul. Însăşi Comunitatea nu este decât o etapă către lumea organizată de mâine.” — cuvântul de încheiere al memoriilor lui Jean Monnet.

Să revenim la acel februarie din 2002, când a început convenţia însărcinată cu întocmirea proiectului de constituţie europeană. A fost un moment care a ilustrat pe deplin naufragiul creștin-democrației și anduranța viziunii combinate Spinelli-Monnet. Pe parcursul discuțiilor și negocierilor care s-au desfășurat timp de un an și jumătate creștin-democrații au solicitat ca în preambulul tratatului constituțional să fie recunoscută o identitate europeană distinctă, înrădăcinată în tradițiile religioase și culturale iudeo-creștine. Solicitarea a fost respinsă de majoritatea delegaților, în frunte cu grupul social-democrat. În încercarea de a evita scopirea istoriei și acreditarea variantei conform căreia originile Europei izvorăsc direct din iluminism, creștin-democrații au propus altă formulare, mult mai diluată: “Inspirându-se din moștenirile culturale, religioase și umaniste ale Europei, inițial nutrită de civilizațiile elenistice și romane, apoi traversată de un impuls spiritual încă prezent în patrimoniul său și de fluxurile filozofice ale iluminismului, a ancorat în viața socială o viziune deosebită a rolului central al persoanei umane...” Aproape două milenii de creștinism și iudaism în Europa au fost reduse la un anonim “impuls spiritual încă prezent”, dar simpla menționare a celor două tradiții cu adevărat formatoare pentru identitatea continentului s-a dovedit a fi prea mult chiar și într-o formă ciuntită și opacă. Sintagma a dispărut din documentul final.

Această capitulare a consfințit impotența creștin-democrației actuale. Rătăcire după rătăcire și compromis după compromis, creștin-democrația lui Robert Schuman, Konrad Adenauer și Alcide De Gasperi a ajuns pe parcursul a două generații asemeni unei cutii poștale care a trecut prin atâtea mâini încât proprietarul curent a decis să nu mai accepte decât misive compuse în slova postmodernă a lui John Rawls sau Jürgen Habermas. Mecanica neînsuflețită a unei inflații de “drepturi ale omului”, însoțită pe contrasens de fluxul necontenit de interdicții și restricții, a devenit singura opțiune existențială a unui edificiu UE dezumanizat. Triumful rațiunii birocratice a alungat spiritul dătător de viață și a lăsat în urmă o mașinărie de control asupra maselor.

Lipsa de democraţie reală se manifestă mai ales în funcționarea propriu-zisă a parlamentului și Comisiei europene. Parlamentul european se constituie în urma unor alegeri democratice, dar e scopit de funcția principală a unei adunări reprezentative. Nu poate iniția legislație. Poate în schimb dezbate pe marginea propunerilor legislative venite de sus, supervizează alte instituții UE și participă la stabilirea bugetelor. Însă când vine vorba despre puterea legislativă, cel mai important atribut al unui parlament normal, aceasta aparține aproape în întregime Comisiei Europene. Parlamentului european i se permite să propună măsuri legislative pe care Comisia le poate refuza în mod unilateral, dar prezentând o justificare, și poate sugera modificări la actele normative emise de Comisie. Aranjamentul se numește “democrație indirectă” și are la origine neîncrederea în procesul politic obișnuit. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a ajuns la concluzia că integrarea europeană și identificarea “interesului comun” pot fi cel mai bine slujite de o autoritate tehnocratică, cu decizii bazate pe expertiza ei fără egal. În consecință membrii Comisiei sunt numiți și nu aleși prin vot al cetățenilor.

Proiectele de lege nefinalizate sau neadoptate până la sfârșit de mandat într-un parlament naţional ies automat de pe agenda legislativă a noilor deputaţi. Este firesc să fie așa deoarece alegerile democratice înseamnă o primenire, acordarea unui mandat popular pentru un program politic diferit faţă de cel al legislaturii anterioare. De aceea un proiect legislativ nefinalizat trebuie reintrodus de noul parlament şi dezbaterea lui reîncepe în contextul unei noi configuraţii politice. Uniunea Europeană diferă în această privinţă. Legislaţia propusă de Comisie nu expiră la final de mandat al europarlamentarilor. Cetăţenii din diverse ţări sunt chemaţi periodic la urne pentru a vota alți deputați, dar odată ajunşi la post ei preiau agenda celor pe care i-au înlocuit. În acest fel sunt ferite proiectele legislative ale Comisiei de rotirea scaunelor parlamentare și se asigură perpetuarea “interesului comun”. Parlamentul UE nu este format din membri ai unui partid de guvernământ şi ai partidelor din opoziţie. Nu există aşa ceva și în consecinţă europarlamentarii nu au cum să demită guvernul printr-un vot de neîncredere. Ar însemna să demită Comisia, căzând astfel în păcatul democrației obișnuite.

Apetența pentru ideologiile de stânga este revelată în documentele din arhivele Kremlinului scanate de cercetătorul rus Pavel Stroilov. Cele peste 50.000 de rapoarte, stenograme și note informative acoperă o perioadă lungă, între 1960 și 1991, ultimul an de existență al Uniunii Sovietice. Rapoartele lui Vadim Zagladin, director adjunct al Departamentului Internaţional al Comitetului Central până în 1987 şi apoi consilier al lui Gorbaciov până în 1991, detaliază convorbirile sale cu Kenneth Coates, membru britanic al parlamentului european între 1989–1998. El l-a abordat pe Zagladin în 9 ianuarie 1990, mărturisindu-i că susține „crearea unei infrastructuri de cooperare între cele două parlamente”, european și sovietic, pentru "izolarea simpatizanţilor de Dreapta din parlamentul european, a tuturor celor interesaţi în prăbuşirea U.R.S.S.” Coates a fost și preşedinte al subcomisiei parlamentului european pentru drepturile omului între 1992-1994. Cum a fost posibil ca UE să numească un susținător al extinderii influenței sovietice în fruntea organizației responsabile de drepturile omului pe continent? Alt personaj se numește Francisco Fernández Ordóñez, politicianul care în 1986 a integrat Spania în Comunitatea Europeană în calitate de ministru de externe. În martie 1989, conform documentelor din posesia lui Stroilov, el l-a asigurat pe Gorbaciov că „succesul perestroikăi înseamnă un singur lucru: succesul revoluţiei socialiste în condiţiile contemporane. Iar aceasta este exact ceea ce reacţionarii nu acceptă.” Ordóñez a revenit un an și jumătate mai târziu: „Mă simt dezgustat intelectual atunci când trebuie să citesc, de exemplu, pasaje din documentele G7 în care chestiuni despre democraţie, libertatea personalităţii umane şi ideologia economiei de piaţă sunt dezbătute pe acelaşi nivel. Ca socialist eu nu pot accepta o astfel de ecuaţie.” Baroneasa Catherine Ashton, ministru de externe al Uniunii Europene între 2009-2014, a fost trezorier al campaniei Britania Pentru Dezarmare Nucleară din 1980 și până în 1982. Documentele arată că organizaţia a primit „venituri neidentificate” din Uniunea Sovietică pe parcursul anilor 1980. Joaquín Almunia, fostul comisar spaniol pentru afaceri economice şi monetare și apoi vicepreședinte al Uniunii, a susţinut cu tărie proiectul sovietic de reunificare treptată a Germaniei în cadrul unei „case europene comune” socialiste şi s-a opus cu fermitate la independenţa statelor baltice şi Ucrainei.

Mai departe

Predilecțiile Uniunii Europene au fost uniform păguboase. Catastrofismul climatic, ostracizarea surselor convenționale de energie împreună cu adoptarea pe scară largă a unui El Dorado de “regenerabile” nefiabile și scumpe, deschiderea largă a granițelor pentru imigranți care nu se integrează și stabilesc recorduri de infracționalitate violentă, atașamentul față de Rusia lui Putin, transformarea epidemiei Covid în spaimă existențială și ritual strict de obediență față de autorități… Toate s-au coagulat într-o tenacitate arogantă care a sărăcit și divizat continentul.

Cu această Uniune Europeană la cârmă este mereu ziua hârciogului, ca în filmul Groundhog Day. Personajul principal trece printr-un șir neîntrerupt de gonflări egoiste și rateuri practice în aceeași zi retrăită ca un blestem, învață să iasă din aroganță, devine conștient de neajunsurile sale și se dăruiește femeii pe care devine capabil să o iubească mai presus de sine. Metafora filmului are valabilitate și pentru existența oblăduită de UE, cu deosebirea că noi suntem cei care ne trezim zi de zi în aceeași realitate deprimantă. Visul urât nu va dura la nesfârșit, atâta doar că nicio structură totalitară nu se metamorfozează în conștiință nepărtinitoare. Deșteptarea doare și poate fi deraiată deoarece minciuna bine înrădăcinată are puterea de a convinge că idealul ne așteaptă mereu la doi pași distanță. Răbdare tovarăși, mai marii noștri lucrează neostoit.

Share

Libertatea de exprimare reprezintă dreptul fundamental al cetățeanului de a-și manifesta ideile, opiniile și informațiile în public fără teamă de represalii din partea autorităților. Ea include vorbirea, presa, arta, protestele pașnice și expresia simbolică. Conceptul derivă din idealurile democratice antice grecești, unde termenul parrhesia ivit în literatură la sfârșitul secolului al V-lea î.Hr. însemna „a vorbi liber” sau „a spune totul” în spațiul public. Se manifesta prin libertatea de a fi ofensator și extrem în critica la adresa concetățenilor, indiferent de rang politic sau social. În Atena democratică libertatea de vorbire era legată de participarea civică.

Conceptul modern apare în Europa occidentală între secolele XVII–XVIII. Un moment pivotal a fost lucrarea Areopagitica în care John Milton critica cenzura preventivă. Apoi noțiunea ia amploare în epoca luminilor, prin gânditori ca John Locke, Voltaire și John Stuart Mill; ultimul a argumentat în „Despre libertate” (1859) că restricțiile asupra ideilor împiedică progresul societății. Acest drept a fost consacrat de Statele Unite în primul amendament la Constituție, în 1791: „Congresul nu va adopta nicio lege care să restrângă libertatea de exprimare sau a presei.”

Specificarea protejează inclusiv discursul ofensator, radical sau controversat. Curtea Supremă americană a decis în repetate rânduri că statul nu poate interzice opinii doar pentru că sunt șocante. Chiar simboluri extremiste sau discursuri considerate odioase - de natură fascistă, nazistă, comunistă, sau antisemită - beneficiază adeseori de protecție constituțională. În același timp există limite precum incitarea la violență, amenințările directe și specifice la siguranța fizică a unei persoane sau comunități, calomnia, pornografia infantilă. Astfel de abuzuri sunt sancționate sever de tribunalele americane.

Principiul director este că piața liberă a ideilor descrisă de John Stuart Mill trebuie să combată erorile, nu interdicția statului. SUA a ales prioritizarea unui model în care adevărul iese învingător prin dezbatere liberă.

Uniunea Europeană preferă alt model, în care piața ideilor se pliază pe interesele politice. În această configurație gura bate fundul din te miri ce și trebuie să fii precaut.

• Marea Britanie — Anul trecut poliția din Birmingham a inițiat o acțiune penală împotriva femeii care se afla în preajma unui centru de avort și se ruga în gând pentru persoanele dinăuntru. Isabel Vaughan-Spruce săvârșise delictul în interiorul razei de 150 metri desemnată de legislația britanică ca perimetru interzis protestelor anti-avort. Poliția gândirii anticipată de Orwell a devenit realitate.
  Comediantul irlandez Graham Linehan a fost arestat de poliție la sosirea pe aeroportul Heathrow, pentru tweet-uri vechi critice la adresa activiștilor transgen și ideologiei aferente.
  În 2023 s-au înregistrat peste 12.000 de arestări pentru postări online „ofensatoare” sau „amenințătoare”. Protestele anti-imigrație sau “transfobe” au dus la arestări multiple pentru „delicte motivate de ură”.

• Germania — Autoritățile efectuează raiduri masive la domiciliu pentru înnăbușirea „discursului instigator la ură” din online, mai ales critici ale politicilor de imigrație sau insulte la adresa politicienilor în general. Pe 25 iunie 2025 poliția federală a efectuat raiduri la domiciliile a 170 de suspecți, confiscându-le aparatura electronică. Epurarea s-a desfășurat în cadrul inițiativei periodice numită “zile de acțiune”. În Germania există centre de contabilizare a „discursului instigator la ură”, administrate în general de ONG-uri stângiste care înaintează plângeri către poliție în numele celor ofensați. Numărul de infracțiuni online reclamate de acești cerberi s-a cvadruplat după 2021 atingând zece mii în 2024, iar sursa cea mai prolifică este Robert Habeck, fost vice-premier federal și conducător al Verzilor. Dânsul a reclamat peste 800 de persoane care l-au bășcălit pe internet. Drept urmare locuința pensionarul Stefan Niehoff a fost percheziționată de poliție după ce a postat pe Twitter o memă în care Habeck era descris “idiot profesional”. Björn Otto, avocat, s-a pomenit amendat în 2024 cu 6000 de euro pentru un video satiric din 2022 la adresa lui Habeck și Annalenei Baerbock (fost ministru de externe tot din partea Verzilor), ridiculizând reacția lor la Covid. Ofensații s-au plâns că le-a fost violată onoarea, iar tribunalul a confirmat.

• Finlanda — Päivi Räsänen, deputată în parlament din 1995, a fost judecată de mai multe ori (inclusiv în 2021-2022) datorită unui tweet citând un verset biblic și pentru susținerea fermă a căsătoriei ca instituție rezervată uniunii dintre bărbat și femeie. Condamnată pentru hate speech de un tribunal local, achitată în 2022 și 2023, apoi condamnată din nou de curtea supremă în martie 2026.

• Franța — Caz recent, din iunie 2023. Doi adulți și patru copii înjunghiați în atacul de la Annecy săvârșit de Abdalmasih Hanoun, sirian care obținuse statutul de refugiat după zece ani de rezidență în Suedia apoi preferând Franța și refuzat întrucât Suedia îl recunoscuse deja ca azilant (deși nu îi acordase cetățenia). Poliția franceză a cerut eliminarea postărilor care blamau politicile de imigrație pentru atacurile teroriste tot mai frecvente și numeroși utilizatori Facebook au fost urmăriți pentru comentarii “xenofobe”.

• Olanda și Belgia — Olandezul Geert Wilders, descris de Wikipedia drept “politician de extremă dreaptă”, este liderul PVV (Partidul Pentru Libertate). A fost judecat de mai multe ori pentru comentarii critice la adresa islamului. Condamnat în 2016 pentru „insultarea unui grup” și incitare la discriminare, după un discurs în care și-a întrebat suporterii „Vreți mai mulți sau mai puțini marocani?” iar aceștia au scandat „Mai puțini!”. Tribunalul a decis să nu impună o pedeapsă prin amendă sau închisoare, dar a promulgat o sentință de blamare simbolică pentru incitare la ură. Abia în 2020 a fost achitat de acest verdict.
  În 2004 un tribunal belgian a condamnat partidul Vlaams Blok de rasism și a impus dizolvarea acestuia. Acuzațiile au invocat programul anti-imigrație și declarații considerate discriminatorii. Partidul a revenit sub numele Vlaams Belang, la fel și cordonul sanitar al șicanărilor.

  Dries Van Langenhove, tot belgian, a fost de două ori condamnat pentru “discurs al urii” iar al doilea verdict a fost astfel justificat de unul dintre judecători: “Chiar dacă toate declarațiile făcute de Van Langenhove se bazează pe dovezi științifice și statistici, acest lucru nu influențează intenția criminală. Van Langenhove nu este acuzat de răspândirea unor informații false. Este acuzat că prezintă faptele într-un mod care incită la ură, pe baza unuia sau mai multor criterii protejate din Legea Antirasismului.“ Incitarea se referă la conferința din 2024 organizată de Universitatea Catolică din Leuven, cu care ocazie condamnatul a prezentat dovezi statistice legând migrația în masă de deteriorarea calității vieții din Belgia.
  Daniel Féret a fost condamnat în 2009 pentru distribuirea de pliante electorale anti-imigranți („Opriți islamizarea Belgiei”). S-a ales cu o perioadă de muncă silnică “în folosul comunității” și interdicția de a mai candida timp de zece ani la orice fel de alegeri locale sau naționale. Prima pedeapsă s-a acordat cu suspendare datorită vârstei înaintate a inculpatului, dar a doua a fost întărită de confirmarea CEDO:

Solicitantul, președintele partidului politic “Frontul Național”, era membru al camerei reprezentanților din Belgia la momentul respectiv. Pliante și afișe distribuite de partidul său într-o campanie electorală au generat plângeri de incitare la ură, discriminare și violență. Pliantele prezentau comunitățile de imigranți non-europeni ca fiind cu mentalitate criminală și dornice să exploateze beneficiile pe care le obțin în Belgia și încercau de asemenea să le satirizeze, cu riscul inevitabil de a stârni sentimente de neîncredere, respingere sau chiar ură față de străini. Imunitatea parlamentară a solicitantului a fost ridicată la cererea procurorului. Apoi au fost intentate proceduri penale împotriva lui, ca autor și redactor-șef al pliantelor incriminate și proprietar al unui web site.

Solicitantul a fost condamnat la 250 ore de muncă în folosul comunității într-un sector legat de integrarea imigranților, împreună cu o pedeapsă cu închisoare de zece luni, suspendată. De asemenea a fost declarat ineligibil timp de zece ani. Instanța a constatat conduita ofensatoare a solicitantului, în neconcordanță cu activitatea sa parlamentară, și că pliantele conțineau pasaje care reprezentau o incitare clară și deliberată la discriminare, segregare sau ură, chiar violență, din motive de rasă, culoare sau origine națională ori etnică. Un apel al reclamantului pe chestiuni de legalitate a fost respins.

Felul în care CEDO se raportează în practică la libertatea de exprimare este strâns înrudit cu principiul “wehrhafte Demokratie” (democrație defensivă) pe care se sprijină democrația germană. Ideea centrală este că organizațiile politice extremiste, anti-democratice, trebuie împiedicate să ajungă la putere chiar dacă există o majoritate electorală în favoarea lor. Conceptul derivă din experiența tragică a anilor 1930-1940, inaugurată când partidul nazist a preluat puterea în mod legal după alegerile din 1933.

Modalitățile de exercitare a democrației defensive includ acțiuni precum supravegherea indivizilor sau grupărilor considerate periculoase de către poliție și serviciile de informații militare; restricții asupra libertății de mișcare sau de exprimare a persoanelor sau organismelor suspectate că pun democrația în pericol; suspendarea dreptului de a candida la alegeri, inclusiv anularea alegerilor ca ultimă soluție; scoaterea în afara legii a organizațiilor considerate un pericol pentru democrație.

Două cazuri de dată recentă:

• În august 2025 a fost înlăturată candidatura lui Joachim Paul din partea AfD la alegerile pentru funcția de primar al orașului Lugwigshafen. Jutta Steinruck, primărița în funcție din partea partidului social-democrat, a solicitat un raport din partea ministrului de interne al landului Rhineland-Palatinate. În document se afirmă că există “motive întemeiate de a pune la îndoială loialitatea lui Paul față de constituție”, printre care o fotografie de pe Instagram arătându-l împreună cu Martin Sellner, austriac expulzat din Germania deoarece se exprimase în favoarea deportării imigranților care nu se asimilează țării gazdă. În plus Paul ținuse o conferință în 2023 intitulată “Immigration: A Matter of Destiny—Why Remigration is Necessary and Feasible”. Preferințele sale artistice formau cireașa de pe tort. Într-un articol din 2022 publicat de revista austriacă Freilich s-a referit la Stăpânul Inelelor de J. R. Tolkien, constatând că “Întreaga operă a lui Tolkien reflectă o mentalitate conservatoare de o valoare deosebită pentru conservatorismul contemporan... Protagoniștii luptă pentru o cauză mai mare decât ei înșiși: patria lor, supraviețuirea culturii lor, o ordine justă, apărarea împotriva unei amenințări globale.” Într-un alt derapaj se exprimase laudativ față de poemul epic medieval Nibelungenlied și opera Der Ring des Nibelungen compusă de Wagner, promovând în mod abuziv sentimentul de mândrie națională.

• În iulie 2024 a fost arestat Jürgen Elsässer, director al revistei Compact, iar publicația interzisă în mod oficial. Ordinul a venit de la Nancy Faeser, ministra federală “de interne și a comunității” din partea partidului social-democrat. “Astăzi am interzis revista COMPACT de extremă dreapta. Agita în feluri de nespus împotriva evreilor, a musulmanilor și împotriva democrației noastre. Interdicția noastră este o lovitură dură împotriva scenei extremiste de dreapta.” Acțiunea de primenire a democrației germane a inclus raiduri cu mascați la sediul publicației și al proprietarului. Au fost închise conturile de pe diverse platforme de socializare, iar locuințele colaboratorilor revistei de asemenea percheziționate. S-a servit întreg meniul rezervat extremiștilor de dreapta, cu un desert inedit: presa a fost anunțată în prealabil de autorități, s-a prezentat la acțiunea de purificare și a informat prompt cu toate detaliile și concluziile necesare publicului.

  
  Un singur lucru a rămas nelămurit, de ce abia în 2024? Compact exista din 2010, iar directorul fondator nu era un necunoscut. Înainte de a deveni “extremist de dreapta” Elsässer a fost un comunist sadea. S-a născut în landul Baden-Württemberg din RFG, în 1968 a participat la proteste de stradă locale împotriva războiului din Vietnam, SUA și capitalismului. Avea pe atunci doar unsprezece ani, dar ulterior și-a întărit personalitatea. Cariera sa de jurnalist a debutat în 1994 când a publicat o serie de articole în ziarul Arbeiterkampf (Lupta Muncitorilor), organul de presă al federației comuniste Kommunistischer Bund (sau Liga Comunistă). În același an a devenit redactor la Junge Welt (Lumea Tânără, ziar marxist din Berlin) și redactor asociat la konkret, altă publicație angajată pe culoarul ideologic marxist. În 2011 l-a admirat de Slobodan Milošević, comunistul care a condus Serbia după moartea lui Tito și a îmbrobodit Iugoslavia într-un război civil devastator, iar în 2014 și-a extins admirația și față de Putin, după ce a început susținerea militară a facțiunii separatiste ruse din estul Ucrainei.
  
  Morala? În Germania nu reprezinți un pericol la adresa ordinii constituționale cât timp venerezi comunismul.

Am început cu Grecia antică și tot acolo voi închide cercul. Libertatea de exprimare și schimbul neinhibat de opinii al atenienilor erau posibile, în afară de parrhesia, și datorită principiului numit isegoria. Dacă parrhesia consacra dreptul în sine de a fi ofensator și chiar extrem, isegoria îl oferea tuturor cetățenilor. Herodot recunoștea posibilele consecințe nefaste ale acestui gen de egalitarism (cu exemple din vremea sa), dar pe ansamblu constata un efect cumulativ benefic. Isegoria i-a motivat și împuternicit pe atenieni, la nivel de cetățean, să opună rezistență înclinațiilor despotice de acasă și cuceritorilor dinafară. Nu i-a făcut mai înțelepți, le-a permis în schimb să dezvolte o reziliență remarcabilă la tiranie.

SUA este singura țară cu un fundament constant pe aceste două principii, de la începuturi până în prezent. Europa, mai ales Uniunea Europeană, a ales calea eschivării și interdicțiilor. Sunt două alternative civilizaționale cu premize opuse și rezultate pe măsură. Îngrădirea libertății de exprimare, indiferent de context, presupune cenzură instituțională. Îngăduința fără condiții ideologice presupune vacarm. Ce este mai vatămător în timp?

Share

Scandalul zilei nu mai este de factură politică, îl are ca protagonist pe Dragoș Ovidiu Argeșanu, un renumit îndrumător spiritual, maestru Reiki și vindecător de traume psihice. Investigația realizată de snoop.ro și disponibilă pe YouTube prezintă mărturiile a șapte foste cliente care îl acuză de folosirea ședințelor spiritual-terapeutice pentru pipăieli neconsimțite, agresiuni sexuale și manipulare psihologică. Poliția capitalei a deschis propria investigație și invită alte victime să rupă tăcerea.

Conform mărturiilor publicate Argeșanu și-a convins clientele că sunt îngeri întrupați dar cu energii negative sau blocaje sexuale, justificând atingerile intime ca parte a vindecării prin karma emanată din prohab. Purificarea spirituală a femeilor atractive posedate de draci începe cu un guru generos.

Emeritul nostru psiho-pupu nu este unic în această privință. Șarlataniile abundă.

• Caz din 2011. O curte de jurați americană l-a găsit vinovat pe guru Gopal Hari Das (nume adevărat Sagarsen Haldar) de obținerea și vânzarea de vize pentru lucrători în domeniul religios către indieni care odată ajunși în SUA nu se angajau în funcții asociate cu vreo activitate religioasă. În SUA există categoria de vize de intrare R-1, rezervată pentru lucrătorii străini din cadrul cultelor religioase. Gopal era președintele templului hindus Gaudiya Vaisnava Society din Milwaukee și vindea astfel de vize pentru 30.000 dolari bucata, iar beneficiarii din India, odată ajunși în SUA, se angajau ca vânzători în magazine sau prestau alte activități comerciale fără nicio legătură cu pretextul oficial invocat de guru.

• Caz din 2023. Nithyananda Paramashivam din Newark, New Jersey, sau “pontif suprem al hinduismului”, afirmă că el conduce națiunea numită Kailasa, Kailaasa, Shrikailasa, sau Statele Unite Kailasa. Îl convinge pe primarul din Newark să semneze o declarație simbolică de înfrățire cu respectiva țară și invită demnitari din Kailasa să viziteze SUA pentru un schimb cultural. Neîncrezătorii au fost contraziși cu declarații ferme și fotografii arătând steagul, pașapoartele și moneda oficială din Kailasa. Cu alte ocazii s-a mândrit că poate face vacile să vorbească, iar odată a întârziat răsăritul soarelui cu 40 de minute.

• Caz din 2018. Asaram Bapu, condamnat la închisoare pe viață în India pentru violarea unei fete de 16 ani. Părinții tinerei își trimiseseră fiica la un centru de meditație din rețeaua Bapu și au fost chemați să o vadă deoarece intrase sub influența unor puteri supranaturale nocive. A avut loc o întâlnire cu guru în august 2013, în localitatea Jodhpur. Guru a invitat-o pe tânără în camera sa pentru o terapie de vindecare și a violat-o, timp în care părinții incantau afară mantre de recuperare spirituală. Adepți ai lui Bapu i-au amenințat pe reclamanți cu moartea în încercarea de a-i face să-și retragă plângerea la poliție. Bapu avea 77 de ani în 2018 și rețeaua sa număra 400 de centre spirituale în 19 țări. Doi aghiotanți ai săi au fost condamnați la câte 20 ani de închisoare în procese separate de violență și agresiune sexuală.

• Gurmeet Ram Rahim Singh a fost condamnat în 2017 la 20 ani de închisoare pentru asalt sexual și violarea a două cursante. Apoi susținătorii săi au ieșit în stradă să-și manifeste dezamăgirea și s-au înregistrat altercații violente soldate cu 38 de morți.

• Baba Rampal și 26 dintre învățăceii săi au fost condamnați la închisoare pe viață în 2018 după ce un tribunal din India i-a găsit vinovați de omucidere și incitare la rebeliune violentă. Rampal a fost eliberat în 2025, după ce o curte superioară din Punjab i-a suspendat sentința pe motiv de vârstă înaintată și detalii controversate insuficient argumentate de acuzările inițiale. Rampal și-a câștigat notorietatea proclamându-se încarnarea lui Kabir, poet indian mistic din secolul XV. Toate scripturile religioase importante - Veda (scrierea sacră indiană), Biblia, Coranul și mărturia lui Guru Granth Sahib - îl proclamă pe Kabir drept zeu suprem. În afară de această revelație, Rampal susține că a vindecat mii de oameni de boli cronice. Consumul de carne, tabac și alcool este un păcat impardonabil deoarece provoacă suferință și retardare în viețile următoare. Cei care îi sunt ostili împreună cu adepții care l-au părăsit sunt trădători și își vor petrece viața următoare în iad.

Vedeta incontestabilă este Osho, cel mai renumit lider al dezinhibării la trup și suflet din secolul XX. Născut Chandra Mohan Jain și remarcabil sub numele Bhagwan Shree Rajneesh, a devenit celebru pentru discursurile sale despre meditație, libertate individuală, sexualitate și respingerea normelor religioase tradiționale. În același timp mișcarea sa a fost asociată cu practici de cult, exploatare psihologică, fraude și una dintre cele mai grave crime biologice din istoria SUA.

Osho s-a născut în 1931 în statul indian Madhya Pradesh într-o familie de adepți ai religiei Jain Dharma. A studiat filosofia și a predat pentru scurt timp la Universitatea din Jabalpur înainte de a deveni conferențiar itinerant. În anii 1960 și 1970 a început să atragă adepți prin discursuri care combinau elemente din hinduism, budism, taoism, psihanaliză occidentală și idei la modă despre eliberarea sexuală. Respingea instituțiile religioase tradiționale și promova ideea unei ființe umane noi eliberată de norme sociale și sentimentul vinovăției. Adepții săi erau numiți „sannyasins” și purtau haine portocalii sau roșii.

În 1974 a fondat un mare ashram în Pune, devenit rapid celebru mai ales printre europenii și americanii interesați de spiritualitate alternativă. Osho promova o atitudine foarte permisivă față de sexualitate și considera reținerea sexuală drept sursa multor probleme psihologice.

Această abordare i-a adus reputația de „guru al sexului”. În ashram aveau loc terapii de grup intense, uneori cu nuditate, contacte sexuale și tehnici psihologice controversate. În timp s-au adunat numeroase mărturii ale foștilor membri descriind exploatarea emoțională și presiunile psihologice exercitate pentru participarea la activități sexuale în grup, relații dezechilibrate între lideri spirituali și discipoli și abuzurile emoționale și sexuale perpetuate asupra copiilor din comunitățile Rajneesh.

În 1981 Osho se mută în SUA, oficial pentru tratament medical. Adepții săi au cumpărat o fermă uriașă în statul Oregon unde au construit orașul-comună Rajneeshpuram, cu aeroport propriu, restaurante, ferme, infrastructură urbană, forțe de securitate și mii de rezidenți. Osho trăia într-un lux ostentativ poleit de garajul său cu 90 de automobile Rolls-Royce.

Rajneeshpuram se afla în imediata vecinătate a orășelului The Dalles, iar conducerea cultului urmărea extinderea cu orice preț. Astfel are loc în 1984 contaminarea mâncării din restaurantele localității cu bacterii Salmonella, operațiune coordonată de Ma Anand Sheela, secretară personală a lui Osho. S-au îmbolnăvit 751 de persoane în ceea ce continuă să fie cel mai mare atac cu arme biologice de pe teritoriul SUA.

Locuitorii din The Dalles urmau să decidă dacă permit extinderea comunității Rajneeshpuram pe teritoriul lor, iar atacul avea drept scop manipularea plebiscitului prin reducerea numărului de votanți. În paralel s-a încercat aducerea de persoane fără adăpost din diferite orașe americane pentru a vota în favoarea mișcării. Planul a eșuat și a provocat un scandal național.

Autoritățile americane au început să investigheze și au descoperit fraude de imigrație, declarații false și căsătorii fictive pentru obținerea rezidenței. În interiorul comunei Rajneeshpuram erau firești supravegherea prin interceptări telefonice ilegale, intimidarea și controlul coercitiv. În 1985 Osho a acceptat un acord juridic de tip Alford Plea privind încălcări ale legislației imigrației în urma căruia a fost amendat și deportat din SUA. S-a întors în India după ce mai multe țări au refuzat să-l primească, unde și-a revitalizat vechiul ashram și a murit în 1990.

Pentru admiratori a fost un gânditor original care a repudiat ipocrizia religioasă și a popularizat emanciparea prin meditație mistică. Criticii aduc în prim-plan faptul că a condus un cult autoritar și nociv permițând abuzuri sistematice în cadrul unei culturi a manipulării și obedienței. Un lucru este cert, excesele și perversitățile patronate de acest guru au stricat viețile celor dedicați promisiunilor sale.

Pe acest tipar este croită și costumația lui Dragoș Ovidiu Moldoveanu. Industria de atoatecunoscători din deceniile recente a perfecționat adularea și supunerea necondiționată prin intermediul impostorilor care se pretind mesageri ai spiritualității eterne și tămăduitori de traume sufletești. În locul smereniei predomină setea de putere. Agresiunile sexuale, exploatarea copiilor, fraudele financiare, cultul personal sunt expresii ale vanității mimând compasiune și iluminare divină.

Devoțiunea oarbă constituie cel mai pernicios element al cercului vicios dintre adulați și adulatori. Șarlatania (de orice fel) este o practică veche și nemuritoare, dar poate fi ținută în frâu prin discernământ. Refuzul de identificare cu exaltările unor reparatori universali (de orice fel) înseamnă cumpătare și spirit de prevedere. Chibzuiala nu este compatibilă cu idolatria.

Share

Pablo Picasso a spus cândva „Arta spală de pe suflet praful vieții de zi cu zi.” Dar cum? Ea ajută să ne înțelegem emoțiile, să reflectăm asupra societății și condiției umane, să dezvoltăm creativitatea inerentă din noi și astfel să ne conectăm la ceva mai profund decât cotidianul. Arta educă, provoacă, vindecă și îi aduce pe oameni împreună dincolo de bariere lingvistice, temporale, sau culturale.

De ce ocupă arta un loc special în existența umană?

• Ne permite să exteriorizăm sentimente pe care vocabularul obișnuit nu le poate cuprinde.

• Reflectă valorile, problemele și aspirațiile unei epoci.

• Stimulează imaginația, gândirea și capacitatea de a recupera omenescul după șoc sau traume.

• Numeroase descoperiri științifice și tehnologice au la bază abordarea creativă dezvoltată prin artă.

Arta nu este un lux, ci o nevoie fundamentală a sufletului. Ea ne face mai umani. Mai departe descriu caracteristicile și evoluția artelor din ultimii 125 de ani. Există un fir roșu dezolant.

Literatură

La începutul secolului XX literatura încă ocupa o poziție centrală în cultura occidentală. Mari scriitori moderniști precum Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, Thomas Mann, Franz Kafka sau William Faulkner vedeau romanul ca pe o formă supremă de explorare a conștiinței, istoriei și existenței umane. În același timp poezia lui T. S. Eliot sau Rainer Maria Rilke încerca să surprindă criza spirituală a modernității. Temele dominante erau alienarea, memoria, religia, războiul, destrămarea valorilor tradiționale și relația individului cu clepsidra timpului și moartea.

Acești autori aveau o ambiție exhaustivă, de abordare integrală și detaliată. Romanele lui Joyce sau Proust aspirau să cuprindă întreaga experiență umană. Stilul era complex, dens, experimental. Se foloseau de monologul interior, structuri simbolice, referințe filozofice și mitologice. Literatura era considerată o artă „înaltă”, iar cititorii celebrau apariția marilor romane ca pe evenimente culturale majore.

Situația începe să se schimbe după 1945. Trauma războaielor mondiale, ascensiunea mass-media și comercializarea culturii modifică rolul scriitorului. Încă apar autori majori — Albert Camus, George Orwell, Samuel Beckett, Jorge Luis Borges, Vladimir Nabokov — dar literatura începe să concureze cu filmul și televiziunea. Criticii literari vorbeau încă din anii 1950–1960 despre „moartea romanului”.

Declinul devine evident în perioada 1970–1990. Piața editorială începe să fie dominată de bestsellers facile, proliferează ficțiunea de consum rapid reprezentată de genurile thriller, romance, fantasy, horror, „chick lit” și romanele de aeroport pentru lectură în avion. Printre cei mai populari autori după 1970 se numără Stephen King, Dan Brown, J. K. Rowling, Paulo Coelho, John Grisham, Colleen Hoover sau Sally Rooney. Temele dominante sunt suspansul, conspirațiile, trauma personală, relațiile romantice, identitatea individuală și escapismul.

Diferențele dintre marii scriitori ai începutului de secol și autorii populari după 1970 sunt clare. Dacă Joyce, Woolf sau Mann urmăreau explorarea conștiinței și a condiției umane, majoritatea contemporanilor preferă intriga rapidă, accesibilitatea lingvistic-ideatică și mai ales divertismentul. Funcția culturală se disipează în superficial și uneori vulgaritate.

Premiul Nobel pentru literatură din 2022 fost acordat scriitoarei franceze Annie Ernaux. Cea mai bine vândută operă a ei este romanul autobiografic „Passion simple”, publicat în 1993. Aceleași evenimente care stau la baza romanului au fost reluate sub formă de jurnal intim în „Se perdre”, carte publicată în 2001 oferind o perspectivă mai amănunțită. Este vorba despre un episod amoros din viața autoarei, către sfârșitul anilor 1980, când s-a îndrăgostit de un diplomat rus căsătorit de la ambasada sovietică din Franța. Ea avea 48 de ani, el 35. Ea împătimită după literatura lui Cehov și Turgheniev, el un cercetător sârguincios al Rusiei din perioada napoleoniană. Așa am putea crede dacă luăm drept reper premiul Nobel, dar în realitate e vorba despre cu totul altceva: sex normal, oral și anal. Singura observație memorabilă îl descrie pe amant: „Fute. Bea vodcă. Vorbește despre Stalin.” În rest pornografie cu precizie clinică și angoase de artistă nesătulă.

Romanul nu mai este conceput și perceput ca monument artistic, mai degrabă ca artefact la concurență cu serialele TV, jocurile video și rețelele de socializare. Diferența este și mai evidentă în poezie. Poeți precum W. B. Yeats, Paul Celan sau Anna Ahmatova aveau o profunzime filozofică și simbolică rar întâlnită astăzi. Poezia contemporană s-a mărunțit între pretențiozitate obositoare și confesiuni destinate audienței grăbite de pe internet. Literatura rămâne vie în nișe, dar rolul ei de oglindă profundă a umanității se pierde în vacarmul competiției după atenție cu orice preț. Restabilirea necesită atât scriitori buni cât și numeroși cititori dispuși să se desprindă de ecran.

Arte dramatice

La începutul secolului XX teatrul european și american se afla într-o perioadă extraordinară de creativitate. Dramaturgi precum Henrik Ibsen, Anton Cehov, August Strindberg, George Bernard Shaw și mai târziu Luigi Pirandello sau Bertolt Brecht au transformat scena într-un spațiu de reflecție morală, socială și existențială. Piesele lor discutau libertatea individului, alienarea, ipocrizia burgheză, conflictul dintre tradiție și modernitate, rolul religiei și sensul istoriei.

Teatrul avea o funcție intelectuală centrală. Publicul mergea la spectacole nu numai pentru divertisment, căuta și o dezbatere culturală. Actorii și regizorii erau figuri de prestigiu comparabile cu marii scriitori. Stilul era adeseori realist sau simbolist, cu dialog dens filozofic și psihologic.

Autori majori se afirmă și după al doilea război mondial, precum Samuel Beckett, Eugen Ionesco, Arthur Miller, Tennessee Williams sau Jean Genet, dar încep să apară semnele declinului. Teatrul absurdului exprimă deja sentimentul unei civilizații dezorientate și lipsite de sens. Beckett, în „Așteptându-l pe Godot”, prezintă oameni incapabili să găsească direcție sau transcendență. Piesa „Rinocerii” de Eugen Ionesco este o parabolă desăvârșită despre absurdul latent din viața modernă. Oameni obișnuiți se transformă pe nesimțite într-o turmă de creaturi animate exclusiv de brutalitate, instincte primitive și fanatism. Bérenger, personajul principal, rămâne ultimul neafectat iar rezistența sa morală afirmă capacitatea demnității umane de a supraviețui într-o lume dezumanizată.

Criza de identitate a Europei postbelice devine evidentă mai ales după anii 1960–1970. Televiziunea și mai târziu internetul reduc puternic rolul teatrului. Publicul larg preferă forme de divertisment mai rapide și mai accesibile. Numărul spectatorilor scade constant în multe țări occidentale, iar teatrele supraviețuiesc mai ales prin subvenții de stat sau spectacole comerciale și musicaluri. Teatrul contemporan a devenit fie excesiv experimental și accesibil doar unui public restrâns, fie pur comercial. Multe producții moderne pun accent pe șoc, sexualitate, activism politic sau efecte vizuale în locul construcției dramatice și al dialogului profund. Dramaturgia contemporană a abandonat în general marile teme universale și pedalează pe identitate, traumă personală și comentariu social imediat.

Diferența dintre dramaturgii clasici și cei după 1970 este evidentă. Ibsen sau Cehov explorau conflicte morale și existențiale fundamentale: familia, adevărul, libertatea, sacrificiul, degradarea spirituală. Dramaturgii contemporani tind să privilegieze fragmentarea, ironia și experiențele individuale. Structura pieselor devine difuză, iar personajele sunt adeseori construite ca simboluri sociale sau psihologice oscilând între indiferență și dispreț față de drumul parcurs până în prezent.

O evoluție asemănătoare poate fi observată în cinematografie. Prima jumătate a secolului XX a fost epoca marilor maeștri ai filmului: Charlie Chaplin, Sergei Eisenstein, Fritz Lang, Orson Welles, John Ford, Akira Kurosawa, Ingmar Bergman, Federico Fellini. Filmele lor aveau o ambiție artistică și filozofică extraordinară. Chiar și în Hollywoodul clasic existau preocupări pentru moralitate, destin, justiție și natura umană.

Chaplin combina comedia cu critica socială și compasiunea. Bergman explora moartea, credința și singurătatea. Kurosawa aborda onoarea, violența și responsabilitatea morală. Fellini transforma filmul într-o reflecție poetică asupra memoriei și identității. Operele lor solicitau răbdare și atenție intelectuală din partea publicului.

Perioada 1940–1970 este considerată de mulți ca „epoca de aur” a cinematografiei. Cinematografia devenise atunci principala artă populară a lumii moderne. Sălile erau pline, iar mersul la film era un ritual social major. În Statele Unite frecvența spectatorilor atinge vârful în anii 1940, după care începe să scadă odată cu apariția televiziunii.

După 1970 filmul intră într-o etapă nouă. Încă există regizori importanți — Martin Scorsese, Francis Ford Coppola, Stanley Kubrick, Andrei Tarkovski — dar industria începe să fie dominată de produsele blockbuster. Succesul unor filme precum „Jaws” și „Star Wars” schimbă modelul economic al Hollywoodului. Accentul se mută spre spectacol, efecte speciale și francize comerciale.

În cinematografia contemporană domină universurile Marvel, nesfărșite versiuni noi ale unor filme de aventură mai vechi, filmele bazate pe benzi desenate sau jocuri video. Asistăm la infantilizarea culturii populare. Regizori precum Fellini sau Bergman explorau condiția umană și sensul existenței, pe când filmele comerciale actuale prioritizează adrenalina, nostalgia și consumul rapid de efecte vizuale.

Actorii reflectă și ei această schimbare. Înainte de 1970 Laurence Olivier, Marlon Brando, Ingrid Bergman, Toshiro Mifune sau Marcello Mastroianni erau apreciați pentru intensitate dramatică și expresivitate psihologică. După 1970 sistemul vedetelor se transformă treptat într-un mecanism de marketing global. Nu înseamnă neapărat că actori precum Arnold Schwarzenegger, Tom Cruise, Dwayne Johnson sau alte vedete contemporane nu au talent, mai degrabă că industria pretinde alte calități: carismă mediatică, adaptabilitate la francize și aura de vedetă globală. În cinematografia clasică actorul era adeseori interpret într-o dramă umană, pe când în blockbusterul modern devine parte a unui produs multimedia recompensând cel mai mic numitor comun de răbdare și atenție.

Divertismentul a devenit forma dominantă a discursului public. S-a instaurat o societate a spectacolului în care imaginea și consumul înlocuiesc experiența autentică. Drept urmare frecvența mersului la teatru a scăzut constant după 1950. Cinematografele au pierdut masiv spectatori după apariția televiziunii și apoi a streaming-ului. Începând din 2020 platformele digitale au accelerat criza sălilor de cinema. Publicul consumă filme acasă, fragmentat și fără experiența, măcar ocazională, a unui catharsis spiritual.

Muzică

Muzica secolului XX și începutului de secol XXI oferă una dintre cele mai intense dezbateri despre ideea declinului cultural. Pentru unii muzica modernă reprezintă o democratizare extraordinară a expresiei artistice și o diversificare fără precedent a stilurilor. Pentru alții însă, după marile epoci ale muzicii clasice și ale rockului dintre 1950 și 1975, muzica a intrat într-un proces de simplificare, comercializare și pierdere a profunzimii estetice.

La începutul secolului XX muzica occidentală încă păstra prestigiul artistic anterior. Compozitori precum Claude Debussy, Gustav Mahler, Igor Stravinski, Maurice Ravel, Béla Bartók sau Serghei Rahmaninov considerau muzica o artă spirituală și intelectuală majoră. Ambiția artistică rămânea enormă chiar și atunci când limbajul muzical devenea modernist și disonant.

Mahler explora anxietatea metafizică și tragedia existenței moderne în simfonii monumentale. Debussy și Ravel încercau să creeze peisaje sonore subtile și simboliste. Stravinski a revoluționat ritmul și orchestrația. Muzica era concepută ca o experiență profundă, aproape filozofică, iar publicul considera marile concerte și opere evenimente culturale esențiale.

După 1945 muzica clasică începe să piardă publicul larg. Modernismul radical al unor compozitori precum Arnold Schoenberg, Pierre Boulez sau Karlheinz Stockhausen devine tot mai abstract și dificil pentru audiența obișnuită. Criticii au observat că ruptura dintre compozitori și public s-a accentuat dramatic în a doua jumătate a secolului XX.

Mulți melomani au perceput avangarda academică drept rece, cerebrală și lipsită de emoție. Muzica clasică deveine o artă de nișă, dependentă de conservatoare, universități și instituții culturale subvenționate. Deși există încă mari interpreți și compozitori contemporani, influența muzicii clasice asupra culturii generale este incomparabil mai mică decât în epoca lui Beethoven sau Mahler.

Declinul devine evident mai ales după anii 1970, când cultura populară dominată de radio, televiziune și industria divertismentului mută atenția publicului spre pop și rock. Publicul din sălile de concert ale muzicii clasice îmbătrânește, iar interesul tinerilor scade constant.

Între 1955 și 1975 strălucește cometa muzicii pop și rock, când muzica populară atinge un nivel de ambiție artistică fără precedent. Artiști precum The Beatles, Bob Dylan, Beach Boys, Pink Floyd, Led Zeppelin, The Rolling Stones sau Jimi Hendrix transformă rock’n’roll-ul simplu și direct al anilor 1950 într-un melanj unic sintetizând exuberanța vârstei, protestul social și introspecția existențială.

Temele dominante erau alienarea, războiul, iubirea, libertatea, critica socială, experiența spirituală și revolta generațională. Albumele definitorii ale timpului se disting printr-o unitate artistică și conceptuală comparabilă cu marile opere literare sau cinematografice.

Stilul inovator și experimental se manifestă în rockul progresiv, psihedelic sau în folk-rock, prin extinderea limitelor muzicii populare. Chiar și compozițiile comerciale păstrau o anumită ambiție poetică și muzicală. Bob Dylan introduce influențe literare și simbolice complexe în versuri, The Beatles se maturizează din mașină de șlagăre pentru adolescenți într-un ansamblu de compozitori și interpreți de o complexitate încă ne-egalată, Pink Floyd abordează teme precum alienarea tehnologică și degradarea psihologică.

Apoi, începând din 1975, industria muzicală devine tot mai orientată spre profit, marketing și consum rapid. MTV schimbă accentul de la compoziție și interpretare la imagine și videoclip. Apariția muzicii electronice comerciale și răspândirea cultului vedetelor globale accelerează simplificarea structurilor muzicale. Armoniile și melodiile devin mai simple decât în rockul clasic sau în compoziția clasică, iar goana după succes și accentul pus pe sexualitate eclipsează măiestria artistică.

După anul 2000 proliferează înlocuirea muzicienilor de studio cu orchestrații rudimentare pre-înregistrate sau generate de programe AI și corecția automată a vocii prin compresie digitală. Astfel dispar virtuozitatea și spontaneitatea interpretativă la nivel de instrumente sau solist vocal. Diferența esențială dintre muzicienii începutului de secol trecut și cei contemporani constă în perspectiva asupra artei. Pentru Mahler, Stravinski sau Beatles muzica era o formă de explorare existențială și culturală. Pentru o mare parte a industriei actuale muzica s-a transformat în produs mediatic și instrument de branding personal.

Arte figurative

Pictura și sculptura reprezentând figura umană, obiecte recognoscibile și lumea reală au cunoscut o transformare radicală în secolul XX. Pictura și sculptura încă păstrau la început legături puternice cu tradiția figurativă a Renașterii și a secolului precedent. Chiar și artiști inovatori precum Claude Monet, Auguste Rodin sau John Singer Sargent continuau să considere reprezentarea corpului uman, a naturii și a lumii vizibile drept centru de inspirație.

Primele decenii ale secolului XX produc totuși o ruptură radicală. Artiști precum Pablo Picasso, Vassily Kandinsky, Kazimir Malevich și Marcel Duchamp contestă ideea tradițională că arta trebuie să reprezinte realitatea. Cubismul, abstracționismul și dadaismul marchează începutul unei revoluții estetice. Pe de o parte schimbarea a fost inevitabilă: fotografia și filmul făcuseră inutilă simpla imitare a naturii, iar explorarea percepției, a subconștientului și limbajului vizual propriu-zis au devenit un nou liman de interes și preocupări. Pe de altă parte abandonarea figurii umane și a măiestriei de meșteșugar al daltei sau penelului au produs un declin calitativ.

În prima jumătate a secolului XX existau încă artiști care combinau modernitatea cu profunzimea figurativă. Henri Matisse a transformat portretul prin adopția de culori expresive pentru comunicarea unei stări de spirit, Edward Hopper explora singurătatea modernă în cadru urban, Amedeo Modigliani păstra interesul pentru portret, Alberto Giacometti accentua fragilitatea existențială prin fragilitate fizică. Constantin Brâncuși a simplificat formele fără a abandona dimensiunea spirituală a sculpturii. Lucrări precum Coloana Infinitului sau Pasărea Măiastră reduc forma la esență, dar păstrează o încărcătură metafizică absentă în multe direcții ulterioare. Brâncuși a fost ultimul mare sculptor care a unit modernismul cu ideea sacrului și a esențialului.

Schimbarea devine radicală după 1945. Expresionismul abstract american reprezentat de Jackson Pollock, Mark Rothko și Willem de Kooning mută accentul pe mâzgăleală, unidimensional searbăd și convulsii haotice.

Andy Warhol explorează sarcastic consumerismul și cultul vedetelor, întreținând simultan cultul propriei celebrități.

Sculptorița Jane Alexander este apreciată pentru critica social-politică prin intermediul simbolismului cu figuri zoomorfe reprezentând bestialitatea rasei albe.

Femeia emancipată respinge standardele “patriarhatului” și nudul devine grotesc.

După 1980 devin celebri Damien Hirst, Jeff Koons și Jean-Michel Basquiat. Primul s-a remarcat prin expoziții cu animale moarte în formol. Publicul a putut admira un rechin, o oaie, un porc și o vacă. Ulterior s-a specializat în suprafețe largi pline de puncte colorate. Este cel mai bogat artist din Marea Britanie, cu o avere estimată în 2020 la 384 milioane dolari americani.

Jeff Koons este neîntrecut la confecționarea de animale simpatice din baloane umflate. Averea sa este estimată la 400 milioane dolari.

Jean-Michel Basquiat s-a remarcat inițial ca autor de graffiti în New York, apoi a pictat într-un stil neo-expresionist concentrându-se pe critica la adresa rasismului și a structurilor de putere albe. A murit în 1988, la vârsta de 27 ani, datorită unei supradoze de heroină. Pictura Untitled din 1982 s-a vândut în 2017 pentru 110,5 milioane dolari.

Arta figurativă tradițională presupunea desen, anatomie, compoziție și măiestrie tehnică dobândită prin ani de studiu. Arta contemporană a devenit mediocră la aceste capitole și epatează în schimb prin nihilism și exhibiționism. Nu este de mirare faptul că spectatorii obișnuiți percep în general această artă ca inaccesibilă, rece, sau arbitrară. Marile muzee continuă să atragă milioane de vizitatori, dar interesul pentru pictura și sculptura mai veche depășește interesul pentru expozițiile de artă contemporană experimentală. Majoritatea merge la muzee pentru lucrări de Leonardo da Vinci, Vincent van Gogh sau Michelangelo, nu pentru exhibiționismul unor suflete oarbe.

Ce urmează?

Să sperăm că frumusețea și profunzimea vor redeveni principii călăuzitoare. Nu este prea târziu atâta timp cât sufletul jinduiește după împlinire și înălțare prin artă. Încă se poate.

And the flame still burns
It's there in my soul for that unfinished goal
And the flame still burns
From a glimmer of then
It lights up again in my life

Share

Am ajuns într-un impas economic major. Viața s-a scumpit alert în ultimii doi-trei ani, iar veniturile cetățenilor stagnează sau au crescut într-un ritm mult mai lent decât explozia prețurilor. Costurile de încălzire și întreținere pentru locuințe, al benzinei și motorinei, la orice marfă din comerț - alimente și articole de larg consum de orice fel - au sporit în general cu 50% ori s-au dublat.

În termeni tehnici România traversează o combinație de dezechilibre macroeconomice serioase, încetinire economică și presiuni structurale într-un context european relativ stabil. Simptomele pe înțelesul tuturor:

• Deficit bugetar extrem de ridicat — România a avut un deficit de aproximativ 9,3% din PIB în 2024, cel mai mare din Uniunea Europeană. Limita UE este de 3%, iar țări precum Italia au avut în jur de 3,1% în 2025. Chiar și după măsuri de ajustare, deficitul rămâne foarte ridicat: 8,3–8,4% din PIB în 2025 și 6–6,5% estimat pentru 2026. Acest lucru menține România în procedură de deficit excesiv a UE și ne expune riscului de sancțiuni sau suspendare de fonduri europene.

• Inflație mult peste media UE — România a înregistrat 7–10% în 2025–2026, în timp ce media UE a fost de aproximativ 2%. Aceasta înseamnă o erodare accelerată a puterii de cumpărare comparativ cu economiile vest-europene, unde prețurile sunt mult mai stabile.

• Creștere economică slabă și recesiune tehnică — Economia încetinește vizibil, cu o creștere anuală de 0,6–1% și o contracție de 1,8% în ultimul trimestru din 2025. România a intrat anul trecut în recesiune tehnică (două trimestre consecutive de scădere) în timp ce UE crește foarte modest (0,3–0,4%).

• Deficit extern mare — Deficitul de cont curent a depășit 30 miliarde euro în 2025, indicând că economia consumă mai mult decât produce.

• Politici fiscale nesănătoase și colectare slabă a taxelor — Ani de creșteri salariale și cheltuieli publice fără acoperire au dus la explozia deficitului. România are printre cele mai mici venituri fiscale ca procent din PIB din UE.

• Dependență de consum — Creșterea economică s-a bazat pe consum, nu pe investiții productive.

• Deficit comercial cronic — Importurile depășesc constant exporturile.

• Probleme structurale — Corupție mare și eficiență administrativă redusă. Emigrație masivă și deficit de forță de muncă. Infrastructură slabă. România absoarbe lent fondurile europene, pierzând oportunități de investiții.

Așadar comparația cu alte alte țări europene arată că avem cel mai mare deficit bugetar, o inflație de trei-patru ori mai mare decât media UE, o creștere economică sub media UE și printre cele mai severe dezechilibre externe.

Guvernanții au reacționat prin adoptarea de măsuri descrise drept “consolidare fiscală”, concentrate pe creșteri de taxe (TVA, accize, instituirea de taxe suplimentare pentru bănci și anumite sectoare) împreună cu înghețarea salariilor și pensiilor. Drept urmare deficitul începe să scadă treptat, iar UE aprobă și consideră planul viabil pe termen lung. Veniturile reale ale populației sunt deocamdată în declin, consumul încetinește, iar un melc poate întrece creșterea noastră economică.

Politicienii noștri fac ce fac și după ce ne aduc în pragul falimentului devin chirurgi neinteresați de vindecare temeinică, doar de resuscitare până la viitorul colaps. Vaca de muls trebuie salvată din când în când. Traiectoria după 1989 este sinuoasă, dar converge către victoria și supremația unui stat profund corupt.

Anii 1990 au fost definitorii. Polonia a reușit o privatizare transparentă și echitabilă de pe urma căreia au beneficiat numeroși cetățeni, punând bazele prosperității din prezent, în timp ce la noi transferul activelor de stat către sectorul privat a fost profund viciat de foștii comuniști și aliații lor. Acești profitori au exploatat pozițiile de putere moștenite, rețelele informale și slăbiciunea noilor instituții pentru a-și asigura beneficii personale, transformând reformele într-un vehicul de îmbogățire ilicită. În principiu ne-am dezindustrializat haotic spre avantajul fostei nomenclaturi, fără reinvestiții în beneficiul rentabilizării economice.

Ce altă țară ne-ar mai putea oferi un model în privința redresării, sau măcar de gândit? Argentina condusă de Javier Milei a reușit să evite colapsul total. Inflația anuală a scăzut de la 211% în 2023 la 30-40% în 2025, bugetul a trecut pe surplus după 14 ani de deficite consecutive, s-a înregistrat o creștere economică de 3-5% după recesiunea inițială, iar investitorii și-au recăpătat încrederea în fezabilitatea economiei argentiniene. Reformele adoptate au redus drastic reglementările economice, subvențiile de stat, inflația prețurilor și numărul de angajați la nivel guvernamental central.

Șocul social a fost inițial puternic iar unele probleme structurale persistă, însă măsurile radicale au abordat direct cauzele principale ale dezastrului: hiperinflația, deficite cronice, lăbărțarea aparatului de stat însoțită de corupție, ineptitudine și nepotism.

O asemenea terapie de șoc nu este însă posibilă în România și probabil nici de dorit. Noi nu avem hiperinflație, iar prezența în UE stabilește cu totul alt context: avem acces la fonduri europene (chiar dacă le ratăm), ar trebui să urmăm reguli fiscale stricte (chiar dacă le ignorăm) și facem parte din lanțuri comerciale paneuropene care facilitează accesul la piețe externe (depinde de felul în care știm să profităm de acest lucru).

Putem prelua însă trei inițiative argentiniene: disciplina fiscală (deficitul trebuie micșorat ferm, nu cosmetizat), prioritizarea inflației (stabilitatea prețurilor este baza creșterii economice) și eficientizarea aparatului de stat (reducerea birocrației și a risipei aferente). Toate acestea se pot realiza fără terapie de șoc, dar trebuie urmărite statornic indiferent de coloratura guvernării.

Șansele unei asemenea abordări consecvente, timp de cinci-zece ani, sunt din păcate minime. Clasa noastră politică este opacă la rațiune dincolo de propriile interese. Partidul AUR nu face excepție. George Simion este un vechi tovarăș de drum al lui Călin Georgescu, preocupat în prezent de propulsarea lui în funcția de prim-ministru. Personaj notoriu pentru fandacsii care mai de care, Georgescu își ia lumina de la Răsărit asemeni precursorilor proletcultiști din anii 1950: “Știți ce înseamnă ‘suflet’ în rusește? Înseamnă ‘duh’. De aceea această parte a lumii [Rusia] înseamnă tot mai mult. Acolo [în Rusia] este lumina… Președintele Putin este dedicat țării lui.“ Într-un interviu la TVR a spus, plin de admirație, că Putin „este printre puținii lideri care își iubește țara indiferent prin ce mijloace.” Fără îndoială, la fel ca Ceaușescu. Și cum putem ieși din impas? “Șansa României este înțelepciunea rusească”, verdict din 2021.

Georgescu laudă comunismul, unde chipurile „nu exista corupție”. Dintr-un interviu la Metropola TV: „Ce înseamnă să ai o economie suverană? Înseamnă că toate resursele țării, toate bogățiile mari ale țării, strategice, intră în proprietatea poporului român.” Poporul servește drept eufemism pentru stat și o clică politică, la fel ca în comunism. Suveranitatea clamată de Călin Georgescu și AUR se sprijină pe etatism, colectivism și autarhie. Este o rețetă resuscitată pentru cei care nu au experimentat perioada comunistă ca adulți. Sunt mulți și creduli.

Nu se întrevede nicio schimbare profundă în bine. Așa ceva nu poate izvorî decât din minți lucide, dar politicienii sunt preocupați de păstrarea sau obținerea puterii, iar demosul vuiește de o parte sau alta sedus de vechiul panem et circenses. Poetul Juvenal a consacrat expresia, descriind succint obținerea de aprobare publică nu prin excelență și maturitate politică, ci prin deturnare către tendințele superficiale ale mulțimii. Iluziile diseminate ca paleativ sunt atrăgătoare, însă la un moment dat nu mai pot farda realitatea. Pâinea devine tot mai scumpă și circul din ce în ce mai ipocrit. Ignorarea îndelungată a datoriei civice, insinuează Juvenal, duce la ruină… mai ales când vine de sus și jos deopotrivă.

Share

Cu câteva zile în urmă a avut loc a treia tentativă de asasinare a lui Donald Trump în ultimii doi ani. Prima datează din iulie 2024, cu ocazia mitingului electoral în aer liber din Butler, Pennsylvania, când un lunetist a ratat milimetric ținta cauzând doar o rană superficială la urechea dreaptă a lui Trump și ucigând în schimb un spectator. A doua datează din septembrie 2024 când alt lunetist amator, ascuns în tufișuri, a fost neutralizat de FBI pe terenul de golf din West Palm Beach, Florida, în timp ce Trump participa la un concurs.

Nici a treia tentativă de omor nu a fost norocoasă. Făptașul înarmat cu o pușcă, un pistol și cuțite a profitat de neglijența filtrului de securitate și a dat buzna în incinta unde se desfășura cina anuală a corespondenților de presă găzduită de Casa Albă, apoi a deschis focul. Panică, haos și evacuarea în pripă a țintelor cele mai expuse -vicepreședintele și președintele SUA. Din fericire făptașul a fost prins și dezarmat la timp.

Se numește Cole Allen, în vârstă de 31 ani și absolvent al institutului Caltech din California în 2017, licențiat în inginerie mecanică și informatică. Apoi și-a descoperit vocația de justițiar și protector al democrației americane asuprită de un Hitler local.

În 2024 Allen a promovat pe Twitter mai multe postări semnate de Jennifer Rubin, atunci editorialistă la Washington Post, în care Trump era asimilat cu Hitler.

Alt personaj apreciat de Allen este Ken White, sau “Popehat”, care în ianuarie 2026 a scris pe Substack-ul personal că există un argument plauzibil conform căruia este “acceptabil moral, chiar necesar, ca în circumstanțele actuale să folosim violență politică împotriva administrației Trump, agenților și susținătorilor săi.” Ken White a absolvit Harvard Law School.

Cole Allen afirmă în mesajul de justificare trimis celor apropiați înaintea tentativei de asasinat: „Sunt cetățean al Statelor Unite ale Americii. Ceea ce fac reprezentanții mei se reflectă și asupra mea și nu mai sunt dispus să permit unui pedofil, violator și trădător să-mi mânjească mâinile cu crimele sale.” Cum știe că Trump este atât de pervers și depravat?

Cu ocazia festivităților Golden Globe Awards din ianuarie 2026 actorul Mark Ruffalo l-a imortalizat pe Trump ca “pedofil”, “violator condamnat” și “cea mai groaznică ființă umană”. Ruffalo i-a susținut pe Bernie Sanders, Hillary Clinton și Kamala Harris în SUA și pe Jeremy Corbyn în Marea Britanie. În 2017 a difuzat o petiție solicitând postului de televiziune NBC să nu mai apeleze la comentatori albi și conservatori.

Jasmine Crockett, deputată în Congres din partea Partidului Democrat, a declarat la CNN în noiembrie 2025 că Trump “ar putea fi un pedofil”. Nu făcea decât să reitereze poziția oficială pe linie de partid adoptată în iunie, când Partidul Republican era supranumit “Partidul Protecției Pedofililor”. Senatorul Democrat Ron Wyden din Oregon transmitea pe rețeaua de socializare BlueSky că îl va aduce pe Trump în fața unui tribunal “Nuremberg 2.0” pentru “mușamalizarea pedofililor” și îl numea criminal de război care “trebuie pus sub acuzare și îndepărtat din funcție”. Cole Allen a redistribuit amenințările.

Dan Goldman, deputat în Congres din partea Partidului Democrat, a spus la o emisiune MSNBC din 2023: “Omul acela [Trump] nu mai poate deține o funcție publică. Nu este doar nepotrivit, ci distructiv pentru democrația noastră și trebuie… trebuie eliminat.“ Apoi la CNN, după tentativa de asasinat a lui Cole Allen: “Știm la ce duce retorica lui Donald Trump pentru că știm de câte ori adepții săi folosesc violența. Ideea este că trebuie să ne domolim din toate părțile.“

Sau Jake Tapper de la CNN comparându-l pe Trump cu Hitler deoarece Trump a luat măsuri de împiedicare a imigrației ilegale la granița cu Mexic. Ce-l poate motiva pe Trump decât păstrarea purității rasiale a unei națiuni clădite de imigranți veniți din toată lumea? Veniți pe căi legale, dar acest amănunt a devenit xenofobic. De-a dreptul hitlerist.

Însă presa poate fi idilică. Să ne amintim.

Apoi presa necruțătoare din rațiuni stringente și deontologice.

Pentru unul mumă și pentru altul ciumă, sau deontologia presei pe înțelesul oricui. Cole Allen reprezintă încununarea diseminării constante de minciuni și ură. S-a răspândit atâta venin încât recursul la violență letală a devenit o cauză nobilă. Îngemănarea dintre idolatrie și aversiune viscerală alcătuiește un yin-yang dement în care ieșirea din impas se poate realiza numai prin sacrificii ritualice. Negarea persistentă a rațiunii și cumpătării duce inevitabil la procesiuni publice de exterminare după modelul aztec, în care viața zilnică devine templu și recuzită pentru barbarii mântuitoare. Înalta preoțime de atunci supraviețuiește în presa de azi.

Share

Din dexonline.ro:

Memă

1. Idee sau tipar comportamental care se răspândește prin imitație în cadrul unui grup social.

1.1. prin extensiune O idee, de obicei hazlie, materializată într-o imagine, un clip sau un text, care se răspândește prin intermediul internetului.

Iată un colaj recent, din final de aprilie 2026.

Share

Am realizat o rubrică nouă la Periscop, dedicată unui sumar zilnic al știrilor și articolelor de opinie la nivel internațional și autohton. Este o selecție evident subiectivă din presă, social media și surse individuale. Am numit-o “Oglinda Lumii” deoarece reflectă în bună măsură diversitatea reacțiilor la prezent și trecut în gândirea curentă.

Puteți urmări rubrica accesând secțiunea “Oglinda Lumii” din meniul principal. Pagina La zi cuprinde numai cele mai recente articole, sub formă de titlu și link, grupate în secțiuni tematice. Fiecare secțiune tematică (Politică, Război - Societate - Cultură, Arte - Știință - Energie - Educație - Sport - Istorie - Religie - Investigații) arhivează calendaristic toate materialele reunite și servește ca arhivă specializată.

Cum se spune? Stay tuned and spread the word. A mai existat o astfel de revistă, îi spunea tot Oglinda Lumii și a apărut la București ca publicație săptămânală între 1922-1934. Lumea e rotundă în timp și spațiu.

Share

Lumea occidentală se sprijină pe șase piloni civilizaționali dezvoltați de-a lungul timpului:

• Monogamie și căsătoria dintre un bărbat și o femeie, pentru menținerea celui mai bun aranjament social dedicat creșterii copiilor.

• Economia de piață a liberei inițiative, pentru creșterea bunăstării materiale și combaterea sărăciei.

• Sistem de guvernare reprezentativă (democrație sau republică) pentru afirmarea statului de drept.

• Învățământ gratuit extins tuturor, pentru cultivarea competențelor elementare de citire și scriere necesare formării de cetățeni informați și implicați în viața publică.

• Metoda științifică, pentru investigarea riguroasă a lumii materiale și facilitarea progresului tehnologic.

• Credința creștină ca sursă a infrastructurii morale. Trăsături distinctive sunt iubirea față de Dumnezeu și aproapele tău oricine ar fi - iertare, milă, compasiune chiar și față de dușmani - smerenie și ajutorarea altora.

Islamul s-a remarcat în schimb prin:

• Poligamie pentru bărbați și statutul inferior al femeii. Nu familia nucleară occidentală ci încrengătura extinsă de rude și apartenența la un clan sau trib reprezintă etalonul social de bază.

• Economie bazată pe exploatarea popoarelor cucerite și comerț cu lumea înconjurătoare.

• Conducere politică de sus în jos (califat, sultanat) în care preceptele religioase (sharia) definesc sistemul legal și politic.

• Educație religioasă (madrasa).

• Decuplare de la preocupări științifice și tehnologice inovatoare, cu excepția secolelor X-XII.

• Credința în Allah ca sursă a infrastructurii morale. Trăsături distinctive sunt supunerea necondiționată față de Allah - datoria de a extinde supunerea necondiționată față de Allah prin orice mijloace - pelerinajul la Mecca.

Profilul istoric al Rusiei (inclusiv URSS):

• Monogamia și căsătoria dintre un bărbat și o femeie nu au fost niciodată repudiate, în contrast cu tendințele occidentale din deceniile recente.

• Stat puternic centralizat, cu o îndelungată tradiție de conducere autoritară sau dictatorială începând cu secolele țariste, continuând cu regimul comunist și acum la discreția lui Putin.

• Colectivismul mereu preferat în dauna drepturilor individuale. Statul de drept nu a constituit niciodată un obiectiv civilizațional.

• Controlul strict al informației, prin cenzură și propagandă.

• Țară intens militarizată pe de o parte datorită invaziilor mongole, ale lui Napoleon și Hitler, pe de altă parte datorită rolului de expansionist global al comunismului și de adversar neînduplecat al Occidentului.

• Biserica ortodoxă rusă a fost prigonită de comuniști dar în rest s-a aliniat politicilor celor la cârmă, țari sau Putin. Are vocația de a se declara “a treia Romă”, în original Moskva, tretiĭ Rim. Conceptul datează din perioada secolelor XV-XVI, postulând necesitatea și inevitabilitatea unirii bisericilor ortodoxe în jurul prințului moscovit, singurul conducător suprem și apărător legitim al intereselor națiunilor creștine din estul Europei.

Profilul istoric al Chinei:

• Monogamia și căsătoria dintre un bărbat și o femeie sunt norme sociale constante și neîntrerupte.

• Pragmatism economic în general, cu excepția perioadei maoiste. Timp de secole a fost o civilizație agrară avansată în care statul controla agricultura, ridicându-se economic ca imperiu agrar. În China veche au fost inventate hârtia (în jurul anului 105 d.Hr), busola (dinastia Han), praful de pușcă (secolul IX) și tiparul (secolul XI). Avansul occidental științific, tehnologic și economic din secolele XVII-XX nu a fost însoțit de o dezvoltare similară în China, mai ales datorită izolaționalismului și autosuficienței. Pragmatismul a revenit odată cu Deng Xiaoping („socialism cu piață”) și capitalismul controlat de stat al succesorilor. Furtul de tehnologie americană a fost urmat de o dezvoltare amplă pe cont propriu.

• Sistem de guvernare autoritar bazat pe statul birocratic meritocratic în care funcționarii erau selectați prin examene imperiale după merit și educație, nu noblețe.

• Respect pentru autoritate și ierarhie. Schema tradițională devenită simbolică este formată din împărat → funcționar → tată → fiu.

• Unitate culturală și continuitate. Cultura chineză a asimilat invadatorii.

• Confucianismul a stimulat preferința pentru colectivism ca sursă de armonie și stabilitate. Ordinea socială este mai importantă decât libertatea individuală și pluralismul politic.

În Occident se manifestă două viziuni civilizaționale opuse, aflate în conflict din perioada anilor 1960. Postmodernismul, alimentat de marxism adaptat la cultură și psihologia de mase, propovăduiește relativism, autovictimizare, cinism și falsificarea istoriei, toate ca modalități necesare de rezistență și emancipare. Cealaltă viziune, ancorată în permanența lucrurilor durabile și necesare progresului firesc, se opune imigrației la grămadă și desființării caracterului național, transformării democrației în oligarhie de neclintit, sau fanteziilor genitale.

Occidentul are ca element central individul și ca sistem politic democrația, islamul are ca element central religia și ca sistem politic dictatura religioasă, Rusia are ca element central mesianismul ortodox și ca sistem politic statul atotputernic, China ordinea socială și statul meritocratic dinastic. O singură formă de libertate și trei alternative de supunere. Prima este contradictorie dar vie, celelalte atotcuprinzătoare și monolitice. Ce preferați?

Share

Platforma Substack are trei atuuri:

• Este gratis pentru autor, nu presupune costuri de găzduire a unui web site. În mod implicit este gratis și pentru cititori, iar autorul are opțiunea de a solicita un tarif la unele articole sau donații.

• Este simplu de pus pe picioare. Nu necesită cunoștințe de programare software și oricine poate crea un Substack mulțumitor folosindu-se numai de opțiunile disponibile. Există și posibilități de adaptare avansată pentru cei versați în programare.

• Odată funcțional, un Substack satisface toate nevoile esențiale ale autorului și cititorilor. Platforma evoluează constant și pune la dispoziție noi modalități de comunicare video și audio. Facilitățile de podcasting s-au dezvoltat simțitor.

Periscop funcționează pe Substack din toamnă 2018 și sunt pe deplin mulțumit.

Substack a fost creat de Chris Best, Jairaj Sethi, Hamish McKenzie și inaugurarea a avut loc pe 16 octombrie 2017. Cei trei dezvoltaseră anterior aplicația online Kik, un precursor TikTok lansat în 2009 de care s-au despărțit după ce a devenit o destinație preferată a prădătorilor sexuali atrași de minori.

Intenția lor primară a fost de a crea un habitat virtual în care scriitorii câștigă bani direct de la cititori, fără dependență de publicitate sau algoritmi. Presa online depindea de reclame și crease reflexul clickbait, social media depindea de algoritmi și promova conținut superficial, scriitorii nu aveau control asupra audienței și era dificil să câștigi financiar de pe urma unui newsletter. O primă inspirație a fost newsletter-ul Stratechery al lui Ben Thompson, care demonstrase că un independent se poate susține financiar numai prin abonamentele cititorilor.

Lipsa cenzurii și a directivelor impuse de la “centru” au transformat noua platformă într-un catalizator al liberei exprimări. Tematicile abordate de autori sunt foarte variate și acoperă un spectru larg, de la știri și analize economice sau social-politice la tehnologie, artă, filozofie până la note de călătorie, modă și gastronomie. Agora antică a renăscut online.

Substack a început ca o platformă mică în perioada 2017-2019 (în jur de 11.000 abonați plătitori în 2018 și 50.000 în 2019), s-a extins între 2020-2022 (în 2022 a depășit 250.000 de abonați plătitori), s-a maturizat între 2023-2025 (peste 20 milioane de utilizatori activi lunar în 2023, peste două milioane de publicații în 2024, aproximativ cinci milioane de abonați în 2025), iar în 2026 a devenit cea mai significantă platformă globală de opinie ne-corporatistă, la firul ierbii. Cea mai mare creștere de audiență s-a înregistrat între 2020-2022, când mulți jurnaliști și comentatori au plecat din presa tradițională datorită servitudinii față de narațiunea oficială a pandemiei Covid și fabricațiilor de genul “Trump omul rușilor”, preferând să deschidă buletine informative independente.

Numărul de Substack-uri românești este modest comparativ cu cel internațional, dar în creștere. De la 5-10 în 2018 a urcat la 120 în 2022, a ajuns la 600 în 2025 și în jur de o mie în 2026, cu aproximativ 600 active. Newsletter-ul Iașul Nostru a debutat în 2021 și a strâns 6.000 de abonați în trei ani. Buletin de București își ține cititorii la curent cu noutățile administrative. Paradigma lui Victor Vasile furnizează un sumar aproape zilnic al celor mai noi articole de pe numeroase Substack-uri românești și găzduiește frecvent articole scrise de autori invitați — “Mulți autori interesanți rămân semi-necunoscuți, iar vizibilitatea autorilor noi este cel mai adesea o chestiune de noroc.”

Varietatea este mare iar cele mai vizitate nu sunt despre politică, ci despre gastronomie, lifestyle, muncă, tehnologie și nișe personale. Publicul român plătește mai degrabă pentru informații utile, sfaturi practice și din zona activităților asociate cu timpul liber. Georgiana Ilie de la Meal Planning are cel mai ridicat număr de abonați români, în jur de 21.000. Eu recomand Bucureștiul de altădată, un Substack deosebit de informativ dedicat trecutului capitalei.

Publicul american plătește mai degrabă pentru idei, politică, economie și analize. Același lucru este valabil și pentru vest-europeni, dar există deosebiri de accent. La americani se manifestă o tendință accentuată către libertarianism, se dezbate mult despre libera exprimare, războiul cultural, influența corporațiilor și inițiative antitrust. La vest-europeni se manifestă mai mult conservatorism tradițional, există o dezbatere puternică despre UE și suveranitate, stat social și piața liberă, imigrație și identitate națională.

Substack-uri americane influente de centru-stânga și stânga:

• Letters from an American scris de istoricul Heather Cox Richardson. Analize politice zilnice care explică evenimentele politice actuale din SUA în context istoric, cu accent pe democrație, instituții și pericolele autoritarismului. Este unul dintre cele mai populare Substack-uri politice americane.

• Thinking about… scris de istoricul Timothy Snyder. Democrație, autoritarism, Europa de Est, Rusia și politică globală, dintr-o perspectivă liberală.

• BIG scris de Matt Stoller, newsletter lăudat de senatoarea Democrată Elizabeth Warren. Dezbate politică economică și critică puterea corporațiilor din perspectivă progresistă.

• MeidasTouch, newsletter politic axat pe statul de drept și drepturi civile dintr-o perspectivă progresistă. Anti-Trump.

• People’s Policy Project, dedicat socialismului democratic (statul de binefacere, redistribuirea averilor).
  
  Europene:

• What’s Up EU, newsletter săptămânal care explică politicile, instituțiile și deciziile Uniunii Europene. Orientare tehnocratică, moderat liberală.

• Europa Centraal, scris de jurnalistul olandez Stefan de Vries. Analize despre UE, Franța, Olanda și politica europeană dintr-o perspectivă de centru-stânga. Numeroase postări sunt în olandeză, dar puteți folosi facilitatea de traducere în engleză din browser.

• The Works in Progress Newsletter. Spectru larg de tematici, inclusiv despre politici publice, sociale, economie și dezvoltare în viitor. Orientare liberal-progresistă.

• Another Angry Voice. Blog britanic de stânga critic față de conservatori și susținător al politicilor laburiste și social-democrate.

• Yanis Varoufakis, economistul grec fost ministru de finanțe în 2015, în guvernul Syriza. Intelectualism academic și activism politic de proveniență marxistă, concentrat pe teme economice și viziunea unei democrații transnaționale egalitariste. Are peste 35.000 de abonați, fiind una dintre cele mai influente voci de stânga din Europa.
  
  Substack-uri americane influente de centru-dreapta și dreapta:

• The Free Press, cea mai cunoscută publicație digitală independentă americană. Orientare clasic liberală, jurnalism politic și cultural cu accent pe libertatea de exprimare și opoziția față de cultura woke. Substack creat de Bari Weiss și Nellie Bowles în ianuarie 2021, inițial ca newsletter intitulat “Common Sense”, după numele pamfletului politic al lui Thomas Paine. În octombrie 2021 s-au strâns peste 100.000 de abonați și destui plătitori pentru a face posibilă angajarea unei echipe de cinci membri permanenți. Weiss a obținut o finanțare între 1 și 5 milioane dolari în martie 2022, când a anunțat și schimbarea numelui în Free Press, împreuna cu transformarea din newsletter în revistă digitală. Echipa a crescut la 25 de membri în octombrie 2023, bazați în New York City și Los Angeles. În 2025 valoarea companiei a atins peste 200 milioane dolari la bursă.

• Racket News publicat de Matt Taibbi. Taibbi s-a remarcat la revista Rolling Stone în perioada 2004-2019, iar în 2020 a părăsit presa mainstream. Substack-ul său dezbate mai ales războiul cultural, cu accent pe cenzură, Big Tech, cultura anulării și corupția din mass-media în general. Este unul dintre primii jurnaliști mari care au adoptat Substack și au arătat că se poate trăi ca jurnalist independent.

• The Dispatch, înființat în 2019 de Jonah Goldberg (cunoscut de la National Review), Stephen F. Hayes și Toby Stock. Conservatorism american clasic (domnia legii și statul de drept, piață liberă și economie capitalistă, politică externă pro-NATO). Anti-Trump în general, dar de dreapta din punct de vedere instituțional. Intenția fondatorilor este de a cultiva o comunitate conservatoare fundamentată în realitate și independentă de tendințele populiste. Este un Substack apreciat pentru armonizarea dedicației ideologice cu rigoarea faptică a realității concrete.

• Ringside at the Reckoning, găzduit de Paul Mirengoff și Bill Otis. Amândoi apără standardele civilizaționale dezvoltate de Occident pe parcursul istoriei și din această perspectivă comentează tribulațiile social-politice actuale.

Europene:

• Eurointelligence. Analiză economică și politică europeană dintr-o perspectivă liberală.

• Civilisation Or Barbarism de Rob Killick. Newsletter conservator din Londra care analizează problemele definitorii ale epocii noastre punând accent pe valorile tradiționale și apărarea civilizației occidentale.

• The Conservative Reader. Buletin britanic săptămânal cu rezumate de articole, cercetări și link-uri relevante plus conținut original scris de autori conservatori.

• Melanie Phillips Substack. Comentarii conservatoare pe teme de cultură, societate, Israel și valori occidentale scrise de jurnalista britanică Melanie Phillips.

• World Builders de Bruno Maçães. Analize politice europene și geopolitice cu perspective realist-conservatoare asupra viitorului Europei, suveranității și relațiilor internaționale.

Altă particularitate autohtonă constă în faptul că intelectualitatea publică de la noi evită Substack. Nimeni nu se încumetă dincolo de calea publicisticii tradiționale sau a cultivării admiratorilor prin Facebook. De ce? Cine știe, poate că din balcon se perorează mai lejer. Răspunsul, vorba cântecului, este vânare de vânt.

Share

Dânsul a acceptat invitația mea la dialog, lucru pentru care îi mulțumesc. Iată ce a urmat.

E.B: Cum vă identificați la nivel politic și ideologic? Liberal în sens clasic, libertarian, conservator, altceva?

Robert Florea: Cum ma identific la nivel politic? Nicicum. Dar dacă e să aleg o parte, tind spre cea conservatoare. Am multe idei care sunt contestate de ambele tabere.

E.B: V-ați manifestat pro SUA și Israel vizavi de atacurile recente asupra regimului de la Teheran. Cum justifică preferința dumneavoastră politic-ideologică acest partizanat?

Robert Florea: Cum justific poziția mea pro-SUA și Israel? Simplu. Nu sunt de acord cu doctrinele și regimurile teroriste care își masacrează protestatarii, își bat joc de femei și de popor, jură moarte și eradicarea de pe hartă altor nații, crează grupări para-militare prin care destabilizează alte națiuni, și sunt puși pe dominare globală și șantaj internațional prin strâmtoarea Hormuz si aspirații la deținerea bombei nucleare pentru a instaura această dominație.

E.B: Mă bucur că luați partea SUA și Israelului, în răspărul opiniei majoritare a susținătorilor AUR. Cum comentați atunci votul recent al parlamentarilor AUR, care în general s-au abținut să aprobe (și în unele cazuri au fost împotrivă) folosirea bazei militare Mihail Kogălniceanu de către americani pentru o posibilă detentă la adresa Iranului? Cum se împacă acest lucru cu opinia dumneavoastră despre “doctrinele și regimurile teroriste care își masacrează protestatarii, își bat joc de femei și de popor, jură moarte și eradicarea de pe hartă altor nații, crează grupări para-militare prin care destabilizează alte națiuni, și sunt puși pe dominare globală și șantaj internațional prin strâmtoarea Hormuz”?

E.B: Care ar trebui să fie prioritățile economice și sociale interne ale clasei noastre politice? Iar la nivel internațional?

Robert Florea: Prioritățile economice? Am creat un plan de țară detaliat, pas cu pas, în care ridic nivelul de trai de 10 ori in 10 ani, pornind de la situația dezastruoasă de acum (2025 când l-am conceput). Are 143 de pagini și poate fi citit de către toată lumea. Îl puteți găsi aici.

E.B: Am citit planul dumneavoastră, unele lucruri mi se par dezirabile iar altele fanteziste și potențial nocive. Obiectivul central constă în transformarea României într-un stat autonom cu energie (aproape) gratuită, producție locală dominantă și cetățeni prosperi, totul în doar 10 ani. Principalele propuneri se sprijină pe opt piloni: zero impozit pe muncă sub 10.000 RON net/lună (eliminarea CAS și CASS până în 2030), TVA diferențiat (10 % local, 25 % import), energie ultra-ieftină prin redeschidere de centrale convenționale și tranziție către generatoare E-Cat (LENR – Low Energy Nuclear Reactions) din 2026, valorificarea resurselor naturale cu redevențe de minimum 25 %, audit total al bugetului, fiscalitate progresivă pe profit, repatrierea diasporei și cercetare regenerativă. Domeniile strategice dezvoltă aceste idei: descentralizarea energetică cu parteneriat Leonardo Corporation (faze pilot 2026–2027, producție locală 2028–2031, autonomie completă 2035, cost total ~20 miliarde €), reducerea prețului combustibilului la 4,4 lei/litru, reformă sanitară prin validarea tehnologiilor Gariaev (terapie genetică cu fascicul laser) și Rife (rezonanță electromagnetică), agricultură regenerativă cu electro-cultură pe cupru și sere piramidale, relocare industrială, educație profesională duală, locuințe accesibile la 15–20.000 €/casă și reconstrucție rurală. Etapele anuale proiectează creșteri exponențiale: PIB, exporturi E-Cat, salarii, număr de muncitori activi (de la 7,5 la 10 milioane), cu amortizare completă a reformei până în 2035.

Nucleul planului, anume adoptarea pe scară largă a energiei nucleare produsă de Catalizatorul Energetic inventat de Andrea Rossi, este însă fantezist și promite un eșec spectaculos. Primul său proiect, din perioada 1970-1990, promitea transformarea deșeurilor industriale în combustibil. A creat în schimb numai reziduuri toxice și daune de mediu, nu în ultimul rând datorită scurgerilor de dioxină în sol și pânza freatică. Firma sa Petrol Dragon a fost închisă de statul italian în 1989, iar presa italiană a documentat extensiv șarlatania în numeroase articole. Rossi s-a mutat apoi în SUA, unde a obținut un contract cu armata americană pentru fabricarea de generatoare termoelectrice extrem de eficiente. Tot ce a putut livra au fost aparate care produceau 1 Watt de electricitate, față de cei 800-1000 promiși. Rossi s-a scuzat dând vina pe firmele manufacturiere pe care le contactase pentru construirea aparatelor sale.

Începând din 2011 Rossi promovează Catalizatorul Energetic, capabil să producă electricitate nucleară multă, fiabilă și ieftină. Testele independente precum cele ale universității Uppsala și institutului MIT din SUA nu au confirmat randamentele pretinse, iar acuzațiile de fraudă sau măsurători eronate s-au înmulțit. O investiție de 20 miliarde euro fără validare riguroasă riscă falimentul statului. Apoi dependența aproape totală de compania privată străină a lui Rossi (Leonardo Corporation) contrazice suveranitatea promovată în mod asiduu

Planul dumneavoastră îi mai menționează favorabil pe Piotr Gariaev și Royal Rife. Primul este un biolog molecular din Rusia care susține că a descoperit o modalitate de modificare a ADN-lui genetic prin sunete sau cuvinte. Unul dintre experimentele invocate se referă la folosirea de unde sonore pentru transformarea embrionilor de broască în embrioni de salamandră. Genetica lingvistică, termen folosit de însuși Gariaev, nu beneficiază de validări științifice independente. Royal Rife a fost un dezvoltator de microscoape performante. Adițional s-a remarcat și prin inventarea unui oscilator de radiații pe care l-a promovat drept capabil să anihileze celulele canceroase și alte microorganisme responsabile pentru diverse boli. American Medical Association și American Cancer Society i-au repudiat metoda după o serie de experimente nereușite și la ora de față nicio organizație medicală serioasă din SUA nu recomandă folosirea aparatului său. Numeroși promotori au fost condamnați pentru înșelătorie și trimiși la închisoare.

Așa-zisa agricultură regenerativă prin electrocultură + cupru și piramide climatice, altă sugestie a dumneavoastră, este scalabilă la nivel național numai prin cheltuieli enorme iar beneficiile pe scară largă nu au fost nicăieri demonstrate. De ce să fim cobai într-un demers național foarte riscant?

E.B: Există vreun partid din parlamentul actual pe care îl simpatizați și/sau reprezintă opțiunile dumneavoastră? Dacă da, de ce?

Robert Florea: Da. AUR. E singurul partid care poate face o schimbare. Are un plan concret, detaliat, are oameni competenți și cu experiență vastă în varii domenii. Și nu în ultimul rând, ascultă de popor și pune țara pe primul loc.

E.B: Care sunt oamenii politici români și străini pe care îi apreciați în mod deosebit, după 1900?

Robert Florea: În acest moment, doar Simion este singurul care văd că luptă pentru bunăstarea noastră.

E.B: Așadar niciun român din perioada 1900-1948 sau după 1989 nu vă atrage atenția îndeajuns pentru a-l eclipsa pe George Simion. Foarte original.

E.B: Care sunt intelectualii publici români și comentatorii de pe rețele de socializare pe care îi apreciați? De ce? Iar dinafara României?

Robert Florea: Ca și intelectuali, cel mai mare pe care îl apreciez este evident Isus Hristos... dar contemporani nu urmăresc foarte mulți, dar pe cine pot menționa în acest moment ar fi: Dungaciu, Simion, Anca Alexandrescu, Ingrid Mocanu, Aurelian Pavelescu, chiar si Călin Georgescu (deși e o dezamagire în ultimul timp), Turcescu, au mai fost si alții, dar nu prea am fost impresionat in mod special de careva... sincer nu prea sunt impresionat de mai nimeni in ziua de azi. De dincolo, singurul care are habar pe ce lume trăiește este Trump, in rest... sunt multi alții față de care sunt neutru și mai ascult ce au de zis, dar nu cred că merită menționați. Alte personalități? Hmm, Don Elkins cred că a fost foarte inteligent, împreună cu grupul Ra, dacă se pun și entități non terestre. Apoi ar mai fi Nikola Tesla și Dewey Larson care îl cam eclipsează pe Einstein. Mark McCandlish m-a impresionat prin cariera lui si investigațiile pe care le-a făcut, care i-au adus și moartea. Stanley Meyers putea sa facă o revoluție globală dacă nu ar fi fost asasinat. Apoi mai sunt câteva personalități care mi-au deschis mai multe uși de înțelegere: de la Gregg Braden, la Joe Dispenza, Bruce Lipton și chiar si David Wilcock prin cărțile sale foarte controversate. Cam aceștia reprezintă vârful icebergului, căci aș putea sta o noapte întreagă să compun nume specifice care au contribuit la formarea mea intelectuală.

E.B: Mă bucur că îl apreciați pe Iisus Hristos, dar El nu a fost în primul rând un intelectual. Nici în al doilea. Învățăturile și viața Sa transcend condiția de intelectual. Apoi observ că numai AUR emană intelectuali de luat în seamă. În privința lui George Simion, îl alintați cu acest calificativ. Nu ideile îl preocupă, ci manevrarea altora. Restul au diverse pedigriuri și aptitudini intelectuale, dar toți sunt activiști loiali de partid. De la niciunul nu răzbate spre public vreo interogare independentă a realității care ar putea pune sub semnul îndoielii mesajul de la centru. Intelectualul onest nu se autocenzurează în numele loialității de partid.

Nu cunosc personajele dinafara României pe care le oferiți drept exemplu pozitiv, dar am explorat puțin biografia lui David Wilcock. S-a născut în 1973 și a devenit cunoscut ca adept înfocat al fenomenelor paranormale, iar din această postură a sugerat că se află în contact telepatic cu extratereștii. Aici mă încearcă un sentiment de déjà vu.

Aici s-a întrerupt dialogul. Dl. Florea s-a retras nemulțumit de prestația mea și ne-am despărțit în termeni politicoși. Sper ca în timp să-și găsească propria cale, dincolo de plantația AUR și a diverșilor psihopupu care îl inspiră acum.

Share