Recent literature on contemporary populism converges on a structural observation: the electoral success of populist leaders does not derive exclusively from identitarian rhetoric or personal charisma, but from their capacity to articulate clear programmatic cues capable of resonating with diffuse social concerns — perceived social justice, economic reform, the restoration of decisional sovereignty.

This analytical note starts from a synthesis of the evolution of North American populism over the past decade and proposes a comparative extension toward the Romanian political space, where 2026 brought one of the deepest governance crises since 1989, with the direct involvement of the Social Democratic Party (PSD).

The central argument is that PSD’s trajectory in 2026 — its withdrawal from the governing coalition, the rejection of an alternative prime-ministerial nomination, and the internal fragmentation of coalition partners — cannot be understood in isolation from the broader dynamic of competition between traditional parties and populist or anti-establishment formations, a dynamic visible in the United States and Canada alike as in Romania.

2. Theoretical framework: programmatic frames and electoral mobilization

Classical explanations of populist success emphasize factors such as economic grievance, cultural anxiety, and the erosion of institutional trust.

A more recent line of research adds a further element: the coherence of programmatic frames — the clarity with which a political actor links a perceived problem to a simple solution, attributable to an identifiable culprit.

This programmatic coherence largely explains why populist parties succeed in mobilizing electorates that are heterogeneous in socio-economic profile yet convergent in their perception of a rupture with the traditional political establishment.

In the North American space, this pattern has manifested through a combination of economic grievances (housing affordability, job security) and cultural anxieties tied to the pace of social change — a blend that researchers find, with local variations, in other consolidated democracies as well.

3. North American populism: the United States and Canada

3.1. The United States

The rise of Donald Trump remains the reference case for right-wing populism in the region. His 2017-2021 presidential term consolidated an electorate mobilized around themes such as trade protectionism, immigration restriction, and rejection of administrative elites.

The 2024 presidential election confirmed the persistence of this electorate, although the campaign unfolded against a backdrop of internal tensions within the Republican camp and competition from adjacent political movements, which complicated — without nullifying — the programmatic cohesion of the populist camp.

3.2. Canada

The Canadian situation, however, offers an important corrective to the pattern of a linear rise in conservative populism.

The federal election of 28 April 2025 produced an unexpected result: the Liberal Party, led by new leader Mark Carney, won approximately 43.8% of the vote, edging out the Conservative Party led by Pierre Poilievre, which took about 41.3%.

This marked the first time since 2000 that a Canadian party crossed the 40% threshold, and the concentration of votes around the top two parties was the highest since 1958.

The explanation for this reversal — the Conservatives had consistently led in polling before Justin Trudeau’s resignation — lies largely in external factors: the tariff pressures imposed by the Trump administration on the Canadian economy and statements about a potential annexation of Canada turned the ballot into a referendum on each candidate’s capacity to manage the relationship with Washington.

Carney managed to position himself as the technocratic option for stability, and polling from the first part of 2026 confirms the consolidation of this Liberal advantage.

Poilievre himself lost his own parliamentary seat in the 2025 election and had to return to Parliament through a by-election.

Consequently, the claim that North American populist formations have remained consistently within a 15-20% range of national votes needs to be qualified: the 2025 Canadian result shows that when the electoral stakes are redefined as a matter of national sovereignty threatened from abroad, the electorate can reorient rapidly toward parties perceived as guarantors of stability, even when these do not have a populist profile in the strict sense.

4. An Eastern European correspondence: Romania’s 2026 political crisis and PSD’s positioning

The Romanian situation offers a useful counterpoint. At the end of 2024 and during 2025, repeated presidential elections marked a major electoral failure for the traditional formations: the joint candidate of PSD and PNL, Crin Antonescu, failed to reach the second round, and the presidential runoff pitted candidates from outside the core of the historic parties against each other.

After taking office, President Nicușor Dan oversaw negotiations in which PSD, PNL, USR, and UDMR nonetheless agreed on a governing coalition built around Ilie Bolojan, invested on 23 June 2025.

This coalition proved fragile. On 5 May 2026, a motion of no confidence filed jointly by PSD and AUR led to the dismissal of the Bolojan government, which continued to function in a caretaker capacity.

The president’s subsequent attempt to nominate Adrian Veștea, another PNL representative, as prime minister resulted in the rejection of the investiture vote in Parliament on 22 June 2026, exposing a deep internal fracture within PNL between a wing favoring the resumption of the coalition with PSD and a wing wishing to continue the political line promoted by Bolojan.

This sequence illustrates a phenomenon similar to the internal tensions observed within the American Republican camp or the Canadian Conservative Party: the programmatic cohesion of a traditional formation erodes precisely at the moment when the electoral stakes become polarized around questions of sovereignty and establishment legitimacy.

PSD’s positioning within this crisis is relevant to the discussion of populist programmatism.

The party leadership explicitly ruled out both support for a minority government and an alliance with AUR, the rising populist-nationalist formation.

This double delimitation suggests a strategy of maintaining a classic social-democratic profile, distinct both from Bolojan-style technocracy and from AUR’s radical populism — a positioning that structurally recalls the dilemma faced by Canadian Liberals or the American Republican establishment: how to articulate a message of economic reform and social justice clear enough to compete with the populist offer, without merging into it.

At the time of writing, the Romanian governmental crisis remained unresolved, with a caretaker cabinet in place and negotiations for a new government postponed, according to official statements, to no earlier than September 2026.

International financial institutions, according to press reports, had signaled risks to the country’s fiscal stability amid the prolonged impasse.

5. Discussion: convergences and limits of the transatlantic comparison

The comparison between the North American space and the Romanian one reveals both convergences and important methodological limits.

The main convergence consists in the pattern of erosion of internal cohesion within traditional parties under the pressure of a populist or anti-establishment offer — whether of the radical right (AUR, the Trumpist wing of the Republican Party) or of a centrist, technocratic profile (Carney, Bolojan). In both regions, voters disillusioned with established parties turn either toward populist alternatives promising a radical break, or, when the stakes are redefined as an external threat to sovereignty, toward a temporary reconsolidation around a candidate perceived as a guarantor of stability.

The limit of the comparison stems from structural differences between electoral systems and institutional context: the Canadian majoritarian system and the Romanian semi-presidential/parliamentary system produce fundamentally different coalition dynamics, and the depth of the fiscal and geopolitical crisis facing Romania — the direct proximity of the war in Ukraine, pressures on the National Recovery and Resilience Plan (PNRR) — has no direct counterpart in the North American context. A rigorous comparison would require, beyond this analytical note, a quantitative operationalization of programmatic coherence and electoral volatility, based on comparable data series for both regions.

6. Conclusions

The trajectory of North American populism over the past decade does not follow a uniform upward line, and the 2025 Canadian case demonstrates that redefining the electoral stakes can temporarily reverse the advantage of populist-profile formations.

Romania’s 2026 political crisis, marked by PSD’s withdrawal of support from the Bolojan government and the failure of the alternative nomination, illustrates a structurally related dynamic: the weakening of traditional coalitions under the combined pressure of economic discontent and competition from populist formations.

Future studies would gain in relevance through a rigorous comparative operationalization of these patterns, going beyond the descriptive level of the present note.

Select Bibliography (indicative)

The press and institutional sources consulted for the electoral and political data cited in this text include reports from The Conversation, Wikipedia (sections on the 2025 Canadian federal election and Romania’s 2026 political crisis), the UK House of Commons Library, and Romanian press outlets (Agerpres, Digi24, Capital.ro).

Verification and supplementation of these references with peer-reviewed academic sources is recommended for a version intended for publication.

Literatura recentă asupra populismului contemporan converge asupra unei observații structurale: succesul electoral al liderilor populiști nu derivă exclusiv din retorica identitară sau din carisma personală, ci din capacitatea acestora de a articula repere programatice clare, capabile să rezoneze cu preocupări sociale difuze — justiție socială percepută, reformă economică, restaurare a suveranității decizionale.

Această notă analitică pornește de la o sinteză a evoluțiilor populismului nord-american din ultimul deceniu și propune o extindere comparativă către spațiul politic românesc, unde anul 2026 a adus una dintre cele mai profunde crize de guvernare de după 1989, cu implicare directă a Partidului Social Democrat (PSD).

Argumentul central este că traiectoria PSD în 2026 — ieșirea din coaliția guvernamentală, respingerea unei nominalizări alternative de premier și fragmentarea internă a partenerilor de coaliție — nu poate fi înțeleasă izolat de dinamica mai largă a competiției dintre partidele tradiționale și formațiunile cu profil populist sau antisistem, dinamică vizibilă atât în SUA și Canada, cât și în România.

2. Cadrul teoretic: cadre programatice și mobilizare electorală

Explicațiile clasice ale succesului populist insistă pe factori precum nemulțumirea economică, anxietatea culturală și eroziunea încrederii instituționale.

O linie mai recentă de cercetare adaugă un element suplimentar: coerența cadrelor programatice — claritatea cu care un actor politic leagă o problemă percepută de o soluție simplă, atribuibilă unui vinovat identificabil.

Această coerență programatică explică, în bună măsură, de ce partidele populiste reușesc să mobilizeze electorate eterogene ca profil socio-economic, dar convergente în percepția unei rupturi față de establishmentul politic tradițional.

În spațiul nord-american, acest tipar s-a manifestat printr-o combinație de nemulțumiri economice (accesibilitatea locuințelor, securitatea locului de muncă) și anxietăți culturale legate de ritmul schimbării sociale — un amestec pe care cercetătorii îl regăsesc, cu variații locale, și în alte democrații consolidate.

3. Populismul nord-american: SUA și Canada

3.1. Statele Unite

Ascensiunea lui Donald Trump rămâne cazul de referință pentru populismul de dreapta în regiune.

Mandatul prezidențial 2017-2021 a consolidat un electorat mobilizat în jurul unor teme precum protecționismul comercial, restricționarea imigrației și respingerea elitelor administrative.

Alegerile prezidențiale din 2024 au confirmat persistența acestui electorat, deși campania s-a desfășurat pe fondul unor tensiuni interne în tabăra republicană și al concurenței unor mișcări politice adiacente, care au complicat, fără a anula, coeziunea programatică a taberei populiste.

3.2. Canada

Situația canadiană oferă însă o corecție importantă față de tiparul unei creșteri liniare a populismului conservator.

Alegerile federale din 28 aprilie 2025 au produs un rezultat neașteptat: Partidul Liberal, condus de noul lider Mark Carney, a obținut aproximativ 43,8% din voturi, devansând Partidul Conservator condus de Pierre Poilievre, cu circa 41,3%.

Este pentru prima dată din anul 2000 când un partid canadian trece pragul de 40% din voturi, iar concentrarea sufragiilor în jurul primelor două formațiuni a fost cea mai ridicată din 1958 încoace.

Explicația acestei inversări de tendință — Conservatorii conduseseră constant în sondaje înainte de demisia lui Justin Trudeau — ține în bună măsură de factori externi: presiunile tarifare impuse de administrația Trump asupra economiei canadiene și declarațiile privind o eventuală anexare a Canadei au transformat scrutinul într-un referendum despre capacitatea fiecărui candidat de a gestiona relația cu Washingtonul.

Carney a reușit să se poziționeze drept opțiunea tehnocratică de stabilitate, iar sondajele din prima parte a anului 2026 confirmă consolidarea acestui avantaj liberal.

Poilievre însuși și-a pierdut propriul mandat de deputat în alegerile din 2025, fiind nevoit să revină în Parlament printr-o alegere parțială.

Prin urmare, afirmația potrivit căreia formațiunile populiste nord-americane s-ar fi menținut constant într-un interval de 15-20% din voturile naționale trebuie nuanțată: rezultatul canadian din 2025 arată că, atunci când miza electorală este redefinită drept o problemă de suveranitate națională amenințată din exterior, electoratul se poate reorienta rapid către partide percepute drept garanți ai stabilității, chiar dacă acestea nu au un profil populist propriu-zis.

4. O corespondență est-europeană: criza politică românească din 2026 și poziționarea PSD

Situația din România oferă un contrapunct util. La finalul anului 2024 și în cursul anului 2025, alegerile prezidențiale repetate au marcat un eșec electoral major pentru formațiunile tradiționale: candidatul comun al PSD și PNL, Crin Antonescu, nu a reușit să acceadă în turul al doilea, iar finala prezidențială a opus candidați din afara nucleului partidelor istorice.

După preluarea mandatului de către președintele Nicușor Dan, PSD, PNL, USR și UDMR au negociat totuși o coaliție guvernamentală în jurul lui Ilie Bolojan, învestită la 23 iunie 2025.

Această coaliție s-a dovedit fragilă. La 5 mai 2026, o moțiune de cenzură depusă de PSD împreună cu AUR a dus la demiterea guvernului Bolojan, care a continuat să funcționeze într-o formulă interimară.

Tentativa ulterioară a președintelui de a-l desemna premier pe Adrian Veștea, un alt reprezentant al PNL, s-a soldat cu respingerea învestiturii în Parlament, la 22 iunie 2026, și a expus o fractură internă profundă în PNL, între o aripă favorabilă reluării coaliției cu PSD și o aripă care dorea continuarea liniei politice promovate de Bolojan.

Această secvență ilustrează un fenomen similar celui observat în tensiunile interne ale taberei republicane americane sau ale Partidului Conservator canadian: coeziunea programatică a unei formațiuni tradiționale se erodează exact în momentul în care miza electorală se polarizează în jurul unor teme de suveranitate și legitimitate a establishmentului.

Poziționarea PSD în această criză este relevantă pentru discuția despre programatismul populist.

Conducerea partidului a exclus explicit atât susținerea unui guvern minoritar, cât și o alianță cu AUR, formațiunea cu profil populist-naționalist aflată în creștere.

Această dublă delimitare sugerează o strategie de menținere a unui profil social-democrat clasic, distinct atât de tehnocrația de tip Bolojan, cât și de populismul radical al AUR — o poziționare ce amintește, structural, de dilema liberalilor canadieni sau a establishmentului republican american: cum se articulează un mesaj de reformă economică și justiție socială suficient de clar pentru a concura cu oferta populistă, fără a se contopi cu aceasta.

La momentul redactării acestui text, criza guvernamentală românească rămânea nesoluționată, cu un cabinet aflat în regim de interimat și cu negocieri pentru un nou guvern amânate, potrivit declarațiilor oficiale, cel mai devreme pentru luna septembrie 2026. Instituții financiare internaționale au semnalat, potrivit relatărilor de presă, riscuri legate de stabilitatea fiscală a țării pe fondul prelungirii impasului.

5. Discutie: convergente și limite ale comparatiei transatlantice

Comparația dintre spațiul nord-american și cel românesc relevă atât convergențe, cât și limite metodologice importante.

Convergența principală constă în tiparul de erodare a coeziunii interne a partidelor tradiționale sub presiunea unei oferte populiste sau antisistem — fie ea de dreapta radicală (AUR, aripa trumpistă a Partidului Republican) sau centristă cu profil tehnocratic (Carney, Bolojan).

În ambele regiuni, alegătorii dezamăgiți de partidele consacrate se orientează fie către alternative populiste care promit o ruptură radicală, fie, atunci când miza este redefinită ca amenințare externă la adresa suveranității, către o reconsolidare temporară în jurul unui candidat perceput drept garant al stabilității.

Limita comparației ține de diferențele structurale dintre sistemele electorale și de contextul instituțional: sistemul majoritar canadian și cel prezidențial-parlamentar românesc produc dinamici de coaliție fundamental diferite, iar profunzimea crizei fiscale și geopolitice cu care se confruntă România — proximitatea directă a războiului din Ucraina, presiunile asupra PNRR — nu are un corespondent direct în contextul nord-american.

O comparație riguroasă ar necesita, dincolo de această notă analitică, o operaționalizare cantitativă a coerenței programatice și a volatilității electorale, pe baza unor serii de date comparabile pentru ambele regiuni.

6. Concluzii

Traiectoria populismului nord-american din ultimul deceniu nu urmează o linie ascendentă uniformă, iar cazul canadian din 2025 demonstrează că redefinirea mizei electorale poate inversa temporar avantajul formațiunilor cu profil populist.

Criza politică românească din 2026, marcată de retragerea sprijinului PSD față de guvernul Bolojan și de eșecul nominalizării alternative, ilustrează o dinamică structural înrudită: fragilizarea coalițiilor tradiționale sub presiunea combinată a nemulțumirii economice și a competiției cu formațiuni populiste. Studiile viitoare ar câștiga în relevanță printr-o operaționalizare comparativă riguroasă a acestor tipare, care să depășească nivelul descriptiv al prezentei note.

Bibliografie selectiva (orientativa)

Sursele de presă și instituționale consultate pentru datele electorale și politice citate în acest text includ relatări ale The Conversation, Wikipedia (secțiunile privind alegerile federale canadiene din 2025 și criza politică din România din 2026), Camera Comunelor a Regatului Unit (House of Commons Library), precum și publicații de presă românească (Agerpres, Digi24, Capital.ro).

Se recomandă verificarea și completarea acestor referințe cu surse academice peer-reviewed pentru o versiune destinată publicării.

This article proposes a rereading of Ludwig Wittgenstein’s later philosophy — in particular his concepts of language game and form of life — as a critical instrument for understanding consent in digital environments.

It is argued that the notion of a “gold standard” of informed consent, frequently invoked in data-protection law and in the applied ethics of computational systems, tacitly presupposes a referentialist model of meaning that Wittgenstein explicitly rejects.

In place of a single, universal criterion of consent validity, we propose a pragmatic approach, sensitive to the context of use, which takes into account the heterogeneity of digital forms of life and the increasingly active role of natural-language-processing systems in interpreting — and, at times, in constituting — consent itself.

1. Introduction: Why Wittgenstein, Why Digital Consent

Consent is ordinarily conceived, in legal theory and applied ethics, as an act of will expressed through an utterance or gesture that carries a fixed meaning, recoverable independently of the particular circumstances of its utterance.

This assumption — that the meaning of an act of consent can be settled in advance, by a general definition, and then “applied” to any concrete situation — is precisely what Wittgenstein’s later philosophy contests.

In the Philosophical Investigations, the meaning of a word or an utterance is not a mental entity or a fixed reference, but the result of its use within a particular language game, rooted in a form of life.

Understanding what “yes” or “I agree” means in a digital context therefore requires understanding the rules of the language game within which that utterance functions — the rules of an e-commerce platform, a dating application, a medical research consent form, or an algorithmic recommendation system.

The stakes of this rereading are not merely exegetical. They bear directly on how we think about the regulation of digital consent: if the meaning of consent is constituted by use, then a “gold standard” conceived as a single list of necessary and sufficient conditions — full disclosure, capacity, freedom, specificity — risks itself becoming a kind of normative “private language,” that is, a construct that presupposes the possibility of a meaning independent of the social practice it purports to govern.

2. Language Games, Forms of Life, and the Plurality of Consent

Wittgenstein observes that there is no common essence shared by all the activities we call “games,” but only a network of family resemblances.

Something similar can be said of the acts we group under the label “consent”: accepting terms and conditions with a click, expressing preferences in a privacy questionnaire, authorizing an application’s access to a microphone, withdrawing consent through a GDPR request — all of these are called “consent,” yet they operate according to different rules, in different language games, sustained by different forms of life: those of e-commerce, of biomedical research, of algorithmically mediated social interaction.

This plurality is not a defect to be corrected by a more rigorous definition, but a structural feature of the phenomenon itself.

The methodological consequence is that assessing the validity of an act of consent cannot be carried out through a universal grid, but requires an analysis of the specific language game at hand — who the players are, what is at stake in the utterance, what consequences it has within that practice.

A “yes” given to a cookie-consent form does not play the same grammatical role as a “yes” given to a clinical-research protocol, even though both are legally classified as “consent.”

3. The Limits of Language as the Limits of the Algorithmic World

Wittgenstein’s famous early formulation — the limits of my language mean the limits of my world — takes on a new and somewhat inverted resonance in algorithmically mediated environments.

Whereas in the early Wittgenstein the limits of language are the limits of an individual consciousness, in contemporary digital ecosystems the limits of the “language” available for expressing consent are often set in advance by the technical architecture of the interface: binary accept/decline options, pre-set drop-down menus, forms that allow no conditional nuance.

The user does not merely speak a given language game; they are constrained to speak only that game, because the infrastructure does not recognize other utterances as valid.

In this sense, the user’s “world” — the space of possibilities for expressing agreement or disagreement — is bounded not by their own linguistic competence but by the computational limits of the interface.

This is a form of grammatical heteronomy: the rules of the game are not negotiated collectively by the community of speakers but imposed unilaterally by the system’s designer, which raises an ethical problem distinct from the one ordinarily addressed by consent law.

4. Natural Language Processing and the Problem of “Understanding”

A further difficulty arises with the increasingly extensive integration of natural-language-processing systems into the interpretation of consent — for instance, systems that automatically extract indicators of agreement or disagreement from users’ free-form communications, or that generate contextually adapted summaries of privacy policies.

The question of whether such a system truly “understands” consent, in the sense in which a competent speaker understands it, can be reformulated in Wittgensteinian terms: the issue is not whether the system possesses an internal mental state of “understanding,” but whether it correctly participates in the relevant language game — whether it follows the rules, responds appropriately to moves, and corrects itself in light of counter-examples.

Wittgenstein himself rejects the idea that human understanding is guaranteed by a private, inaccessible mental process; the criterion of understanding is behavioral and social, anchored in the ability to continue a series correctly, to apply a rule to new cases.

From this perspective, the question “can a machine understand consent” becomes less metaphysical and more practical: to what degree of fidelity to the rules of the consent language game can a computational system attain, and what happens when it encounters boundary cases — ambiguity, irony, conditionality, partial withdrawal — for which the rule was never explicitly coded.

5. Reconsidering the “Gold Standard” of Informed Consent

In the applied-ethics literature and in data-protection regulatory practice, the phrase “gold standard” is used to designate a set of conditions considered necessary for the validity of consent: adequate disclosure, capacity to understand, voluntariness, specificity, and revocability.

This phrase borrows, perhaps unintentionally, a metrological metaphor — the idea of a fixed, context-independent benchmark against which any particular instance can be measured.

A Wittgensteinian reading does not deny the practical usefulness of such criteria, but repositions them: they do not function as an essence of consent, discoverable through timeless conceptual analysis, but as a grid of good practice crystallized within particular language games — that of biomedical research ethics, first and foremost — and extended, by analogy, to other digital forms of life where the conditions of application are not identical.

The standard remains a useful normative starting point, but its concrete validity must be verified each time by examining the actual language game in which the act of consent takes place: who sets the rules, who has the power to change them, what moves are genuinely available to the user, and whether the system — human or computational — that interprets the response is correctly participating in that game.

This repositioning carries a direct normative consequence: a “gold standard” that ignores the asymmetries of grammatical power between the interface designer and the user — that is, who imposes the rules of the game — risks certifying as valid acts of consent that are, in fact, forms of compliance with an imposed language rather than authentic expressions of a shared form of life.

A reformed standard should include, alongside the classical criteria, an assessment of the grammatical symmetry of the interaction: the extent to which the user can, in principle, contest or redefine the rules of the game, rather than merely execute permitted moves within a given one.

6. Case Study: The Digital Language Games of AUR and Online Political Consent

The theoretical framework set out above can be illustrated through an empirical case relevant to the Romanian public sphere: the digital communication of the Alliance for the Union of Romanians (AUR).

Independently of any normative assessment of its political positioning — classified in the scholarly literature as right-wing populist and nationalist-conservative — what is of interest here is the way the party has built, in the digital environment, a relatively distinct discursive form of life, with its own rules of engagement: a rhetorical register oriented toward identity-based mobilization, an intense and coordinated presence on social-media platforms, and a direct relationship with its supporters that is often unmediated by traditional news institutions.

From a Wittgensteinian perspective, what matters here is not the propositional content of the political messages but the language game in which they circulate: a “like,” a share, a supportive comment, or a subscription to a political content channel functions, within this game, as an act of consent — a form of tribal assent, expressed grammatically through minimal digital gestures, yet producing real political effects (increased algorithmic visibility, perceived legitimation, electoral mobilization).

The theoretical problem raised in the preceding sections — whether such a gesture can be considered “informed” consent in the sense of the classical standard — becomes concrete here: the user who shares a political message participates in a language game whose rules of algorithmic amplification they do not control and, often, do not know.

This form of digital mediation of political discourse is, moreover, central empirical terrain for digital-tribalism research: online communities formed around such political actors function as relatively closed forms of life, with their own vocabulary and criteria of membership, within which the meaning of a political statement — including an act of adherence or rejection — can only be properly assessed by reference to that community’s internal grammar, rather than to an external, presumptively universal standard.

Applying the criterion of grammatical symmetry proposed in the previous section suggests a further line of inquiry: to what extent does the architecture of the platforms on which this communication unfolds — recommendation algorithms, amplification mechanisms, interface-imposed formats — give supporters a genuine ability to redefine or contest the rules of the game, as opposed to merely executing predefined moves (liking, sharing, commenting) within a game whose underlying rules remain opaque.

The AUR case thus illustrates, at a concrete scale, the central tension of this article: the distinction between consent as a situated grammatical act, governed by the rules of a particular digital form of life, and consent as an abstract legal-ethical notion, assumed to be assessable by a universal standard.

Further empirical analysis — for instance, a computational-political-anthropology study of amplification patterns and of the mobilizing vocabulary used by this digital community — could rigorously test the hypothesis formulated here.

7. Conclusions

The Wittgensteinian analysis of language games and forms of life offers a useful conceptual framework for understanding why digital consent resists a single, universally applicable definition.

Far from being a theoretical weakness, this resistance reflects the practical, situated nature of meaning itself. Reformulating the “gold standard” of informed consent in terms of grammatical symmetry and fidelity to the rules of the language game specific to each digital form of life offers a middle path between complete relativism — any “yes” counts, regardless of context — and the rigid universalism of a single list of conditions.

The case study on AUR’s digital communication shows that this tension is not merely theoretical but recurs in the concrete mechanisms through which political consent is expressed, amplified, and, at times, diverted within the Romanian digital public sphere.

Future research should empirically explore how natural-language-processing systems and platform algorithmic architectures can be evaluated not only for their semantic accuracy but for the degree to which they correctly participate, as “players,” in the language games of consent that they mediate.

Articolul de față propune o relectură a filosofiei târzii a lui Ludwig Wittgenstein — în special a conceptelor de joc de limbaj și formă de viață — ca instrument critic pentru înțelegerea consimțământului în mediile digitale.

Se argumentează că noțiunea de „standard de aur” al consimțământului informat, invocată frecvent în dreptul protecției datelor și în etica aplicată a sistemelor computaționale, presupune tacit un model referențialist al sensului pe care Wittgenstein îl respinge explicit.

În locul unui criteriu unic și universal de validitate a consimțământului, propunem o abordare pragmatică, sensibilă la contextul de utilizare, care ține cont de eterogenitatea formelor de viață digitale și de rolul tot mai activ al sistemelor de procesare a limbajului natural în interpretarea și, uneori, în constituirea consimțământului însuși.

1. Introducere: de ce Wittgenstein, de ce consimtamântul digital

Consimțământul este, în teoria juridică și în etica aplicată, conceput în mod obișnuit ca un act de voință exprimat printr-un enunț sau printr-un gest care are un sens fix, recuperabil independent de circumstanțele particulare ale enunțării.

Această presupoziție — că sensul unui act de consimțire poate fi stabilit dinainte, printr-o definiție generală, și apoi „aplicat” la orice situație concretă — este exact ceea ce filosofia târzie a lui Wittgenstein contestă. În Investigații filosofice, sensul unui cuvânt sau al unui enunț nu este o entitate mentală sau o referință fixă, ci rezultatul folosirii sale într-un joc de limbaj particular, înrădăcinat într-o formă de viață.

A înțelege ce înseamnă „da” sau „sunt de acord” într-un context digital presupune, prin urmare, a înțelege regulile jocului de limbaj în care acel enunț funcționează — regulile unei platforme de comerț electronic, ale unei aplicații de întâlniri, ale unui formular de cercetare medicală sau ale unui sistem de recomandare algoritmică.

Miza acestei relecturi nu este pur exegetică. Ea are consecințe directe pentru modul în care gândim reglementarea consimțământului digital: dacă sensul consimțământului este constituit de uz, atunci un „standard de aur” conceput ca listă unică de condiții necesare și suficiente — informare completă, capacitate, libertate, specificitate — riscă să fie el însuși un fel de „limbaj privat” normativ, adică o construcție care presupune posibilitatea unei semnificații independente de practica socială pe care pretinde s-o guverneze.

2. Jocuri de limbaj, forme de viață și pluralitatea consimțământului

Wittgenstein observă că nu există o esență comună tuturor jocurilor pe care le numim „jocuri”, ci doar o rețea de asemănări de familie.

Ceva similar se poate spune despre actele pe care le grupăm sub eticheta „consimțământ”: acceptarea unor termeni și condiții printr-un clic, exprimarea preferințelor într-un chestionar de confidențialitate, autorizarea accesului la microfon al unei aplicații, revocarea consimțământului printr-o cerere GDPR — toate acestea sunt numite „consimțământ”, dar funcționează după reguli diferite, în jocuri de limbaj diferite, susținute de forme de viață diferite: cea a comerțului electronic, cea a cercetării biomedicale, cea a interacțiunii sociale mediate algoritmic.

Această pluralitate nu este un defect care trebuie corectat printr-o definiție mai riguroasă, ci o trăsătură structurală a fenomenului însuși.

Consecința metodologică este că evaluarea validității unui act de consimțire nu poate fi realizată printr-o grilă universală, ci necesită o analiză a jocului de limbaj specific — cine sunt jucătorii, ce mize sunt exprimate, ce urmări are enunțul în cadrul acelei practici.

Un „da” dat unui formular de cookie-uri nu joacă același rol gramatical cu un „da” dat unui protocol de cercetare clinică, chiar dacă ambele sunt clasificate juridic drept „consimțământ”.

3. Limitele limbajului ca limite ale lumii algoritmice

Celebra formulare din Tractatus — limitele limbajului meu înseamnă limitele lumii mele — capătă, în contextul mediat algoritmic, o rezonanță nouă și oarecum inversată.

Dacă la Wittgensteinul timpuriu limitele limbajului sunt limitele unei conștiințe individuale, în ecosistemele digitale contemporane limitele „limbajului” disponibil pentru exprimarea consimțământului sunt adesea stabilite dinainte de arhitectura tehnică a interfeței: opțiuni binare de tip accept/refuz, meniuri derulante prestabilite, formulare care nu permit nuanțe condiționale.

Utilizatorul nu doar că vorbește un joc de limbaj dat, ci este constrâns să vorbească exclusiv acel joc, deoarece infrastructura nu recunoaște alte enunțuri ca fiind valide.

În acest sens, „lumea” utilizatorului — spațiul posibilităților sale de exprimare a acordului sau dezacordului — este limitată nu de propria sa competență lingvistică, ci de granițele computaționale ale interfeței.

Este o formă de eteronomie gramaticală: regulile jocului nu sunt negociate colectiv de comunitatea vorbitorilor, ci impuse unilateral de proiectantul sistemului, ceea ce ridică o problemă etică distinctă de cea tratată în mod obișnuit de dreptul consimțământului.

4. Sisteme de procesare a limbajului natural și problema „înțelegerii”

O dificultate suplimentară apare odată cu integrarea tot mai extinsă a sistemelor de procesare a limbajului natural în interpretarea consimțământului — de pildă, sisteme care extrag automat indicii de acord sau dezacord din comunicări libere ale utilizatorilor, sau care generează rezumate ale politicilor de confidențialitate adaptate contextual.

Întrebarea dacă un asemenea sistem „înțelege” cu adevărat consimțământul, în sensul în care îl înțelege un vorbitor competent, poate fi reformulată în termeni wittgensteinieni: problema nu este dacă sistemul are o stare mentală internă de „înțelegere”, ci dacă participă corect la jocul de limbaj respectiv — dacă urmează regulile, răspunde adecvat la mutări, se corectează în funcție de contra-exemple.

Wittgenstein însuși respinge ideea că înțelegerea umană este garantată de un proces mental privat inaccesibil altora; criteriul înțelegerii este comportamental și social, ancorat în capacitatea de a continua corect o serie, de a aplica o regulă în cazuri noi.

Din această perspectivă, întrebarea „poate o mașină să înțeleagă consimțământul” devine mai puțin metafizică și mai practică: ce grad de fidelitate față de regulile jocului de limbaj al consimțământului poate atinge un sistem computațional, și ce se întâmplă atunci când acesta întâlnește cazuri limită — ambiguitate, ironie, condiționalitate, retractare parțială — pentru care regula nu a fost explicit codificată.

5. Reconsiderarea „standardului de aur” al consimțământului informat

În literatura de etică aplicată și în practica reglementării protecției datelor, sintagma „standard de aur” este folosită pentru a desemna un set de condiții considerate necesare pentru validitatea consimțământului: informare adecvată, capacitate de înțelegere, voluntariat, specificitate și posibilitatea revocării.

Această sintagmă împrumută, poate fără intenție, o metaforă metrologică — ideea unui etalon fix, independent de context, prin raportare la care orice instanță particulară poate fi măsurată.

O lectură wittgensteiniană nu respinge utilitatea practică a unor asemenea criterii, dar le repoziționează: ele nu funcționează ca o esență a consimțământului, descoperibilă printr-o analiză conceptuală atemporală, ci ca o grilă de bune practici cristalizată în anumite jocuri de limbaj — cel al eticii cercetării biomedicale, în primul rând — și extinsă, prin analogie, către alte forme de viață digitale unde condițiile de aplicare nu sunt identice.

Standardul rămâne util ca punct de plecare normativ, dar validitatea sa concretă trebuie verificată de fiecare dată prin examinarea jocului de limbaj efectiv în care are loc actul de consimțire: cine stabilește regulile, cine are puterea de a le modifica, ce mutări sunt de fapt disponibile utilizatorului și dacă sistemul — uman sau computațional — care interpretează răspunsul participă corect la acel joc.

Această repoziționare are o consecință normativă directă: un „standard de aur” care ignoră asimetriile de putere gramaticală dintre proiectantul interfeței și utilizator — adică cine impune regulile jocului — riscă să certifice drept valide acte de consimțire care sunt, de fapt, forme de conformare la un limbaj impus, nu expresii autentice ale unei forme de viață împărtășite.

Un standard reformat ar trebui să includă, alături de criteriile clasice, o evaluare a simetriei gramaticale a interacțiunii: măsura în care utilizatorul poate, în principiu, contesta sau redefini regulile jocului, iar nu doar juca mutări permise într-un joc dat.

6. Studiu de caz: jocurile de limbaj digitale ale AUR și consimțământul politic online

Cadrul teoretic expus mai sus poate fi ilustrat printr-un caz empiric relevant pentru spațiul public românesc: comunicarea digitală a partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR).

Independent de evaluarea normativă a poziționării sale politice — clasificată în literatura de specialitate drept populism de dreapta și naționalism conservator —, prezintă interes din perspectiva de față modul în care partidul a construit, în mediul digital, o formă de viață discursivă relativ distinctă, cu reguli proprii de angajare: un registru retoric orientat spre mobilizare identitară, o prezență intensă și coordonată pe platformele de socializare și o relație directă, adesea neintermediată de instituțiile mass-media clasice, cu susținătorii săi.

Din perspectivă wittgensteiniană, ceea ce contează aici nu este conținutul propozițional al mesajelor politice, ci jocul de limbaj în care acestea circulă: un „like”, un share, un comentariu de susținere sau un abonament la un canal de conținut politic funcționează, în acest joc, ca un act de consimțire — o formă de asentiment tribal, exprimat gramatical prin gesturi digitale minimale, dar care produce efecte politice reale (vizibilitate algoritmică sporită, legitimare percepută, mobilizare electorală).

Problema teoretică ridicată în secțiunile precedente — dacă un asemenea gest poate fi considerat un consimțământ „informat” în sensul standardului clasic — devine aici concretă: utilizatorul care distribuie un mesaj politic participă la un joc de limbaj ale cărui reguli de amplificare algoritmică nu le controlează și, adesea, nu le cunoaște.

Acest tip de mediere digitală a discursului politic este, de altfel, un teren empiric central pentru cercetările de tribalism digital: comunitățile online formate în jurul unor asemenea actori politici funcționează ca forme de viață relativ închise, cu un vocabular și cu criterii proprii de apartenență, în interiorul cărora sensul unei afirmații politice — inclusiv al unui act de adeziune sau de respingere — nu poate fi evaluat corect decât prin raportare la gramatica internă a comunității respective, iar nu la un standard extern, presupus universal.

Aplicarea criteriului de simetrie gramaticală propus în secțiunea anterioară sugerează o direcție de cercetare suplimentară: în ce măsură arhitectura platformelor pe care se desfășoară această comunicare — algoritmi de recomandare, mecanisme de amplificare, formate impuse de interfață — oferă susținătorilor posibilitatea reală de a redefini sau contesta regulile jocului, spre deosebire de simpla executare a unor mutări predefinite (a da like, a distribui, a comenta) într-un joc ale cărui reguli de fond rămân opace.

Cazul AUR ilustrează astfel, la scară concretă, tensiunea centrală a acestui articol: distincția dintre consimțământul ca act gramatical situat, guvernat de regulile unei forme de viață digitale particulare, și consimțământul ca noțiune juridico-etică abstractă, presupusă a fi evaluabilă printr-un standard universal.

O analiză empirică ulterioară — de pildă o cercetare de tip computational political anthropology asupra tiparelor de amplificare și asupra vocabularului mobilizator utilizat de această comunitate digitală — ar putea testa în mod riguros ipoteza formulată aici.

7. Concluzii

Analiza wittgensteiniană a jocurilor de limbaj și a formelor de viață oferă un cadru conceptual util pentru a înțelege de ce consimțământul digital rezistă unei definiții unice, universal aplicabile.

Departe de a fi o slăbiciune teoretică, această rezistență reflectă natura practică, situată, a sensului însuși.

Reformularea „standardului de aur” al consimțământului informat în termeni de simetrie gramaticală și de fidelitate față de regulile jocului de limbaj specific fiecărei forme de viață digitale oferă o cale de mijloc între relativismul complet — orice „da” contează, indiferent de context — și universalismul rigid al unei liste unice de condiții.

Studiul de caz asupra comunicării digitale a AUR arată că această tensiune nu este doar teoretică, ci se regăsește în mecanismele concrete prin care consimțământul politic este exprimat, amplificat și, uneori, deturnat în spațiul public digital românesc.

Cercetările viitoare ar trebui să exploreze empiric modul în care sistemele de procesare a limbajului natural și arhitecturile algoritmice ale platformelor pot fi evaluate nu doar pentru acuratețea lor semantică, ci pentru gradul în care participă corect, ca „jucători”, la jocurile de limbaj ale consimțământului pe care le mediază.

In Colombia, Gustavo Petro’s election as the first leftist president further exemplifies this trend.

The rise of these left-wing populist leaders can be attributed to widespread discontent with neoliberal policies and economic inequality worsened by crises such as the COVID-19 pandemic.

This statement captures a broader regional phenomenon often described as a “second pink tide” or renewed progressive wave in Latin America during the late 2010s and early 2020s.

Leaders such as Gabriel Boric in Chile, Luiz Inácio Lula da Silva’s return in Brazil, and Petro in Colombia emerged amid deep frustration with persistent inequality, the perceived failures of market-oriented reforms, and the social devastation caused by the pandemic.

This article examines Petro’s victory through the theoretical lens of populism, particularly the ideational approach developed by Cas Mudde and Cristóbal Rovira Kaltwasser.

It argues that Petro exemplifies inclusionary left-wing populism: a thin-centered ideology that constructs a pure “people” (the historically excluded poor, ethnic minorities, and youth) against a corrupt neoliberal elite, while advancing redistributive and participatory demands.

Drawing on electoral data, socioeconomic indicators, and campaign discourse, the analysis situates Colombia within the wider Latin American context and assesses the structural drivers of this populist turn.

Theoretical Framework: Populism as Thin-Centered Ideology

Populism is best understood, following Mudde (2004) and Mudde & Rovira Kaltwasser (2013, 2017), as a thin-centered ideology that posits society as ultimately divided into two homogeneous and antagonistic groups—“the pure people” versus “the corrupt elite”—and claims that politics should express the general will of the people.

Because it is “thin,” populism readily attaches itself to thicker host ideologies. In contemporary Europe it has predominantly combined with nativism to produce exclusionary right-wing variants. In Latin America, by contrast, it has historically fused with socialism or social democracy to generate inclusionary left-wing forms that expand material, political, and symbolic rights for marginalized groups.

Inclusionary populism emphasizes redistribution, expansion of citizenship, and the incorporation of previously excluded sectors (indigenous peoples, Afro-descendants, informal workers).

Petro’s discourse fits this pattern: he repeatedly framed Colombian history as a struggle between “the politics of life” (the people) and “the politics of death” (extractive elites, paramilitaries, and neoliberal technocrats).

Structural Drivers: Neoliberalism, Inequality, and the COVID-19 Shock

Latin America remains the most unequal region in the world. Colombia has consistently ranked among the highest-inequality countries, with a Gini coefficient of approximately 0.54–0.55 in recent years—higher than the Latin American average and far above OECD levels. Four out of five Colombians regard income distribution as unfair.

The neoliberal reforms of the 1990s and 2000s—trade liberalization, privatization, and fiscal austerity—produced macroeconomic stability but failed to reduce structural inequality or informal employment.

Successive conservative governments (including those of Álvaro Uribe and Iván Duque) maintained an extractive, commodity-dependent model that concentrated wealth while leaving large segments of the population vulnerable.

The COVID-19 pandemic dramatically intensified these grievances. In 2020 Colombia’s GDP contracted by roughly 7 percent; monetary poverty rose by nearly 7 percentage points (reaching over 42 percent), extreme poverty increased sharply, and the Gini coefficient worsened.

Millions of middle-class households fell into poverty or vulnerability. Emergency transfers mitigated only part of the damage.

The 2021 national protests, which left dozens dead, crystallized popular rage against the status quo and created the political opening for an outsider leftist candidacy.

Similar dynamics operated regionally: pandemic-induced poverty spikes, inflation, and institutional distrust fueled anti-incumbent sentiment that benefited progressive candidates across Chile, Peru, Honduras, and Brazil.

Gustavo Petro as Inclusionary Populist

Petro’s 2022 campaign and victory (50.4 percent against Rodolfo Hernández in the runoff) marked a historic rupture.

A former M-19 guerrilla who spent time in prison, later mayor of Bogotá and senator, Petro positioned himself as the voice of the excluded.

His running mate, Francia Márquez—an Afro-Colombian environmental activist—became the country’s first Black vice president, symbolically expanding the boundaries of “the people.”

Campaign promises centered on progressive taxation of the wealthy and unproductive land, free higher education, pension and health reforms, agrarian reform, a shift away from fossil-fuel dependence, and “total peace.” These proposals explicitly rejected the neoliberal orthodoxy that had dominated Colombian policy for decades. Petro’s rhetoric consistently opposed “the establishment” and “the politics of death,” while celebrating the “nobodies” (los nadies).

Empirical analyses of his Twitter discourse confirm a classic populist style: strong people-centrism, emotional appeals, and anti-elite framing.

In government, Petro pursued tax reforms aimed at the richest 0.6–1 percent, labor reforms expanding worker protections, and efforts to reduce poverty (which fell from around 39–42 percent at the end of the Duque era toward the low 30s by the mid-2020s).

These measures align with inclusionary populism’s material dimension, even as institutional constraints and elite resistance limited full implementation of land reform and other structural changes.

The Second Pink Tide and Its Limits

Petro’s election formed part of a broader “second pink tide” that, by 2022, saw progressive or left-leaning governments in the region’s largest economies. Unlike the commodity-boom-fueled first wave (Chávez, early Lula, Morales, Correa), the second wave occurred under far less favorable economic conditions—post-pandemic recovery, inflation, and geopolitical tensions. Consequently, many of these governments faced rapid popularity declines and subsequent electoral reversals by 2025–2026.

This trajectory underscores a key insight of populism studies: inclusionary left-wing populism can successfully mobilize discontent against neoliberalism and inequality, yet its long-term viability depends on delivering tangible material improvements within democratic institutional constraints.

When delivery falters or insecurity becomes the dominant voter concern, the populist cycle can reverse.

Conclusion

Gustavo Petro’s 2022 election illustrates how left-wing inclusionary populism thrives in contexts of entrenched inequality and crisis-induced grievance. By constructing a people-versus-elite narrative that fused social justice, environmental, and anti-extractive demands,

Petro channeled widespread rejection of neoliberal orthodoxy into a historic political breakthrough.

The Colombian case, together with parallel developments elsewhere in Latin America, confirms that economic insecurity and perceptions of elite failure remain powerful drivers of populist mobilization.

Whether such movements can consolidate lasting redistributive change, or whether they prove ephemeral responses to conjunctural crises, remains one of the central questions for the study of contemporary Latin American politics.

În Columbia, alegerea lui Gustavo Petro ca primul președinte de stânga ilustrează și mai clar această tendință.

Creșterea acestor lideri populisti de stânga poate fi atribuită nemulțumirii larg răspândite față de politicile neoliberale și inegalității economice agravate de crize precum pandemia de COVID-19.

Această afirmație surprinde un fenomen regional mai amplu, adesea descris ca o „a doua undă roz” (second pink tide) sau un nou val progresist în America Latină la sfârșitul anilor 2010 și începutul anilor 2020.

Lideri precum Gabriel Boric în Chile, revenirea lui Luiz Inácio Lula da Silva în Brazilia și Petro în Columbia au apărut pe fondul unei frustrări profunde față de inegalitatea persistentă, eșecurile percepute ale reformelor orientate spre piață și devastarea socială provocată de pandemie.

Acest articol analizează victoria lui Petro prin prisma teoretică a populismului, în special abordarea ideatică dezvoltată de Cas Mudde și Cristóbal Rovira Kaltwasser.

Argumentul central este că Petro reprezintă un exemplu de **populism incluziv de stânga**: o ideologie „subțire” care construiește un „popor pur” (săracii excluși istoric, minoritățile etnice și tinerii) împotriva unei elite neoliberale corupte, promovând totodată cereri redistributive și participative.

Analiza se bazează pe date electorale, indicatori socioeconomici și discursul de campanie, situând cazul columbian în contextul latino-american mai larg.

Cadru teoretic: Populismul ca ideologie subțire

Conform definiției lui Mudde (2004) și Mudde & Rovira Kaltwasser (2013, 2017), populismul este o ideologie centrată subțire care consideră societatea împărțită în ultimă instanță în două grupuri omogene și antagonice — „poporul pur” versus „elita coruptă” — și susține că politica ar trebui să exprime voința generală a poporului.

Fiind „subțire”, populismul se atașează ușor de ideologii mai „groase”. În Europa contemporană, el s-a combinat predominant cu nativismul, generând variante de dreapta **excluzive**.

În America Latină, în schimb, s-a unit istoric cu socialismul sau social-democrația, dând naștere unor forme de stânga **incluzive**, care extind drepturile materiale, politice și simbolice ale grupurilor marginalizate.

Populismul incluziv pune accent pe redistribuire, extinderea cetățeniei și incorporarea sectoarelor anterior excluse (indigeni, afro-descendenți, muncitori informali).

Discursul lui Petro se încadrează perfect în acest tipar: el a prezentat constant istoria Columbiei ca pe o luptă între „politica vieții” (poporul) și „politica morții” (elitele extractive, paramilitarii și tehnocrații neoliberalli).

Factori structurali: Neoliberalism, inegalitate și șocul COVID-19

America Latină rămâne cea mai inegală regiune din lume. Columbia s-a situat constant printre țările cu cea mai mare inegalitate, cu un coeficient Gini de aproximativ 0,54–0,55 în anii recenți — superior mediei latino-americane și mult peste nivelurile din țările OCDE.

Patru din cinci columbieni consideră că veniturile sunt distribuite pe nedrept.

Reformele neoliberale din anii 1990 și 2000 — liberalizarea comerțului, privatizările și austeritatea fiscală — au adus stabilitate macroeconomică, dar nu au reușit să reducă inegalitatea structurală sau ocuparea informală.

Guvernele conservatoare succesive (inclusiv cele ale lui Álvaro Uribe și Iván Duque) au menținut un model extractiv, dependent de mărfuri, care a concentrat bogăția, lăsând segmente largi ale populației vulnerabile.

Pandemia de COVID-19 a intensificat dramatic aceste nemulțumiri. În 2020, PIB-ul Columbiei a scăzut cu aproximativ 7%; sărăcia monetară a crescut cu aproape 7 puncte procentuale (depășind 42%), sărăcia extremă a crescut puternic, iar coeficientul Gini s-a deteriorat. Milioane de gospodării din clasa de mijloc au căzut în sărăcie sau vulnerabilitate.

Transferurile de urgență au atenuat doar parțial impactul. Protestele naționale din 2021, soldate cu zeci de morți, au cristalizat furia populară împotriva status quo-ului și au deschis calea politică pentru o candidatură de stânga outsider.

Dinamici similare au acționat la nivel regional: creșterile sărăciei induse de pandemie, inflația și neîncrederea în instituții au alimentat sentimentul anti-incumbent, favorizând candidații progresiști în Chile, Peru, Honduras și Brazilia.

Gustavo Petro ca populist incluziv

Campania și victoria lui Petro din 2022 (50,4% împotriva lui Rodolfo Hernández în turul doi) au marcat o ruptură istorică.

Fost guerrillero M-19 care a petrecut timp în închisoare, ulterior primar al Bogotáului și senator, Petro s-a poziționat ca vocea celor excluși.

Partenera sa de candidatură, Francia Márquez — activistă de mediu afro-columbiană — a devenit prima vicepreședintă de culoare a țării, extinzând simbolic granițele „poporului”.

Promisiunile de campanie s-au concentrat pe impozitarea progresivă a bogaților și a terenurilor neproductive, educație superioară gratuită, reforme ale pensiilor și sănătății, reformă agrară, îndepărtarea de dependența de combustibili fosili și „pacea totală”.

Aceste propuneri respingeau explicit ortodoxia neoliberală care dominase politica columbiană timp de decenii.

Retorica lui Petro s-a opus constant „establishmentului” și „politicii morții”, celebrând totodată pe „cei care nu contează” (*los nadies*).

Analizele empirice ale discursului său pe Twitter confirmă un stil populist clasic: centrarea puternică pe popor, apeluri emoționale și încadrare anti-elitistă.

În guvernare, Petro a urmărit reforme fiscale îndreptate către cei mai bogați 0,6–1%, reforme ale muncii care extindeau protecțiile angajaților și eforturi de reducere a sărăciei (care a scăzut de la aproximativ 39–42% la finalul erei Duque spre zona de 30% până la mijlocul anilor 2020).

Aceste măsuri se aliniază dimensiunii materiale a populismului incluziv, chiar dacă constrângerile instituționale și rezistența elitelor au limitat implementarea completă a reformei agrare și a altor schimbări structurale.

A doua undă roz și limitele ei

Alegerea lui Petro a făcut parte dintr-o „a doua undă roz” mai amplă care, până în 2022, a adus guverne progresiste sau de stânga în cele mai mari economii ale regiunii.

Spre deosebire de prima undă, alimentată de boom-ul mărfurilor (Chávez, Lula timpuriu, Morales, Correa), a doua undă s-a desfășurat în condiții economice mult mai puțin favorabile — redresare post-pandemie, inflație și tensiuni geopolitice.

În consecință, multe dintre aceste guverne s-au confruntat cu scăderi rapide de popularitate și cu inversări electorale ulterioare în 2025–2026.

Această traiectorie subliniază o idee-cheie a studiilor despre populism: populismul incluziv de stânga poate mobiliza cu succes nemulțumirea împotriva neoliberalismului și inegalității, dar viabilitatea sa pe termen lung depinde de livrarea unor îmbunătățiri materiale concrete în cadrul constrângerilor instituționale democratice.

Când livrarea eșuează sau insecuritatea devine preocuparea dominantă a alegătorilor, ciclul populist se poate inversa.

Concluzie

Alegerea lui Gustavo Petro din 2022 ilustrează modul în care populismul incluziv de stânga prosperă în contexte de inegalitate adânc înrădăcinată și de nemulțumire indusă de criză.

Prin construirea unei narațiuni popor-versus-elitǎ care a unit cereri de justiție socială, mediu și anti-extractivism, Petro a canalizat respingerea largă a ortodoxiei neoliberale într-o victorie politică istorică.

Cazul columbian, împreună cu evoluțiile paralele din restul Americii Latine, confirmă că insecuritatea economică și percepțiile privind eșecul elitelor rămân factori puternici ai mobilizării populiste.

Dacă astfel de mișcări pot consolida o schimbare redistributivă de durată sau dacă rămân doar răspunsuri efemere la crize conjuncturale rămâne una dintre întrebările centrale pentru studiul politicii latino-americane contemporane.

Abstract

Consent has traditionally been understood as one of the foundations of individual autonomy.

From liberal philosophy to modern law and medical ethics, consent assumes that individuals should be able to make informed and voluntary decisions about actions affecting them.

However, digital technologies have fundamentally changed the conditions under …

Read more

Consimțământul a reprezentat în mod tradițional unul dintre principalele mecanisme prin care societățile moderne protejează autonomia individului. De la filosofia liberală la drept și etica medicală, consimțământul presupune că oamenii trebuie să poată decide liber dacă autorizează sau nu acțiuni care îi afectează.

Fundamentele filosofice ale ace…

Read more

This article offers a theoretical analysis of the relationship between elite power structures and collective behavior, focusing on the psychosocial mechanisms through which leaders convert group dynamics into a source of legitimacy.

It introduces the concept of a crowd-induced cognitive cascade (CICC) — a process by which intense social environm…

Read more

Primul stadiu: capturarea atenției și apariția autorității colective

Formarea elitelor și modul în care acestea își impun autoritatea asupra populației pot fi analizate printr-o combinație între psihologie socială, neurobiologie și sociologia puterii.

Conceptul de „cascadă cognitivă indusă de mulțim…

Read more

Read more

Victoria lui Alberto Fernández în alegerile prezidențiale argentiniene din octombrie 2019 reprezintă un caz relevant pentru înțelegerea rezilienței populismului de stânga în contexte de criză economică și fragmentare politică.

Revenirea peronismului la putere nu a fost însă rezultatul unei simple mobilizări ideologice.

Ea a presupus reconstru…

Read more

Transformarea mediului digital a modificat profund modul în care indivizii interacționează, formează comunități și participă la procese colective.

Dacă teoriile clasice ale mulțimii, asociate cu autori precum Gustave Le Bon, Gabriel Tarde sau teoriile timpurii ale comunicării de masă, analizau influența socială în contexte caracterizate prin proximitate fizică, sincronizare și participare directă, platformele digitale permit apariția unor forme de colectivitate care nu necesită prezența fizică a indivizilor într-un același spațiu.

Acest articol propune conceptul de „Panopticon al platformelor” pentru a descrie o configurație socială în care utilizatorii sunt simultan observatori și observați, iar comportamentul lor este permanent măsurat prin interacțiuni digitale: timpul petrecut asupra unei postări, reacțiile, distribuirea conținutului, comentariile sau traseul de navigare.

Spre deosebire de panopticonul lui Jeremy Bentham, unde posibilitatea supravegherii produce autodisciplinare, în mediul digital supravegherea este însoțită de o capacitate permanentă de clasificare, predicție și personalizare a conținutului.

Analiza este aplicată unui fenomen antropologic contemporan din România: mobilizarea digitală și formarea comunităților online în jurul protestelor anticorupție din perioada 2017–2018, cu referire specială la protestele declanșate de Ordonanța de Urgență nr. 13 din februarie 2017.

Studiul arată că platformele digitale pot funcționa simultan ca instrumente de mobilizare civică, spații de producere a identității colective și mecanisme de intensificare a polarizării.

În acest sens, mediul digital nu trebuie înțeles nici exclusiv ca instrument de control, nici exclusiv ca instrument de emancipare, ci ca o infrastructură socială ambiguă, în care participarea, supravegherea, emoția și economia atenției se intersectează.

Cuvinte-cheie: antropologie digitală, panopticon, platforme digitale, mulțime, emoție colectivă, algoritmi, protest, România, mobilizare socială, polarizare.

1. Introducere

În societățile contemporane, o parte semnificativă a vieții sociale se desfășoară prin intermediul platformelor digitale.

Facebook, TikTok, Instagram, YouTube și alte servicii digitale nu sunt simple instrumente tehnice de comunicare.

Ele organizează vizibilitatea, stabilesc ordinea în care informațiile apar și permit colectarea sistematică a unor date despre comportamentul utilizatorilor.

Această transformare ridică o problemă antropologică fundamentală: ce se întâmplă cu comportamentul colectiv atunci când oamenii nu mai trebuie să fie fizic împreună pentru a acționa, simți sau reacționa ca o mulțime?

În teoria clasică a mulțimilor, comportamentul colectiv era asociat cu apropierea fizică.

Mulțimea se forma într-o piață, la un miting, la un stadion sau în timpul unei revolte.

Individul intra într-un context social în care reacțiile celorlalți îi influențau propriile comportamente.

Emoția devenea contagioasă, iar identitatea individuală putea fi parțial absorbită de identitatea colectivă.

Mediul digital modifică această relație dintre individ și colectivitate. Un utilizator poate fi singur într-o cameră și, în același timp, conectat la milioane de persoane care reacționează la același eveniment.

Nu este necesară proximitatea fizică pentru producerea unei experiențe emoționale colective.

În acest context, putem vorbi despre apariția unei forme de „mulțime fără proximitate”.

Conceptul de „Platform Panopticon” propus aici urmărește să descrie tocmai această situație.

Platforma digitală nu doar observă utilizatorul, ci și construiește mediul informațional în care acesta ia decizii.

Fiecare interacțiune devine o informație care poate fi utilizată pentru personalizarea următorului conținut.

Astfel, supravegherea și influența nu mai sunt fenomene separate. Ele devin componente ale aceluiași circuit:

comportament → colectare de date → analiză → personalizare → reacție → colectare de date.

Acest circuit este esențial pentru înțelegerea antropologică a societății digitale.

2. De la Panopticonul lui Bentham la Panopticonul platformelor

Jeremy Bentham a imaginat, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, modelul arhitectural al Panopticonului: un sistem de supraveghere în care un observator putea, în principiu, să urmărească deținuții fără ca aceștia să știe când sunt observați.

Ulterior, Michel Foucault a transformat panopticonul într-un concept mai larg privind puterea modernă.

În această interpretare, eficiența supravegherii nu depinde exclusiv de observarea efectivă a individului. Importantă este posibilitatea permanentă de a fi observat, care determină individul să își regleze comportamentul.

Platformele digitale produc o configurație diferită.

Utilizatorul contemporan nu este doar un individ care ar putea fi observat. Activitatea sa este în mod obișnuit înregistrată sub forma unor date comportamentale.

Timpul petrecut asupra unui conținut, interacțiunile, căutările și alte semnale de utilizare pot contribui la profilarea preferințelor și la personalizarea experienței.

În acest sens, „Panopticonul platformelor” este mai puțin o închisoare și mai mult o infrastructură de observare și predicție comportamentală.

Diferența este importantă. În panopticonul clasic, puterea se bazează pe incertitudinea privind momentul supravegherii.

În mediul digital, puterea poate funcționa prin acumularea continuă de informații și prin utilizarea lor pentru modificarea mediului în care individul acționează.

3. Economia atenției și intensificarea emoțiilor

Un element important al acestei transformări este economia atenției. Platformele comerciale concurează pentru timpul și atenția utilizatorilor.

În consecință, designul interfețelor și sistemele de recomandare sunt orientate, în diverse grade, către creșterea probabilității ca utilizatorul să continue interacțiunea.

Este însă necesară o precizare metodologică: nu putem afirma simplu că „algoritmul vrea să îi facă pe oameni furioși”.

Algoritmii sunt sisteme tehnice complexe, iar obiectivele lor diferă în funcție de platformă și de produs.

Totuși, cercetarea asupra emoțiilor și a comportamentului online indică faptul că anumite forme de conținut cu încărcătură emoțională ridicată pot genera niveluri importante de interacțiune.

De aici rezultă o problemă antropologică.

Dacă vizibilitatea este influențată de reacțiile utilizatorilor, iar reacțiile puternic emoționale generează interacțiuni suplimentare, se poate forma un circuit de amplificare emoțională.

Individul vede un conținut provocator.

Reacționează.

Reacția este înregistrată.

Conținutul primește interacțiuni.

Conținuturi similare pot deveni mai vizibile.

Individul este expus din nou unui mediu informațional cu caracteristici similare.

Acest mecanism nu presupune existența unei conspirații centrale. Din punct de vedere sociologic, este suficientă existența unor stimulente structurale care favorizează anumite tipuri de comportament.

Aceste mecanisme nu produc automat radicalizare sau manipulare. Ele creează însă condițiile tehnice în care anumite dinamici psihologice și sociale se pot intensifica.

Gustave Le Bon a asociat mulțimea cu reducerea importanței individualității și cu intensificarea sugestibilității. Gabriel Tarde a acordat o importanță deosebită imitației și circulației ideilor.

Deși aceste teorii trebuie utilizate critic și nu pot fi transferate mecanic în societatea digitală, ele oferă instrumente utile pentru analiza comportamentului colectiv online.

Într-o mulțime fizică, oamenii văd și aud reacțiile celorlalți. Într-o mulțime digitală, utilizatorul vede aceste reacții sub forma numărului de like-uri, comentarii, distribuiri și vizualizări.

Diferența este că platforma poate selecta care reacții devin vizibile.

Prin urmare, utilizatorul nu observă „societatea” în ansamblul ei. El observă o versiune mediată și filtrată a societății.

Această situație poate produce ceea ce putem numi conștiință de mulțime algoritmică: sentimentul că un număr foarte mare de oameni participă simultan la aceeași problemă, chiar dacă experiențele lor sunt mediate prin sisteme de recomandare diferite.

Mulțimea digitală este astfel paradoxală. Ea este:

• colectivă, dar dispersată fizic;

• sincronizată emoțional, dar individualizată informațional;

• foarte vizibilă, dar dificil de delimitat;

• capabilă de mobilizare rapidă, dar predispusă la fragmentare.

Studiu de caz: protestele din România din 2017

Un exemplu relevant pentru analiza antropologică este reprezentat de protestele masive din România din ianuarie–februarie 2017, declanșate de controversata Ordonanță de Urgență nr. 13 privind modificarea legislației penale.

Fenomenul este important deoarece demonstrează că platformele digitale nu trebuie interpretate exclusiv prin paradigma „controlului”.

În același timp în care platformele pot facilita supravegherea și comercializarea atenției, ele pot facilita și mobilizarea civică împotriva instituțiilor de putere.

Protestele au avut o puternică dimensiune digitală. Facebook și alte canale online au permis distribuirea rapidă a informațiilor privind locurile și orele protestelor, transmiterea imaginilor din piețele publice și formarea unei identități colective.

Din perspectivă antropologică, ceea ce s-a produs a fost o interacțiune între două spații:

spațiul digital și spațiul fizic.

Platforma digitală a contribuit la transformarea indivizilor izolați în participanți la o acțiune colectivă.

Un individ putea vedea că alți oameni protestează, putea afla unde se află grupul, putea distribui informația și, ulterior, putea merge fizic în piață.

Procesul poate fi reprezentat astfel:

individ → expunere digitală → reacție emoțională → interacțiune online → sentiment de apartenență → mobilizare fizică → feedback digital.

În acest caz, platforma nu a eliminat mulțimea fizică. Dimpotrivă, a contribuit la constituirea ei.

„Piața Victoriei” ca spațiu antropologic hibrid

Un aspect deosebit de interesant este transformarea Pieței Victoriei într-un spațiu care exista simultan în două dimensiuni.

În dimensiunea fizică, oamenii se întâlneau, scandau, discutau și participau la protest.

În dimensiunea digitală, imaginile și mesajele din piață circulau către persoane aflate în alte orașe sau în afara țării.

Prin urmare, „mulțimea” nu mai putea fi definită doar prin numărul persoanelor prezente fizic.

O persoană aflată în București participa prin prezență fizică. O persoană din Cluj putea participa prin distribuirea informațiilor și organizarea locală.

O persoană aflată în diaspora putea urmări transmisiunile live și putea participa la acțiuni de solidaritate în propriul oraș.

Rezultatul a fost apariția unei comunități politice mediate digital, a cărei existență depășea limitele spațiului fizic.

Această situație confirmă faptul că antropologia contemporană trebuie să trateze platformele digitale nu ca simple „instrumente”, ci ca spații sociale.

Protestele oferă însă și un exemplu pentru o altă dinamică: rolul emoției în producerea solidarității.

Furia, indignarea și sentimentul de nedreptate pot contribui la mobilizarea colectivă.

În acest sens, emoția nu este neapărat o formă de manipulare. Ea poate reprezenta o reacție autentică la un eveniment politic.

Problema apare atunci când infrastructura digitală transformă emoția într-o resursă economică și comportamentală.

Un mesaj care produce indignare poate genera:

comentarii → distribuiri → controverse → contra-reacții → noi distribuiri.

În acest proces, conflictul poate deveni autoreproductiv.

Prin urmare, conceptul de „outrage bait” trebuie înțeles nu doar ca intenție deliberată de manipulare, ci și ca formă de conținut care beneficiază structural de pe urma intensității emoționale.

Această distincție este esențială pentru o analiză academică. Nu este necesar să presupunem existența unui „elită” care coordonează fiecare reacție. Sistemul poate produce rezultate de amplificare chiar și în absența unui centru unic de comandă.

Una dintre cele mai importante transformări introduse de platformele digitale este trecerea de la supravegherea retrospectivă la analiza predictivă.

Într-un sistem tradițional de supraveghere, autoritatea putea observa comportamentul unei persoane.

În mediul digital, datele colectate pot fi folosite pentru a estima ce tip de conținut ar putea atrage atenția utilizatorului.

Această diferență schimbă raportul dintre individ și infrastructura de putere.

Nu mai este vorba numai despre:

„Ce ai făcut?”

ci și despre:

„Ce este probabil să faci?”

Această transformare are implicații antropologice majore deoarece individul devine simultan:

1. utilizator;

2. producător de date;

3. obiect al clasificării;

4. consumator de conținut;

5. participant la producerea mediului informațional al altor persoane.

Utilizatorul nu este doar observat de sistem. El contribuie, prin propriul comportament, la funcționarea sistemului.

Conceptul de „Platform Panopticon” devine deosebit de interesant atunci când analizăm paradoxul dintre control și autonomie.

Platformele pot fi utilizate pentru:

• mobilizare civică;

• distribuirea rapidă a informațiilor;

• organizarea protestelor;

• solidaritate socială;

• exprimarea identității;

• contestarea autorității.

Dar aceleași infrastructuri pot facilita:

• supravegherea comercială;

• polarizarea;

• manipularea atenției;

• dezinformarea;

• formarea camerelor informaționale;

• intensificarea conflictului.

Prin urmare, platforma nu este în sine „bună” sau „rea”.

Ea reprezintă o infrastructură de mediere a relațiilor sociale, iar rezultatele depind de arhitectura tehnică, modelele economice, practicile utilizatorilor, instituțiile politice și contextul cultural.

Această perspectivă este mai productivă decât afirmația că „algoritmii controlează populația”.

Din punct de vedere academic, este mai corect să afirmăm că algoritmii structurează posibilitățile de vizibilitate și interacțiune, iar această structurare poate produce efecte sociale și politice semnificative.

Această transformare modifică și caracterul politic al comportamentului colectiv.

O mulțime fizică tradițională se poate transforma într-un actor politic organizat: poate protesta, poate manifesta, poate intra în grevă, poate ocupa spații publice, poate bloca instituții sau poate solicita direct responsabilizarea autorităților.

O mulțime mediată digital, în schimb, poate rămâne permanent activată din punct de vedere emoțional, dar dispersată din punct de vedere fizic.

Ea poate exprima indignare, reproduce simboluri, distribui mesaje, condamna adversarii și genera volume uriașe de atenție fără ca această energie emoțională să se transforme neapărat într-o organizare colectivă susținută.

Paradoxul central al Panopticonului platformelor constă, astfel, în posibilitatea producerii intensității psihologice a vieții colective fără producerea obligatorie a solidarității fizice a acțiunii colective.

Indivizii pot avea sentimentul că fac parte din ceva mult mai mare decât propria persoană, în timp ce rămân separați geografic și, uneori, social. Rezultatul nu este dispariția mulțimii, ci transformarea acesteia: de la o mulțime care ocupă un spațiu la o mulțime care ocupă atenția, percepția și experiența emoțională.

Dincolo de granițele stricte ale neurobiologiei clinice, harta neurochimică a creierului uman funcționează ca o hartă a puterii, a controlului social și a economiei politice.

Imaginea analizată ilustrează principalele căi dopaminergice (dopamine pathways), structuri milenare modelate de evoluție.

În Antropologia Politică contemporană, aceste circuite – centrate pe axa VTA – Nucleus Accumbens – Cortex Frontal – nu sunt privite doar ca simple canale biologice, ci ca infrastructuri ale controlului subiectivitatii.

Acest articol investighează modul în care sistemele de putere, capitalismul târziu și arhitectura culturală interceptează aceste căi neurochimice pentru a orienta comportamentul uman, a manufactura consimțământul și a exercita un control subtil, dar profund, asupra corpului social.

1. Introducere: Trecerea de la Neurobiologie la Antropopolitică

Antropologia a analizat tradițional modul în care societatea își controlează membrii prin ritualuri, legi, tabuuri și structuri instituționale (școala, închisoarea, statul).

Însă, în era modernă târzie, controlul a suferit o mutație radicală: el nu mai acționează doar din exterior, asupra corpului fizic (disciplina de tip foucaultian), ci se infiltrează direct în interiorul aparatului dorinței.

Căile dopaminergice prezentate în diagramă descriu circuitele prin care omul anticipează, evaluează și se îndreaptă către stimuli.

Faptul că dopamina mediază motivația, anticiparea recompensei și atenția transformă aceste căi în cel mai eficient panopticon invizibil.

Controlul omului nu se mai realizează prin constrângere pură, ci prin gestionarea micro-ecologiei sale neurochimice.

2. Calea Mezolimbică: Economia Politică a Recompensei și Ingineria Dependenței

Cunoscută drept „calea recompensei” (proiectând semnale din aria tegmentală ventrală - VTA spre nucleus accumbens și structurile limbice), această axă este motorul primar al acțiunii umane orientate spre scop.

Din perspectivă antropolitică, acest circuit reprezintă terenul de bătălie al capitalismului de consum și al industriilor de platformă digitală.

• Monetizarea Anticipării: Căile dopaminergice nu reacționează atât la plăcerea propriu-zisă, cât la anticiparea ei (incentive salience sau starea de „a dori”). Sistemele economice moderne exploatează exact acest decalaj.

  Algoritmii rețelelor sociale, jocurile de noroc și industria bunurilor de masă sunt construite pe modelul „stimul-recompensă imprevizibilă” (echivalentul cuștilor Skinner).

• Colonizarea Subiectivității: Prin inundarea controlată a căii mezolimbice cu micro-recompense constante (notificări, like-uri, consum rapid), instituțiile economice reușesc să scufunde individul într-o stare de căutare perpetuă.

  Omul modern este astfel controlat nu prin interdicții, ci prin supra-stimulare; el devine un agent docil care își oferă de bunăvoie atenția, datele și energia vitală, convins fiind că își urmează propriile dorințe.

3. Calea Mezocorticală și Cortexul Frontal: Controlul Cognitiv și Fabricarea Consimțământului

Proiecțiile dopaminergice care urcă din VTA către cortexul frontal (sau prefrontal) reglează funcțiile executive: planificarea, luarea deciziilor, judecata critică și controlul impulsurilor.

• Erodarea Autonomiei Critice: Pentru ca un sistem social ierarhic sau un discurs ideologic hegemonial să funcționeze, el trebuie să modeleze modul în care indivizii își evaluează mediul.

  Atunci când nivelul de dopamină din cortexul frontal este afectat de stres cronic, precaritate economică sau suprasolicitare informațională, capacitatea de analiză critică scade.

• Ghidarea Comportamentului prin Norme Culturale: Antropologia culturală a demonstrat că normele sociale sunt internalizate prin circuite de învățare bazate pe întărire.

  Căile mezocorticale și limbice lucrează împreună pentru a asimila „regulile comunității”: individul este premiat social (prin validare, statut) sau sancționat (prin izolare, oprobriu).

  Structurile de putere folosesc acest mecanism ancestral pentru a transforma normele arbitrare ale unei epoci în „natură umană”, făcând ca nesupunerea să se manifeste neuro biologic ca o stare de anxietate sau disconfort profund.

4. Calea Nigrostriatală: Disciplinarea Corpului și Habitusul Muncii

Deși adesea asociată pur medical cu mișcarea și patologii precum Parkinson, calea nigrostriatală (care leagă substantia nigra de striatum) are o relevanță antropolitică imensă: ea guvernează habitusul motor și automatizarea comportamentului fizic.

• Corpul Muncitor: Societățile industriale și post-industriale au nevoie de corpuri disciplinate, capabile să repete gesturi standardizate ore în șir. Automatizarea mișcărilor prin intermediul striatului permite omului să Externalizeze rutinoficaria muncii repetitive.

• Antropologia muncii observă că felul în care ne mișcăm, ne așezăm, ne adaptăm ritmurilor urbane și ne sincronizăm programul biologic cu cel al ceasului social este mediat de eficiența acestor circuite motorii bazate pe dopamină.

  Controlul social începe la nivelul posturii și al reflexului motor: omul este educat să-și canalizeze energia fizică în direcții utile ordinii economice stabilite.

5. Concluzie: Omul ca „Animal Dopaminergic” și Provocarea Libertății

Imaginea anatomică a căilor dopaminergice ne oferă o radiografie a paradoxului uman: suntem purtătorii unui aparat biologic extrem de fin, a cărui evoluție a fost optimizată pentru supraviețuirea în grupuri mici și rare, dar care astăzi se află sub asediul unor tehnologii de control macro-social și economic fără precedent.

Controlul omului în secolul al XXI-lea nu se mai exercită prin lanțuri de fier, ci prin calibrarea fină a fluxurilor sale neurochimice.

Înțelegerea acestor căi din perspectivă antropolitică ne relevă că „liberul arbitru” nu este un dat absolut, ci un teritoriu disputat.

Conștientizarea modului în care sistemele externe (politice, economice, algoritmice) se conectează la propriile noastre circuite de motivație și recompensă reprezintă primul pas esențial către recuperarea autonomiei umane.

Concepte Antropopolitice Cheie:

• Neuro-putere: Forma de guvernanță care operează direct asupra substratului neurochimic și cognitiv al populației.

• Economia Atenției: Sistemul de piață care valorifică axa dopaminergică a anticipării pentru a extrage resurse cognitive.

• Subiecție Dopaminergică: Procesul prin care dorința individului este aliniată structural la imperativele economice sau ideologice dominante.

În peisajul politicii contemporane, partidele extrem-populiste și suveraniste nu se mai bazează doar pe doctrine ideologice clasice, ci funcționează ca adevărate sisteme de eliberare neurochimică.

Luând drept studiu de caz Alianța pentru Unirea Românilor (AUR) din România, putem observa cum o formațiune politică exploatează direct căile dopaminergice ale electoratului pentru a construi loialitate, a asigura mobilizarea masivă și a exercita controlul comportamental la scară națională.

Din perspectivă antropolitică, un partid precum AUR nu oferă doar programe economice, ci livrează recompense afective imediate într-o societate marcată de anomie, alienare și precaritate.

2. Activarea Căii Mezolimbice: Indignarea ca Recompensă (Incentive Salience)

Axul VTA – Nucleus Accumbens (centrul plăcerii și al anticipării din diagramă) este intens stimulat de mecanismele prin care AUR comunică în spațiul public și digital:

• Economia Indignării: Strategia de comunicare a partidului se bazează adesea pe teme cu grad ridicat de conflict (anti-sistem, retorică naționalistă, opoziția față de elitele europene sau instituțiile statului).

  Din punct de vedere neurochimic, furia și indignarea stimulează circuitele de alertă și sunt urmate rapid de o “recompensă” colectivă atunci când utilizatorul găsește validare în grupul de ideologie similară (pe rețelele sociale).

• Bucla de Dependență Politică: Partidele populiste folosesc frecvent o dinamică de tip „criză permanentă” (amenințarea la adresa națiunii, a familiei tradiționale sau a libertății).

  Creierul publicului intră într-o stare de căutare a soluției salvatoare, iar liderul sau partidul devin furnizorii periodici de dopamină prin mesaje triumfaliste sau acțiuni spectaculoase.

  Aceasta creează o dependență comportamentală: simpatizantul își verifică constant fluxul digital pentru doza următoare de confirmare că „există o rezistență”.

3. Calea Mezocorticală și Cortexul Frontal: Polarizarea Identitară și Scăderea Controlului Critic

Proiecțiile dopaminergice către cortexul frontal sunt responsabile de funcțiile executive, judecata nuanțată și raționamentul logic.

• Simplificarea Realității (Bine vs. Rău): Pentru a mobiliza masele, discursul suveranist operează cu dihotomii radicale: suveraniști vs. trădători, popor vs. sistem corupt.

  Această polarizare extremă reduce efortul cognitiv al cortexului prefrontal.

  În loc ca alegătorul să proceseze politici publice complexe, i se oferă un narativ emoțional simplu, care activează rapid circuitele de aderență identitară.

• Comuniunea de Grup și Dopamina Socială: Antropologia politică remarcă faptul că participarea la mitinguri sau campanii de tip door-to-door ale AUR generează un puternic sentiment de apartenență comunitară.

  Eliberarea de dopamină și oxitocină în cadrul evenimentelor de masă anulează îndoiala individuală.

  A fi parte din „mișcare” devine o experiență aproape cathartică, transformând supunerea față de linia partidului într-o nevoie afectivă profundă.

4. Calea Nigrostriatală: Ritualul, Corpul Muncitor și Mobilizarea Stradală

Calea nigrostriatală leagă substantia nigra de striatum, controlând automatizarea mișcărilor și habitusul fizic.

• Corpul Militantului: AUR a mizat pe o prezență fizică activă – marșuri, pelerinaje, acțiuni civice stradale și flashmoburi.

  Aceste ritualuri corporale imprimă în memoria motorie a militanților un set de reflexe politice (cum ar fi scandarea în cor, fluturarea drapelelor, prezența fizică în puncte-cheie).

• Prin repetiția acestor gesturi fizice la nivelul striatului, ideologia partidului încetează să mai fie o simplă opinie intelectuală și devine o memorie somatică.

  Militantul nu doar „crede” în principii, ci „simte” fizic chemarea partidului prin intermediul activării motorii și al tonusului dopaminergic ridicat asociat acțiunilor colective.

Care dintre aceste dimensiuni de control social – economia digitală a atenției sau normarea culturală a comportamentului – crezi că influențează cel mai puternic societatea actuală?

În cartea mea privind formarea elitelor am construit acest model pornind de la o constatare care mi s-a impus tot mai clar pe măsură ce urmăream evoluția spațiului public din ultimul deceniu: psihologia mulțimilor, așa cum a fost formulată de Gustave Le Bon la finalul secolului al XIX-lea, nu a dispărut odată cu dispariția pieței publice fizice, ci s-a mutat, aproape neschimbată în structura ei profundă, în arhitectura fluxurilor algoritmice.

Ceea ce am urmărit să demonstrez este că mulțimea digitală nu este o metaforă comodă, ci un obiect empiric distinct, guvernat de patru mecanisme care reproduc, în formă computațională, exact dinamicile pe care Le Bon le observa la mulțimile de stradă: pierderea individualității, contagiunea emoțională, sugestibilitatea și dependența de un lider.

Modelul pe care îl expun mai jos leagă aceste patru mecanisme de teoria clasică a elitelor — Pareto, Mosca și Michels — pentru a arăta că algoritmul nu este un actor neutru, ci un nou instrument prin care minoritățile organizate își perpetuează dominația asupra majorităților dezorganizate.

Explic în continuare, pas cu pas, fiecare dintre cele patru mecanisme, ancorarea lor empirică, limitele fiecăruia, și modul în care se articulează cu teoria elitelor.

La final, aplic întregul model unui caz concret din politica românească recentă, pentru a arăta cum aceste mecanisme nu sunt doar construcții teoretice, ci procese observabile și documentabile.

Cadrul teoretic: de la mulțimea lui Le Bon la mulțimea algoritmică

Le Bon susținea că individul, odată absorbit într-o mulțime, suferă o transformare psihologică: renunță la judecata proprie, devine sugestibil și acționează sub imperiul contagiunii emoționale colective.

Teza mea este că aceste trei trăsături — deindividuare, contagiune, sugestibilitate — nu mai au nevoie de coprezența fizică pentru a se manifesta.

Rețelele sociale recreează condițiile mulțimii clasice printr-o arhitectură tehnică: pseudonimatul, algoritmii de recomandare optimizați pentru engagement, fluxul continuu de conținut personalizat și amplificarea artificială a unor voci-lider.

Rezultatul este o mulțime permanentă, disponibilă non-stop, dispersată geografic dar sincronizată afectiv.

Această mulțime digitală este, în argumentul meu, terenul pe care elitele contemporane — în sensul lui Pareto și Mosca — își exercită dominația.

Mecanismul întâi: amplificarea anonimatului

Primul pas constă în înțelegerea modului în care pseudonimatul online amplifică ceea ce Le Bon numea pierderea răspunderii individuale.

Modelul Social Identity Model of Deindividuation Effects (SIDE) arată, empiric, că anonimatul nu anulează identitatea, ci o transferă de la identitatea personală la una colectivă — utilizatorul nu mai vorbește ca individ, ci ca reprezentant al unei tabere, fie ea „MAGA”, „Rezistența” sau, în context românesc, un curent politic anume.

Această substituire de identitate suprimă judecata proprie și reduce responsabilitatea percepută pentru propriile afirmații, ceea ce explică radicalizarea limbajului și dezinhibiția comportamentală observate constant în comentariile online.

Limita acestui mecanism este contextuală: platformele cu politici de nume real ori grupurile în care identitatea reală este cunoscută arată efecte mult atenuate, ceea ce confirmă că nu vorbim despre o lege universală a comportamentului uman, ci despre un efect dependent de arhitectura platformei.

Mecanismul al doilea: optimizarea contagiunii

Al doilea pas explică de ce conținutul emoțional — furia, frica, indignarea morală — circulă mai repede decât conținutul neutru.

Algoritmii de recomandare nu creează această tendință, dar o exploatează sistematic, pentru că indignarea morală generează cea mai mare rată de interacțiune (aprecieri, distribuiri, comentarii), iar platformele sunt proiectate să maximizeze exact acest indicator.

Cercetările arată o buclă de întărire: conținutul indignat este distribuit mai mult, ceea ce îl face vizibil unui public mai larg, ceea ce generează mai multă indignare, ceea ce alimentează din nou algoritmul.

Este important, totuși, să nu se atribuie acestui proces o intenționalitate manipulativă directă — motorul este, în esență, orientarea spre profit publicitar, iar auto-selecția utilizatorilor (oamenii aleg să interacționeze cu conținut care le confirmă emoțiile) joacă un rol la fel de important ca algoritmul însuși.

Mecanismul al treilea: sugestibilitatea permanentă

Al treilea pas privește transformarea sugestibilității tranzitorii a mulțimii lui Le Bon într-o stare permanentă, susținută de conectivitatea non-stop și de fluxurile personalizate.

Modelele de rețea arată că homofilia — tendința de a interacționa preferențial cu cei care ne confirmă opiniile — face camerele de ecou remarcabil de rezistente la perturbare: chiar și atunci când informația contrară pătrunde în rețea, ea este respinsă sau reinterpretată, nu asimilată.

Această extindere a sugestibilității dincolo de evenimentul singular este, cred, cea mai originală contribuție a reinterpretării mele.

Trebuie totuși menționată o critică serioasă: studiile despre expunerea la conținut divers arată că mulți utilizatori întâlnesc, de fapt, mai multă diversitate de opinii online decât în viața offline, ceea ce contrazice imaginea unei izolări totale în camere de ecou impenetrabile.

Mecanismul al patrulea: manipularea micro-țintită

Ultimul pas descrie modul în care platformele identifică și amplifică algoritmic anumiți „lideri de opinie”, reproducând ceea ce Bernays numea „liderii de grup”, dar la o scară și cu o precizie tehnică fără precedent istoric.

Scandalul Cambridge Analytica rămâne exemplul de referință pentru modul în care microtargetingul exploatează vulnerabilități psihologice individuale identificate din date comportamentale, pentru a livra mesaje personalizate greu de verificat public.

Reinterpretarea mea insistă, însă, asupra caracterului descentralizat al fenomenului: alături de elitele care orchestrează deliberat asemenea campanii, actorii obișnuiți și rețelele de conturi automate (boți) contribuie independent la aceeași dinamică de amplificare, ceea ce face dificilă separarea manipulării intenționate de emergența organică.

Puntea spre teoria elitelor: Pareto, Mosca și Michels

Aici se articulează nucleul argumentului meu. Pareto descria circulația elitelor ca pe un proces în care minorități conduc fie prin viclenie („vulpi”), fie prin forță („lei”); în contextul digital, elitele tehnologice — proprietarii și directorii marilor platforme — controlează fluxurile algoritmice care decid ce anume ajunge să fie văzut, jucând exact rolul „vulpilor” lui Pareto, prin influență indirectă și opacă, mai degrabă decât prin comandă directă.

Mosca vorbea despre minorități organizate care domină majorități dezorganizate prin intermediul instituțiilor; algoritmul de recomandare este, în argumentul meu, instituția contemporană prin care se filtrează și se ierarhizează conținutul public, jucând rolul pe care birocrația sau presa îl jucau în epoca lui Mosca.

Michels, în sfârșit, cu legea sa de fier a oligarhiei, prezicea că orice organizație — inclusiv una democratică — tinde inevitabil spre concentrarea puterii într-un nucleu restrâns; platformele digitale, prezentate public drept spații democratice de expresie, ajung să prioritizeze sistematic profitul și controlul editorial opac în detrimentul autonomiei reale a utilizatorului, confirmând exact traiectoria oligarhică descrisă de Michels.

Cele patru mecanisme funcționează, în acest cadru, ca punți tehnice între teoria clasică a elitelor și epoca digitală: anonimatul permite influența prin proxy, contagiunea propagă narativele favorabile elitelor, sugestibilitatea permanentă susține complianța pe termen lung, iar manipularea micro-țintită adaptează propaganda la profilul fiecărui individ.

Astroturfingul — fabricarea artificială a unui consens popular prin rețele de conturi automate — este, în acest sens, echivalentul digital al manipulării clasice a mulțimilor, dar operând la scară globală și cu costuri marginale aproape nule.

Mecanismele cognitive individuale

Sub nivelul dinamicilor de grup, modelul meu ia în calcul și limitele cognitive individuale care fac posibilă întreaga arhitectură descrisă mai sus.

Raționalitatea limitată (bounded rationality) și instinctele de autoconservare produc, la nivel individual, tipare de gândire disfuncțională — confirmarea selectivă a propriilor convingeri, raționamentul dominat de emoție — care distorsionează percepția realității înainte ca vreun algoritm să intervină.

Cercetările arată că aceste tendințe fac indivizii vulnerabili la dezinformare, iar consumul pasiv de conținut pe rețelele sociale gonflează, paradoxal, încrederea utilizatorilor în propria capacitate de a detecta informațiile false.

Asimilarea părtinitoare — tendința de a interpreta informația ambiguă în sensul confirmării propriilor convingeri prealabile — amplifică polarizarea la nivel personal, iar dinamica de grup (conformismul, favoritismul față de propriul grup, descris de teoria identității sociale) transformă aceste tendințe individuale în polarizare colectivă, cu efectul cunoscut al mentalității „noi contra ei” și al contagiunii emoționale a indignării.

Aplicație la un caz din România: alegerile prezidențiale din noiembrie 2024

Cel mai clar exemplu din spațiul politic românesc unde acest model poate fi aplicat direct este ascensiunea neașteptată a lui Călin Georgescu în primul tur al alegerilor prezidențiale din noiembrie 2024, urmată de anularea scrutinului de către Curtea Constituțională.

Cazul reunește, practic, toate cele patru mecanisme descrise mai sus, aplicate simultan asupra electoratului românesc.

Amplificarea anonimatului s-a manifestat prin miile de conturi TikTok fără identitate verificabilă care au distribuit conținut favorabil candidatului, creând impresia unei mișcări organice de masă, în timp ce identitatea reală a celor care operau multe dintre aceste conturi a rămas neclară sau colectivă, sub eticheta difuză a unui curent suveranist.

Optimizarea contagiunii s-a văzut în modul în care conținutul scurt, emoționant, cu tentă mistico-naționalistă, a circulat exponențial mai rapid decât mesajele politice convenționale ale contracandidaților, exact pentru că algoritmul TikTok recompensează timpul de vizionare și reacția emoțională imediată.

Sugestibilitatea permanentă a fost susținută de bula informațională în care mulți dintre utilizatorii tineri, expuși aproape exclusiv la acest tip de conținut prin fluxul „For You”, nu au mai întâlnit, practic deloc, mesaje politice alternative în perioada premergătoare votului.

Manipularea micro-țintită, în sfârșit, a fost obiectul central al investigațiilor autorităților române și al rapoartelor serviciilor de informații, care au documentat o campanie coordonată, cu trăsături tipice unei operațiuni de influență de tip străin, ce a folosit rețele de conturi și plăți nedeclarate către influenceri pentru a amplifica artificial mesajul candidatului.

Aplicând puntea spre teoria elitelor, cazul devine și mai instructiv: Curtea Constituțională, prin decizia de anulare, a acționat ca o instituție de tip Mosca, o minoritate organizată (instituțională, de această dată) care a intervenit pentru a corecta ceea ce a perceput drept o dominație obținută prin mijloace algoritmice ilegitime asupra unei majorități dezorganizate de alegători.

În același timp, episodul ilustrează și legea de fier a lui Michels într-o formă inversă: chiar instituțiile menite să apere democrația au fost nevoite să recurgă la o măsură excepțională — anularea unui tur electoral — tocmai pentru că mecanismele digitale de amplificare erodaseră suficient de mult încrederea în corectitudinea procesului democratic obișnuit.

Acest caz oferă, cred, terenul empiric ideal pentru testarea ulterioară a modelului meu în cadrul componentelor cantitative ale cercetării mele privind arhitectura politică românească.

Concluzii și limite

Modelul pe care l-am expus aici nu susține că mulțimile digitale sunt inevitabil victime pasive ale manipulării elitelor.

Așa cum am subliniat la fiecare mecanism în parte, există limite empirice reale: politicile de nume real atenuează dezindividuarea, auto-selecția utilizatorilor complică atribuirea contagiunii exclusiv algoritmului, expunerea la diversitate de opinii contrazice imaginea unei izolări totale, iar manipularea micro-țintită este adesea descentralizată, nu orchestrată integral de vreo elită unică.

Totodată, mulțimile digitale au și o față pozitivă, vizibilă în mișcări precum #MeToo, unde aceleași mecanisme de contagiune și amplificare au servit emancipării, nu controlului.

Concluzia mea rămâne, prin urmare, nuanțată: efectele descrise sunt reale și verificabile empiric, dar variază puternic în funcție de arhitectura fiecărei platforme, de contextul cultural și politic, și de intenția reală a actorilor implicați — nu există, în datele pe care le-am analizat, nicio dovadă a unei „amăgiri universale” programate deliberat, ci mai degrabă o convergență structurală între interesul comercial al platformelor și interesul de putere al elitelor, care produce efecte funcțional similare fără a necesita o conspirație coordonată.

Acest text face parte dintr-o serie mai amplă dedicată arhitecturii puterii și formării elitelor.

Continuarea seriei este rezervată cititorilor abonați — dacă acest articol v-a fost util și doriți acces la episoadele următoare, vă invit să contribuiți printr-un abonament.

Latin America occupies, in the scholarly literature on populism, the position of a privileged empirical testing ground, since the region has produced, across the twentieth and twenty-first centuries, a disproportionately large number of paradigmatic cases: from Argentine Peronism, through V…

Read more

America Latină ocupă, în literatura de specialitate consacrată populismului, poziția unui teren empiric privilegiat, întrucât regiunea a produs, de-a lungul secolului XX și XXI, un număr disproporționat de mare de cazuri paradigmatice: de la peronismul argentinian, trecut prin chavismul…

Read more

Neoliberalism is frequently analyzed exclusively through the lens of its economic policies—deregulation, privatization, and the reduction of public spending.

However, its survival and global dominance rely less on fiscal mechanics alone and more on a profound discursive transformation.

As Wendy Brown emphasizes in Undoing the Demos (2015),…

Read more

Read more

The transition from classical democracy—grounded in rational debate, programmatic arguments, and civic accountability—to the democracy of spectacle and social engineering represents one of the most profound political shifts of the modern era.

Distilling the essence of crowd psychology theories formulated by Gustave Le Bon, the central pionee…

Read more