De cele mai multe ori, suntem mult prea prinși în propriile noastre probleme ca să ne oprim și să ne îngrijorăm pentru cei din jur, dar așa cum au ei nevoie. Să ascultăm doar, să întrebăm persoana respectivă de ce anume ar avea nevoie – fără să ne activăm în salvatori de toate felurile.

Ne e tot mai greu să fim unii în viețile altora. Ne e greu și să cerem ajutor și să ne lăsăm ajutați. Ne e greu și fără comunitate, și în comunitate. Ne e greu și să ne auzim toate gândurile din cap, ne e greu și dacă nu le facem loc să se audă. Ne e greu să sunăm, ne e greu și când nu suntem sunați, când pare că suntem uitați.

Dincolo de izul de călătorie, despre asta e și Împăcare pe Via Transilvanica, povestea pe care am scos-o recent în lume, după ce am mers 700 de kilometri pe jos. Despre tot greul pe care încercăm să-l ducem fiecare de la o zi la alta și despre micile momente care ne pot aduce alinare.

Despre o parte din greul ăla de mijloc, pe care l-am dus și eu în ultimii ani (și din care încă rămâne acolo, lângă mine, peste mine). Ăla de care tragi după tine și cu care reușești să mimezi că ești un om normal, care mănâncă, care-și plătește chiria, merge la muncă, așa, în bucățele, cum se poate, că dacă nu faci asta, nu știi ce altceva să faci cu tine. Despre cum am putea să ne mai debarasăm de el, de acel greu.

Cum scria Iulia Marin, o dragă colegă din presă, „e greu și să nu renunți”. Da, e cam greu de tot uneori.

Dacă simți că ai în preajma ta o persoană căreia îi e greu și pe care nu știi cum s-o ajuți, s-ar putea ca această confesiune care s-a-ntins pe câteva sute de pagini să fie un cadou potrivit pentru ea, să fie un început de împăcare cu luptele proprii. Primele mici review-uri spun chiar că te face să zâmbești din când în când.

Share

Cu treburile astea în gând, te aștept la lansarea cărții Împăcare pe Via Transilvanica, pe 24 august, de la 18:30, la Cărturești Verona, în grădină (București); va fi și acolo cartea; și da, stăm la întrebări și dedicații.

Va fi o discuție între mine și editorul cărții, Cristian Lupșa, căruia îi mulțumesc și pe calea asta că a fost acolo, lângă mine, răbdător, încă dinainte să știu cum voi așeza cuvintele și ce terapie va fi pentru mine tot procesul de scriere. (Și îi mulțumesc că e acolo, la susținere, de 15 ani încoace).

Pentru cei care nu pot veni, cartea este deja în librăriile din toată țara, fizic, sau online.

Comandă Împăcare aici

🎙️ Lucrăm în prezent la varianta audio a poveștii (am deja vreo șase ore în studio), deci prin toamnă ar trebui să fie gata pe AudioTribe, te anunț. O vom duce și-ntr-un mic turneu prin țară, în octombrie, îți spun când sunt datele bătute-n cuie.

🖋️Ca un mic preview, pot să te anunț, totuși, de pe acum, că voi fi la semnat cărți și stat la povești la The Power of Storytelling (PoS), la Iași și Timișoara!

💡 Dacă e prima oară când auzi de PoS, super adunarea anuală de povestitori (din București), citește mai multe despre evenimentul din Iași – 4 Octombrie – aici, și despre cel din Timișoara – 25 Octombrie – aici.

📖 Dincolo de cafele cu mine, sunt niște povestitori minunați în line-ups, iar eu de-abia aștept să mai fur niște inspirație cinstită de la ei, pentru următoarele mele cărți, păi nu? Doar m-au inspirat edițiile trecute și pentru Împăcare.

Inspiră-te din discursurile altor ediții

O carte cadou

🎁 La final, vreau să fac și eu cadou un exemplar al cărții, dacă tot am suprapus ziua mea de naștere pe ziua lansării cărții:

⛰️ Lasă-mi un comentariu (cât de lung sau scurt vrei) la ediția asta și spune-mi, până pe 31 august, care este un loc neașteptat din natură în care ai găsit liniște sau putere într-o perioadă grea? Alegerea va fi subiectivă și voi anunța câștigătoarea/câștigătorul într-un comentariu, tot sub aceeași ediție, cerând, mai apoi și adresa pentru curier.

Pe curând,

Anca

Share

În povestea asta aproape că mi-am dat un șut în fund ca să pornesc la drum, după ce m-am trezit blocată într-un șirag de nemulțumiri în viața mea și în capul meu. Eram (și încă sunt) într-un oraș agitat despre care nu știam ce-mi mai aduce bun, dincolo de confortul unui loc cunoscut; lucram foarte mult singură și purtam povara că în viața mea de freelancer proiectele plătite decent nu sunt mai niciodată alea care mă și bucură; mă consumam, în general, din cauza vecinătății din bloc, sau din cauza indolenței autorităților locale sau a fricilor financiare ce par fără sfârșit.

Relația mea cu natura – una care-mi făcuse atâta bine în alte perioade ale vieții – era în paragină și ajungeam destul de rar, oriunde. Eram obosită și amorțită într-o buclă de cinism și pesimism, în timp ce lumea mă admira pentru cât de liberă și călătoare păream.

M-am întors pe Via (prima oară fusesem în 2021) cu speranța că o să regăsesc niște entuziasm pentru propria viață. Să-mi iau rucsacul în spate și să mă bizui pe picioarele proprii era cam singurul lucru pe care știam să-l fac pentru bunăstarea mea, chiar dacă nu-l mai făcusem de prea mult timp.

Cei 700 de kilometri de sub picioarele mele au devenit, treptat, un spațiu paralel cu realitatea mea din București, în care mi-am făcut loc de întrebările alea care-mi zumzăiau de multă vreme prin cap:

💭 Cum îmi mai poate îmbunătăți natura viața astăzi?
💭 Cum fac să am o relație (mai) echilibrată cu orașul, atât cât voi mai locui acolo?
💭 Cum fac să văd și să apreciez lucrurile bune care mi se întâmplă?
💭 Cum fac să nu mă mai compar cu alții?
💭 Cum fac să nu mai fug ca disperata și să nu mai cred că doar dacă fug și ajung cât mai departe, cât mai repede, voi primi validări și iubire și aprecieri?
💭 Cum arată libertatea pe care mi-o doresc și unde e OK s-o compromit?
💭 Ce facem cu toată singurătatea pe care-o simțim, și despre care nu prea vorbim?
💭 Cum mi-ar plăcea să fie viața mea astăzi, nu la pensie și nu când mă voi îmbolnăvi?

Poate-ți vorbesc de lucruri prea personale pentru reporterul ăla care te-a obișnuit, cândva, cu articole documentate din lumea mediului (dar și dintr-altele). Poate că mă schimb, sau poate că există o legătură profundă – pe care mi-e greu s-o mai ignor, sau s-o explic –, între stările mele, ce se-ntâmplă-n lume și ce reușesc să scriu.

Poate că totul devine personal de la un punct încolo și e în regulă – marii poluatori, saga urșilor, gunoaiele (obsesia mea principală pe care o s-o regăsești pe parcursul poveștii), pădurile sau felul în care sunt încă văzute femeile în România. Poate că e un moment, prin Împăcare, în care caut tranziții – între persoana I și celelalte, între ce spun ceilalți și ce aș vrea eu să spun, pe mai departe, lumii (și da, o încercare de împăcare cu toate astea).

Îl folosesc pe „poate” pentru că am foarte puține certitudini – legate de lume sau de locul meu în ea, iar asta mă bucură și mă-ngrozește în același timp. Nici cartea nu vine cu rețete pe tavă, sau cu schimbări miraculoase post-călătorie, n-ar avea de unde. Dar poate-ți amintește de niște întrebări importante și pentru tine.

Poate te-ndeamnă să te oprești un pic – când, cum, unde și cât poți.

Nu mai dau din casă, dar abia aștept să te iau cu mine în călătorie, să filosofăm împreună și să ne mai oprim la umbră, să ne tragem sufletul.

Să ne uităm la azi; să ne-amintim că poate fi și bine.

Share

Te las și cu un fragment scurt din carte:

Călătoria asta... dacă nu capătă un sens, o faci degeaba – zicea o voce de pe drum.

Încă mă gândesc la cărarea pe care n‑o să rătăcesc, mă întreb unde începe, aș vrea să știu spre ce mă îndrept;
aș vrea ca viața mea să vină cu un ghid, ca cel de pe Via.

Când o să știi...o să știi, aud o altă voce,
o să te cheme locul.

Între timp, drumul ăsta te ține pe drumul tău.
Mâine nu știi cum va fi.
dar stai cu două bășici bandajate la piciorul stâng
și una la degetul mic de la dreptul;

șchiopătezi prin DM după niște plasturi mai trainici și te amesteci cu localnicii.

Nu știe nimeni că mergi de câteva sute de kilometri pe jos.

Rămâne între tine și drum.
iar drumul te surprinde uneori, ca un film la care ai avut încredere să intri,
fără să citești nimic despre el.

Save the date pentru lansare!

🎉Te aștept cu drag și la lansarea cărții, pe 24 august, la Grădina Verona din București, de la 18:00. O să trecem printr-o mică discuție moderată, o să luăm și întrebări din public, apoi rămânem la povești pe-acolo. Dă vestea mai departe cui vrei.

📘 Plănuim și un mic turneu de lansări, prin alte orașe ale țării, pentru toamna ce vine acușica (te anunț când știu mai multe).

Share

🙏 Mulțumesc pentru tot sprijinul Alice Books, editura la care povestea și-a găsit o casă tare bună (check out toate titlurile astea mișto din colecțiile lor).

🙏 Mulțumesc Recorder – Pentru încrederea acordată, pentru că m-ați susținut ca să pot scrie și edita liniștită la carte, fără să iau alte proiecte, de nevoie, cum se-ntâmplă.

🙏 Îți mulțumesc și ție, că ai rămas aproape și m-ai încurajat de-atâtea ori.

Leave a comment

🧴 Cel mai tare m-a scos din minți un episod din Sectorul 3, când al nostru Robert Negoiță a decis să numească gunoiul menajer (cel care ajunge la groapă) „biodegradabil” și a printat pliante prin care îndemna cetățenii să arunce la biodegradabil inclusiv absorbantele și scutecele folosite. Ca să simplifice comunicarea și categoriile, mi-a spus cineva din echipa Primăriei, și ca să protejeze categoria uscată.

🚮 Totuși, când am văzut culoarea maro (asociată, de regulă, cu compostul, care, ideal, poate fi valorificat), cuvântul biodegradabil și scutece pe aceeași foaie, am crezut că văd eu maro în fața ochilor. Nu era mai cinstit să-i spunem simplu „menajer”, adică cel-ce-va-ajunge-direct-la-groapă, și să nu mai pretindem că facem altceva?

Povesteam unui specialist care conduce un depozit de deșeuri treaba asta, acum câteva luni, ca să aflu dacă am înnebunit eu. Mi-a spus, însă, că observația e corectă. „Pamperșii nu au ce căuta în gunoiul bio, nici scutecele, nici părul de om sau de animal, nici deșeurile de igienă personală.”

🔎 După ce i-am arătat și poza de mai sus mi-a spus să merg mai departe, să fac o adresă către Primăria de sector, una către Asociația de Dezvoltare Intercomunitară (ADI), alta spre operatorul de salubritate, sau chiar spre Garda de Mediu, căci gunoiul menajer de groapă (de obicei marcat cu gri sau negru) e cu totul diferit de ce ar putea fi gunoiul biodegradabil. Recunosc că nu am apucat să fac ce mi-a spus și băltesc, adesea, în propria vinovăție – că văd lucruri și nu am energie să le strig.

🗑️ Dar dincolo de obsesiile mele de cetățean, latente și în ratare, ce pot să fac este să mai înțeleg din cadrul larg în care se întâmplă toate cele. Așa că m-am întors la unul dintre experții-cheie din zona de gestionare a deșeurilor, Raul Pop, astăzi secretar de stat la Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor. Discuția a venit și ca un update și o completare la acest mini-ghid în lumea deșeurilor, conceput acum doi ani pentru Panorama (de-acolo poți înțelege mai detaliat și categoria de biodeșeuri).

🎤 Începem și noi discuția tot de la compost și trecem prin alte câteva subiecte importante precum centrele de colectare cu aport voluntar (CAV), deșeurile textile sau ghenele cu tobogan; vorbim un pic și despre responsabilitatea Ministerului Mediului versus cea locală pe diferite fronturi, dar și despre nevoia dis-pe-ra-tă de o campanie națională de comunicare în jurul gestionării deșeurilor.

❗ E o ediție mai lungă, dar a și trecut ceva timp. Dacă ți se fragmentează emailul, deschide linkul direct pe Substack – și poate-i găsești timp în metrou sau în pauza de masă.

BIODEȘEURILE (COMPOST) ȘI DE CE AR TREBUI SĂ NE PESE DE ELE?

Biodeșeul este poate cel mai bun exemplu de infrastructură care există pe hârtie, dar nu funcționează în realitate (deși au existat unele încercări). O lege din 2020 prevedea colectarea separată (și la blocuri) a acestei categorii. Pubelele au și apărut în unele orașe, unele cartiere, dar cercul complet pentru cetățeni – de la aruncat până la obținerea unui compost (rezultatul final după tratarea acestei fracții) bun de folosit – nu e complet, în majoritatea cazurilor.

În mediul rural lucrurile merg ceva mai bine, arată Pop, pentru că există o distincție naturală între biodeșeurile din gospodărie – coji de ouă, de legume, fructe sau alte resturi de la gătit; și deșeurile verzi din curte – frunze, crengi, resturi vegetale. Cele din urmă sunt relativ curate și merg în altă parte fără mari probleme. Asta putem vedea și în orașe – mașinile primăriilor care vin să colecteze, separat, crengi și frunze din grădinile blocurilor.

Biodeșeurile din gospodărie, însă, mai ales la blocuri, se complică. Un amestec de resturi alimentare, coji și oase poate fi gestionabil, „dar dacă intră și un bec ars sau o baterie, totul devine o problemă”, spune Raul Pop. Diferența dintre ce funcționează și ce nu e adesea doar atât — ce a aruncat cineva, undeva din neatenție.

Asta a fost de fapt prima problemă în eșecul acestei legi care a tot stat fără norme de implementare: oamenii au aruncat de la început în pubela de biocompost tot ce le-a venit la îndemână: plastic, baterii, resturi de tot felul. Nu din rea-credință neapărat, ci pentru că nu a existat o comunicare clară, ba uneori foarte confuzantă, ca și în cazul Sectorului 3.

Partea bună pe care am înțeles-o, însă, din discuția cu Pop e că operatorul de salubritate măcar rezolvă parțial o situație: OK, clar nu produce compost de calitate (sau deloc), dar protejează celelalte fluxuri – pubela de biodeșeuri, unde există, e ținută separat (ca și cea de menajer) tocmai ca să nu contamineze ce se poate sorta și recicla; vezi plastic, carton, sticlă, sperăm mai multe haine.

📌 A doua problemă e legislativă și e pe cale să fie rezolvată prin clarificări, subliniază Pop: în România nu există încă o reglementare clară privind împrăștierea compostului rezultat din colectarea prin operator pe sol agricol. Motivul e serios: compostul poate conține nichel, cadmiu, plumb din bateriile aruncate accidental în categoria asta, și nu vrei să fertilizezi grădina de roșii cu metale grele.

Ce ajută să înțelegem de aici e că biodeșeul nu e un flux unic – și asta e tocmai problema. Ca să poți reglementa ce se întâmplă cu el, trebuie mai întâi să separi și categoria asta în alte mici categorii, cu destinații diferite.

📌 Prima categorie e, deci, compostul curat – provenit din deșeuri vegetale, din cantine și restaurante, sau din gospodării cu colectare separată riguroasă. Acesta poate ajunge pe sol agricol și reglementarea pentru el e aproape gata, deblocată deja cu Ministerul Agriculturii, precizează Pop. Ministerul are, astfel, o poziție clară: solul fertil e pentru hrană, și nu vrei să ajungă pe el orice. Dacă materia primă e curată, produsul final – compostul, îngrășământul rezultat – e utilizabil.

📌 A doua categorie e biodeșeul mixt din gospodării – coșuri de fructe, resturi alimentare, oase, și inevitabil câte un bec sau o baterie aruncată din neatenție. Acesta nu poate merge pe sol și, dacă nu există în zonă o infrastructură de ardere a acestor deșeuri ca să devină biogaz, ajunge tot la groapă.

📌 A treia variantă, pentru fluxurile suficient de curate, e tocmai biogazul ca țintă de prelucrare, dar și asta presupune o separare prealabilă serioasă, greu de garantat, momentan, la nivelul cetățeanului obișnuit de la noi.

Ca să funcționeze oricare dintre variante, e nevoie ca oamenii să arunce corect – și ca salubriștii să poată refuza ridicarea când asta nu se întâmplă, spune Pop. Momentan nu prea pot. Câteva consilii locale au încercat să adopte regulamente în acest sens, dar fără bază legală clară, hotărârile au fost blocate sau nu au trecut.

Reglementarea pregătită de Ministerul Mediului vrea să schimbe asta: dacă salubristul găsește biodeșeuri aruncate peste hârtie și carton, nu le ridică și avertizează cetățenii. Există riscul că unii vor alege să arunce ilegal – dar trebuie început de undeva. Pe de altă parte, orice reglementare permisivă vine cu un risc suplimentar: apare imediat cineva care o abuzează, arată Pop, adică ignoră bateriile, declară că n-are, și aruncă totul la un loc (cazuri au fost). „Reglementarea trebuie să fie suficient de clară cât să limiteze abuzul – și asta înseamnă control, care înseamnă costuri și capacitate administrativă.”

Logica operatorului de salubritate e totuși solidă pe termen lung, arată Pop: el creează masa critică. Cu volum suficient colectat separat, poți creiona pasul următor – o stație de compostare, un parteneriat, o folosire concretă a produsului final. Procesul în sine de tratare a compostului durează de la șase până la zece săptămâni, în funcție de sezon și compoziție, după care obții niște zeci de saci de compost, dintr-un flux colectat cu trei camioane pe zi. „Nu e spectaculos, dar e începutul unui ciclu care poate funcționa.”

Un alt val care ia avânt în paralel este compostarea comunitară, cum vedem că se dezvoltă în București – există deja o hartă a locurilor unde poți duce compostul, dar și aici pare că legislația poate deveni mai complicată decât ar fi anticipat cetățenii de la Academia de Compost. Este o soluție reală, însă la scară mică, spune Pop.

Când vorbești de șase milioane de tone de biodeșeuri la nivel național, grădinile comunitare absorb poate o tonă, în total. Compostarea la bloc are șanse ceva mai bune de scalare, administrația locală poate elibera spații, ADP-ul poate gestiona procesul – dar rămâne o piesă mică din puzzle-ul mare. Grădinile comunitare, oricât de valoroase social, cer multă muncă voluntară și nu se scalează ușor. „Dreptul de a le înființa poate fi acordat prin lege, dar dreptul nu înseamnă și obligație – și fără obligație, lucrurile se întâmplă rar la scară.”

Rămân însă o soluție viabilă pentru cetățenii care vor să-și micșoreze amprenta generală de gunoi produs și să hrănească și o grădină de bloc cu compostul rezultat în proces.

Share

CENTRELE DE COLECTARE CU APORT VOLUNTAR (CAV) – CE SUNT ȘI CINE ACOPERĂ COSTURILE?

M-am bucurat anul trecut când am aflat că România ar putea avea o rețea națională de câteva sute de centre de colectare cu aport voluntar, finanțate prin PNRR, menite să îmbunătățească reciclarea deșeurilor toxice sau din construcții, printre altele. Bineînțeles că implementarea lor se confruntă cu provocări legate de costuri, comunicare și riscuri operaționale.

Ce înseamnă asta mai exact? Că avem aproximativ 500 de proiecte și vreo 3.000 de primării în România, adică oricum ai da-o, unii cetățeni tot vor sacrifica timp și combustibil ca să ducă legal, unde trebuie, niște gunoaie mari. Dar tocmai asta s-ar putea să fie descurajant. Chiar dacă CAV-urile sunt gândite să funcționeze gratuit, în baza unui buletin, distanța s-ar putea să-i determine pe mulți oameni să spună că și pe câmpul vecin e gratis să le arunce, în continuare.

Dar dincolo de asta, spune Raul Pop, important de știut e și că fondurile PNRR asigură doar investiția inițială pentru aceste CAV-uri. Adică e gratis pentru cetățeni, dar rămâne o treabă „gratis” și pentru primării, care au nevoie să se gândească de unde vor plăti oameni pentru pază, pentru încărcare și descărcare de marfă, pentru plata utilităților, practic pentru gestionarea centrelor pe termen lung.

În alte cuvinte, ne place gratis, dar „cineva trebuie să acopere costurile, ar trebui ca materia să fie vandabilă”, spune Pop – apropo de gunoiul ca afacere –, „să știu cui dau mai departe, ca să transforme 20 de saci cu moloz într-o materie primă pentru o construcție; să ai contracte”. Practic, ce spune secretarul de stat e că, dincolo de deschiderea acestor CAV-uri, e nevoie de o strategie pentru crearea unei piețe, și a unui flux cât de cât previzibil și a unor fonduri pentru mentenanța CAV-urilor, dacă vinzi, spre exemplu, cu 3 lei un sac de moloz.

Practic, faptul că nu avem toată infrastructura funcțională, ci facem pe bucățele, când prindem niște fonduri, o să întârzie dezvoltarea acestor CAV-uri. Mai e și obiceiul ăsta al nostru, cum subliniază Pop, de a ne arunca în niște proiecte, pentru că sunt „niște fonduri” disponibile pentru asta. „Când în mod normal (idealist, știu), ar trebui să zici – am o problemă cu deșeurile voluminoase; cât de mare e problema? De un miliard de euro, bun, hai să vedem de unde facem rost de ei; dar noi plecăm invers, de la sunt niște fonduri pentru CAV-uri”. Momentan, nu există niciun mecanism legal prin care să fie asigurată continuitatea sau sprijinirea acestor CAV-uri, de aceea Pop spune că Ministerul Mediului încearcă să creeze unul.

În lipsa CAV-urilor, ce s-a întâmplat până acum a fost, oricum, o înțelegere între primării și agentul de salubritate, ca să prindă câteva ture separate, pentru a ridica voluminoasele din orașe. Probabil ai mai prins că în baza unei rezervări prin primării, voluminoasele se ridică uneori și săptămânal, în limita unor kilograme/ cetățean/ lună. Vorbim de mobilă sau echipamente electrice (pentru cele din urmă există și răspunderea extinsă a producătorilor și pot veni de acolo bani suplimentari).

Dar pentru saltele și dulapuri, spre exemplu, nu există finanțări suplimentare, subliniază Pop. „Te apuci și le colectezi, după aceea încerci să le vinzi tu ca operator, cu speranța că îți acoperi costurile, sau măcar o parte din ele”. Iar cei care ridică lemn vor spune ți-aș ridica lemnul, dar separă-l de textil și de metal, că vreau doar cadrul.” (De aici și provocarea colectării selective, mai ales din materii precum saltele cu arcuri și tapițerie)

Așa că dacă locuiești într-un oraș care a ajuns pe lista finală de CAV-uri, prin Planul Național de Redresare și Reziliență, dar nimeni nimic încă, în teren, stagnarea e cauzată, cel mai probabil, din cauza multor semne de întrebare în gestionarea pe termen lung. Cert e că, o primă presiune vine de la cetățean, spune Pop: deșeurile există, iar dacă nu are unde să le ducă, le aruncă pe câmp, lângă o hală sau în spatele blocului.

Ca să ne întoarcem la reglementări, „suntem în revizuirea Planului național de gestionare a deșeurilor, unde trebuie introduse prevederi clare pentru textile (colectate acum separat) și pentru deșeurile din construcții”. Mai rămâne, însă, o categorie ignorată, avertizează Pop: deșeurile periculoase din gospodării – chimicale, vopsele, solvenți, detergenți, înălbitori și alte produse similare, care și-ar găsi locul într-una dintre categoriile acestor CAV-uri.

➡️ De participat: Pe 4 aprilie, între 14:00–18:00, CotroShare și Repair Café București organizează la Throwback II (Cotroceni), un eveniment gratuit unde meșteri specializați îți repară textile, ceramică, bijuterii și electrocasnice mici – un gest de upcycling de la firul ierbii împotriva consumului excesiv. Sunt acceptate textile (tivuri, petice, upcycling), ceramică tehnica japoneză Kintsugi, bijuterii neprețioase și mici electrocasnice.

HAINELE PE CARE NU LE MAI VREM – ÎNCOTRO?

Textilele sunt un alt flux de deșeuri cu o poveste complicată. Pubelele dedicate colectării hainelor au apărut deja în mai multe orașe mari, ca urmare a unor obligații legale – dar imaginile din teren spun multe: sunt suprapline, cu haine revărsate în jur, ceea ce ne face să ne întrebăm, evident, ce se întâmplă cu ele mai departe. Răspunsul scurt și neîndulcit e că, cel mai probabil, sunt arse. Nu pentru că nimeni nu vrea să le recicleze, ci pentru că tehnologia de reciclare a textilelor este, la nivel european, încă într-un stadiu experimental.

Problema fundamentală este compoziția, arată Pop. „A recicla blugi – unde știi relativ bine ce material ai – e cu totul altceva față de a recicla o haină obișnuită, care poate conține un amestec de fibre naturale și polimeri sintetici: elastan, poliuretan, tot felul de combinații cu comportamente tehnologice diferite, care se topesc la temperaturi diferite sau reacționează imprevizibil.”

Există totuși două direcții bune:

📌 Prima este colectarea separată, care se extinde treptat și poate fi corectată acolo unde lipsește, prin control și transparență, spune Raul Pop.

📌 A doua este piața de second-hand, din ce în ce mai activă – dar comercianții de haine second-hand semnalează și aici o problemă practică: odată ce o haină ajunge în pubela de colectare, e greu de recuperat pentru reutilizare.

Traseul ar trebui să fie altul, arată Pop – predarea directă, de exemplu, către Direcția de Asistență Socială a primăriei, care ar putea sorta ce se mai poate folosi de ce a devenit deja deșeu. Magazinele de caritate care au funcționat în București mergeau pe logica asta, însă practica nu s-a extins.

Motivul e, în mare parte, instituțional: Direcția de Asistență Socială și Direcția de Mediu comunică rar și nu au abordări comune, subliniază secretarul de stat. E un nod care se poate dezlega — dar cineva trebuie să vrea să-l dezlege.

Între timp, rămâne complicat să prevezi ce o să primești, să știi ce sau cât or să arunce oamenii, dar din nou, trebuie să începem de undeva, spune Pop. De asta, trebuie să îl izolăm de restul deșeului, măcar să poți vedea, în timp, ce ai acolo și să poți face statistici.

Momentan, nu există o legătură făcută între oamenii care ar putea să le preia, însă avem nevoie de conexiuni concrete între cei ce ridică și manevrează deșeurile textile și cei interesați de ele. Începutul poate veni de la un antreprenor care a investit într-un SH și se întreabă cum poate primi mai multe haine, spune Pop. „Merge la primării și spune domnule primar, doamna responsabilă de mediu, doamna de la asistență socială, nu vreți ca împreună să găsim o metodă prin care jumătate să plece la revânzare (sau distribuire către categorii vulnerabile) și doar jumătate să ajungă la deșeuri?”

Altfel, chiar dacă sună frustrant, „Bucureștiul” nu poate sta cu biciul pe toate primăriile din țară, arată expertul. „Nu poți merge fizic în Fălticeni să le explici cum să colaboreze cu vecinii (că vorbim de CAV-uri, textile ori altele) – și cu atât mai puțin în celelalte 3.200 de primării din țară; nu există resurse pentru asta și nici nu ar fi sustenabil.”

Dacă ți-ai asumat să fii managerul unei comunități, păi fii managerul comunității, spune Pop. Nu poți vrea titlul și puterea, dar să muți răspunderea doar la București.

➡️ De văzut: Muntele de Haine. La un an de când colectarea separată a textilelor a devenit obligatorie în România, Harta Reciclării și Asociația Ecoteca constată același lucru: deși infrastructura de colectare există în majoritatea orașelor mari, lanțul complet, de la ridicare până la sortare, reutilizare sau reciclare rămâne disfuncțional. Astfel că în scenariul pesimist, hainele colectate separat ajung, astăzi, tot la incinerator sau la groapa de gunoi.

Share

PARCĂ TREBUIA SĂ FI ÎNCHIS DEJA GHENELE CU TOBOGANE DIN BLOCURILE MARI. SAU?

Ghenele de bloc sunt un alt nod care se dezleagă greu. Obligația de a le închide nu există în legislația centrală – totul depinde de regulamentele locale, de primărie și de Consiliul Local, explică Pop. Primăria Capitalei a adoptat un regulament care prevedea desființarea lor până în 2025, dar desființarea efectivă presupune mai mulți pași: cineva trebuie să inspecteze blocurile, și cineva trebuie să ofere o alternativă reală înainte să închidă tubulatura. Iar în unele zone, alternativa nu există încă.

Sectorul 2 al Capitalei e un exemplu de soluție aleasă prost: s-au grăbit să cumpere niște dulapuri pe care le-au sigilat și le-au lăsat pe stradă luni la rând, (și) pentru că sunt complicat de instalat și manevrat. Nu pot fi golite mecanizat (trebuie deschise manual, scoasă pubela, golită, pusă înapoi). Complet neproductiv, arată Pop. Pe lângă asta, evident, s-au strâns mormane de gunoaie în jurul lor.

„Atâta timp cât cetățeanul are o variantă, ghena de bloc – oricât de neadaptată cerințelor de colectare selectivă de astăzi – nu poți să-i ceri să renunțe la ea fără să-i dai ceva mai bun în loc.”

O soluție de mijloc ar fi să închizi tubulatura și să amenajezi în camera de la baza ghenei containere separate pe fracții, spune Raul Pop: galben pentru plastic, albastru pentru hârtie, maro pentru biodeșeu.

„Pe tubulatura în sine nu vei putea face niciodată sortare reală. Teoretic ai putea lăsa biodeșeurile să coboare pe ghena și să ceri oamenilor să aducă la subsol sacii cu deșeuri uscate – hârtie, carton, plastic – dar e nerealist să contezi pe atâta disciplină.”

Problema rămâne și una de spațiu și de obișnuință. Să mergi de la etajul șase jos la containere e mai incomod decât să arunci pe hol. Iar în orașele mari, găsirea unui loc pentru pubele suplimentare e o negociere urâtă la care nu ne gândim neapărat:

„Iei un loc de parcare – scandal, iei trei metri din spațiul verde – alt scandal, iei un metru de trotuar – la fel. Spațiul urban e scump și fiecare metru pătrat e contestat.”

Presiunea care poate accelera lucrurile e, din nou, o taxă mărită la groapă, spune Pop. Taxa la groapa de gunoi a crescut la 160 lei/tonă începând cu ianuarie 2026, dublând valoarea anterioară de 80 lei/tonă, tocmai pentru a descuraja depozitarea deșeurilor care ar putea fi reciclate și a stimula reciclarea. „Când depozitarea va costa suficient, primăria va face singură calculul: mai bine pune cinci pubele în plus și plătește 400 de lei pe tonă, decât să continue cu 500.”

La un cost de depozitare de 500 de lei pe tonă, o primărie are practic tot spațiul de manevră să construiască o soluție mai ieftină, iar companiile private intră firesc în ecuație: preiau deșeurile la un tarif mai mic decât depozitarea, transformând constrângerea financiară într-o oportunitate de afaceri. Problema reală nu este însă nivelul taxei în sine, ci voința primăriei de a căuta activ soluții – unele au găsit deja răspunsuri pentru majoritatea fluxurilor de deșeuri și cer ajutor doar pentru cazurile rămase, în timp ce altele stau blocate indiferent de context, explică Pop. „Se va întâmpla – dar cu scandal pe drum sau când costul alternativei va deveni prohibitiv și nu vor mai avea de ales.”

Share

SOLUȚII & EDUCAȚIE: DATE PUBLICE ȘI COMUNICARE DESPRE DEȘEURI

La nivel central, statul poate interveni în două moduri concrete, arată Raul Pop, pentru a ajunge la cetățean.

📍 Primul: transparență, până când comparația datelor devine inevitabilă. Dacă pui cifrele pe masă – performanța pe cap de locuitor, cantități colectate, procente de reciclare – și le pui alături, Fălticeni lângă Focșani, spre exemplu, dintr-odată un primar care stă pe loc vede că vecinul face ceva diferit. Iar de acolo până la un telefon prin care unul să-l întrebe pe celălalt ce face altfel e un pas mic. Această dinamică a început deja să se miște, spune Pop, „iar în câteva luni ar putea produce rezultate vizibile”.

➡️ Ministerul Mediului adună deja informații din teren. „Ce lipsește este forma în care ajung la oameni; un tabel cu 3.200 de primării nu va spune nimic nimănui. Ce funcționează este informația deja procesată: top 10 din țară, ultimii 10 din județ, unde ești tu pe grafic față de ceilalți.

Cineva care vede că orașul lui e la coadă are o reacție imediată; și asta e suficient ca să înceapă să pună întrebări. Platforma Ministerului Mediului urmează să găzduiască aceste date, inclusiv în reprezentări vizuale care să facă comparația intuitivă.”

📍 Al doilea instrument: O campanie națională de conștientizare pe tema deșeurilor. E în pregătire, dar condiționată de pașii unei achiziții publice, cu posibile contestații la pachet, deci fără un calendar cert momentan, subliniază secretarul de stat.

Campania este gândită să acopere câteva dintre temele esențiale: risipa alimentară, repararea și reutilizarea obiectelor, plasticul de unică folosință și biodeșeul, inclusiv compostarea atât comunitară, cât și la domiciliu. Provocarea reală nu e lansarea campaniei, spune Pop, ci să fie una care lasă ceva în urmă, într-un context în care memoria colectivă e din ce în ce mai fragilă.

Campania ar urmări, înainte de orice, să uniformizeze o serie de mesaje. Acum fiecare sector din București, cum ai văzut, comunică diferit, fiecare județ face altceva – și nu poți construi un comportament colectiv din zeci de mesaje locale diferite. Iar uniformizarea, spune Pop, „nu vine doar din comunicare, ci și din legislație, care în momentul de față lasă loc unor interpretări absurde”.

Principiul „plătești pentru cât arunci”, spre exemplu (n.r. - o schemă pe care trebuia s-o aplicăm în toată țara încă din 2019, și care implică să plătim gunoiul diferențiat, în funcție de tipul și cantitatea deșeurilor pe care le aruncăm) există de mult timp pe hârtie. Dar în câteva locuri din țară, arată Pop, s-a ajuns la situația în care cetățeanul care separă corect deșeurile plătește mai mult decât cel care aruncă totul la grămadă, exact invers față de spiritul reglementării, iar efectul e că demotivează tocmai oamenii care fac ce trebuie.

💡 Ca o concluzie amăruie, România rămâne codașă la reciclare nu doar din lipsă de voință, ci din cauza unor limitări reale: infrastructura de sortare avansată există în doar două locații din țară, restul deșeurilor ajungând la sortare manuală sau la incinerare, iar primăriile, supraîncărcate și subfinanțate, nu pot prioritiza investițiile în gestionarea deșeurilor.

💡 Cât despre sectorul privat, va interveni și contribui când matematica va fi și în favoarea lor, când masa critică de deșeuri colectate va justifica o fabrică de procesare, de orice fel. Înțelegem, deci, că, în lumea deșeurilor, fiind tot o mare afacere, motorul progresului rămâne între un mix de constrângerea legislativă și putere financiară, și mai puțin într-o convingerea ecologică.

Share

Leave a comment

Mulțumesc pentru încredere!

Susține Re:Mediu aici

În nota asta, împărtășesc una dintre bucuriile acestui început de an:

Pe 21 martie 2026 o să am plăcerea să beau o cafea și să mă conversez cu jurnalista de mediu Gloria Dickie în fața a „doar” vreo 500 de oameni la The Power of Storytelling (PoS). Dacă nu ai mai fost la PoS, e OK, am fost eu și pentru tine încă de la începuturi; e ca un fel de Crăciun al jurnaliștilor, dar și al oricui vrea să învețe să-și povestească mai cu sens afacerea, munca din ONG sau viața proprie.

Încă de la prima ediție, alegerea speakerilor (un mix de străinătățuri și locale), primirea, găzduirea și curatoria discuțiilor din program se întâmplă cu multă grijă la detalii. E unul dintre proiectele DoR importante și anuale, la care am pus umărul mai toată echipa redacției; și noi am crescut PoS și PoS ne-a crescut pe noi. Acum, dincolo de închiderea redacției, mă bucur că din 2025 conferința a revenit și a căpătat o viață proprie, cu ajutorul unor colegi vechi și a unora noi.

Cea de-a XI-a ediție te-așteaptă la Capitală între 21-22 martie 2026 la Nord Events Center by Globalworth și se întâmplă în jurul temei Speranță. Hope. Parcă intră bine și e chiar necesară – având în vedere sumedenia de contexte complicate în care încercăm să fim, fie că sunt legate de scumpiri, de alegeri, de războaie, de corupție, de plecări din țară, de discriminări, de singurătate sau de căldură mare.

Vom vorbi despre speranță nu ca despre consolare sau negare, ci ca despre o intervenție cu intenție: ne imaginăm, creăm, reparăm ce putem. Apărem (doar primul și cel mai important pas în jurnalism – și nu numai – is showing up). Așa că e genul de speranță care există tocmai pentru că nu știm ce se va întâmpla, iar uneori statul ăsta în incertitudine e un exercițiu tare valoros, chiar dacă aparent e tare inconfortabil. Te aștept, deci, să trecem împreună peste disconfort și să aflăm ce ne-așteaptă dincolo de el.

Bilete la The Power of Storytelling aici

Apropo de disconfort și speranță – eu sper doar să nu leșin pe scenă. Am învățat de-a lungul anilor despre mine că nu-mi place; pardon, îmi provoacă tone de anxietate orice rol de moderator (îi mai spun „orice cu public”), așa că am început să refuz cu intenție orice colaborare în direcția asta. PoS și Gloria sunt singura mea excepție dragă și de-abia aștept să-mi trimit anxietatea la reciclat.

Ca jurnaliști de mediu, documentăm adesea povești de pe terenuri și din comunități care nu ajung în centrul știrilor și burtierelor TV, dar care sunt prinse în tot felul de tranziții importante – fie că vorbim de lipsa apei, de zone post industriale, de tăieri de păduri sau de conviețuirea dintre oameni și animale.

Totodată, lucrăm într-un moment în care jurnalismul se simte tot mai fragil și e într-o continuă schimbare – fie că ne referim la format, platforme sau despre faptul că poate ar trebui să ne specializăm toți pe combătut dezinformări mai întâi.

În toată incertitudinea, munca așezată a Gloriei Dickie, în frunte cu Eight Bears, face conexiunile necesare despre care-ți spuneam la început – între știință și experiență, între teorie și puls la fața locului, între urgență și răbdare.

Iar cartea Eight Bears nu este doar despre ce specii de urși mișună astăzi prin lume, ci despre granițe, coexistență și ce mai înseamnă astăzi ea, într-o lume care se tot încălzește. Mie, una, îmi amintește - și, da, îmi dă speranță - că jurnalismul de mediu poate fi riguros fără a fi distant și personal fără a pierde credibilitatea.

Conversația noastră e o invitație să vorbim despre ce poate face încă jurnalismul de mediu, sub ce forme, cu ce se luptă și ce putem învăța și aplica noi din toată munca Gloriei.

Dar să punem lupa un pic pe Eight Bears

🐻 Înainte de PoS, dau doar un pic din casă despre Eight Bears, unde Gloria Dickie pornește de la o observație simplă: urșii nu sunt doar animale sălbatice, ci personaje centrale în memoria colectivă. În unele culturi sunt strămoși sau spirite protectoare; în altele, simboluri ale forței brute sau ale națiunii. Această încărcătură mitică influențează și felul în care îi protejăm sau îi persecutăm.

🐻 Cartea îți mai arată cum viitorul celor opt specii de urși depinde mai puțin de biologie și mai mult de relația noastră cu natura. Căci, ce surpriză, conservarea funcționează doar acolo unde comunitățile locale sunt implicate, despăgubite corect și incluse în soluții. Fără sprijin social și beneficii concrete, politicile de protecție rămân fragile.

Câte un pic despre cele opt specii, cu opt realități:

1. Ursul polar: barometrul încălzirii globale

În Arctic, mai ales în zona Golful Hudson, urșii polari petrec tot mai mult timp pe uscat, din cauza topirii gheții. Cum vânează foci aproape exclusiv de pe gheață, perioadele mai lungi fără gheață înseamnă înfometare, scădere în greutate și mai puțini pui. Ursul polar a devenit, astfel, simbolul vizibil al unei crize climatice pe care o punem greu în imagini imediate.

2. Ursul brun: succes de conservare, dar sursă de tensiune

Cartoful nostru fierbinte. În România știm că trăiește una dintre cele mai mari populații de urs brun din UE. Revenirea speciei în mai multe regiuni europene arată că protecția legală poate funcționa. Însă uite că succesul aduce după el conflicte și segregare: sunt animale care caută hrană în sate, fermierii sunt frustrați, iar dezbaterile publice sunt aprinse despre cote, intervenții și recensământ.

3. Panda gigant: exemplul unei mobilizări naționale

În China, investițiile în rezervații și coridoare ecologice au ajutat Giant panda să fie reclasificat din „pe cale de dispariție” în „vulnerabil”. Este un caz rar în care voința politică, finanțarea consistentă și mândria națională s-au blenduit într-o poveste de succes.

4. Ursul negru american: adaptare la suburbii

American black bear trăiește adesea aproape de oameni, inclusiv în suburbiile din SUA. Acolo unde comunitățile au introdus tomberoane securizate și campanii de educare, conflictele s-au redus. Mesajul simplu? Coexistența este posibilă cu măsuri simple, personalizate și consecvente.

5. Ursul negru asiatic este exploatat

În mai multe țări asiatice, Asian black bear (ursul gulerat/ tibetan) este ținut în captivitate pentru extragerea bilei, folosită în medicina tradițională. Cartea descrie condițiile din aceste „ferme” și eforturile activiștilor de a promova alternative sintetice, subliniind tensiunea dintre tradiție și etică.

6. Ursul leneș atrage după dânsul conflicte neașteptate

În India, Sloth bear este implicat în numeroase atacuri asupra oamenilor, adesea din cauza întâlnirilor accidentale în zone cu vegetație deasă. Fragmentarea habitatului și presiunea umană cresc probabilitatea acestor incidente.

7. Ursul soare e pierdut în pădurile tropicale

Sun bear, cel mai mic dintre urși, suferă din cauza defrișărilor masive pentru plantații de palmier în Indonezia și Malaezia. Deși poate că îți pare puțin cunoscută, este una dintre speciile cele mai amenințate.

8. Ursul andin e ultimul urs al Americii de Sud

Spectacled bear trăiește de-a lungul Anzilor. Extinderea agriculturii montane îi reduce habitatul, dar inițiativele locale de compensare a fermierilor și ecoturismul oferă modele promițătoare de coexistență.

Una peste alta, mesajul cărții este că soarta urșilor reflectă propria noastră relație cu lumea naturală și că pericolele care dau târcoale acestor animale preconizează și felii importante din viitorul nostru.

Sper să ne vedem curând la conferință! Îți las aici și lista completă cu speakeri, iar aici un draft de program pentru cele două zile packed cu speranță. Dacă nu poți ajunge, ne recitim mintenaș pe-aici!

Susține Re:Mediu aici

Share

Probabil, sper c-o să mă mai duc.

Printre schiori, bicicliști, sănii și căprioare care nu mai fug de mine și pancarte cu urși

și liniștea aia care se lasă în tot albul, printre brazi.

și urme de îngerași în zăpadă

și fulgi grosolani

și copii care urlă dramatic „pââârtieee”, de parcă viața lor depinde de acea alunecare.

Printre oameni de zăpadă – mai mici, mai mari, mai pedanți, mai sărăcăcioși, după posibilități.

Am dat din picioare și la deal și la vale și m-am bucurat de parcă petreceam prima după-amiază din viață într-o pădure

de zici că mă ningea pentru prima oară, sau că aveam primele bucle și sprâncene de tablă.

sau că mi-era pentru prima oară-n viață frig și nu mai știam cum se pun mănușile.

Nu am multe de spus la început de an. Sunt înceată cum îmi doream de prea mult timp să pot fi într-un ianuarie.

stau mult pe lângă cuptor, cu emoții, la câte-o rețetă nouă sau veche. Îmi iau victorii dintr-un aluat care crește și-mi crește și mie inima odată cu el, din căldura unei bucătărioare de oraș. Victoria e, de fapt, că am acest privilegiu — de a sta cu ochii pe un geam de cuptor, că doar de acolo poate arde ceva care să mă afecteze tragic.

stau mai departe de știri, mai refuz puțin să mă dezmeticesc, să fac sens din ce se-ntâmplă-n lume.

„Mi-am interzis să știu ce-i rău sau bine”, cum spune un cântec vechi, de pe repeat.

parcă are sens doar încetineala asta a mea, acordarea asta la natură, înghețarea tuturor „urgențelor” și o hibernare online multpreadorită (nu că aveam eu mare prezență).

Mi-e încă vreme de visat, de recunoștință pentru tot ce am primit anul trecut și de entuziasm pentru tot potențialul acestui an. Ne rămâne vreme și pentru despicat complicăciunile de mediu, promit (că nu ducem lipsă de ele).

PS: Promit și că revin cu noutăți despre cartea la care am lucrat în ultimele luni, pe măsură ce se vor alinia toate. Poate contează să știi că e gata scrisă, de pe finalul anului trecut. Probabil și asta m-a ținut mai tăcută – toată munca de introspecție prin care am trecut mi-a consumat toată energia în ultimele luni. Sunt mai mult decât recunoscătoare că mi-am putut investi energia acolo, în cea mai sinceră și mai personală voce în care am putut scrie. Acum a zburat spre o mână de oameni de încredere, pentru un prim feedback de cititori, așa că prima mea „muncă” importantă pe anul ăsta va fi, cu siguranță, o nouă rundă de șlefuire.

Îți doresc un an acordat așa cum ai nevoie, cu energie investită unde simți să investești.

Ne regăsim curând aici!

Cu drag,

Anca

🐻 Guvernul României a adoptat o ordonanță de urgență care schimbă felul în care autoritățile locale pot interveni, atunci când urșii ajung în localități sau devin „habituați”.

🐻 Noua reglementare elimină obligația de a interveni gradual. Dacă până acum, echipele erau obligate să urmeze o serie de pași precum alungare, tranchilizare și relocare — împușcarea fiind ultima soluție —, conform noii ordonanțe, autoritățile pot decide direct împușcarea animalului, dacă există un risc pentru oameni sau bunuri, fără a fi nevoie să se parcurgă etapele intermediare.

🐻 Responsabilitatea intervențiilor directe revine primăriilor, care trebuie să colaboreze cu echipe mixte formate din vânători autorizați, medici veterinari și reprezentanți ai jandarmeriei. Eutanasierea urșilor rămâne o opțiune, nu o obligație, dar astfel, autoritățile pot decide rapid împușcarea dacă animalul este periculos.

🐻 Ordonanța introduce și sancțiuni mari pentru hrănirea urșilor în libertate, o practică periculoasă și tot mai des întâlnită în zone turistice precum Transfăgărășanul, Bucegii sau alte arii montane. Hrănirea animalelor sălbatice le modifică acestora comportamentul natural, le reduce frica de om și le atrage în localități, subliniază Ministerul Mediului în comunicatul de presă, crescând riscul de atacuri.

„Astfel de gesturi aparent inofensive au dus, în ultimii ani, la numeroase incidente grave”.

🐻 Astfel că, pentru hrănirea urșilor, persoanele care lasă intenționat mâncare pentru animale pot primi amenzi între 10.000 și 30.000 de lei, de câteva ori mai mari decât cele prevăzute anterior. Măsura are scopul de a descuraja comportamentele care atrag urșii în zonele locuite sau turistice.

„Este un mesaj clar: urșii nu sunt animale de spectacol, iar protejarea lor începe cu păstrarea distanței. Hrănirea lor înseamnă punerea în pericol a vieților omenești și a speciei însăși”, a spus ministra Diana Buzoianu.

🐻 Pentru a reduce riscul de conflicte, Ministerul Mediului arată că va debloca și 30 de milioane de lei până la sfârșitul anului, pentru instalarea de garduri electrice în zonele vulnerabile.

Share

🐻 🐻 🐻 În prezent, autoritățile permit împușcarea a 481 de urși pe an. Testele ADN recente arată că în România trăiesc între 10.000 și 12.700 de urși, de peste trei ori mai mulți decât nivelul considerat și documentat a fi sustenabil, conform unor analize mai vechi ale Ministerului, de aproximativ 4.000. În timp ce organizațiile de mediu spun că modul în care s-au făcut aceste estimări nu este suficient de clar (și că pentru a calcula populația optimă pentru o suprafață e nevoie de mai multe calcule detaliate bazate pe știință și actualizări de proceduri), Ministerul Mediului garantează pentru profesionalismul cu care au fost prelevate probele.

Subscribe now

🐻 În ultimii ani, administrația locală a pus la punct o echipă de intervenție care a reușit să scadă, în patru-cinci ani, de la 238 de Ro-Alerte pentru urși la 7. Asta s-a întâmplat și în colaborare cu WWF România, care a pus la dispoziție, printre altele, fonduri pentru intervenții.

🐻 Primarul independent Butyka Zsolt, venea, după alegerile locale din vara lui 2020, să înlocuiască în Tușnad, cel mai mic oraș din țară, vechea conducere a Alianței Maghiarilor din Transilvania. Până să scadă Ro-Alertele, a trecut prin proteste contra situației disperate în care ajunseseră – cu urșii adesea pe străzi și-n curți; a tăiat din pomii fructiferi ca să limiteze „poftele” urșilor și a invitat pe cei care-i acuzau de la oraș că au tăiat pădurea (și că de-aia vin urșii) să meargă acolo să locuiască o săptămână, ca să vadă că pădure este.

Share

🐻 A urmat înlocuirea tomberoanelor deschise cu unele speciale, din fier, anti-urs. Mai toate gospodăriile și langoșeriile au garduri electrice, iar ATV-urile nu vuiesc în adâncul pădurilor, hrănirea deliberată din pădure a încetat, iar turismul pentru urșii gunoieri a dispărut, treptat, după o lungă campanie de conștientizare, cu afișe mari care avertizează că un urs hrănit e un urs mort și cu sfaturi de cum să te comporți în cazul în care te întâlnești cu un urs.

🐻 În cinci ani, vreo cinci urși care se perindau pe-acolo au fost extrași de echipa de intervenții. Este încercată și relocarea urșilor în alte masive, dar este o poveste binecunoscută că mulți urși mutați știu să se întoarcă de unde au fost luați.

🐻 Marea victorie a comunității, spune primarul, e că acum oamenii îi sună pe ei prima oară dacă văd vreun urs, adică nu mai e apelul la 112 prima opțiune. Alături de WWF și Asociația Project BAG au început apoi evenimentele care să aducă oamenii împreună în jurul subiectului coexistenței, precum conferința la care am fost și eu sau Tușnad Eco Bear Fest, care-și propune să adune copiii și elevii în jurul subiectului urșilor și coexistenței cu natura.

🏞️ În preajma Lacului Sfânta Ana (loc care a fost cu turism intens cu urși), spre care te duc și câteva ore de drumețit din Tușnad, au fost interzise, în ultimii ani picnicurile (și grătarele), dar și scăldatul. Regăsim și acolo pubelele grele, din fier, dublat de gard electric. Tinovul Mohoș, un traseu de legătură spre lac ce te duce, alături de un centru nou de vizitare, în istoria naturală a locului, poate fi vizitat în prezența unui ghid.

🏞️ Atât tinovul, cât și lacul pot fi explorate între 9 dimineața și 7 seara, aproximativ. Ziua e people time, cum ne spunea unul dintre rangerii de acolo, când ei asigură pază și intervenții în caz de orice, iar noaptea spre dimineață e bear time – când și urșii folosesc pontoanele de lemn ale tinovului drept culoare de tranzit. Iar asta, crede el, a adus niște liniște și echilibru în ecosistem.

Toate progresele din ultimii ani din Băile Tușnad contează în special pentru că zona este un mare coridor ecologic care leagă masivele Munților Ciucului și Harghitei, oferind atât urșilor, cât și altor mamifere mari un spațiu de migrație, hrănire și reproducere. Conexiunea asta între habitate previne izolarea populațiilor și degradarea genetică, sporind o bunăstare pe termen lung a faunei sălbatice din zonă; acum și cu mai puține conflicte om-urs.

Rămâne întrebarea – de ce tot batem apa în piuă pe conservare? Mai ales pe cea a carnivorelor mari?

Că doar multe țări din Europa de Vest nu mai au toți urșii noștri (fie ei câteva mii sau peste 10.000) și sunt bine mersi, își văd de viață.

🍂 E important, poate, să înțelegem cum carnivorele mari sunt cruciale pentru sănătatea ecosistemului, deoarece reglează populațiile speciilor de pradă, previn focarele de boli prin vânarea celor slabi și influențează viața plantelor prin modificarea comportamentului erbivorelor.

🌳 Vedem clar exemplul Ungariei, unde erbivorele, în lipsa carnivorelor, pun mare presiune pe păduri și pe alte peisaje. Practic, populațiile de ungulate (capre, cerbi etc.) care au crescut necontrolat îngreunează atât gestionarea pădurilor, cât și refacerea lor la scară regională. Regenerarea vegetației scade, iar solul e perturbat.

🐻 Unde există echilibrul ăsta în ecosistem, cu carnivore cu tot la pachet, beneficiile se transmit și oamenilor – fie că vorbim de un sol mai calitativ sau de o apă mai curată.

🚵 Cumva, toată lumea conservării europene se uită acum cu jind spre România și spre ce are (dar și cu îngrijorare spre scindarea pe care o specie o poate provoca în societate). Deși multe parcuri naționale, naturale sau păduri din Vest au o estetică numai bună de Instagram (mai ales zonele populate cu turiști), avem de-a face cu o natură mai antropizată, în care vom auzi mai puține foșnete prin păduri, mai puține triluri de păsări și în care ne vom simți, într-adevăr, mai în siguranță, pentru că lipsesc, preponderent, carnivorele mari – urșii, lupii, râșii.

👑 În același timp, România reușește, fără să-și propună neapărat — dacă ne uităm la cum nu am prioritizat neapărat conservarea ariilor protejate de-a lungul anilor, ba chiar suntem permisivi, recent, cu unele amenajări hidroenergetice neterminate —, să rămână premiantă la ceva „de bine” în UE, la biodiversitate, dom’le. Că ursul e doar o mică parte din poveste.

🌅 Țara noastră este printre cele mai bogate din Europa la capitolul ăsta — are de la pădurile vechi din Carpați și pajiștile alpine până la Delta Dunării și stepe dobrogene. România are peste 23% din teritoriu sub protecție naturală, dar cu multe specii la limita supraviețuirii.

⚰️ Dacă temperaturile vor mai crește, sau dacă fragmentăm și mai mult habitatele, multe specii vor dispărea, după cum subliniază și autorii capitolului despre biodiversitate din recent lansatul raport Starea Climei 2025: Mihai Adamescu, cercetător în ecologia râurilor mari și managementul biodiversității, Sorin Cheval, climatolog cu expertiză în adaptarea mediului urban la schimbările climatice și Alexandru Dumitrescu, specialist în dezvoltarea de servicii climatice operaționale pentru agricultură, urbanism și managementul riscurilor naturale.

În tot contextul complex, și-n faptul că România e un „premiant” ciudat fără mari modele în jur (de țări vecine care se confruntă cu aceleași populații de urși, spre exemplu, și care să facă un management de succes), dinamica urșilor ascunde multe necunoscute. Mai ales când schimbările climatice nu afectează doar temperaturile sau precipitațiile, ele influențează ritmurile biologice – plantele înfloresc mai devreme, păsările migrează mai repede, iar animalele își schimbă locurile în care trăiesc.

Share

👱🏼 👧🏻 Nu doar că iernile sunt tot mai blânde, iar asta îi face pe urși să intre tot mai greu în hibernare, apoi vin primăveri capricioase și veri caniculare. Dar relația lor cu omul s-a schimbat mult în ultimii ani, iar cauzele sunt variate. Pe de o parte, habitatul natural al urșilor a fost restrâns și modificat de activitățile umane, ceea ce i-a împins să caute alternative de hrană mai aproape de locuințe.

🐜 🌽 În unele cazuri, urșii au ajuns chiar să depindă de hrana oferită de oameni sau de surse care apar și dispar imprevizibil, cum au fost, spre exemplu, carcasele de mistreți afectați de pesta porcină africană, aruncate în preajma pădurilor (sau alte cadavre de animale domestice abandonate tot pe-acolo). În același timp, o populație de urși aflată, într-adevăr, în creștere, înseamnă și o competiție tot mai mare pentru hrană, într-un context în care fructele, semințele sau alte surse de hrană pot varia mult de la un an la altul.

🚯 La toate astea se adaugă deranjul generat de exploatările forestiere și activitățile off-road, care îi pot alunga din zonele mai liniștite. În plus, în apropierea comunităților umane apar și tentații precum gunoaie negestionate sau livezi părăsite, care îi atrag pe urși tot mai mult. Toate astea ne-arată cât de greu e să găsim un echilibru între lumea lor și a noastră.

🌡️ Asta în timp ce anii caniculari au devenit o regulă în România, nu o excepție. 2023 a fost cel mai cald an din istoria măsurătorilor, iar numărul de zile caniculare din verile recente a crescut cu săptămâni întregi, arată cercetătorii în Starea Climei. Secetele au devenit tot mai frecvente, iar fenomenele extreme: furtuni violente, inundații rapide, incendii, se suprapun și ele cu o viteză îngrijorătoare. În ultimele decenii, temperatura medie anuală din România a crescut cu peste 2°C, mai mult decât media globală.

🏃‍♀️ 🏃🏼‍♂️ Astfel că, diversitate este pusă la încercare atât de un climat care se schimbă mai repede ca oricând, cât și de nevoile comunităților locale — atât de progres, cât și de siguranță. În nota asta, schimbările se combină cu alte presiuni: defrișări, agricultură intensivă, poluare, urbanizare necontrolată, care slăbesc capacitatea naturii de a se apăra. Dacă ne îndepărtăm un pic de urși, ne putem uita și la așa-numita „Sahara Olteniei”, unde defrișările și drenarea terenurilor umede au transformat un peisaj fertil într-o zonă aridă, cu nisipuri mișcătoare și vânturi fierbinți.

⛰️ Partea mai bună e că premiantul are, prin Carpați, cel puțin, o conectivitate relativ bună: lanțurile de parcuri naționale (Retezat, Domogled, Cozia, Piatra Craiului) formează un mozaic de habitate care permite mișcarea animalelor mari (urși, lupi, râși) pe distanțe mari. Ne permite și nouă, oamenilor, să mergem 50-60 kilometri sau chiar mai mult, uneori, prin natură neîntreruptă de așezări, pe lângă râuri și păduri virgine, un alt lucru extrem de rar în Europa noastră generică.

🌻 Dar în Câmpia Română sau în sudul Moldovei ariile protejate sunt rare și fragmentate. Acolo, o specie aflată sub presiune climatică nu are unde migra: în afara siturilor protejate, peisajul e dominat de agricultură intensivă și construcții.

🌲 Iar acum, că știm că suntem și cu premii și cu precaritate, ca ariile astea protejate ale noastre să rămână funcționale, ar trebui să devină parte dintr-o rețea de coridoare ecologice (cum este zona Tușnad, natural, dar făcute cu intenție), de benzi de vegetație și de perdele forestiere prin care să se poată deplasa animalele atunci când clima se schimbă, arată cercetările. Fără aceste legături, rămânem cu insule izolate și vulnerabile.

Susține Re:Mediu aici

🛣️ Conectivitatea este și tema centrală a Strategiei UE pentru Biodiversitate 2030, care propune crearea unei Rețele Transeuropene pentru Natură, o infrastructură verde ce leagă siturile Natura 2000 și ariile naționale. România, prin coronița sa geografică și bogăția ecosistemelor, are (sau ar trebui să aibă) un rol strategic în acest proiect, spun specialiștii.

📍 Dar ca treaba asta să prindă viață, subliniază și cercetătorii Adamescu, Cheval și Dumitrescu, au repetat-o și alții la conferința din Tușnad, managementul ariilor protejate trebuie să devină adaptativ și climate-smart. Asta presupune monitorizare continuă, colaborare între parcuri și comunități locale, și o capacitate de a ajusta rapid deciziile în funcție de realitate. Am început și noi pe bucățele, dar e mult până departe.

📹 E mult loc de monitorizare sau intervenții cu drone, de camere smart prin păduri care să prindă, poate, braconajul și de multă, multă educație. Spre exemplu avem multe afișe prin țară care ne avertizează că intrăm pe domeniile urșilor, dar prea puține spre deloc afișe cu instrucțiuni în teren, despre ce să faci în cazul în care te întâlnești cu un urs brun, ca cele din Tușnad. Ca să repeți mereu lecția la baza pădurii, ca povestea cu centura și ieșirile de siguranță din avion, înainte de decolare. Avem nevoie de mai multe conexiuni și în materia predată la școală, cum a spus și o doamnă profesoară din Tușnad: undeva între biologie și geografie este tot acest lag, un mijloc complicat cu animale, plante și cum ne suprapunem prin păduri, pe care putem să-l explicăm mai bine și mai interconectat.

📌 În alte vorbe, avem coroniță, avem poate mai mulți urși, dar rămâne complicat. Nu mai putem privi natura nici doar cu frică, nici doar ca pe un rezervor de resurse, au arătat mai mulți cercetători, ci ca pe un sistem de sprijin fără de care societatea modernă va începe să behăie și să devină toată o mare insulă de căldură.

„Dar ce-ar spune ursul?” despre toate astea

🐻 A întrebat asta un scenarist de teatru la Tușnad, în timpul unui exercițiu de imaginație despre starea actuală a conservării speciei. Ce să spună ursul, că n-are ce, m-am gândit, ca un adult obosit care refuză să-și imagineze. Noi, oamenii am creat o lume întreagă de dezbateri în jurul lor și tot noi avem puterea de decizie – dacă îi protejăm, mutăm sau împușcăm.

🐻 Dar exercițiul era menit tocmai să te forțeze să te gândești cum ar fi în papucii unei alte ființe cu care împarți lumea. După câteva clipuri de la un cercetător din Slovacia care mă dor și azi – cu urși care nu sunt împușcați mortal din prima, și care sunt lăsați minute în șir să se perpelească la vale într-o pădure, înainte să le fie curmată suferința – aș spune că urșii ar zice „mai ho, omorâți-ne, dar nu ne mai chinuiți”.

🐻 Tensiunile politice legate de conservarea naturii sunt puternice și într-o țară ca Slovacia. Guvernul condus de Robert Fico a înlocuit experți din instituțiile de mediu și a modificat legislația, astfel încât proprietarii de terenuri să aibă mai multă libertate în zone protejate, iar ONG-urile și societatea civilă să aibă un rol redus în procedurile administrative.

🐻 Schimbările astea includ măsuri mai agresive asupra faunei mari, cum ar fi ursul brun și lupul, și permit intervenții directe în cazuri de pătrundere a animalelor în zone locuite. ONG-urile de mediu acuză guvernul de eliminarea experților și reducerea participării publice, ceea ce poate submina protecția biodiversității. Cu alte cuvinte, îi acuză că se folosesc de incidente cu urşi pentru a permite vânarea acestora. O dezbatere nesfârșită pe care o cunoaștem și de pe la noi; well, nu e doar la noi.

➡️ Avem momentan niște rezultate preliminare de la stat care ne spun că avem undeva între 10.000-13.000 urși în România (rezultate ce au fost contestate de cercetători și de activiști de mediu, dar tot la noi sunt cei mai mulți de prin Europa).

➡️ Până pe final de 2025, Ministerul Mediului promite aprobarea, prin act normativ, a zonării naționale și a unui plan de monitorizare genetică. Asta ar împărți teritoriul în patru categorii distincte: zone cheie pentru conservare, zone de management al conflictelor (sau zonele de risc), zone de management durabil, zone marginale. Clasificarea vine după o analiză care integrează date genetice, zone agricole sau apeluri la 112, printre altele, sau istoricul pagubelor produse de urși. În funcție de zonele în care se află, urșii ar beneficia de un management diferențiat, arăta Ministerul: de la conservare strictă, la măsuri de prevenire și intervenție în zonele de conflict.

Că miroase sau nu a încă o amânare, vom vedea.

Fotografia din Tușnad care contează: Capitalismul la conservă cu excremente de urs

💩 Ultima conservă cu căcuț de urs dintr-un magazin cu suveniruri din Băile Tușnad. Pornisem în căutarea lor după ce se zvonea la conferință că excrementele de urs sunt de mult timp un suvenir local firesc. Adevărul e că au și de unde să-l culeagă pe acolo. Au încercat acum ceva ani comisarii de la Protecția Consumatorului să amendeze produsul, fabrica, că dacă se joacă un copil cu ele, că pericol, dar nu prea au găsit temei.

💩 Produsul e bio, materia naturală și chiar uscată (excrementele se auzeau ca o piatră zdrăngănită în pereții conservei). Acum, dacă vrei să crezi povestea, e bine pentru turism oricând; oricum mai nimeni nu desface cutia, că na, e suvenir.

🐻 Domnul vânzător ne-a spus, însă, că am prins ultima cutie la 45 lei, nu știe nici el de ce nu se mai „fabrică”. Într-un final, au fost amendați pentru că produsul părea comestibil, dacă citeai eticheta scrisă în maghiară: „fără gluten, fără conservanți, fără organisme modificate genetic, produs vegan, marfă proaspătă, original secuiesc, își păstrează calitatea la nesfârșit fără deschiderea conservei”.

🐻 Posibil ca asta să fi dus la închiderea afacerii și ca eu să fi pozat sfârșitul unei ere. Un cunoscut din Ungaria mi-a zis că ar fi fost un produs dezvoltat în special cu turiștii vecini în gând: pentru că nu au urși, rămân mereu fascinați de ei.

Dar e ultima ediție de newsletter în care vreau să dau un scurt zoom in pe ceva din acea călătorie, care s-a transformat, zi după zi de scris, într-un pur exercițiu de sinceritate combinat cu o poezie proprie a drumului. Să lămuresc - ultima ediție înainte de a reveni la o parte dintre subiectele legate de conservarea naturii, coexistențe sau gunoaie.

🎉 Folosesc ocazia asta și ca să-ți spun că am încheiat un prim draft complet al cărții! Urmează etapele importante de editare, de verificare a informațiilor și de corectură. Te țin la curent negreșit despre mersul la tipar, defilarea cărții pe rafturi și lansare.

Unul dintre sunetele constante și enervante din luna mea de mers pe jos prin țară, pe Via Transilvanica, a fost cel al cicadelor, aceste insecte ceva mai mari și cu aripi mai serioase decât o muscă. Insesizabile ochiului și totuși, vietățile astea produc un sunet ca de-o bormașină la pubertate care nu se oprește niciodată și care apasă pe timpane ca o picătură chinezească. La final de zi, dacă stăteam la cort, prima mea misiune era să ascult împrejurimile, căci lângă un arborete mustind a cicade nu aș fi dormit mai deloc noaptea.

🦟 Urma să aflu că în spatele acelor huruieli prelungite și puternice care proveneau dintr-un corp mic – și care la unele specii de cicade poate depăși 100 de decibeli și deveni, comparabil, ca intensitate, cu o drujbă – stă un ciclu de viață destul de trist, care te face să le ierți.

📣 În primul rând, masculii cicade sunt cei cu gălăgia. În alte cuvinte, ei atrag femelele prin „cântec”, pentru împerechere, cu ajutorul vibrației unor organe specializate numite timbale, aflate pe abdomen și activate de mușchi puternici.

🌞 Tot ritualul ăsta era în toi, în timpul deplasărilor mele zilnice de 20-30 kilometri — cicadele se manifestă vara, căci le place la căldură. Uite aici și un exemplu audio cadou, din ultima parte a călătoriei mele, care e, oricum, o cicadă destul de „cuminte” (și ele diferă în specii și în intensități de sunete).

🐛 Dar etapa asta durează doar câteva săptămâni și simbolizează adulțenia cicadelor. Până la momentul ăsta, cicadele își petrec între 2 și 17 ani în sol, ca larve care se hrănesc din rădăcinile plantelor. De la întuneric, ies la lumină, se împerechează și mor. Mai specific, copularea asta a lor poate dura de la câteva minute până la aproximativ o oră, în funcție de aprecierea cântecelor. După împerechere, masculul este cel care moare primul, iar femela mai trăiește o perioadă scurtă, suficientă pentru a depune ouăle.

🥚 Pentru a depune ouăle, femelele aleg ramurile tinere ale arborilor, unde fac mici tăieturi în lemn și le introduc acolo. După câteva săptămâni, larvele, numite nimfe, ies din ouă și cad pe sol. Ele se îngroapă imediat și încep o viață subterană, care durează mai mulți ani și care repetă ciclul de viață al părinților.

🙈 Mă gândeam ce tristă îmi pare — pe cât de normală biologic — existența asta a lor de deasupra solului, de doar câteva săptămâni, dacă, după care să fii condamnat, prin natura speciei, la moarte. Măcar dacă împerecherea ar fi implicat și un strop de altceva în plus. Unele specii de cimpanzei și delfinii sunt exemple de specii care folosesc sexul și pentru plăcere sau evitare de conflicte, nu doar pentru reproducere. Alte cercetări arată comportamente similare și la șobolani, lilieci sau unele păsări, unde împerecherea sau jocul sexual par să aibă rol de gratificare și socializare.

🦟 La cicade, în schimb, ca la mai toate insectele, procesul rămâne unul strict biologic. Sistemul lor nervos nu permite trăiri conștiente, iar comportamentele lor sunt conduse de reflexe și hormoni.

🦟 În România avem mai multe specii de cicade, în special în sudul țării și în Dobrogea (dar clima într-o continuă încălzire le duce deja și spre centru și nord). La nivel global sunt cunoscute în regiuni tropicale și mediteraneene peste 3.000 de specii de cicade.

Deși eu auzeam pe coclauri doar mini-drujbe sâcâitoare, cicadele au și multiple roluri în ecosistem:

📌 Sunt o sursă de hrană pentru numeroase păsări, lilieci, șopârle și alte animale, susținând astfel lanțurile trofice.

📌 După ce mor, adulții se descompun și îmbogățesc solul cu nutrienți, iar galeriile săpate de larve în anii petrecuți sub pământ contribuie la aerarea și drenajul solului.

📌 Hrănirea nimfelor cu seva rădăcinilor poate slăbi plantele mai fragile, dar, în același timp, favorizează selecția celor mai rezistente.

🏕️ Practic, în zonele unde apar în număr foarte mare (de la zeci la sute pe un copac, până la câteva mii pe câteva hectare), cicadele devin un adevărat eveniment ecologic, întrucât aduc un aport semnificativ de hrană și materie organică într-un interval scurt de timp.

Sunetele pe care le auzim marchează, deci, un sfârșit parcă de tragedie greacă al unui proces ascuns tare, întins pe ani de zile, în subteran. Așa că, dacă le vei auzi în verile viitoare, nu le huli, ca mine — e doar sunetul unor ființe ce stau să moară. Și moartea lor servește pământului. Natura în toată ciclicitatea ei simplă.

Share

Am ajuns pe la jumătate cu scrisul și pot să spun că e un proces care implică deopotrivă procrastinare, plâns, judecată de sine și multă singurătate. Ignorând detaliile astea, mă bucură enorm că fac asta. Sunt mai multe lucruri pe care aveam nevoie, probabil, să mi le recunosc în scris – singurul mod coerent în care știu să mă exprim – și să le dau lumii ca să încep un proces de pace cinstit. Sunt convinsă că o să te regăsești în cel puțin o dilemă interioară de pe-acolo, așa că țin pumnii ca măcar un rând viitor să te facă să te simți mai puțin singur(ă) și să îți dea un pic de speranță că putem depăși lucruri, că e și bine în lume.

Când e fără plâns și fără certuri cu o pagină goală, scrisul devine și distractiv — mai ales când ajung să scriu despre fecale.

Recent, am ajuns într-un punct al poveștilor în care mă trezesc, ca oricare altul, în mijlocul pădurii, că mă trec toate nevoile fiziologice ale pământului. Mi s-a întâmplat pe drumul ăsta să mă „prindă” cineva dintr-o mașină, pe un forestier, în timp ce făceam pipi. Nu mă mai umpluse nimeni de praf de peste o oră, dar cum m-am decis să-mi dau pantalonii jos, legile clasice ale lui Murphy. Nu știu dacă m-am mai simțit în halul ăsta de rușinată în viața mea, deși apucasem cât de cât să-mi trag pantalonii înapoi, înainte să mă depășească. Dar am simțit o privire judecătoare dinăuntru. Mai era și un forestier care ducea și către o mănăstire. Am încercat să uit tot episodul — cum îmi spuneau niște olandezi tineri cunoscuți într-un camping pe Via Transilvanica, sunt probabil oameni pe care n-o să-i mai vezi vreodată în viață.

💩 De-aici, în același camping, am dat-o cu ei într-o discuție savuroasă despre cum să-ți faci toată treaba, mai ales aia groasă, confortabil în natură. Eu am realizat că nu mă gândisem niciodată la confortul propriu-zis. Doar să fiu ascunsă, când se poate (din fericire, doar la pipi fusesem surprinsă pe drum), și să acopăr totul. Nu m-am gândit că mă pot ține de trunchiul unui copac în timp ce mă las pe vine și că poziția asta se și numește, clasic, the pole dancer. Sau să scanez zonele cu frunze absorbante, nu colțuroase, sau uscate (sau urzici). Acum, depinde și de cât timp îți dă corpul pentru căutări.

🏕️ Dar dincolo de poziții pentru care găsim tutoriale întregi, nu am dat mare atenție subiectului fecale umane ca potențial impact asupra mediului. Ele pot naviga pe râuri după furtuni sau topirea zăpezii, afectând calitatea apei. Mai mult, contaminarea cu materii fecale umane este o problemă de sănătate publică. Cercetările arată că, afară, agenții patogeni din fecalele noastre pot rămâne activi și peste un an – adică deșeurile de astăzi pot provoca boli gastrointestinale și alte afecțiuni pentru viitori drumeți.

⛰️ Acum înțeleg mai bine și de ce Nepal le spune sutelor de mii de turiști care vin spre Everest să bring back the poop. Într-o zonă protejată, dar populară din Colorado, SUA, este aceeași cerință. Marile trasee de thru hike precum vestitul Pacific Crest Trail din SUA, de mii de kilometri, avertizează montaniarzii să bring musai a poop kit – și sunt zone în care rangerii te verifică.

Share

🥾 Acum, revenind cu picioarele la noi, Via Transilvanica nu e un thru hike pe care nu dai de civilizație o săptămână, dar sunt anumite pasaje în care ai 2-3 zile fără semnal și fără sate (sau cu sate pustii). Nici pe Camino de Santiago, din care Via s-a inspirat, nu există un regulament clar pentru managementul de fecale, deși e un traseu ultra circulat între Spania, Franța și Portugalia. Asta pentru că toți încearcă să-și faci treaba la pensiuni sau hosteluri, la sosire sau plecare. În cazul Camino, ai și multe opțiuni de ușurare pe drum (cafenele, restaurante de prânz), însă pe Via rar găsești toalete la magazinele sătești la care te oprești în mijlocul zilei.

🏃‍♀️ Una peste alta, câteodată corpul vrea când vrea el, nu când îi spui tu. Și când corpul vrea, nu prea te mai poți concentra la altceva. Și chiar dacă munții noștri nu au încă un flux copleșitor de turiști, încât să alunecăm în propriile fecale pe poteci, sunt niște lucruri pe care le putem controla, dacă vrem să fim mai multe zile într-un parc național sau pe un segment mai remote al Via Transilvanica.

🕳️ Lopățica de fecale e cea mai importantă dintr-un kit dedicat. A fost creată în spiritul Leave No Trace – un set de principii pentru un minim impact asupra naturii – și are mai puțin de 100g. Primul pas este să sapi o groapă mică (cat hole), cam cât lungimea palmei, să pui excrementele acolo și să le îngropi. Dacă nu apuci să sapi înainte, poți îngropa soldățeii și retroactiv. Știam de mult timp de lopată, dar recunosc că nu mi-am bătut niciodată capul să muncesc și la treaba asta. Să acopăr cu frunze la suprafață părea de ajuns.

💩 Dar uite că nu e. Ajută să ne oprim într-o zonă în care chiar putem săpa în pământ. Un sol umed ne va indica faptul că acolo se vor descompune fecalele. Asigură-te și că te afli la niște zeci de metri distanță de orice sursă de apă, potecă sau loc de campare, pentru a evita contaminarea apei și a reduce probabilitatea ca altcineva să dea peste deșeurile tale. Un tutorial eficient pentru săparea gropii găsești și aici.

🔴 Știința ne ajută și prin tabletele astea fungice care ar grăbi descompunerea fecalelor (de aruncat la mix, în groapă). Știu că sunt cam SF pentru noi, dar e bine de știut că am avansat până aici cu cercetările și că sunt nișe întregi, atât business, cât și știință, care își dedică timp pentru problema asta.

🥀 Există și locuri în care e dificil să sapi o groapă – poate sunt stânci sau solul e înghețat, mai ales dacă vorbim despre zone alpine, cu floră precară sau cu sol arid. Fix dintr-un astfel de loc e recomandat să luăm și să sigilăm fecalele într-o pungă, tocmai pentru că natura e, probabil, mai sensibilă acolo. Dacă vorbim și de animale, patologi în faună sălbatică au arătat acum mai mulți ani, că moartea mai multor capre sălbatice din Rocky Mountains, SUA, spre exemplu, putea fi legată și de fecalele umane de pe munte.

👝 Avem și aici o întreagă industrie: pungi speciale pentru transportarea fecalelor noastre, cu straturi duble, etanșeitate și geluri care țin mirosurile la locul lor. Pe numele lor WAG Bags (care vine de la „agregarea și gelificarea deșeurilor”), dezvoltate chiar în colaborare cu NASA. Și da, există și topuri de mai multe branduri de pungi pentru excremente umane, în funcție de preț, greutate sau locul în care sunt mai utile (la cățărat, în camping etc.).

💩 Dacă terenul nu permite îngropare, o variantă românească de bun simț – asta pentru că nu prea se găsesc la noi pungile cu pricina – ar include mai multe straturi de pungi cu zip lock (până la prima pubelă sau toaletă). Poate te scârbește ideea de a-ți purta excrementele în rucsac (abia își poartă unii conservele goale înapoi, știu). Dar jurnaliștii de la The Conversation întreabă bine – dacă ai un câine, nu faci pentru el același lucru?

Share

🧻 Am lăsat pe final vedeta ecuației – hârtia igienică. Se descompune și ea, în funcție de consistență, în câteva săptămâni sau câțiva ani, deci poate fi aruncată în groapă, lângă fecale. Șervețelele umede sunt păcătoase și sunt un dușman confirmat pentru mediu, nu se descompun. Dacă te ștergi cu astea oriunde, dânsele vin cu tine în punga dedicată, obligatoriu. Poate dacă găsești niște frunze absorbante în jur, nu mai e nevoie să scoți nici hârtia, nici șervețelele umede.

👣 Pe oriunde mergi, e important, de fapt, să-ți faci prezența simțită cât mai puțin. Cât din filosofia Leave no Trace poți aplica? Ideal, îți faci nevoile în civilizație, la început sau final de zi. Dacă nu ajungi la bude mai multe zile, sapă o groapă unde poți, astupă bine, ideal ia după tine hârtia folosită. La diaree cred că se împute orice proces. Poate de dezbătut asta la bere, mai bine fără mâncare în față. Dar începem și noi exercițiul de unde putem.

Susține Re:Mediu și scrierea cărții aici

De unde încep planificarea pentru Via?

📖 Via Transilvanica se întinde astăzi pe 1.600 km de Românie. Prima oară descarcă ghidul drumețului (sau comandă varianta tipărită, dacă ești tocilar de dat foaia, ca mine), care îți descrie toate tronsoanele, din Bucovina pân’ la Dunăre. Cartea îți recomandă, apoi, cât să mergi zilnic și locuri de dormit.

❔ Vei fi afla și despre zonele fără semnal, fără magazine sau fără apă. Fă-ți temele, deci, iar ce nu acoperă ghidul (păreri despre anumite etape sau gazde, de ex.) completează drumeții de ani buni, pe grupul de Facebook al Via. Încurajez și căutările după cuvinte cheie pe grup, pentru că cel mai probabil a mai întrebat cineva același lucru.

Ce aplicații să folosesc pe drum?

🗺️ Aplicația Via Transilvanica e cea mai utilă și într-un continuu update. Conține și ea scurte descrieri pentru fiecare etapă și track-ul GPS al întregului traseu (secționat și zilnic). Merge și offline. Eu am instalat-o direct pe-a lor, dar dacă ești prieten cu alte aplicații precum OsmAnd sau Locus Map, poți încărca și acolo track-ul, care vine să dubleze bornele și celelalte marcaje de pe arbori, stâlpi sau pavele.

👣 Pentru o evidență zilnică a kilometrilor, am folosit Strava direct pe telefon. În 2021 am folosit și un ceas de la Garmin, pe care-l cuplasem la Strava; chestia e că Garmin va veni cu date mai precise, dacă ești pasionat. Mno, acum am uitat ceasul acasă, ups.

⛰️ Dacă vrei să afli ce vârfuri ai în jur exact, joacă-te și cu PeakFinder.

Bine, bine, dar ai stat la cort până la urmă?

⛺ Am ales să-mi iau cortul cu mine, pentru flexibilitatea de a decide de la o zi la alta unde voi dormi, în funcție de ritm, de cum se simte corpul și de vreme. De multe ori, spre finalul zilei hotăram dacă pun cortul sau dacă merg undeva cu patru pereți. Cele 34 de zile ale mele pe traseu au fost împărțite între variantele: la cort (varianta „sălbatic”, sus pe deal), cu cortul în campinguri oficiale sau curțile localnicilor, la pensiuni sau acasă la oameni.

❗ Dacă te tentează idea de cort, rucsacul trebuie gândit întocmai, dar atenție, îți va adăuga kilograme în plus. Eu am încercat să limitez greutatea prin cort de o persoană (aproximativ 1 kg); sac de 600g și prin saltea de vreo 500g. Pentru serile de cort am avut la mine și Adventure Food – pentru care e nevoie de apă caldă, deci și de un arzător și de butelie cu gaz. Dacă funcționezi cu răcituri seara – pate, mezeluri, brânză – e OK și fără gaz. PS: Nu am făcut toate investițiile pentru partea de camping pentru călătoria asta, că aș fi falimentat. Am echipament strâns în ani la rând de mers pe munte.

🚰 Pentru cort, să ai în vedere mereu plinul la apă, sau dacă în următoarea zi ai o sursă în apropiere. Eu am decis, uneori, să rămân la cort după ce am găsit un izvor pe final de zi și știam că nu voi face setea, că am și pentru „gătit” și pentru clătit picioare, și pentru cafea!. Dacă nu aș fi găsit apă într-o zi, probabil aș fi forțat până în următorul sat și aș fi sunat una din gazdele din ghid sau aș fi abordat direct localnicii, ca să mă primească cu cortul. Depinde, deci, dacă ești prieten cu incertitudinea sau dacă ai nevoie să știi clar unde vei înnopta.

🎒 Altfel, pe Via lumea încă se obișnuiește cu drumeții și încă te întâlnești și tu rar cu alții. Totuși, pentru că se înmulțesc cei care vor să stea la cort, sunt și tot mai multe pensiuni (vezi ghid) sau localnici care oferă și loc de întins în grădină (gratis sau pentru sume între 30-50 lei). Sunt și câteva campinguri oficiale (cu wi-fi, duș și mașină de spălat), mai ales în apropiere de Retezat, Clopotiva, Cernei (vezi ghid), dar suntem departe de a avea infrastructură completă pentru tot traseul. Deci îți asumi că te descurci de la o zi la alta.

🏡 Pentru cazări am apelat în mare parte la recomandările din ghid, sau pentru orașe chiar la booking.com. Am rezervat în mare parte cu o zi înainte sau în ziua în care urma să ajung și am găsit ceva mai mereu. Ai grijă doar la zonele fără semnal – acolo să rezervi din timp.

💰 Majoritatea cazărilor din sate oferă și mese (cină și mic dejun), la cerere; unii doar cazare – mai ales prin Banat, unde turismul este încă slab dezvoltat, iar satele sunt depopulate (mai completezi de la magazinele locale). Prețurile sunt astăzi între 100–250 lei pe noapte pentru 1-2 persoane (în care poate intra sau nu mâncarea. Ca un exemplu decent: în județul Sibiu, pentru o persoană, o noapte de cazare cu două mese am plătit 180 lei.

🛏️ Unii îți vor scădea din preț dacă te văd singur, sau dacă au twin beds; am văzut în două locuri și cazări tip cabane montane, cu 3-4 paturi într-o cameră. Tu plătești patul, iar dacă vin alți drumeți de pe traseu, îți asumi că vei dormi cu străini în cameră (practică populară pe Camino de Santiago, unde sunt și zeci de paturi în același spațiu).

Costul total a fost…?

🌝 Nopțile la cort adunate cu celelalte m-au dus la o medie de 150 lei/ zi (cu tot cu mâncare, transport și alte cheltuieli neplănuite – tip farmacie). Dacă o să mergi de la o cazare la alta, recomand să-ți aloci un 250 lei/ zi aproximativ — (presimt totuși că urmează măriri de prețuri și pe Via în 2026, ca peste tot).

Cartoful tot fierbinte: Câinii de la stână și urșii

Metodele de abordare rămân aceleași:

🐕 Pentru câini:

• Vorbești cu ei — uneori ajută să te lași pe vine, la nivelul lor.

• Păstrează ceva de mâncare la îndemână pentru ei, îi va îmblânzi — încearcă să identifici liderul grupului și să-l hrănești pe el primul, e cel mai fioros de regulă.

• Amenință-i cu bețele de trekking – la mine asta, combinat cu alte câteva țipete de tipul „ni la oi, mă” au funcționat.

• Când îi lași în urmă, târăște bețele de trekking după tine pe cărare, va da impresia de coadă/ prelungire și uneori asta îi ține la o extra distanță.

• Unii folosesc cu succes acest aparat cu ultrasunete (dar înțeleg că nu merge la toți cânii); eu nu am avut.

• Spray-ul de urs – am avut, mi-am spus că dacă va fi situația, îl folosesc și pe câini, dar nu a fost cazul. Nici pentru câini, nici pentru urși.

• Rămâne speranța că ciobanii sunt pe-aproape. M-am speriat și eu într-o zi de câinii de lângă o gospodărie și am ocolit mai la vale, în lipsa oricărui om, preferând să nu folosesc spray-ul pe animale care doar își apărau teritoriul. De ce erau liberi și nesupravegheați în toiul zilei niște câini ultra agresivi e o discuție complicată, separată.

🐻 Cât despre urși:

• Trebuie să te obișnuiești că sunt pe mare parte din traseu.

• E important să faci gălăgie pe traseu. Poți alege un clopot pe rucsac (deși pe mine un clinchet constant m-ar distruge; pentru liniște vin, totuși). Eu am un fluier în care mai suflu din când în când.

• Mai bat din bețele de trekking unul într-altul – dă senzația de sunet de pușcă și va speria majoritatea animalelor sălbatice din jur.

• Mai cânt. Recunosc, am mai dat drumul și la câte o melodie pe Spotify, dacă eram obosită. În doi sau în grup, misiunea devine oricum mai ușoară.

• Nu prelungi statul în pădure. Inspiri, admiri și îți vezi de drum. Păstrezi mindset-ul de: „eu trec prin curtea ursului, să trec repejor”.

Altfel, nu am folosit spray-ul, cum spuneam. O singură dată cred că am auzit ursul foindu-se în pădure (simți când e un animal mai greu și nu o căprioară), dar nu l-am văzut din cauza vegetației dense – am auzit doar cum fugea când am bătut din bețe.

🐍 Sunt câteva zone, precum Mehedinți, în care riscul de urs e spre zero. Acolo intervine „doar” riscul de vipere.

• Pentru vipere e bine să ai cât mai puțină piele la vedere. Fie șosete și pantaloni lungi, fie o combinație de adidași mai înalți cu pantaloni lungi.

• Viperele de regulă nu sar neprovocate, dar confirm că există, mișună prin frunzișul care mărginește potecile de prin Mehedinți — așa că grijă unde te așezi.

  Share

Bășici și bătături: Prevenire & Îngrijire

➡️ Subiectul în care pot să încep un doctorat! Nu există rețete pentru toate picioarele. Dar o bășică poate face diferența între o zi bună și o zi foarte proastă pe traseu, mai ales dacă ai de gând să parcurgi mai mult de o săptămână. Așa că îngrijirea picioarelor e prioritară.
Ce m-a ajutat pe mine:

🥾 Încălțămintea: Eu am folosit Hoka Speedgoat 5 pentru aproape toată durata și ne înțelegem de minune – e loc de piciorul meu lat, aderență au, respiră, sunt flexibili, se usucă repede. PS: Îmi iau mereu cu un număr, sau chiar cu 1,5 numere mai mari pentru confortul degetelor, mai ales la coborâri.

🥾 Dincolo de alegerea mea, am înțeles de la drumeți experimentați că brandul Altra, preponderent Altra Lone Peak 9 e, azi, ideal pentru mers pe distanțe lungi. Partea din față (caseta de degete) pare generoasă cum rar găsești (chiar și la Hoka). Plănuiesc să-i încerc și eu pe viitor. Un lucru e cert însă – Via nu e un traseu pe care să ai nevoie de bocanci rigizi, nu mergi pe creste. Dacă ai grijă cum calci, votez mereu pentru adidași de trail, fie că Hoka, Altra sau altceva ce-ți pică bine (vor fi mereu mai ușori, mai confortabili).

🛣️ Pe mine m-a ținut o pereche de Hoka aproape 700 km în care talpa s-a tocit cam de tot (o să-i folosesc în oraș de-acum). Dacă vrei să te înhami la toți cei 1.400 km vreodată, e ideal să ai două perechi de încălțări (eventual același model x 2).

⛔ Important este să nu pleci la drum cu încălțări noi - testează-i, „break them in”, cum spun alergătorii, asigură-te că te simți bine în ei, căci vrei să-ți devină motor, nu stăvilar în drum.

🧦 Șosetele – Lână for life. Șosetele de merino de la Smartwool sunt respirabile și nu miros – deloc! – nici după trei zile de purtat aceeași pereche (bonus: vin în modele cool, colorate*). Asta înseamnă că poți avea doar două perechi de șosete cu tine (fie, maximum 3). Oricât vei merge, le speli alternativ o dată la 2-3 zile și povestea merge mai departe cu bine pentru tine și picioare.

Ce facem, totuși, cu bășicile și bătăturile?

⚕️ Tratare, că asta doare:

• Pe mine m-a ajutat la bășici deja formate crema 5 în 1 Fusscreme, de la DM. Seara dădeam cu ea, dimineața găseam deja o peliculă nouă de piele formată. Recomand, în general, analiză la raft (pe etichete) și testat produsele pentru picioare de la DM. La hidratarea de după a călcâielor crăpate am spelat și la gama Footness, găsită tot la ei.

• Cicatridină, sunt mai multe branduri, unguient să fie – ajută la închiderea de răni, bășici. Eu am folosit pe final.

🦶 Prevenire, înainte de durere:

Câte se leagă când înțelegi mecanica picioarelor! Foarte important:

În timp ce mergi, e ideal să-ți rămână picioarele uscate. Dar caniculă plus picioare închise în șosete și adidași opt ore – ce să vezi? Piciorul va transpira la greu.

La frecarea dintre degete vor apărea bășici, cum am pățit și eu. Asta se poate regla și din adidași cu o pânză mai subțire, plus șosete merino mai subțiri.

Dar sunt câteva mișcări care pot intra în rutina zilnică de drum. PS – pe astea le-am studiat, vorbit cu alții și înțeles mai mult după, nu le-am testat încă:

• Bandă anti-bătături – E bună și dacă e deja un mic focar (în loc de plasturi), dar și de prevenire, de înfășurat fiecare deget în parte, sau pe cele pe care le știm sensibile, dacă.

• Lână de prevenire a bătăturilor – tot așa, de înfășurat între degete, ca să absoarbă transpirația pe parcursul zilei. Dar o să presupun că ajută și vata noastră clasică.

• Pudră de talc, sau orice altă pudră anti-fricțiune. De dat între degete, înainte de pornit la drum. Pudra ar trebui să absoarbă transpirația și să păstreze piciorul uscat. Tot la DM am găsit și acest stick anti-bășici, iar Decathlon are nebunia asta de protecție pentru degetele mari. Alții spun că ar fi ideală crema asta vaselină ca scut anti-bătături (dar grijă, apropo de mediu, provine din petrol, poate nu vrei să susții).

• Pentru unii drumeți merge tactica șosetelor duble — da, o pereche peste alta. Astfel, se vor freca straturile de șosete între ele, mai puțin pielea ta de adidas.

  Share

Pam-pam. Sunt, iată, multe produse pe piață pentru o lume întreagă care se confruntă cu bășici și bătături. Să nu cădem, însă, în capcana de a le comanda pe toate.

Lucrează la un mix bun și light pentru traseu.

Desigur, nu omite din kit și niște plasturi old sau new school – tot la DM ai o varietate de plasturi siliconați pentru bășici (promit că nu e niciun advertorial în spate, doar o clientă mulțumită de raportul calitate-preț), care sigilează rana, rămân pe picior câteva zile și rezistă la apă.

➡️ Extra: Ascultă și discuția asta simpatică și sinceră despre bășici, de la oameni pățiți. Iar ca ultime recomandări pe care sper să le urmez și eu în viitor:

• Când faci pauze, descalță-te, dă șosetele jos și aerisește-ți/ usucă-ți picioarele.

• Cochetează cu ideea de a avea și niște sandale sport în rucsac, pe care să le porți pe porțiunile drepte, cu asfalt (sunt suficiente). Eu am avut doar șlapi pentru finalul de traseu și oricum era evenimentul cel mai frumos al zilei; de libertate supremă).

📌 Îți doresc să nu ai întinderi musculare, dar nu uita și de potențialul acestor dureri: Să fie în straiță un gel pentru calmarea mușchilor (Sindolor sau altceva). Dacă o să mergi mai multe zile și nu ești neapărat obișnuit cu asta, pune acolo și o banda kinesiologică – bună pentru umeri, spate brațe, abdomen, picioare; e aderentă. O găsești și în bucăți mai mici.

✅ Peste toate, nu uita orice formă de dezinfectant – că e spirt, că betadină, rivanol. Alegi tu. Dar merge și spălatul la râu înainte de tratare.

Și cum — ai mers zilnic 20-30 kilometri, timp de o lună?

🛏️ Unii așa fac, am avut și eu tendința, de unde au rezultat bășici, bătături (dar am înfrânt-o pe parcurs). Odihna e sfântă. Ca să te bucuri de tot ce are de oferit drumul, recomand ca o dată la 4-5 zile (maximum!) să iei o noapte de cazare extra unde îți place.

🦶🏻 În ziua de pauză, singura regulă e să stai cât mai puțin cu picioarele pe pământ. Când mergi, să fie în șlapi sau picioarele goale. Alege un loc fără stimuli, în care să nu se întâmple mare lucru. Într-una din cele mai reușite zile de pauză ale mele nu m-am plimbat nici măcar în curtea pensiunii. Am stat doar pe banca de lângă clădire, la aer și cafea. Cea mai bună zi. Sper să ai și tu cât mai multe astfel de zile, indiferent de unde te-or duce drumurile.

📍 Dacă au rămas curiozități neadresate, rămâi aproape. S-ar putea să-și găsească în curând răspunsuri în cartea la care am început deja să lucrez, legată de drum și de ce m-a ținut acolo (am povestit un pic și data trecută).

🙏 De final, un mare mulțumesc tuturor celor care ați sărit cu sprijinul financiar încă de la ultima ediție în care spuneam că mă puteți susține printr-o donație unică și că asta o să-mi cumpere o felie de timp, cât să mă pot concentra pe scris în următoarele luni (fără să mă ating de alte proiecte comerciale). A fost neașteptat — într-o lume în care sunt mai multe proiecte față de cât putem noi susține; bașca situațiile noastre economice devin din ce în ce mai fragile.

🙏 Mulțumesc și pentru toate mesajele de încurajare — le-am văzut, chiar dacă nu am apucat să răspund la toate. Încerc să mă organizez și pentru o nouă întâlnire cu voi, pe viu (în București), într-un septembrie cu mai puține valuri de căldură, sper. Se strâng între timp și multe alte subiecte de mediu care ne merită atenția. Revin la ele după ce gat cadoul ăsta scris pe hârtie.

Încă poți dona o cafea aici

Share

Leave a comment

🥾 În ultima zi am mers vreo 30 de kilometri prin câmpuri și căldură, iar la final mi-am trântit cu sete rucsacul pe jos, lângă borna finală din Drobeta. Mi-am dat adidașii jos și i-am schimbat pe șlapi. Gândul că voi rămâne în ei, posibil toată vara = eliberare supremă. M-am așezat pe un pietriș, m-am rezemat ușurată de bornă și am dat pe gât o doză de Cola. Zahărul și acidul mi-au rămas prieteni apropiați, constanți, post efort și călduri și nu regret nimic.

🧘🏽‍♀️ M-am întors mai liniștită, parcă mai chitită la mai puțină grabă, pe cât posibil. A nu fi pe grabă e un lux pe care încerc să-l apăr cât de mult pot într-un oraș mare, în care tot timpul cineva vrea ceva de la mine, unde tentația de a consuma orice, oricând e mereu acolo și unde pot prinde fără să vreau rădăcini în trafic.

🏙️ La o săptămână după ce am revenit la Capitală, sunt încă înceată în tot ce fac, iau în primire scările rulante de la metrou, merg greoi, ca un pinguinaș rănit, care după mulți ani petrecuți în natură, tot nu știe (nu vrea?) să includă în rutinele ei de drum încălzire sau stretching de mușchi, la început, respectiv final de zi. Îmi tot spun naiv — și arogant totodată — că o să treacă, că duce corpul (sărmanul), dar te rog, nu fi ca mine.

🍳 Între timp, așa pseudo beteagă, m-am învârtit în jurul patului, în jurul bucătăriei, i-am făcut corpului toate poftele cerute – șnițele de pui, salată de vinete cu ceapă și nițică maioneză și ardei copt în dressing cu usturoi lângă (numai bun de înmuiat miez de pâine în el), paste, câmpenești cu slănină, telemea grasă și ceapă verde, pepene roșu și zemos, iaurt grecesc cu afine și banane, înghețată cu fructe. Am pierdut vreo trei kilograme pe drum și corpul pare că vrea să recupereze mai mult de-atât.

Share

⛺ Cele 30 de zile în care m-am deplasat singură pe două picioare, în ritmul meu (o medie de 25 kilometri pe zi) au fost un cadou de la mine pentru mine. Încă mă lupt în capul meu cu ideea de a numi călătoria pe Via concediu, pentru că am fost oarecum „programată” să cred că în concediu ori stai pe un șezlong la bronzat, sau într-o pensiune lângă un munte sau într-un city break, prin restaurante. Dar concediul poate fi în toate astea, sau ce vrei tu, ce ai nevoie.

👣 La mine „concediul” a însemnat că am cam asudat zilnic, m-am plâns de caniculă pe câmpuri, am mers prin ploaie, am suferit de la bășici sau bătături, m-am certat aproape zilnic cu câinii de la stâne (dar și de prin sate) și am acumulat oboseală pe măsură ce mi-au tocit kilometrii picioarele. Dar eu am ales să fac loc călătoriei în viața mea, după prea mult zăcut în urban. Îi spun o extragere necesară pentru mine din ritmul zilnic, confortabil și o predare într-un ritm propriu al corpului, în care am uitat ce zi sau lună e, sau ce se mai întâmplă prin lume. În care am trecut prin fiecare zi atunci când i-a venit rândul. Și asta mi s-a părut minunat. Pe cât de inconfortabil mi-a fost să fiu de la o zi la alta (fără un plan pentru toată perioada), pe atât de liberă m-am simțit, cum nu mă mai simțisem de prea mult timp.

🛣️ N-am apucat să-ți scriu de pe drum cum mi-ar fi plăcut, dar rutina drumului m-a prins și m-a ținut ancorată și m-a obosit și m-a trosnit atât emoțional, cât și fizic pe toate părțile (când am avut cort de pus și de strâns, timpul dispărea și mai repede). Altfel, nu știu dacă am vorbit atâta cu mine, toată viața, cât am făcut-o pe drumul ăsta – apropo de ce mă întreba cineva la începutul traseului: „ce fac toată ziua singură pe traseu”. Uneori am dezbătut mult cu voce tare dileme, situații, relații, lucruri neterminate sau abandonate, toate adunate de-a lungul anilor, rămase fără rezoluții, în căutare de soluții.

🏁 Cred că după mai multe situații de genul ăsta — fie personale, fie profesionale —, a venit și nevoia mea complicată, dar simplă totodată, de a termina acest traseu. M-am întrebat de câteva ori pe cărări — fie în caniculă, fie după nopți dormite prost, fie când strângeam din dinți și călcam prost din cauza unei bășici buclucașe – de ce țin să continui? Aș fi contat mai puțin pentru apropiați dacă abandonam călătoria la jumătate? Sigur că nu.

❓ Totodată, cum m-aș fi împăcat eu cu mine în viața „reală” dacă nu puteam trece peste niște obstacole în traseu (după ce am făcut chestii mai grele și mai tehnice de-atât în natură)? M-am auto-etichetat o persoană care nu abandonează când terenul sau condițiile devin dificile — un branding personal de care am tot ținut cu dinții. Nu e cel mai sănătos mereu, nu-l încurajez, sunt doar sinceră. E o poveste care include încăpățânare, ego și nevoie de validare, care se suprapun nevoii de a îndeplini așteptări imaginate în capul meu — de tipul e Anca, știm că duce, ar fi dezamăgitor să nu ducă, nu? Peste toate astea intervin și presiunile generice simțite din societate – femeile sunt slabe, sunt firave sau pur și simplu n-ar trebui să fie „lăsate” pe coclauri; locul lor e doar acasă, făcând mâncare și crescând copii (cum mi s-a explicat de câteva ori chiar pe traseu — că nu sunt în locul potrivit).

Share

🎙️ Țin minte și prima oară când am ajuns pe Via, în 2021, postam mici povești zilnice de pe drum pe grupul de Facebook al drumeților. Un bărbat a comentat în primele zile ceva de genul: „îi mai dau câteva zile” (înainte să renunț și să plec acasă, adică). Lucrurile astea rămân și mișună prin minte toxice ani la rând și nu poți decât să speri că poate spre 40 de ani să nu-ți mai pese chiar de nimeni și de nimic, în afara cercului tău de bine. (Mai am, deci, vreo 5 ani în care să mă lepăd de toate închipuirile de așteptări).

🎁 Asta nu înseamnă că am terminat traseul (doar) pentru alții, doar ca „să mă dovedesc”, nici pe departe. E doar unul din dialogurile mele cu mine de pe drum. Am trecut prin traseul propus — care m-a trecut prin județe precum Sibiu, Alba, Caraș-Severin, Mehedinți — pentru că dincolo de caniculă și câini (și zumzăit de cicade neobosite!) – traseul mi-a făcut multe cadouri. Oameni care au avut grijă de mine ca niște bunici, părinți sau frați când am simțit nevoia mai mare, drumeți cu care am stat la povești câteva ore sau zile și cu care am căpătat repede sentimentul că ne știm de-o viață.

🏞️ E ciudată pe de-o parte apropierea rapidă ce se poate crea cu niște străini, până la urmă. Pentru că trecem prin multe dureri și revelații comune pe aceleași cărări, se creează automat și spațiul pentru confesiuni mai profunde. Asta ilustrează cu brio și o secvență din filmul The way, My way (ecranizare populară după o carte cu același nume despre Camino de Santiago). Bill, protagonistul, autorul cărții și drumețul de pe Camino de aproape 60 ani explică foarte bine cum vede traseul ca pe o mare catedrală cu mai multe cabine de confesiuni – cabinele fiind oamenii pe care-i întâlnești pe drum.

Am simțit ceva similar pe Via – un nivel de sinceritate la care rar sau greu ajung chiar și cu prietenii vechi, cu familia nu mai zic, pentru că „pe drum suntem liberi”, cum spune Bill. Apoi ne eliberăm și mai tare prin aceste confesiuni cu oamenii cu care coexistăm pe traseu și apoi își vede fiecare de ale lui. Simplu. Altfel de terapie.

⛰️ M-au convins să rămân pe traseu și peisajele de care sunt îndrăgostită pe viață în Banat. Mers pe lângă cursul unor râuri mișto preț de zeci de kilometri, chiar și lipsa de semnal din unele zone preț de 2-3 zile. Mersul pe lângă apă liniștește — e abundență, nu vei face setea e traducerea. Mersul spre creste de munți sau rotunjimi de dealuri liniștește parcă și mai tare, te motivează să te apropii, să avansezi, bucură sufletul și ochii — și îți amintește ce mic ești în schema universală. Pentru potolirea ego-ului, ajută să ne amintim din când în când treburile astea. Au mai fost apusuri din buza cortului care m-au prins oblojindu-mi călcâiele, dar care mi-au ținut ochii lipiți de orizonturile deluroase și văile verzi în care căsuțele erau puncte. M-aș fi putut holba cu orele.

💎 Cel mai mult mi-a plăcut că Via este o recapitulare pentru simplitate. Am nevoie de mai puține decât cred. Mai puține tricouri, mai puține șosete (dada, am folosit și FAN Courier să mai trimit acasă acareturi, nu-ți face griji), mai puține produse pentru curățarea tenului (care oricum la munte se curăță de la sine). Spun că Via este o recapitulare pentru că sunt lucruri pe care le știam – că viața e despre momente, nu despre ce haine porți, că e despre prezența pe bune într-o conversație, fără să te fure notificările, e despre oamenii – și cei vechi, și cei noi – care-ți îmbogățesc viața.

📌 Dar cumva, în păcăleala asta a omului modern de la oraș extra ocupat/ deprimat/ supra-muncit tindem să uităm de lucrurile astea. Ne grăbim și ne complicăm dintr-un moment într-altul, mereu cu gândul și grija la următorul, de multe ori cu nevoia de a fi în mai multe locuri decât putem duce și de „a bifa” anumite reîntâlniri, „pentru că a trecut mult timp” și „trebuie”. Tindem să uităm și că unii oameni dragi sunt la doar un telefon distanță, pentru că nu mai știm cum să facem loc în ziua noastră unui telefon, în general. Ne pierdem abilitatea de a fi într-un moment, într-o conversație directă, de a răspunde fără să ruminăm în scris.

📱 Reticența mea din ultimii ani de a răspunde la telefon sau de a suna pe oricine (amân cu toată ființa, cât pot – sau o folosesc ca o ultimă soluție după mesaje, fie că e un telefon personal, fie că e pentru un interviu) a început să mă sperie. Cred că Via m-a ajutat să mai șlefuiesc treburile astea și chiar să găsesc noi forme de a ține aproape de oamenii dragi care (din păcate pentru mine) sunt împrăștiați în toată lumea – alte orașe din țară sau din străinătate și care fac ca uneori să fie mai apăsător sentimentul de singurătate și dorul de ei. Mi-am amintit pe traseu că timpul, fie că e la telefon sau în persoană – prezența, în general –, e cel mai valoros și generos cadou pe care-l poți da sau primi la rândul tău, într-o lume a notificărilor fără sfârșit, așa că prețuiește-l.

🧸 Altfel, am mai râs, am mai plâns, am țipat, am oftat, am căscat și luxul luxului!: momentele în care nu m-am gândit la nimic. Bine — și când ai de urcat-cobot-urcat sute de metri, sau când auzi foșnete mai greoaie din tufe și-ți sare inima din piept, sau când se îndreaptă șase câini spre tine, n-ai încotro decât să fii în moment, să vezi cum treci peste obstacol, cum fluieri, cum scoți morcovelul. Apoi te gândești unde o să înnoptezi, ce faci dacă vine ploaia, sau cum îți raționalizezi apa până în următorul sat.

🏳️ Mă opresc, momentan, cu introspecțiile. O să-ți povestesc pe larg ce gânduri m-au însoțit pe drum în cartea pe care o voi scrie în curând, acum că am parcurs traseul principal în întregime (jumătate acum, jumătate în 2021). O scurtă motivație pentru călătorie scriam și-nainte de plecare, dacă ești mai nou pe-aici.

🖋️ Pentru perioada de scris, mă poți susține și printr-o donație unică aici — asta o să-mi ofere liniște o vreme, acum, că m-am întorc acasă. În alte cuvinte, mi-ai „cumpăra” puțin timp, ca să mă pot concentra pe procesul scrisului în următoarele luni, fără să mă ating de alte proiecte comerciale.

Donează o cafea pentru scrierea cărții

➡️ Între timp, voi reveni și cu o ediție bonus de newsletter în următoarele săptămâni, cu învățături mai concrete/ tehnice din teren, lucruri bune de știut dacă vrei vreodată să apuci vreun tronson din Via (sau din alt traseu de lungă distanță). Dacă ai întrebări specifice la care ți-ar plăcea să răspund în acea ediție, lasă un comentariu mai jos, sau un reply la email și încerc să le am în vedere — mi-ar plăcea să fie cât mai utilitar.

Leave a comment

PS: Dacă ai fost vreodată sau te gândești să mergi pe Via — cu 25 lei lunar, sau 250 lei anual poți ajuta și echipa proiectului să se ocupe de mentenanța traseului, să îmbunătățească aplicația și ghidul scris — foarte bune pe traseu, să creeze noi „magistrale” care se desprind din traseul principal, precum ruta inaugurată recent în Brașov. Înscrie-te în comunitate aici!

Suntem în situația asta dintr-un cumul de factori – sisteme de canalizare vechi care nu au fost create să „înghită” volumele astea mari de apă, repede, proiecte imobiliare haotice — ale căror concepte de spații verzi includ doar câțiva arbori în ghivece —, și o mare lacună în tot ceea ce înseamnă, în general, managementul (responsabil) al spațiului verde rămas în orașul ăsta mare și obosit.

Poate te-ai săturat să tot citești asta la mine, dar e important să știm că avem undeva sub 10 mp (chiar 7-8) de spațiu verde/ persoană în București, când normele naționale și europene spun că ar trebui să avem 26 mp, respectiv 50 mp de persoană. Spun „undeva sub” și pentru că datele noastre nu sunt la zi, iar inventarul spațiului verde e vechi și fără valoare legală. Recapitulez lipsa de spații verzi pentru că este, poate, cea mai relevantă atunci când o corelăm cu ploi abundente.

Ploile pot fi mai puternice, dar și orașele pot fi mai pregătite. Bucureștiul cu siguranță nu e (cum nu sunt nici multe altele). Dacă noi, oamenii, avem nevoie de geci impermeabile în fața ploii, orașul dimpotrivă, are nevoie de cât mai multe fermoare deschise prin care apa să poată ajunge în sol, ca să nu ne-ajungă în case, mașini, autobuze, guri de metrou.

🏙️ Însă citim semnele impermeabilizării peste tot în oraș – de la blocurile mai noi care nu mai au grădini în jur, până la betonarea în jurul trunchiurilor arborilor (studiu de caz în Sector 3) sau lipsa pavelelor flexibile printre care ar trebui ca apa să aibă loc să se infiltreze – cele printre care mai vezi câte-un fir verde că iese, semn bun chiar, că e pământ dedesubt.

💧 Putem continua prin a observa și unele borduri înalte prin București (de trebuie să flexezi ceva genunchiul ca să te cocoți pe ele), ceea ce îngreunează scurgerea apei de ploaie de pe trotuare spre gurile de canalizare, care de regulă sunt pe marginea carosabilului.

Practic, problema reală și punctul sensibil e la intersecția dintre o infrastructură depășită și lipsa implementării unor soluții moderne.

🌧️ Mai mult, solul ăla care încă poate primi și în oraș apă e deja tasat, full după seria de ploi din mai, și a primit și din cauza asta mai greu apa recentă. În paralel, sistemul de canalizare, neschimbat de zeci de ani, nu are cum să facă față volumului mare.

🌱 Pe deasupra, dincolo de investitorii privați, și primăriile – din Capitală, dar nu numai – au prioritizat estetica și cheltuielile inutile – fântâni, gazon decorativ, copaci în ghivece, în loc să investească în infrastructură verde funcțională sau măcar în conservarea a ce putem păstra, salva din verdele orașului.

În alte cuvinte – dezvoltare urbană haotică și briz-brizurile care să ia ochii cetățenilor vin în locul unor măsuri de prevenire pe termen lung pentru situații precum o ploaie serioasă.

Vezi fântânile muzicale din parcul IOR, inaugurate în vara lui 2024, care au stat mai mult închise decât deschise și care au stârnit pe-atunci proteste din partea cetățenilor. Grupul de Inițiativă Civică IOR nu a fost de acord cu cei 4 milioane de lei pe care Primăria a decis atunci să îi investească în ele. Și Greenpeace România transmitea că fântânile vor avea un efect nociv asupra faunei și florei lacului. Dar pe lângă decimarea biodiversității, oare ce-am fi putut face cu aproape 1 milion euro în S3, pentru mai puțin haos la venirea ploilor?

Ca exercițiu, uite câteva soluții confirmate de specialiști și de studii:

☔ Una dintre cele mai eficiente măsuri o reprezintă grădinile de ploaie – spații verzi amenajate special cu plante rezistente la umezeală, care captează și filtrează apa de ploaie înainte să ajungă în canalizare. Grădinile pot fi integrate în intersecții, pe margini de trotuar sau în parcuri. Cu un milion de lei, poți implementa între 10 și 15 astfel de grădini.

🌳 O altă soluție bună constă în acoperișurile verzi extensive. Montate pe clădiri publice precum școli, grădinițe sau centre administrative, ele pot reține o mare parte din apa de ploaie și reduc presiunea pe sistemul de canalizare, contribuind și la izolarea termică a clădirilor. Cu același buget, se pot amenaja acoperișuri verzi pe 2 până la 4 clădiri medii, acoperind între 2.000 și 3.000 de metri pătrați.

🚦 Pentru zonele pietonale, se pot reface trotuarele și aleile cu acele materiale permeabile care permit infiltrarea apei direct în sol. În marile parcuri pot fi create zone joase — șanțuri vegetale liniare — care direcționează și filtrează surplusul ploilor. Astfel de amenajări pot preveni inundațiile locale și pot reface echilibrul natural.

🌊 Momentan, la noi lipsesc și bazinele de colectare a apei de ploaie – soluții simple și aplicate de zeci de ani în alte țări. Dar hai că mai sunt excepții și la noi — Buzăul face de mulți ani progrese, captează apa de ploaie, iar oamenii plătesc extra (taxa pe ploaie) pentru colectarea, transportul și epurarea ei. Sună atât de SF și civilizat, nu? Bine, taxa de ploaie există peste tot, dar iată că nu prea vedem un prea bun management al resursei, în general. Dar ca o paranteză — pare că la Buzău e ceva efervescență în jurul managementul apelor (bine, mă Buzău!). Un alt proiect pilot de-acolo se concentrează pe irigarea a peste 25.000 ha folosind apa epurată la stația locală. Proiectul a devenit un exemplu de bune practici la Comisia Europeană, pentru că vrea să refolosească apele uzate în agricultură. Stația de epurare din Buzău produce anual în jur de 10 milioane de metri cubi de apă care în mod normal ar ajunge deversată în râuri.

🌳 Clasicele plantări de arbori ar completa și ele soluțiile de mai sus.

Copacii nu doar că încetinesc scurgerea apei, dar și contribuie semnificativ la infiltrarea acesteia în sol. Servesc și ca adăpost și pot scădea costurile și pagubele unei inundații.

Cu un milion de lei, pot fi plantați între 1.000 și 2.000 de arbori, în aliniamente stradale sau în spațiile degradate din orașe, scăzând temperaturile resimțite și crescând calitatea aerului.

Share

👣 Dar dincolo de faptul că știm din hărțile de hazard și riscuri la inundații cam care sunt zonele cele mai expuse și că în teorie avem toate soluțiile tehnice, verzi, cum vrei să le spui, rămâne importantă implicarea comunității. Dincolo de impermeabilizare ca laitmotiv, și lipsa spiritului comunitar ne-a adus aici, cu ploaia până la gambe, prin țară.

👣 Ce ar însemna o comunitate, concret, în situații cu potențiale ploi? Ca oamenii să înțeleagă, spre exemplu, că ridicarea de case lângă albia râului doar pentru că „e frumos și liniște” și ai conexiunile potrivite nu e un motiv și că, iată, treaba asta poate avea consecințe.

Cred că înțelegem datele problemei, e simplu, trebuie doar să le repetăm: Volumul de apă dintr-un râu mare poate crește rapid la o ploaie puternică, ieșind din albie și inundând zonele locuite.

👣 Comunitate ar putea să chestioneze autoritățile, instituțiile când cineva primește o astfel de autorizație de construire și astfel să devină apărătorii spațiului comun. Din păcate, da, multe trebuie împinse încă de cetățeni, de jos în sus.

👣 Comunitatea ar putea însemna și un front comun care chestionează posibila dispariție a arborilor din jur, dacă sunt la deal sau la munte în special – pentru că acolo, dragii de ei acționează mai abitir ca stăvilari de apă și noroi. Deci, poate o să fie nevoie de mai puțină intervenție din partea Inspectoratelor de Urgență, poate vor fi costuri mai mici per furtună și pentru stat și pentru buzunarul propriu la repararea locuinței.

📌 Ce vreau să spun e că dincolo de soluțiile tehnice pe care ți le pot transmite de la specialiști – îmbinarea soluțiilor bazate pe natură cu modernizarea infrastructurii gri (baraje, diguri, canalizări) de care clar avem nevoie – am rămas cu ideea că e altceva ce trebuie să rezolvăm mai întâi (tbd de către cine și în câți zeci de ani): Individualismul.

Până nu vom înțelege că avem nevoie, pentru noi, și iată, pentru binele locuințelor noastre, să gândim pe termen lung și colectiv, ne vom hrăni din momente de instant gratification și vom tot petici post-ploi, vom cheltui bani pe damage control (în loc de prevenire) și va fi business as usual până nu vor mai fi casa, strada și tot așa.

Asta într-un univers local — mai ales dacă vorbim de inundațiile din sate — în care oricum vor fi mereu „alte incendii de stins”, dincolo de protecția în fața cursului naturii: abandonul școlar, agricultură precară, încălzire deficitară și știm că listele pot continua în România.

📣 Știu că e o altă situație în care ne trezim, până la urmă, tot neputincioși pe persoană fizică. Momentan, e important — dincolo de ce acțiune civică poate fiecare să ducă — să ne chestionăm în detaliu și locul în care vrem să ne mutăm. Dacă ești, spre exemplu, printre cei care se gândesc să dea blocul pe o casă la țară ajută să devii propriul tău agent imobiliar (sau al prietenilor, familiei, unde e cazul). Să afli (cât de) dacă zona în care vrei să te muți e inundabilă (mai punem o dată harta cu riscuri aici). Dacă locuința pe care urmează s-o cumperi e lângă albia unui râu, ce fel de râu e — e romantic, dar e și sigură treaba, ești legal acolo?; au mai fost inundații în trecut?; sunt spații verzi în jurul ei?

❗ Informații pe care orice primărie e obligată să ți le pună la dispoziție, pentru că sunt documente anexate acolo, la dosărelul cu planul de urbanism al locului pe termen lung. Informații pe care dacă nu le cauți tu, nu ți le va oferi nimeni pe tavă, iar dacă nu le primești când le soliciți, poți începe să-ți pui semne de întrebare, să ceri sfatul unor specialiști.

❗ Nu uita să rumegi în detaliu și ce fel de asigurare ai avea sau putea încheia pentru locuința respectivă, cum și dacă acoperă costurile într-o situație precum o inundație majoră – și în ce condiții. (am început și eu să-mi pun întrebări de genul, retroactiv, pentru un parter amărât de bloc – dar hei, mai bine mai târziu decât deloc – vreau să cred).

➡️ Desigur, amintește-ți și contextul mai larg al situației: impactul schimbărilor climatice asupra resurselor de apă. Studiile arată că extremele climatice din ultimii ani au avut un impact negativ asupra întregului continent. La nivel european, e previzibilă o vulnerabilitate tot mai mare a resurselor de apă, ca efect al schimbărilor climatice (Iar România nu e o excepție de la acest trend).

---

🖋️ Pe scurt: Ca Bucureștiul, dar și alte zone ale țării să fie pregătite în fața fenomenelor extreme, este urgentă o reformă majoră a rețelelor de canalizare, o reconfigurare masivă a spațiilor verzi și integrarea reală a soluțiilor bazate pe natură în spațiile locuite. Fără melanjul ăsta și fără să ne adunăm și de jos în sus ca să cerem implementarea melanjului decidenților, orașele riscă să rămână vulnerabile și disfuncționale la fiecare ploaie serioasă.

---

🌡️ Apropo de jos-sus, mai sus-sus, pentru a face față provocărilor tot mai mari legate de apă, Uniunea Europeană propune o abordare mai aproape de natură și prin recent lansata Strategie Europeană pentru Reziliența Apei. Astfel că managementul apei devine un subiect (și mai) urgent. Dincolo de blocajele bucureștene de zilele trecute, pe termen (fooartee) lung e de bine și păstrez o speranță că ajungem presați spre implementare și de-acolo.

La o dezbatere recentă despre reziliență climatică și potențialul imens al Dâmboviței din București de a fi un râu mărginit de pietonale, un expert în managementul apelor îmi sublinia, ca o veste bună, că expresia „nature-based solutions” se repetă în document de nouă ori. Iar România are nevoie cam de toate soluțiile propuse acolo, cam aceleași inventariate mai sus.

➡️ Dincolo de planurile unei țări de a-și reabilita canalizările, strategia pune accentul pe restabilirea funcției naturale de „burete” a peisajelor – adică pe capacitatea terenurilor și ecosistemelor de a reține apa de ploaie, contribuind, astfel, la refacerea rezervelor de apă subterană și la protejarea biodiversității. Practic, soluțiile bazate pe natură devin miezul, iar conceptul de „orașe-burete” tot mai relevant și necesar.

Hai — așa să fie.

*Îi foarte mulțumesc pentru o primă și răbdătoare și generoasă punere în context a ploilor inginerului hidrotehnist Dan Rădulescu.

Leave a comment

Acum că ți-am umplut ceva timp liber, îți spun un pic despre Lynx Festival: e un eveniment care a pornit din pasiunea pentru sălbăticie a unor fotografi care documentează de mulți ani prin păduri, printre necuvântătoare și datorită cărora mai apucăm să vedem și noi mai îndeaproape un cocoș sălbatic, un râs sau mult păsăret.

📌 Cine/ Cum/ Unde: Asociația România Sălbatică și Organizația Fotografilor de Natură din România (FORONA) îți sunt gazde, iar accesul la toate proiecțiile este gratuit, în limita locurilor disponibile. Așa, cele două comunități se asigură că filmele pot ajunge la curioși, indiferent de venituri. Trebuie doar să-ți rezervi un loc aici, iar dacă poate sunt epuizate, poți să apari și direct la Centrul Cultural Reduta sau la Cinema City în Brașov, unde au loc proiecțiile (mereu vor fi oameni care rezervă din entuziasm, dar nu mai apar).

📌De ce să mergi? Sincer, mi se pare pare o ocazie bună să dai un zoom-out din lumea ta și să te lași atras în zoom-in-ul unor regizori obsedați (în cel mai bun sens) de detalii ce par imposibil de surprins cu camera — de la cele mai mici insecte care-și construiesc colonii în subteran la mamifere, nevertebrate sau păsări care-și fac cuiburi răbdătoare. Vor fi cu siguranță zile în care te vei face mic în scaun și îți vei aminti, pe bune, ce vast și interdependent e universul ăsta din care facem și noi parte. O să te-nduioșezi, o să te atașezi de unele vietăți, o să te întristezi și o să fii inconfortabil când cursul naturii poate nu e cu happy-end.

🎥 Dar cred că avem nevoie și de disconfort. Poate va fi trist și frustrant să vezi în A call from the wild păsări care mor pentru că le rămân ciocurile sau picioarele blocate în plastic sau fier, în deșeuri aruncate de oameni în natură. Poate o să te simți neputincios când același film îți va arăta cum o companie minieră din Norvegia aruncă 170 milioane de tone de piatră pulverizată și chimicale toxice în adâncul apelor. Sau că cele mai simpatice păsări posibile – pufinii – s-au împuținat teribil de mult în nordul Europei, sau că ghețarii se tot mișcorează (rămâne important subiectul, chiar dacă a devenit the poster child of climate change, alături de urșii polari).

Share

Documentarul o să-ți mai arate – pe lângă niște boi moscați superbi (musk ox), majestici, impunători ca niște munți colțuroși, lățoși, care au supraviețuit erei glaciare și care au fost reintrodusi în Norvegia din Groenlanda – și miza regizorului:

Că efectele negative provocate în mare parte de munca omului sunt reversibile – și că e important să deschidem ochii în jurul nostru, în primul rând. Iar dacă ești aici ca să-mi spui că blamăm prea mult omul pe persoană fizică, și prea puțin companiile poluatoare, suntem pe aceeași lungime de undă.

Dar singurul control pe care-l avem, până la urmă — și o minimă energie de dat în lumea asta complicată (cu războaie, recesiuni, valuri extremiste) — este asupra consumului propriu. „Natura consumă cu moderație”, cum spune regizorul Asgeir Helgestad. „Noi nu.”

Nu pledez pentru boicotarea consumului, ci pentru o educație de mediu constantă și pentru un consum mai responsabil – ca să putem lungi mai mulți ani coexistența asta de care avem tot noi nevoie. Să ne amintim o secundă cât am tânjit cu toții la atins frunze și auzit ciripit de păsărele în pandemie. Cum ne place acum că miroase în orașe a tei și caprifoi. Cum ne place la pădure, dar nu ne place când e mizerie în pădure – și cum aia nu e o poză care să ajungă pe Instagram.

Pledez pentru micile decizii simple de care poate te-ai săturat să auzi – sacoșele de pânză la cumpărături, banane duse direct la casă în coaja lor, fără alte punguțe, pentru legume și fructe vrac cât se poate, și nu alea ambalate în polistiren.

Pledez pentru a ști mai bine cum e colectat gunoiul pe scară, în cartier, în oraș. Pledez să nu mai aruncăm borcane de sticlă sau orice folie de plastic sau orice e uscat și curat la gunoiul menajer — ăla cu sosuri, coji și alte resturi, ăla umed de chiar ajunge la groapă. Să știm cât costă gunoiul nostru sau cum o cheamă pe compania care le ia; dacă groapa de gunoi are probleme administrative sau dacă deșeurile noastre ajung pe un câmp, dacă există vreo discuție despre compost la primărie și tot așa. A fi informat e primul pas. Dacă ești deja, bravo, mai convinge un prieten că e important. Sau adu-l la festival, pentru niște discuții și cadre mai complicate.

🎥 Dar nu trebuie să stăm în disconfort tot timpul, nu te-ngrijora la nesfârșit, natura se mai „degradează” și pentru că, uneori așa îi e ciclul, după cum o să afli și din documentarul Cactus Hotel (va fi și regizorul Yann Sochaczewski prezent la un masterclass post-vizionare; crede-mă, vei vrea să-l întrebi lucruri).

🎥 Cactus Hotel a devenit repede filmul meu preferat despre natură. Are în centru, previzibil, un cactus uriaș care de-a lungul a 200 de ani de viață a adăpostit toate tipurile de vietăți la umbra lui, în trunchi, iar o suită de insecte și păsări s-au hrănit cu florile, polenul și nectarul fructelor sale. Printre locuitorii care ocupă „recepția” sau camere la diferite „etaje” din hotel (sau chiar subsolul) se numără veverițele, reptile, șerpi, furnici, albine, iar în „curtea” hotelului, după o ninsoare rară pe care a prins-o bietul cactus în deșert – și care l-a hidratat cât pentru un an – s-au adăpat și-au interacționat căprioare, coioți, porci mistreți, râși, broaște, reptile și desigur, mult păsăret. Concluzia mea a fost că biodiversitatea unei zone deșertificate poate fi surprinzător de bogată – dar asta pentru că locuitorii, iată, au putut capitaliza (și) resursele cactusului atâta vreme.

🎥 Narațiunea e savuroasă, muzica la fel și am admirat nespus cum cactusul devine acest personaj central de care m-am atașat mult pe parcursul secvențelor. Inspirația pentru documentar a fost chiar o carte pentru copii despre cactuși care i-a rămas regizorului în minte de când era el copil (apropo de cât contează la ce-i expunem pe cei mici). Recomand cu cinci mâini să-l vezi (aici un trailer cât să-ți facă poftă).

🎞️ PS: Pe 6 iunie va fi proiectat și Ocean – narat și găzduit de cunoscutul David Attenborough, care ne dă speranță că oceanul planetar poate fi salvat (trailer aici). Restul vă las să descoperiți din program (era ceva și despre o petrecere de final).

Giveaway: Albumul foto România Sălbatică

📣 Dacă ai ajuns până aici, mă bucur și sper că te-am convins cât de-o vizită la Lynx Festival. Organizatorii au fost generoși și scot la bătaie un exemplar din Albumul Foto România Sălbatică, realizat de-a lungul a 15 ani. Albumul reunește, în peste 250 de pagini, locuri sălbatice și specii emblematice din România, surprinse de fotograful și directorul artistic al Lynx Festival, Dan Dinu.

➡️ Completează formularul de aici până pe 4 iunie (final de zi), ca să te înscrii la tombolă și sfântul random.org va alege norocoasa/ norocosul.

🙏 Între timp, vizionări plăcute și dezbateri cu spor la Brașov!

Share

Iar ploile pe repeat – pe care orașul ăsta asfaltat până la refuz le absoarbe din ce în ce mai greu –, mă împiedică, totuși, o vreme, să mă gândesc la cine poate ocupa scaunul de primar al Capitalei în viitor. Sau dacă idealul pistelor de bicicliști sau al unui sistem de management al deșeurilor mai coerent între toate sectoarele or să rămână fantezii. Amân curiozitățile astea pentru moment și rămân în minte doar cu o doamnă dintr-un autobuz blocat în trafic care se bucura de ploi. Pentru că, „altfel, cine să ude, mamă și toți copacii ăștia, toată natura?”.

În ton cu un oraș mare în care recunosc că mi-a fost greu în ultimii ani să locuiesc, să-mi găsesc locul sau în care să văd mai des copacii hidratați, îți mărturisesc că vara asta mă întorc la o explorare mult prea amânată, la un teren de joacă ce-mi lasă spațiu de gândire, pace, contemplare. Mă întorc cu entuziasm și gol în stomac pe Via Transilvanica, traseul pe care acum patru ani am parcurs la pas 700 kilometri.

În 2021, dincolo de comunitățile locale pe care le-am descoperit pe parcursul a mai multe județe, a fost mult despre depășirea unor bariere personale – prima oară când mă avântam să petrec o lună pe drum cu rucsacul în spate, prima oară atâta timp singură printre dealuri și păduri, prima oară când scriam zilnic de pe terenuri diferite, după ce mergeam 20, chiar 30 kiloemtri pe zi, prin arșiță sau ploi. La fiecare final de zi, mă năpădea o oboseală dintr-aia „calitativă” — dacă-i pot spune astfel — genul care te pică-ntr-un somn adânc de nu-ți mai are loc în creier nicio grijă inutilă, niciun gărgăune despre viitor, căci oricum n-am mare control asupra viitorului. Genul în care-ți simți călcâiele pulsând constant și singura grijă e să mai oblojești o bășică, o bătătură, să ai haine uscate, să-ți vezi de drum. De fiecare pas. Genul meu de relaxare.

De-atunci m-am mințit în fiecare an că „poate vara asta” o să mă întorc. În schimb, am trecut prin vreo 6-7 locuințe în toată perioada asta – dintre care am încercat și alte două orașe în afară de București (Brașov și Berlin) și-n care am încercat să-mi țin pe o minimă linie de plutire viața aleasă de freelancer, care a devenit repede un cerc vicios. Mi-am luat mai multe proiecte decât puteam duce, o bună parte nefiind, poate, aliniate curiozităților mele naturale, dar care au însemnat mereu scris sau editat cinstit și care mi-au completat veniturile. Plus că-ntr-o piață volatilă și fragilă ca a industriei media, e un privilegiu să-ți sune telefonul și oamenii să caute să colaboreze cu tine, cum am pățit în ultimii doi ani. Am fost recunoscătoare și am trântit prea multe „da”-uri suprapuse, până a început paharul să se umple. Totul cu gândul că-ntr-o zi o să-mi fac din nou timp și de-ale mele.

Mai greoi, ca melcii după ploaie în perioada asta, mă arăt și eu din nou cu casa preferată în spinare. Cu mai multe „nu”-uri respectuoase livrate în 2025, mă întorc pe Via Transilvanica pentru a încheia o buclă de 700 de kilometri, o altă lună pe drum, pe care o să caut trei lucruri mai complicate – o bucățică de pace, mai multă prezență, nițică vindecare.

Vezi tu, simt că traiul meu în București, dincolo de fărâma mea de speranță spre viitorul „mare” al țării, s-a deteriorat în ultimii ani — spațiile verzi dispar alarmant, traficul și clădirile înalte lipite câștigă tot mai mult teren și lista poate continua. Nu știu (cât) dacă mai pot păstra speranța că orașul ăsta al meu natal, chinuit poate deveni prietenos și cu pietonii, cât încă mă țin picioarele să-l pot umbla. Nu știu (cât) dacă mai pot duce lentoarea cu care se schimbă lucrurile (la nivel administrativ) sau dacă sunt suficiente inițiativele civice din jur pentru a păstra un echilibru.

Pe de altă parte, aici sunt oamenii, aici e rețeaua de sprijin, aici, culmea – într-un oraș în care e așa simplu să fii singur, trist și anonim – mă simt, în multe zile bune, mai puțin singură datorită lor. Mă mai mint uneori că rămân și pentru că aici „se întâmplă lucruri”, dar și când vreau să prind bilete la un spectacol bun de teatru, aștept și luni de zile pentru un loc până renunț și tot la mine-n cartier rămân mai mult, tot la o singură cârciumă mă-nvârt.

Mă mint și-n relația mea cu natura în ultimii ani. Simt că mi-am creat această imagine de persoană care e mereu plecată „pe undeva”, dar realitatea este că anul ăsta, spre exemplu, am ajuns doar câteva zile prin munți, iar cele mai mari victorii din 2024 au fost câteva zile disparate în preajma Bucegilor și Brașovului – prea puțin pentru mine, prea obositor, prea cât să mă ofilesc lent, ca o plantă neudată.

Am lăsat drumurile la magazinele de bricolaj și de mobilă să câștige teren, să devină locuri „de siguranță”, locuri din care mai aduc, ca o funicuță, câte ceva acasă – o pătură, o plantă, o ramă, prea multe inbusuri. Lucruri care să încălzească interiorul unei cutii apăsate de alte opt etaje deasupra și s-o transforme într-un culcuș. Dar mai mult mă încălzește să văd constant pe geam o mică enciclopedie — ciori care-și ascund resturi de mâncare în grădina blocului, arici care ronțăie noaptea și sunt vitezomani țepoși, șoricei care târăsc felii de salam spre familii (probabil în subsolul nostru!?). Melci pe pereți, pisici de toate felurile și alte gâze obraznice. Dar cumva, tot îmi dă cu fonduri insuficiente.

Dilema locuinței e doar una dintre cele pe care o să le car în rucsac cu mine, într-o încercare de reclădire a relației mele cu natura, așa cum știu, așa cum tot pe Via am aflat că-mi place: Mai multe zile, săptămâni, mai mulți kilometri timp-de-observat-mirosit-contemplat. Timp de oboseala aia bună.

Share

Nu mă aștept să fie o călătorie făcătoare de minuni, ci sper la una în care să mai șlefuiesc cum și unde s-ar defini pentru mine un trai (mai) armonios, în afara lunii pe care o petrec pe drum. O lună știm că e un petic, un plasture mai mare, dar cum îl transformi într-o păturică? Singura mea certitudine e că mersul pe jos, într-o natură schimătoare e singurul capabil să mă echilibreze cât de cât astăzi, așa că mă duc.

Cu negăsirea de loc (sau negăsirea de loc de încetinire), cu singurătatea sau cu zgomotele permanente de fundal sunt convinsă că ne confruntăm mai mulți, așa că prin călătoria asta caut să explorez și dacă pot crea o punte spre o minimă vindecare colectivă. Suntem o generație (sau mai multe) care trecem prin treburile astea – în timp ce ar trebui să ne trăim cei mai buni ani. Nu știu tu, dar eu mă trezesc întrebându-mă dacă aici, dacă așa ar trebui să-mi arate cei mai buni ani ai mei: unii în care maturitatea emoțională e cât de cât, stabilitatea financiară la fel, gradul de integrare în societate — unul decent, picioarele sunt încă țepene. Dar sunt și anii în care cinismul și individualismul cresc la cote alarmante, într-o grabă continuă.

Mă mai întreb, printre altele, cum ar, putea de fapt, să fie relația mea, cu natura în acest context, în acești presupuși cei mai buni ani, cum m-ar ajuta să fie, de fapt, cât de permanentă sau nu, pe câți metri pătrați ar trebui să se întindă, unde, în ce comunitate, ce compromisuri aș face și tot așa. În alte cuvinte, cum facem să ne fie mai bine, colectiv, înainte să înceapă să ne doară toate, înaine de pensia despre care nu știm cum, dacă va fi?

Mă abțin de la mai multe filosofii acum, căci le voi despica cât de curând. Altfel spus, voi fi pe drum și ca să resuscitez un proiect lăsat în paragină de la prima mea explorare pe Via din 2021. Un draft de carte care există, care ar fi trebuit să ajungă la tine de-atunci și care trebuia să fie un jurnal de călătorie destul de clasic, cinstit – cu descrieri de locuri prin care am trecut –, dar care se complică acum, prin toate suișurile, coborâșurile și gândurile din ultimii ani.

O să rescriu cartea de la zero, practic, ca să cuprindă și toate luptele astea personale marcate și de pandemie, război lângă granițe și un context politic tot mai tensionat — că știm, greul de-acu începe. Mai important – sper să cuprindă, cum spuneam, și un pic de alinare, vindecare. Ceva de la care să putem porni mai multe conversații de bine. Poate ne trezim câțiva, concret, că vrem și putem închiria împreună trei luni pe an o casă undeva mai aproape de natură și asta ar fi suficient. Idei pot veni de toate felurile.

Share

Mai concret, voi porni din Micăsasa, județul Sibiu – acolo am încheiat prima oară drumul — și o să ajung până la Drobeta Turnu-Severin, la Dunăre, unde e linia de sosire. O să fiu singură, și spre deosebire de data trecută, o să am și cortul în spate, ca să am mai mult loc de spontaneitate la cușetarea zilnică.

Totul se va întâmpla între iunie-iulie, o să afli pe-atunci când sunt deja pe drum. O să mai citești lucruri legate de drum în următoarele ediții – și lucruri mai pragmatice legate de echipament sau siguranță pe drum – dar sper că și observații la cald, în măsura în care mă vor ține bateriile – fie că vor fi legate de mediul exterior care mă inspiră să-ți scriu, fie că vor fi legate de ce declanșează la interior.

La și mai cald, dacă o să am un video sau o poză care mă entuziasmează, cu siguranță va ajunge pe Instagram prima oară, dacă vrei să dai o urmărire și-acolo. Altfel, dacă ești pe Strava, Facebook-ul celor mai sportivi, mă poți urmări aici, cel mai probabil voi avea ceva gps tracks de încărcat.

Dincolo de ce va fi pe drum, sunt norocoasă să am în jur o comunitate dragă de colegi-cheerleaders care mă ajută să despic gânduri și planuri pentru luna asta de drum, dar și pentru post-drum și le mulțumesc mult. E despre oameni în primul rând (totul).

E multă incertitudine în ideea asta a unei povești-meditații de pe drum din care vreau să iasă și un strop de bine — dar am, totuși, și loc de speranță pentru anii noștri cei mai buni.

Dacă e ceva din ce-am scris care rezonează cu tine, mă poți susține printr-o donație unică aici – cât de mică – care o să-mi ofere o perioadă de liniște când mă întorc acasă. În alte cuvinte, mi-ai „cumpăra” timp ca să pot scrie liniștită și concentrată, fără să mă ating de alte proiecte noi o vreme.

Cealaltă variantă e să sprijini Re:Mediu mai jos, printr-un abonament recurent. (Mulțumesc celor care mă sprijină deja astfel!).

Dar altfel, primesc oricând încurajări, pe orice cale. Primesc și orice versiuni proprii de căutări de locuri (sau altfel de căutări/ tranziții în care te regăsești azi) — fie că vrei să-mi trimiți poze, cuvinte, sunete, video, altceva. Primesc și orice întrebări legate de drum — și o să încerc să le onorez pe toate cu răspunsuri. Știi deja că sunt la un reply distanță, sau direct la ancamariaiosif@gmail.com. Mulțumesc că ești aici.

🥁 Dacă ai ratat ediția de data trecută, îți amintesc de întâlnirea cu satul Re:Mediu. Pe 15 mai, de la 18:00, ne cunoaștem pe viu, în București. Mai sunt câteva locuri, așa că te invit să completezi acest formularul de aici până pe 11 mai și vei primi detaliile pe mail.

🧑‍🤝‍🧑 După o rundă de prezentări vorbim informal, lângă un pahar, despre ce ne preocupă azi legat de mediu și despre subiecte care ar avea nevoie de mai multă atenție în spațiul public. Vedem apoi unde ne duc discuțiile. Vom fi în jur de 20, după cum va permite spațiul. (întâlnirea este gratuită, desigur).

De la farfurie la coșul de gunoi: Ce pierdem când risipim mâncare? — București, 7 mai

🥙 Astăzi, 7 mai, de la ora 19:00, la Rezidența9 va avea loc o discuție despre risipa alimentară în România, pornind de la un reportaj realizat de Scena9.

🥘 Evenimentul este gratuit și îi are ca invitați pe Jo Ilie (newsletterul Meal Planning), Alexandra Lulache (proiectul Sfat) și Simon Suitner (Asociația SOMARO – Magazinul Social), care vor propune soluții pentru reducerea risipei atât la nivel individual, cât și colectiv.

Cum compostăm la bloc? Cu Academia de Compost, pe 10, 11 sau 18 mai

🥕 Hai să afli cum poți composta la bloc, sâmbătă, 10 mai 2025, între orele 11:00 și 13:00, când Academia de Compost va lansa un nou punct de colectare a resturilor alimentare în București.

🍅 E o ocazie bună să înțelegi cum transformăm resturile vegetale în compost, cum funcționează un punct de compostare comunitară și cum te poți implica în îngrijirea orașului. Participarea e gratuită, prietenoasă cu copiii și animalele.

➡️ Dacă nu poți ajunge, Academia de Compost organizează alte două evenimente pe tema asta, pe Strada Polonă, pe 11 mai, aici, pe Bvd Basarabia, pe 18 mai, aici.

💻 Înscrie-te la contact@academiadecompost.ro cu: nume, e-mail, telefon - opțional, numărul de persoane care te vor însoți, precum și numele lor + evenimentul la care vei participa.

Tur ghidat în Parcul Natural Văcărești — București, 10 mai

🧑‍🤝‍🧑 Pe 10 mai de la ora 10:00, Asociația Parcul Natural Văcărești te invită la un tur ghidat care explorează istoria, natura și poveștile locului. De la Mânăstirea Văcărești și proiectul Lacului Văcărești care a afectat cartierele vecine, până la legende urbane și amintiri personale — cum ar fi viața rangerului Gică, care a locuit 19 ani în parc.

Share

🐦 Evenimentul propune o călătorie prin trecutul zonei, de la grădinile interbelice și izvoarele cu apă feruginoasă, până la prezentul plin de biodiversitate al celui mai sălbatic parc urban din București, oferind o perspectivă vie și comunitară asupra transformării Văcăreștiului.

🥾 Totul se întâmplă cu o zi înainte ca Parcul Natural Văcărești să împlinească 9 ani. Vino cu pantofi sport, pălării și ochelari de soare, cremă de plajă, apă și aparate de fotografiat. Aș adăuga și sfântul Autan, să fie. Participarea este gratuită prin înscrierea în acest formular.

🌳 Acum 3 ani am documentat eforturile de a conserva un spațiu verde între blocuri și de a declara Parcul Natural Văcărești. Ca bucureșteancă, încă mă doare că nu e popularizat cum ar trebui parcul – nu vezi indicatoare turistice către el din centrul orașului, de la metrou, gară sau de la aeroport. Sper măcar să-l descoperim din om în om, tot mai mulți. Articolul îți poate oferi un pic de extra context înainte de tur.

Dezbatere legată de viitorul acțiunii climatice — București, 9 mai

🌍 De Ziua Europei, pe 9 mai, ora 18.00, Asociația REPER21 te așteaptă la Seneca Anticafe pentru o dezbatere despre valorile europene care inspiră acțiunea climatică.

➡️ Dialogul, moderat de Ana-Maria Pălăduș și Bogdan Gioară (REPER21), va implica ambasadori ai Pactului Climatic din România. Participarea este limitată la 20 de persoane — dacă ești interesat(ă), confirmă printr-un mesaj la ro@euclimatepact.eu până mâine, 8 mai.

Drumeție pe dealurile Veseudului — Mediaș, 11 mai

⛰️ Duminică, 11 mai, te plimbi pe dealurile Veseudului (de lângă Agnita) timp de trei ore și la final te vei odihni. Vei participa și la un atelier de făcut cătină și îți vei bucura papilele cu o supă de chim cu găluște și o plăcintă cu mălai. Detalii despre ghid, echipament și costuri aici.

⛰️ Dacă e prea din scurt pentru tine, urmează o drumeție prin depresiunea Sibiului și pe 18 mai. Fii cu ochii pe toate călătoriile de la Anii Drumeției aici.

LYNX Festival, Brașov, 4-9 iunie

🎥 LYNX Festival se întoarce între 4-9 iunie la Brașov prin film documentar și fotografie. Evenimentul este organizat de asociațiile România Sălbatică și Forona și oferă șase zile cu proiecții de filme, expoziții și ateliere despre natură.

⛰️ Documentarul de deschidere al ediției din acest an este Europe – One Continent, Five Worlds, o producție ce aduce în premieră în România imagini filmate timp de peste 1.000 de zile, în aproape 30 de țări europene. Serialul german despre istorie naturală va fi proiectat pe 4 iunie, la 19:00, la Gala de deschidere a festivalului.

De urmărit: CULMEA Festival, Brașov

🎥 Tot în Brașov urmărește și echipa de la CULMEA, un festival de film pentru copii și tineri, concentrat în jurul educației de mediu. În afara festivalului (tbd datele pentru octombrie, când va fi a III-a ediție), echipa mai organizează de-a lungul anului diverse ateliere și discuții, dar și plimbări în natura ce-nconjoară orașul (spre exemplu, mi-ar fi plăcut să fiu la acest tur despre lilieci).

🏃‍♀️ Dacă vrei să susții creșterea festivalului CULMEA, intră pe evenimentul de fundraising și alergare de la Brașov Heroes și donează ce sumă poți, apoi, ca ambasador, invită-i și pe alții s-o facă. Pe 15 iunie, la Lacul Noua, de final, alergi pentru un Brașov mai verde. Nu e obligatoriu, doar o cireașă de pe tort (au și curse pentru familii).

Dâmbovița Delivery – București, 7-8 iunie

🌊 Dâmbovița Delivery te așteaptă pe 7–8 iunie 2025, la Debarcaderul Timpuri Noi din Capitală. Înainte de asta însă, organizatorii de la Dâmbovița Apă Dulce lansează un apel de idei care să aducă oamenii împreună în acele prime zile de vară.

💡 Sub tema Hai să ne ascultăm unii pe alții!, echipa caută propuneri precum instalații artistice, performance-uri live, ateliere de ecologie, dezbateri, activări sociale, muzică, dans, jocuri sau alte experiențe participative.

💰 Între 8-15 propuneri selectate vor primi până la 500 euro, în funcție de nevoi, buget și relevanță. Scopul este revitalizarea unui spațiu urban neglijat și dialogul între participanți. Poți trimite propuneri aici, până pe 14 mai 2025 inclusiv.

Zaiafet pe Lună, Festival de slow living — Județul Cluj, 3-6 iulie

🏕️ Zaiafet pe Lună te așteaptă în județul Cluj între 3-6 iulie. Mai exact la Castelul Teleki din satul Luna de Jos unde vei avea parte de camping și concerte, dar vei da și de o sumedenie de ateliere, cum ar fi confecționare de lumânări naturale, acro-yoga, sau o șezătoare cu mandale.

🎤 De asemenea, o să ai parte de muzică live de la artiști precum Mădălina Pavăl (Acustic), trupa Klawo sau Zeyla Tomlyn. Dacă vii singur(ă), fără griji – te vei împrieteni cu alte persoane la workshopul de socializare ghidată.

Share

🧴 Aruncă un ochi aici ca să vezi cum a fost în 2024. Echipa se ghidează după principiile de a refuza, reduce, refolosi, înainte de reciclare și compostare, pe care le vei regăsi și-n organizarea festivalului. Da, va trebui să-ți aduci o farfurie, un tacâm și-o sticlă cu tine. Un scurt istoric al locului găsești aici, iar biletele sunt aici (după 15 mai vor crește prețurile).

🥁 TOMBOLĂ pentru INVITAȚIE: Dacă ai ajuns aici cu lectura (superb), îți spun că am de dat o invitație dublă – două full pass-uri, practic – la Zaiafet pe Lună. Dacă te-ar tenta – completează acest formular până pe 20 mai și voi extrage prin random.org câștigătoarea/ câștigătorul care-și poate aduce +1; apoi revin aici cu numele norocos. 🥁

Făgăraș Fest — județul Sibiu, 11-13 iulie

🦌 Între 11-13 iulie se întâmplă Făgăraș Fest, în satul Sebeșu de Sus, comuna Racovița, județul Sibiu, tot la camping. Timp de trei zile, Făgăraș Fest, organizat de Fundația Conservation Carpathia, te poartă prin drumeții ghidate în Munții Făgăraș ca să descoperi flora, fauna, cascadele din Valea Moașei și Cabana Suru.

🧀 O să găsești acolo și activități educative și sportive pentru copii, discuții despre biodiversitate și ecoturism, un târg cu produse locale și meșteșuguri tradiționale, tururi ghidate în satul Sebeșu de Sus și concerte live. Biletele sunt aici.

Durușa SummerHills #11 — județul Maramureș, 22-24 august

⛺ Pe finele verii, între 22-24 august ești așteptat și la Durușa SummerHills #11. După o pauză de câțiva ani, undeva pe lângă Baia Mare, organizatorii promit loc de detașare, relaxare și conectare fără pretenții, cu ce vrem noi — de la muzică, iarbă, oameni. Las din descrierea lor: „În esență, Duruș nu s-a schimbat. Același peisaj atemporal, același calm (…), aceeași energie, aceeași pasiune și respect pentru ritm. E old-school, organic—fără superficialități, doar vibrații pure și libertate sălbatică.”

🪁 Pe scurt, mai spune echipa: Peisaje sonore brute, dealuri line, cu spațiu „pentru cei mici să se plimbe, dragonii să zboare și freestylerii să strălucească”. Biletele aici.

Recomandă și tu — un eveniment, un articol, un documentar, ceva.

✍️ Din când în când o să mai trimit câte-o ediție de Re:Mediu cu recomandări de evenimente sau materiale legate de conservarea naturii, precum cea de față.

Recomandă ceva aici

✍️ Mi-ar plăcea ca listele să devină colective, așa că dacă vrei să recomanzi ceva ce se întâmplă prin țară (sau articole, documentare, expoziții etc.), te rog să completezi lista asta.

Sunt în Băile Herculane, o stațiune în care nu se întâmplă nimic, cum îmi spunea un coleg recent, uimit că aleg locația asta pentru un concediu — primul mai serios în câțiva ani (adică vreo 9-10 zile în care nu am răspuns nici la mailuri). N-am știu ce să-i spun pe loc, dar da. Pentru mine „city-break” = break-from-the-city. Un disruption serios de Capitală.

🌊 Nu vreau să romanțez faptul că Herculane, stațiunea glorioasă cu ape termale de altădată este în continuare în paragină. Vorbesc, totuși, despre un loc în care dacă alegi să mergi în afara verii trebuie să-ți asumi că majoritatea restaurantelor sau shaormăriilor sau o bună parte dintre pensiuni sunt închise (mai ales dacă prinzi miezul săptămânii). Vorbesc despre același loc în care bijuterii de clădiri vechi și de patrimoniu cum nu (cred că) vom mai construi în România se tot destramă. Un loc în care hotelurile impozante cu balcoane clasice, deschise spre inima munților, ridicate de Ceaușescu și care au strălucit în comunism, îi mai atrag, poate, doar pe părinții sau pe bunicii noștri, care-și amintesc o altă versiune a locului, cu mai multă viață.

🏛️ Dintr-o poveste a zeităților grecești, a dacilor și romanilor care și-au lăsat urmele pe-aici, din cea a cuplurilor în căutare de fertilitate, a intelectualilor, domnitorilor și regilor care s-au îndrăgostit, s-au vindecat și și-au oblojit rănile în apele fierbinți ale zonei au rămas mai mult răni care se citesc în fiecare clădire abandonată. Răni ale unei tranziții între regime politice în care nu am știut – și pare că încă nu știm, după 35 de ani – ce să facem mai departe cu locul ăsta, cum să profităm de tot ce-ar putea fi, de toată natura din jur pe care-o simți în nări de cum cobori în gară și tragi în piept aerul tare.

🏛️ În Herculane mă tot întreb „ce-ar fi dacă”. Însă, probabil că subconștientul meu a ales locul ăsta și dintr-o empatie față de mai multe lupte interioare pe care le duc și eu cu mine. Nu știu tu, dar eu când am mintea îngreunată, nu caut locuri agitate, cu muzică tare sau cu localuri în care un cocktail costă 50-60 lei. Nu caut nici frumosul curatoriat sau curcubeile. Am ales să fiu într-un loc sincer, în care o doamnă ospătăriță mi-a spus într-o după-amiază că ciorba are vegeta, înainte s-o comand. Într-un loc parcă obosit ca mine, bandajat pe ici-colo, dar care încă speră spre vindecare și căruia îi vezi frumosul dacă te uiți cu atenție în jur.

Unde e speranța în Herculane?

📌 Într-un hotel central, fost cazino, una dintre clădirile superbe ale trecutului, care va fi deschis în 2026, cum văd într-o plimbare (mulțumim, domnule milionar Valeriu). O altă clădire, centru de tratament, e renovată într-un galben strident, dar măcar sunt haine noi.

📌 Construite de romani, fostele Băi Apollo – unde se întâlneau mai târziu și toți intelectualii și regii – sunt transformate într-un mic muzeu îngrijit de pasionați ai locului, în care poți vedea toate ochiurile de apă caldă și-n care o să regăsești mai multe dintre legendele zeităților. Se simte că muzeul este întreținut pe mult voluntariat și pasiune, ca și-n alte locuri din țară. Sunt și mici bazine care încă sunt pline cu apă caldă, dar cu care oamenii nu mai pot interacționa direct (OK, dacă bagi o mână în apă nu spune nimeni nimic, promit). Aici o să găsești și-un locșor în care poți lăsa o mărturie de dragoste pentru cineva. Preferata mea a fost undeva în ideea: „Ne-am cunoscut întâmplător, ne-am iubit intenționat”.

📌 Pe o bucată de mal al Cernei, foarte aproape de actualul Muzeu Apollo, echipa de la Herculane Project a livrat un colț în care oamenii chiar să poată interacționa direct cu natura, creând mici ochiuri de apă caldă trasă din Cerna, trepte care te coboară-n râu, băncuțe-tribune și foișoare. Mai multe despre eforturile celor de la Herculane Project poți afla din acest articol scris de colega de breaslă, jurnalista Ana Ciobanu, căreia îi mulțumesc că m-a inspirat să mă întorc aici. Miza mai mare a echipei, pe lângă activările sociale, e să strângă bani să poată renova un alt monument istoric pe care doare să-l vezi în paragină, Băile Neptun, despre care poți citi mai multe aici. Îi poți ajuta să atingă ținta de 320.000 lei aici, printr-o donație – momentan aproape c-au strâns 100.000 lei).

💡 Dincolo de hoteluri abandonate în apropierea cărora încă mai vezi rămășițele îndemnului „Proletari din toată țara, uniți-vă”, vei găsi și alte câteva mici ochiuri de apă caldă gratuite, de la natură carevasăzică, în care să te scalzi. Altfel, sunt mai multe pensiuni (și hotelurile, evident) pe Valea Cernei care promit apă-„tratament” în curțile proprii, dar și câteva mini-ștranduri publice și liniștite. Vei zâmbi pe-acolo, într-o după-amiază oarecare, când o să vezi oameni umblând în șlapi și halate pe stradă, cu țigara la purtător, între cazări și mici izvoare.

🐕 Dincolo de cei încă mulți (dar pașnici) căței ai străzii — o bună parte abandonați din satele din jur — pentru care am umblat cu boabe și pliculețe după mine, Herculane rămâne stațiunea în care unii bătrânei îți vor deveni natural ghizi, dacă ai răbdare să-i asculți vorbind despre beneficiile apelor locului. Nu e piață încă de cafele de specialitate și mall-urile sunt departe, dar găsești înghețata copilăriei (mele – la dozator), langoși și 1-2 pizzerii decente – suficient pentru unii, suficient pentru mine.

⛰️ Am lăsat muntele la final. Administrația Parcului Național Domogled-Valea Cernei pare că face o treabă bună pentru oricine ajunge pentru prima oară la Herculane. Zona centrală, dar nu numai, e împânzită de trasee pentru toate capacitățile. Și de o oră, și de cinci, și e deja știută zona ca un paradis al cățărătorilor – cea mai mare din România. Panouri cu indicațiile de durată și marcaje sunt și ele peste tot, iar sediul Parcului, cu un mic muzeu unde poți afla mai multe detalii despre conservarea zonei e și el în apropiere.

⛰️ E un super loc și dacă vrei să te împrietenești cu natura în lipsa unei mașini. Ai gară în Herculane – cam opt ore directe din București; la mine au trecut foarte repede, o parte citind, o parte cu muzică sau cu uitat în gol o dată ce trenul s-a apropiat de Dunăre. Oriunde ai alege să te cazezi pe vale, vei avea cel puțin 2-3 trasee care vor începe din apropiere și pe care le vei descoperi la o simplă plimbare prin stațiune (o bună parte încep, spre exemplu, din apropierea Hotelului Roman).

🌲 Pe cărările munților care mărginesc Cerna o să găsești o specie celebră de-a casei, pinul negru de Banat, mult calcar, grote cu aburi și alte peșteri, capre negre, păduri virgine. Pe jos, înconjurând stațiunea, o să dai de multe scene cu daci și romani sculptate.

Nu mă mai lungesc.

O să găsești multă liniște, dacă asta cauți. Chiar și-un loc de camping, sau glamping, chiar mai multe. Un loc în care într-adevăr, nu se întâmplă nimic (scandalos), dar în care nu se întâmplă nici multe din progresele care-ar trebui să să existe, în contextul valorii locului — poate aici ar trebui să fie „scandalul”. Dar e un loc în care am simțit speranță. Și o Cerna rece de aprilie pe glezne, după un traseu printre păduri, creste și sate (dada, wink-wink, Ineleț cu-ale lui scări de lemn, sunt de neratat).

Nu pot decât să spun – Herculane, îmi ești oază. Cu sinceritate, pe curând.

Invitație: Hai să ne vedem în București

🍀 Pe 15 mai, de la 18:00 hai să ne cunoaștem pe viu, în București. E prima dintr-o serie de întâlniri pe care vreau să le organizez, ca să ne cunoaștem dincolo de edițiile Re:Mediu.

🍀 Locurile sunt limitate la vreo 20 de persoane, așa că te invit să completezi acest formular până pe 11 mai și vei primi adresa pe mail. (Dacă nu ești în oraș, sau nu prinzi loc, fără griji, mai gândesc și alte ocazii cu care să ne intersectăm).

Completează formularul aici

🍀 După o rundă de prezentări, zero presiuni — o să vorbim liber, informal, lângă un pahar, despre ce ne preocupă azi legat de mediu, despre locurile noastre preferate din natură și cine știe unde duc discuțiile și ce gânduri viitoare se nasc de-aici. Abia aștept!

E el, lupul, supranumit de cercetători și „sanitarul pădurii”, pentru că vânează animale slabe sau bolnave, și contribuie astfel la reglarea populațiilor de erbivore, prevenind boli și permițând pădurilor să crească.

Îți spun despre el astăzi pentru că protecția legală a lupilor în Europa este pe cale să fie relaxată, în urma presiunilor făcute de fermieri și decidenți politici îngrijorați de atacurile lupilor asupra animalelor domestice. Pe de altă parte, conservaționiștii susțin că alte soluții non-letale, precum gardurile electrice și câinii de pază ar trebui prioritizate în locul vânătorii, pentru a păstra armonie în natură, între specii.

Share

Pe 3 decembrie 2024, Comitetul Permanent al Convenției de la Berna – un tratat internațional care protejează speciile de faună și floră sălbatică, din care fac parte mai multe state atât de pe alte continente, cât și din Europa – a aprobat o propunere de retrogradare a statutului lupului de la „strict protejat” (același statut ca al ursului) la „protejat”, permițând o gestionare mai flexibilă, inclusiv prin vânătoare controlată.

În paralel, în martie 2025, Comisia Europeană a propus modificarea Directivei Habitat (cea care dublează stricta protecție a lupilor, specificată în Convenției de la Berna) pentru a reduce nivelul de protecție al lupilor în întreaga Uniune.

România, unde trăiește una dintre cele mai mari populații de lupi din UE (aproximativ 3.000 de exemplare), rămâne în centrul dezbaterii. Deși protecția lupilor rămâne strictă la nivel național, modificările europene ar putea deschide calea pentru măsuri permisive de gestionare, cum au fost înaintate și în cazul ursului.

Pe măsură ce Europa reconfigurează strategiile de conservare, provocarea majoră rămâne găsirea unui echilibru între protejarea biodiversității și nevoile comunităților rurale.

Alături de Regizorul Mihai Gavril Dragolea am documentat pe larg ițele complicate țesute de oameni în jurul lupilor, pentru Scena9.

Citește aici articolul

Poți porni și într-o călătorie vizuală alături de noi, pe urmele lupilor, prin documentarul de 23 de minute care a rezultat în urma deplasărilor noastre în teren. Video-ul este o explorare prin sălbăticia României, din care o să afli o sumedenie de chestii despre lupi, din inima pădurii. Textul vine să completeze prin contextul legal, vocile specialiștilor, importanța la scară europeană și globală a conservării speciei și soluțiile prin care poate fi mai bine și lupilor și fermierilor.

Până ajungi să citești articolul sau să vezi documentarul nostru, uite și:

10 Lucruri de știut despre lupi:

1. Lupii nu au fost reintroduși, ci au revenit natural în Europa în ultimii 30 de ani, prin dispersie și recolonizare, cu excepția cazurilor de translocare dintr-o țară într-alta, pentru a preveni izolarea genetică.

2. Lupii nu sunt periculoși pentru oameni: Nu au atacat mortal pe nimeni în ultimele decenii, iar întâlnirile fatale sunt extrem de rare. Se spune că sunt mai mari șansele să câștigi la loto decât să fii atacat de un lup.

3. Impactul minim al lupilor asupra animalelor domestice este foarte scăzut, iar pagubele sunt localizate în zonele unde nu sunt implementate măsuri de protecție. Pagube mai mari provoacă anual mistreții, după cum vei afla din articol.

   Susține documentarea edițiilor Re:Mediu printr-o donație lunară (5 euro) sau anuală (45 euro) aici:

4. Comportamentul lupilor: Lupii au tendința naturală de a vâna ungulate (la noi, căprioare și mistreți, în principiu). Asta pentru că le oferă hrană abundentă, iar vânătoarea în haită le permite să doboare animale mari, contribuind totodată la echilibrul ecosistemului.

5. Creșterea populațiilor de lupi: Lupi s-au înmulțitit semnificativ datorită protecției lor din ultimii zeci de ani, dar sunt încă departe de a atinge un statut ecologic favorabil. Plus că nu știm exact câți avem, ca și în cazul ursului. O numărătoare națională a lupului ar fi dificilă — ar implica străbaterea la pas a mii de kilometri prin Carpații României, de mai multe ori (dar avem niște numere concentrate pe anumite zone, din care putem trage unele concluzii generale despre comportamentul lor).

6. Măsuri eficiente pentru protecția animalelor: În UE (și nu numai) există deja soluții care funcționează precum garduri electrice și câini de pază, susținute de Uniunea Europeană pentru a preveni pagubele cauzate de lupi. Investițiile în aceste măsuri pot asigura coexistența între oameni și lupi.

7. Vânătoarea nu rezolvă conflictele: Vânătoarea nu este o soluție eficientă și poate chiar agrava problema, pentru că în momentul în care omori un lup dintr-o haită anume și spargi familia, crești riscurile ca membrii rămași, „jucând” în minus, să devină debusolați și să-și croiască drum mai aproape de turme, de pradă.

8. Flexibilitatea statelor membre: Țările UE pot lua deja măsuri flexibile pentru a gestiona conflictele cu lupii, inclusiv prin derogări de la protecția strictă (adică omorârea unor exemplare), dar doar în condiții specifice, în care autoritățile și localnicii dovedesc că acele animale produceau pagube.

9. Sprijinul public pentru protejarea lupilor: Majoritatea locuitorilor din zonele rurale ale UE susțin protejarea lupilor, cu 68% dintre europeni favorizând un statut strict de protecție pentru aceștia. Ciobanii, cel puțin la noi, au vorba că „un tribut” trebuie să plătească naturii, pe post de chirie. Tributul se transformă uneori în 1-2 oi mâncate de lup.

10. Beneficiile lupilor pentru comunități locale: Lupii pot stimula ecoturismul, contribuind la dezvoltarea economică a zonelor rurale, cum este cazul Spaniei, sau al Parcului Național Yellowstone, din SUA, unde oamenii plătesc ca să se plimbe pe cărări pe care se perindă și lupii.

*Surse: aici (WWF), aici (Wolf Life), și aici (UE).

Sper că te-am făcut curio(a)s(ă) pentru lectura și vizionarea de pe Scena9. Pe curând!

📣 Foaia mai cerea autorităților măsuri concrete ca să ajungem să avem pe bune 26 mp de spațiu verde de locuitor, cum cere legea, nu sub 10, cum are Bucureștiul astăzi; mai cerea amenzi serioase pentru tăierile de arbori. Mesajul ar trebui să spameze inboxurile instituțiilor – poate dacă trebuie să răspundă de 20 de ori la același mail, nu vor mai ignora problema, spun membrii grupului civic, și vor învăța legile de mediu. În jur, pe două bannere văd (deja) sloganul protestelor, Parc Furat, pe altele Banu-i frate cu românul sau Legea nu vor s-o aplice, instituțiile-s complice.

➡️ Ca să înțelegi mai bine contextul zonei, uite cum arăta bucata de parc în luna mai 2019, versus octombrie 2024, așa cum se vedea de la ferestrele unor cetățeni din blocul de vizavi.

Retrocedarea de care nu știa nimeni

🌱 În zona despre care vorbim, retrocedarea a fost făcută în 2005-2006 de fostul primar al Capitalei, Adriean Videanu. Era perioada în care Videanu începuse să retrocedeze mai multe terenuri, dintre care câteva zeci de parcele din Sectorul 3 spre o anume Maria Cocoru, pe speța moșiilor pierdute din perioada interbelică. „Practic, ei au identificat parcele neconstruite din sector”, spune Bogdan Stroe, care locuiește în S3 pe lângă IOR, e membru al Grupului de Inițiativă Civică IOR-Titan și fost consilier general al Primăriei Capitalei, „dar nu s-au dus la marginea sectorului, unde ar fi fost câmpuri și terenuri agricole (disponibile)”.

Cocoru a mai primit parcele și-ntr-un parc vecin mai mic, și pe margini de bulevarde principale, sau pe alte locuri de joacă dintre blocuri și străzi. Așa au apărut zeci de parcări privare din retrocedările doamnei Cocoru și așa le-a capitalizat.

Pe–atunci, natura își vedea încă de treabă pe cele 12 hectare, spune Stroe, care locuiește în zonă de peste 15 ani.

EXTRA: Și reziorul Mihai Dragolea documenta în primăvara lui 2024 pentru Scena9 eforturile cetățenilor de a salva zona retrocedată din IOR și miza acesteia. Cadrele au devenit astăzi arhivă:

🏞️ Se vedea că zona nu e îngrijită „organizat”, ca restul parcului, însă arborii creșteau, păsările se-auzeau, oamenii se plimbau. Pe de altă parte, erau și multe gunoaie, își amintește Stroe. Pentru că nu făcea nimeni curățenie, au fost câțiva ani în care cetățenii din cartier veneau primăvara-vara și strângeau gunoaiele.

🍂 Mult timp zona a părut abandonată, dar a tot fost tranzitată. Până în 2012, când a venit, pentru prima oară la șefia S3, Robert Negoiță, cel care e și azi primar. El a pus pancartele cu zona retrocedată, „și atunci am aflat și noi de asta, cu uimire”.

Share

🌳 Zona a fost amenajată ca parc încă din comunism. Iar din 1991, s-a definit ce înseamnă domeniul public și domeniul privat al statului. Astfel, toate parcurile recunoscute – deci și cele 12 hectare din IOR – intrau, automat, în domeniul public, conform acelei legi. „Încă se văd aleile, erau și stâlpi de iluminat”, spune Stroe, în contextul în care avocații lui Cocoru susțin că pe acel teren nu au fost amenajări publice. „Lumea are poze cu aleile astea cu flori, trandafiri – și din comunism, și după”.

Iar legea interzice retrocedările din domeniul public, continuă Stroe, „și este unul dintre argumentele cu care mergem în instanță”, pentru că actele de dinainte de Revoluție pe care le au, corelate cu legea din '91 dovedesc asta, crede membrul grupului GIC Titan-IOR. Tabăra lui Cocoru insistă, totuși, că nu există un inventar al domeniului public, și dacă inventar nu e — nu poți dovedi că zona a făcut parte din el.

Ajungem și la detaliile litigiului de azi, dar să mai înțelegem un pic trecutul.

Cum s-au judecat primăriile pentru acest spațiu verde?

📍 Încă de pe vremea lui Negoiță era un proces pe rol pentru anularea retrocedării, inițiat de Primăria S3 (administrator de drept al terenului) împotriva Primăriei Generale (deținătorul terenului).

Între 2012–2013, practic, când Primăria S3 a declanșat litigiul împotriva Primăriei Generale (PMB), reprezentanții PMB, condusă de Gabriela Firea, au refuzat să prezinte dovezile care ar fi confirmat statutul de parc, declara recent actualul primar al Capitalei Nicușor Dan. Deși pentru un moment, Negoiță obținuse atunci o decizie favorabilă, aceasta a fost imediat atacată (cu reușită) de Primăria Generală. „Era o luptă între nașă și fin”, spune membrul GIC IOR-Titan Bogdan Stroe, adică între cel care ar fi avut dreptul să administreze terenul (S3) și cel care ar fi avut dreptul să-l ceară înapoi (PMB).

„Zece ani mai târziu, instanța a hotărât definitiv că terenul nu este parc — o decizie pe care, din păcate, noi nu o mai putem contesta”, spunea recent Nicușor Dan.

🌳 În timp ce bucureștenii continuau să tranziteze zona, îți mai dau un pic de context: Negoiță pierdea și pe alte fronturi în fața proprietarei Cocoru: într-un părculeț vecin IOR-ului (Constantin Brâncuși), pe care dânsa l-a primit la retrocedare, Primăria S3 pusese mobilier de joacă pentru copii. Cocoru a cerut chirie Primăriei S3, Negoiță a răspuns prin a-și lua, la propriu, jucăriile din parc și așa au început protestele cetățenilor din zonă – care din afară nu înțelegeau de ce primarul le dezmembrează parcul copiilor.

🌳 Dacă ne întoarcem la IOR, pe cele 12 hectare retrocedate, „se dorește” construirea unui parc de distracții, tip „Disney Mania”. Spun se dorește pentru că Maria Cocoru a decedat recent, și astăzi se caută moștenitorii pentru instanță. Însă dincolo de moștenitorii propriu-ziși, în spate este o rețea de administratori imobiliari puternici și influenți politic, după cum confirmă mai multe surse.

Cine poate contesta o retrocedare?

🎙️ Avocații lui Cocoru au scos în repetate rânduri în față excepția despre cine poate contesta o retrocedare, „și mai multe instanțe au marșat pe argumentul ăsta”, spune Bogdan Stroe, care a fost și consilier al Primăriei Generale din partea USR, între 2016-2020. „Nu este cel mai corect, din punctul meu de vedere, că un primar nu poate contesta o retrocedare. Un primar de sector care cere, în acest caz, Primăriei Generale — nu. Un cetățean - nu. Consilieri locali? Nici ei nu pot — Bogdan Stroe și Ana Ciceală știu asta din propria experiență, pe când erau amândoi consilieri la PMB.

Și dacă ești vecin, locuiești în cartier și tot nu ai dreptul să reprezinți cetățenii. E o contradicție în termeni, crede fostul consilier al PMB Bogdan Stroe. „Tu trebuie să aperi interesele celor care te-au votat, dar în fața instanței nu ai voie.

„Și atunci zic: Dar cine poate să conteste? Primarul nu poate, consilierul nu, primăria generală nu poate să conteste un act emis de instituția însăși”. Așa au ajuns mai mulți oameni, printre care și Bogdan Stroe, la concluzia că soluția stă în formarea unui grup civic (ONG în acte), care să poată intenta și duce un proces contra frontului Cocoru. Astfel că cetățenii cer astăzi în instanță anularea retrocedării.

🔔 „Pentru că sunt procese în care sunt acceptate ONG-urile, subliniază Stroe, ca apărători ai interesului public.” 🔔

Însă și de data asta, „calitatea procesorală” – altfel tradus și prin „cine sunteți voi, totuși, ca să ne dați pe noi în judecată?” – a fost ridicată, continuă Stroe – care speră ca grupul lor să treacă de excepția asta:

Are dreptul un ONG de mediu să anuleze retrocedarea unui parc?, argumentează avocații de pe partea cealaltă. „Noi credem că da”, spune Stroe — „urmează să aflăm ce cred și judecătorii”.

Prima înfățișare va avea loc pe finalul lui martie, iar Grupul Civic IOR-Titan știe că va fi o luptă pe termen lung.

Cum a început otrăvirea arborilor în timp ce terenul era disputat?

🔊 În 2020 începea mutilarea arborilor de pe cele 12 hectare – profitând de o modificare nefericită a Codului Silvic de la acea vreme, care înăsprea sancțiunile pentru infracțiunile silvice, dar cu aplicarea limitată în urban.

„Au început să otrăvească copacii, să îi găurească, să îi usuce, apoi să îi taie”, spune Bogdan Stroe. „Proprietarii au simțit că nu mai au răspunderea penală și planul a fost să defrișeze pas cu pas cele 12 hectare; o tactică – arborii se uscau, apoi le dădeau foc”, și așa vedeam la știri genericul „încă un incendiu de vegetație în IOR”.

🔊 Cetățenii s-au tot întrebat de ce arborii se usucă, până când au văzut găurile date la rădăcinile lor — totul este filmat și documentat, spune membrul GIC IOR-Titan. „Și au fost proteste la fiecare pas.”

Cât despre vinovați, nu au prins-o niciodată în flagrant pe doamna Cocoru, dar problema, spune Stroe, „e că poliția nu a prins niciun făptaș”:

Deci în toți anii ăștia, cu reclamații la toate instituțiile statului, la poliția locală, și la cea națională, la Garda de Mediu, – și la toate autoritățile care au un rol în protecția mediului și aplicarea legii în București, nicio instituție nu a reușit să prindă vreun făptaș; avem doar zeci de incendii cu autor necunoscut. (Bogdan Stroe)

👮🏻 Cât despre intervențiile autorităților în teren – Poliția susține că legea nu permite oprirea acestora, ci doar aplicarea unei amenzi de 25 de lei per arbore tăiat ilegal. Garda de Mediu nu intervine, invocând statutul de proprietate privată al terenului.

🌳 „Așa ne râdeau în față tot timpul”, spune Stroe, „25 lei pe copac — uite, ia 100 și mai tai 4 copaci — ne sfidau”. Au fost perioade și cu proteste săptămânale, cu interpelări la autorități, mers în ședințe locale, cu încercări de a rezolva situația.

Au cerut apoi un post de poliție locală permanentă în zonă, pentru că legea spune că și dacă ai proprietate privată, nu ai voie să tai arbori după bunul plac, fără avize. A fost dată hotărârea de consiliu local de la Sector 3 pentru asta, apoi nu a fost, pentru mult timp, aplicată (n.r. acum există postul).

„Degeaba ai hotărârea — primarul o aplică dacă vrea el.”

Legile pentru conservarea spațiului verde — o himeră când vine vorba de aplicare

📌 Ministerul Mediului a precizat că tăierile ilegale pot fi sancționate conform noului Cod Silvic — intrat în vigoare din ianuarie 2025. Acesta prevede sancțiuni mai aspre. Art. 140 spune că orice tăiere fără aviz din orașe e încadrată la infracțiune. De altfel, și art. 136 din același Cod prevede instituțiile competente care să constate infracțiunile. Dar asta, spune Ministerul Mediului, numai dacă zona este recunoscută oficial drept spațiu verde conform Legii nr. 24/2007, privind reglementarea spațiilor verzi din urban.

📌 Autoritățile locale nu sunt încă familiarizate nici cu noile prevederi ale Codului Silvic, iar din amenzile date de poliție pentru tăierile de arbori, multe sunt contestate apoi de proprietari (cu câștig de cauză). Mai mult, proprietarul terenului susține că suprafața este încadrată în categoria „curți-construcții” în cartea funciară, ceea ce face ca sancțiunile să fie și mai greu de aplicat. Pe scurt, cât timp încadrarea celor 12 hectare rămâne incertă, și aplicarea legilor menite să protejeze mediul e la fel de incertă.

Cât spațiu verde pierdem în orașe?

🌳 Zona retrocedată a fost identificată și în Registrul Spațiilor Verzi (RSV) al Municipiului București ca "spațiu verde", ceea ce ai spune că e un argument valid și irefutabil și am încheiat povestea. Totuși, registrul nu a mai fost actualizat de peste un deceniu și nu are valoare juridică (nu a fost niciodată votat în Consiliu). În prezent, RSV are un rol strict consultativ. De ce nu ne ocupăm să refacem registrul verde? Pentru că și o nouă inventariere a spațiului verde bucureștean, cât a mai rămas, ar dura mulți ani, ar implica zeci de specialiști și ar costa multe milioane de euro – în timp ce prioritățile Capitalei sunt termoficarea și fluidizarea traficului.

Iar problema principală este tot de natură juridică:

O modificare a legii spațiilor verzi impune ca, odată ce un teren privat este inventariat în Registrul Spațiilor Verzi, primăria să-l exproprieze. Având în vedere numărul mare de parcuri retrocedate în București, dacă toate ar fi incluse în registru, primăria ar trebui să plătească multe miliarde de euro pentru exproprieri, într-un timp foarte scurt. Și n-avem.

Astfel, tăierile și incendierile au continuat cu sancțiuni limitate. Grupul civic aici a fost o pădure/ aici ar putea fi o pădure a raportat distrugerea a aproximativ 1.000 arbori în trei luni. 22 au fost doborâți, spre exemplu, într-o singură dimineață. Drujbele încă zgârie pe urechi și se simt inhalate în nări, spre metrou Titan, în încercarea muncitorilor de a tăia lemnul în bucățele, ca să-l scoată mai ușor din parc.

🟥 Primăria București a amendat proprietarii terenului cu 35 milioane de euro pentru distrugerea zonei, în 2024. „Am sesizat toate instituțiile statului și suntem hotărâți să recuperăm bucata retrocedată din parcul IOR”, declara primarul Capitalei Nicușor Dan. El sublinia că s-au înscris cu suma asta la masa credală (totalitatea datoriilor unei persoane fizice sau juridice în insolvență sau faliment, incluzând creanțele creditorilor și gestionată conform unei liste cu priorități). Deși este un proces de durată, edilul este optimist că vor reuși să răscumpere cu acești bani cele 12 hectare de spațiu verde pentru comunitate.

Pe unul dintre aceste hectare, proprietarul nu numai că a tăiat copacii, dar a şi luat stratul vegetal. Şi acolo am dat acea amendă de 35 de milioane de euro. Dacă proprietarul o să defrişeze spaţiul vegetal pe 10 hectare, o să îi dăm o amendă de 350 de milioane de euro, ca să fie un mesaj foarte clar pentru orice proprietar de spaţiu verde — că nu va construi într-un spaţiu verde”, a mai spus Nicuşor Dan.

🟥 Nicușor Dan spune și că situația de azi a Parcului IOR este încă un „exemplu elocvent al eșecului instituțiilor statului” prin faptul că în 2006 autoritățile au ingorat dovezile clare cum că era un spațiu verde vital pentru comunitate și „deschizând calea abuzurilor mafiei imobiliare”.

Terenul fiind încadrat la curți-construcții, oficial, ar avea valoare mai mare pentru că poți închiria spre exemplu, bucăți din el și obține chirii — cum se și întâmplă deja cu câteva afaceri din preajma gurii de metrou Titan — de cafea, patiserie, fast-food – care trebuie să plătească chirie proprietarilor pentru că au containerele-afaceri pe teren privat (proprietate delimitată de spațiul public printr-o dungă galbenă, ce se observă pe trotuar).

🧑‍🤝‍🧑 În lipsa unei implicări decisive sau a unor rezoluții imediate, comunitatea încearcă să preseze instituțiile și să mobilizeze cetățenii pentru a preveni distrugerea definitivă a acestei zone verzi. Pe scurt, acolo, în IOR, este o energie investiă constant de oameni.

Se fac 5 ani de eforturi pentru salvarea zonei verzi, spune Bogdan Stroe.
„Se fac 5 ani și de când au început să otrăvească arborii.”

„Avem și noi dreptul la un mediu curat, la aer curat. De când s-au tăiat arborii, calitatea aerului s-a înrăutățit mult, este mai poluat. Aici era un plămân al orașului. Mesajul nostru este că vom lupta oricât de mult ar dura ca aici să rămână parc.”

Ce soluții există astăzi pentru ca cetățenii să-și recapete parcul?

Sunt două variante. Ori se anulează retrocedarea — ceea ce GIC IOR-Titan încearcă să facă prin acest proces (care va fi maraton, nu sprint), fie Primăria Generală — care e proprietarul tuturor imobilelor publice — își asumă exproprierea acestor 12 hectare.

❗ Totul depinde și de amenda de 35 de milioane — dacă va fi validată de instanțe — este o sumă care ar putea ușura răscumpărarea parcului, în funcție de valoarea finală stabilită pentru teren.

🧑‍🤝‍🧑 Între timp, cele două grupuri principale își continuă luptele. GIC IOR-Titan concentrați pe instanță, aici a fost o pădure prin proteste în parc, audiențe (și proteste) la Ministerul Mediului și la alte instituții și prin impulsionarea cetățenilor să ceară socoteală pe articole din lege. „Trebuie să stăm pe capul lor”, spunea în portavoce Andreea David, unul dintre liderii grupului aici a fost o pădure, la protestul de pe 2 martie. Doar că ar fi bine să „fim mai mulți”, subliniază Stroe, care observă că la proteste vin câteva zeci de cetățeni, versus sutele de mii de locuitori pe care le are Sectorul 3 al Capitalei.

„Să îi punem la treabă pe decidenți, să memoreze legi, să fie obligați să răspundă”, striga Andreea în portavoce.

Protestul s-a terminat după o oră, cât primise aprobare, pe alte scandări:

„Nu beton și defrișare, vrem aer și soare”;
„Azi tăiați, mâine plătiți — fără aer cum trăiți?”.

PS: Ce poți face tu azi?

📣 Dacă ai amintiri sau poze cu parcul — zona retrocedată, poți trimite o mărturie la aiciarputeafiopadure@gmail.com; ajută la argumentări viitoare.

📣 Semnează petiția de mărire a amenzilor, pentru arborii tăiați fără avize.

📣 Fii cu ochii pe site-ul și pe canalele social media ale Primăriei Capitalei. În curând, administrația va propune spre dezbatere noul Plan Urbanistic General (PUG) pentru București. Este singurul document care ar putea conține și un plan de dezvoltare al zonei retrocedate din IOR. Puțin probabil — în contextul în care PMB vrea să recâștige acel teren și având în vedere că nu este rezolvată problema amenzii de 35 milioane de euro. Dar în scenariul în care Nicușor Dan avansează în cursa pentru președinție, nu știm ce abordare va avea orice viitor primar general. Astfel că să fii la curent cu PUG-ul orașului în care trăiești e un exercițiu bun oricând (și deja o nevoie), mai ales că se elaborează o dată la 10 ani și vine cu impact pentru următorii 10 ani (pe puțin).

📖Diferiți. Genul văzut de un primatolog (Humanitas, 69 lei). Bazându-se atât pe observații științifice, cât și pe experiențe personale, primatologul olandez Frans de Waal explorează dinamica relațiilor dintre indivizi. Abordează teme precum identitatea personală și socializarea, punând sub semnul întrebării concepțiile greșite despre dominare, putere și strategii de împerechere.

➡️ Călătoria îmbină rigoarea științifică cu empatia și suntem invitați să ne analizăm viziunea asupra rolurilor de gen și să fim mai conștienți de complexitatea relațiilor umane.

🏃 Alergătorul sustenabil (P!lot Books, 89 lei) – Cartea oferă alte perspective de abordare a alergării: recunoașterea factorilor de stres, schimbarea locului de alergare și a celor cu care alegem să alergăm, prioritizarea odihnei fizice și mintale pentru a minimiza riscul de accidentare sau epuizare. Cartea subliniază și importanța creării unei comunități de alergare și ne îndeamnă să devenim conștienți de mediul înconjurător și promotori ai celor 3R: reducere, reutilizare și reciclare.

Share

🥾 Out of Eden Walk: Walking Across Anatolia. Exploratorul și jurnalistul National Geographic Paul Salopek a urmărit calea celor mai vechi strămoși. Și-a început călătoria în Africa de Est în urmă cu un deceniu și va merge până în America de Sud. Adică de peste zece ani merge pe jos și scrie povești de pe drum. Ăsta e unul dintre interviurile cu Paul de pe drum, în care vorbește și despre filosofia mersului, unde „a merge devine un act de credință”.

👣 Cum să faci față eco-anxietății (Scena9): Psihoterapeuta și activista Alexandra Brînzac a povestit despre relația omului cu natura și cum putem reduce anxietatea privind viitorul în criză climatică. Ea organizează Cercuri Climatice, în care oamenii își exprimă emoțiile pe care le simt despre schimbarea mediului înconjurător.

Albume foto despre natură:

🖼️ Vâlcea Naturală (235 lei) – Zic c-o să fii surprins(ă) de câtă sălbăticie și biodiversitate a putut să găsească fotograful Daniel Mirlea în vreo 2 ani jumate acasă la el, în județul Vâlcea. Iată că apusurile, păsările, deltele, păsăretul se găsesc cu vârf și îndesat și în județe cunoscute mai degrabă pentru industrii. Pe Daniel îl poți urmări și pe Instagram, sau via portofoliul cu proiecte.

🌳 Terra Silva (199 lei) – O călătorie vizuală prin păduri și copaci prin care fotograful Dorin Bofan explorează arbori din toată lumea. Cartea cuprinde atât imagini din munții și dealurile locale, cât și locuri precum Patagonia și Islanda. Fotografiilor li se alătură informații mai puțin știute despre păduri. „Nu pot decât să sper că Terra Silva vă va face să doriți să explorați”, spune Dorin, „și să petreceți mai mult timp printre copaci”. Îi poți urmări călătoriile și aventurile și pe Instagram, prin portofoliu sau prin newsletterul său Aer Tare, unde vei găsi povești despre filozofia călătoritului, despre alergare, echipamente outdoors sau despre fotografie în natură.

Povești pozitive:

🐧 The Happy Broadcast – Acest cont de Instagram o să te binedispună și o să-ți dea speranță. Da, e greu și tot mai cald în lume, dar hai să vedem și ce mai merge bine prin lumea mediului. Cum e postarea asta, despre Proiectul Arctic Cleanup, prin care, în trei ani, au fost eliminate aproape 53.000 kg de deșeuri din ecosistemele fragile ale Arcticii. Pe lângă reducerea poluării, inițiativa a contribuit la creșterea gradului de conștientizare în rândul comunităților locale, turiștilor, industriei și autorităților asupra importanței protejării Arcticului.

🐂 Veștile pozitive ale rețelei WaterBear – Și echipa de aici curatoriază săptămânal povești care oferă o privire cu speranță într-o lume în care colaborarea, inovația și respectul pentru natură conduc la soluții pentru unele dintre cele mai presante provocări ale umanității. Cum e asta, despre singura turmă de zimbri liberă din Marea Britanie, introdusă în 2022 în Kent, care contribuie la revitalizarea pădurilor și la revenirea speciilor rare. Prin pășunat și doborârea naturală a copacilor, zimbrii creează habitate diverse, favorizând insectele, păsările și mamiferele, inclusiv privighetoarele și fluturii.

De văzut și ascultat:

🌳 Spirit of the forest/ Spiritul pădurii (WaterBear Network, în colaborare cu Conservation Carpathia). În Nucșoara, fagii bătrâni sunt martorii faunei sălbatice unice și a rezistenței unei comunități. Cunoaște personajele – de la primarul care a găsit vindecarea prin aceste păduri, fotograful de natură sălbatică Gamander Lopez care surprinde biodiversitatea regiunii sau Ion, ciobanul local care deslușește legăturile dintre pădure și cultura locală.

➡️ Bonus, vizionare la Brașov: Pe 5 martie, dacă ești în Brașov, Conservation Carpathia proiectează de la 17:00 documentarul Arhitecții naturii la Centrul Cultural Reduta, despre reintroducerea zimbrilor și castorilor la noi, în Făgăraș.

🐟 Ce caută în Dunăre creveții asiatici? Creveții asiatici de apă dulce, o specie invazivă ajunsă în Delta Dunării, au fost identificați pentru prima dată în 2020 și s-au extins pe brațul Chilia și amonte de Galați. Deși se înmulțesc rapid și concurează cu racii locali, aceștia nu par să afecteze semnificativ populațiile de pești, iar în Delta Dunării sunt controlați de prădători naturali precum știucile și vidrele. Specia poate fi recoltată sustenabil și consumată, fiind o resursă gustoasă și ușor de curățat. Povestea este detaliată în ultimul episod al podcastului Dialog pentru Natură, pe care vă invit să-l consumați și din arhivă.

Întruniri și discuții

📕 Clubul de Carte de Mediu (Seneca AntiCafe, București). Pe 27 martie, la ora 18:30, Senetca AntiCafe în colaborare cu Asociația Reper21 te invită la discuții despre Gaia, de James Lovelock, o lucrare care ne provoacă să privim planeta ca pe un organism viu, capabil de auto-reglare. Lovelock explorează conceptul de limite planetare și explică modul în care biosfera, atmosfera și oceanele colaborează pentru a menține un echilibru delicat, esențial pentru viață.

➡️ La club, discuția va fi centrată în jurul viziunii autorului asupra gândirii ecologice moderne. Cartea este disponibilă în librăria Seneca AntiCafe, în limba engleză (dar și la Cărturești). PS: Poți merge cu încredere și dacă nu ai citit, dar vrei să iei parte la conversație. Participarea este gratuită, iar clubul de carte se întâmplă o dată pe lună, cu câte o carte nouă (urmărește Seneca pentru a fi la curent pentru următoarele luni).

🤝Platforma de mediu pentru București te cheamă la discuții despre problemele care te preocupă și despre soluții adaptate microcomunității tale. Este ocazia perfectă să te implici activ. Prima întâlnire are loc pe 8 martie, între 11:00 - 13:00, în zona Titan (locația exactă va fi comunicată după înscriere). Cea de-a doua întâlnire este pe 16 martie, tot între 11:00 - 13:00, în zonele Nerva Traian și Tineretului.

➡️ Ca să participi, trimite un e-mail la gabriela@fundatiacomunitarabucuresti.ro, menționând zona și data care te interesează. „Vom avea ocazia să ne conectăm cu alți oameni din comunitate, să învățăm unii de la alții și să descoperim resursele puse la dispoziție de Platforma de Mediu pentru București”, spun organizatorii, „un spațiu unde poți găsi mentorat, specialiști, finanțare și sprijin pentru proiectele tale de mediu”.

💡 Bonus: Dacă vrei să pui umărul la protejarea unor spații verzi din alte orașe, urmărește munca Rețelei pentru Natură Urbană și vezi dacă este deja un grup format căruia să i te alături (sunt deja activări în Cluj, Piatra-Neamț, Brașov, Iași, Satu Mare sau Arad, printre altele).

Aplicațiile naturii:

📱 Aplicația Let’s Do It, Romania! Dacă nu ai apucat să participi la curățeniile anuale organizate de Let’s Do It, contribuie altfel: Instalează pe telefon aplicația Let’s Do It! Ca să raportezi mormanele de deșeuri din jurul tău. Tot ce trebuie să faci este să fotografiezi zona afectată și să o marchezi pe hartă, adăugând detalii despre compoziția și dimensiunile deșeurilor. Aplicația va trimite automat o sesizare către autoritățile responsabile, iar tu vei primi notificări despre evoluția cazului. Conform legii, autoritățile trebuie să răspundă în maximum 30 de zile și să curețe zona raportată. Odată ce problema e rezolvată, vei fi informat prin aplicație.

🐺 Aplicația România Sălbatică: Prin ea poți descoperi natura României organizată pe regiuni geografice și biogeografice, afla detalii despre parcurile naționale și ariile protejate, primi recomandări despre locuri unde poți observa specii rare și admira imagini realizate de membrii Forona (Organizația Fotografilor de Natură din România).

➡️ Bonus: Dacă ești profeso(a)r(ă) și ai vrea să le arăți documentarul România Sălbatică elevilor în Săptămâna Verde, cere regizorilor un link de vizionare pe pagina proiectului.

Călătorii:

🍀 Vizitează Pajiștea Petricani – Un proiect al Asociației Parcul Natural Văcărești – Petricaniul are o suprafață de 5,7 hectare pe râul Colentina din București și va deveni a doua zonă protejată a Capitalei, după Parcul Natural Văcărești. În ultimul an, Asociația a îngrijit zona în colaborare cu ADP Sector 2 și Apele Române, construind un traseu tematic cu facilități pentru vizitatori, inclusiv scări, podețe și zone de observare, pentru a asigura accesul și protecția mediului.

🚵 Analiza cabanelor de munte din România. Pentru când vrei să mai fugi în natură, poate ajută să știi cum cabanele de munte din România se dezvoltă tot mai mult – însă un obstacol major rămâne lipsa unei baze de date complete cu toate cabanele din țară, ceea ce face dificilă o imagine de ansamblu. Analiza asta oferă pulsul situației actuale. Evaluarea cabanelor se bazează pe criterii clare: camere, mâncare, toalete, curățenie, review-uri Google Maps și dificultatea de administrare.

⛰️ Ghidul complet al începătorului pe munte (47 lei) – Munțomana Alexandra Pușcașu face o muncă importantă pentru cine încă-și face curaj pentru primele drumeții. Un ghid despre echipament, despre cum îți alegi traseele, despre grupuri și despre cum rămâi în siguranță. Totul într-un limbaj prietenos, după mulți ani de bătut munții. Dacă ești ca la tine acasă pe munte, ia un pic de filosofie din cealaltă carte a Alexandrei, cu lecții învățate după toți anii prin munți: 10 ani în Carpați (45 lei).

Ghiduri cetățenești:

🗑️ Ghidurile Al 12-lea ceas (Viitor Plus). Prezintă scenarii frecvente de ilegalități legate de gestionarea deșeurilor și oferă soluții concrete pentru combaterea lor. În ghiduri regăsim subiecte precum arderea deșeurilor, protecția solului și apei, colectarea selectivă și importul deșeurilor în România.

➡️ Oricine poate sesiza autoritățile, arată ghidurile: Garda Națională de Mediu, Poliția sau administrațiile locale – în cazuri precum aruncarea ilegală a gunoiului, depozitarea necorespunzătoare sau necolectarea separată a deșeurilor. Ghidurile includ și detalii despre sancțiuni, amenzile ajungând până la 45.000 de lei sau, în cazuri grave, chiar pedepse cu închisoarea.

🌡️ Climate paths. Social Innovation Solutions a lansat un ghid pentru accelerarea tranziției verzi în România (o explicație video aici). Acesta oferă recomandări concrete pentru adoptarea tehnologiilor verzi și soluțiilor durabile, vizând cercetătorii, factorii de decizie politică și antreprenorii. Un rezumat video despre ghid găsiți și aici.

Victoriile din containere:

💻 (București) Încep să apară containerele pentru colectarea deșeurilor electronice și electrocasnice mici în Sectorul 3. Primăria a început amplasarea a 56 de containere speciale pentru colectarea deșeurilor electronice mici, precum telefoane mobile, laptopuri, mixere și cuptoare cu microunde, pentru a ușura reciclarea și a evita abandonarea lor pe domeniul public.

👚 Tot în Sectorul 3 al Capitalei începem să vedem containere pentru colectarea de haine. Clopotele speciale sunt dedicate hainelor, încălțărilor și altor materiale textile de care nu mai avem nevoie.

M-am oprit aici cu Ioana Rusu, ecologă și vecină de sector, în preajma feliei din parcul IOR din care s-au tăiat mai toți arborii. Pe scurt, disputăm acolo, pe vreo 12 hectare retrocedate – prin proteste sau prin judecăți și amenzi – speța dacă acolo „a fost sau n-a fost spațiu verde”. Cert este că din toată sălbăticia de acum jumătate de an, a rămas un câmp ars pe care câțiva drujbași îl tot curăță de lemne.

Îmi stă inima un pic în loc de fiecare dată când intru la metrou și pentru câteva secunde încremenesc. Nu mă obișnuiesc cu peisajul sterp și mă simt neputincioasă. Încep să mă tem pentru alte spații verzi din oraș, chiar pentru viitorul micii grădini de la blocul meu. Despre IOR mai pe larg în ediția viitoare.

Însă gâlceava interminabilă de-acolo îmi amintește că spațiul verde din București, dar și din alte orașe mici sau mari rămâne fragil în fața intereselor dezvoltatorilor și în fața nevoii constante de parcări sau alte construcții. Arată o nevoie tot mai mare de coaliții de cetățeni care să pună presiuni pe autorități: să urmărească site-urile primăriilor și deciziile date, ca pe un cotidian, să meargă în ședințe locale cu răbdare, să-și caute aliați și argumente la nivel local sau mai înalt pentru modificări și completări de legi de mediu. O luptă continuă, pe termen nedefinit, dar necesară (o spun cei de-acum din primele linii — cercetători, activiști, cetățeni — care au acumulat ceva oboseală).

Ediția de azi vine cu o recapitulare de motive și realități pentru care nu mai merge ca spațiul verde să fie „business as usual” – pentru că dispare constant în timp ce noi ne vedem de drumuri, iar asta o să ne coste în ani înghesuiți pe insule de căldură tot mai mari.

Facem recapitularea cu Ioana Rusu, ecologă care colaborează cu grupuri civice sau politicieni pe spețe de conservare a spațiului verde din orașe, inventariază arbori și parcele verzi, trimite constant sesizări și cereri la autoritățile de mediu competente.

„Îmi vine să urlu”, spune Ioana, uitându-se în jurul nostru, repetând că am pierdut foarte mult spațiu verde în Capitală, în ultimii ani. „Copacii ăștia sigur au fost în grădină”, continuă ea, arătând spre câțiva arbori aflați pe un trotuar, în fața unei scări de bloc cu 10 etaje. Copacii nu doar că sunt în afara grădinii, dar și trunchiurile lor sunt „sigilate”, înconjurate până-n buză de asfalt sau pavele. „Fiecare copac avea o alveolă de pământ în jur, între 2 și 4 metri pătrați”, spune Ioana, „așa s-au dus zeci de mii de metri pătrați în ultimii 12 ani”.

De-a lungul anilor, în Sectorul 3 (dar nu numai), administrația a tăiat din grădinile blocurilor pentru a face loc mai multor parcări, explică ecologa. E una din concluziile la care ea a ajuns încă de-acum câțiva ani, când a început inventarierea spațiului verde din sector, în colaborare cu câțiva membri ai USR. În echipe de câte doi au luat la pas parcelele de verde și le-au suprapus pe imaginile din Google Maps, pe care le-au suprapus apoi datelor din Registrul Spațiilor Verzi, creat acum aproape 15 ani (2011).

Doar o zonă cuprinsă între câteva bulevarde (1 Decembrie 1918, str Jean Steriadi, bulevardul Pallady și până în Auchan Titan pentru cunoscători) au dispărut aproximativ 9.800 metri pătrați de spațiu verde — grădini, aliniamente, scuaruri, curți de școli și grădinițe — și zeci de copaci. Asta înseamnă aer mai poluat, mai puțin oxigen, suprafețe mai fierbinți și stare de sănătate afectată pentru aproape 380 de oameni, explică Ioana.

Peste 21.000 de decese din România au fost asociate cu poluarea, în fiecare an, iar spitalele primesc tot mai multe cazuri de astm bronșic și chiar cancer pulmonar. Mai multe studii, inclusiv unul al Institutului Național de Sănătate Publică din România (INSP), au stabilit o legătură directă între poluare și boli respiratorii. INSP a concluzionat și că bucureștenii trăiesc cu patru ani mai puțin decât media pe țară.

În Sectorul 3 aveam sub 7 metri pătrați de spațiu verde de persoană (conform unui Plan Urbanistic Zonal anulat), probabil au mai rămas 4-5 astăzi, iar la nivel de București, poate un 8-9 metri pătrați de om. Însă din 2011, practic, nu avem măsurători noi, deci situația rămâne neclară. Numerele sunt, oricum, cu mult sub cei 26 metri pătrați recomandați per om de către Uniunea Europeană (și impuși prin legislația din România). Suntem și mai departe de recomandările Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), care spune că ar trebui să avem undeva la 50 metri pătrați de om.

O inventariere nouă a spațiilor verzi din București (sau din alte orașe) ar ajuta la evitarea unor conflicte precum cel din IOR, însă ar fi un efort care ar avea nevoie de câteva milioane de euro, coordonarea multor specialiști și instituții și un plan de cartare bine pus la punct. Din păcate, nu-l așteptăm prea curând, înțelegând că prioritățile financiare ale Capitalei (care în 2025 a și primit buget mai mic) sunt altele astăzi: termoficarea și (Doamne ajută) fluidizarea traficului.

OK, un recensământ copăcesc nu poate fi dus chiar azi, dar sunt altele mai mici la care putem lucra. „Noi nu mai avem sol, spații permeabile”, explică Ioana, tot solul din oraș este tasat. Tasarea vine, printre altele, de la utilajele cu care administratorii domeniului public (ADP) intră să toaleteze arborii. Apoi, pavelele rozalii pe care le avem în București sunt bune, în teorie:

Rolul spațiului dintre ele, prin care mai zărim pe alocuri câte un fir de iarbă crescând, este să permită apei să intre în sol. „În unele locuri au săpat și au ajuns până la pământ”, spune ecologa, ceea ce e foarte bine, „problema e că de multe ori, dedesubt, a rămas trotuarul original, au pus pavelele direct peste” (problemă semnalată de multiple ori și de Asociația Peisagiștilor din România, AsoP).

Asta va duce la probleme mari în viitor, din cauza inundațiilor, întrucât canalizările nu vor mai face față. Ele au fost gândite în trecut, când suprafața de spațiu verde care absorbea apa era mult mai mare. „Strada mea, la fiecare ploaie mare, se inundă până în grădină”, spune Ioana; „Anul trecut a fost așa crescut nivelul apei că ne-a intrat în mașină.”

Share

Micșorarea spațiului verde și a felului în care îl îngrijim astăzi sunt o rețetă pentru un disconfort din ce în ce mai mare pentru traiul urban în următorii ani. OK, ai tăiat dintr-o parcelă verde, dar de ce trebuie să tunzi iarba, vara? — se întreabă ecologa.

„Anul trecut au tăiat iarba în iulie și ai văzut că au venit temperaturi de 40°C?”

Pe lângă rolul de păstrător al biodiversității pe care îl are iarba (că e casă pentru insecte și în iarbă se mai împrăștie semințe de arbori și alte plante), are și rolul de a proteja solul, de a absorbi praful din atmosferă și apa de la ploi, dar ne protejează și pe noi: „Temperatura pe asfalt, vara, poate ajunge și la 60°C, pe trotuare la 45°C”.

Pe când dacă ai arbori – care și ei funcționează ca o perdea ce atenuează și rețin din cantitatea de apă de ploaie ce ajunge în sol – și iarbă, temperatura îți poate scădea și cu 12 grade.

Contează, în primul rând, pentru confortul nostru, spune Ioana, dar și pentru cum ne răcorim apartamentele – „în loc să folosim aerul condiționat și să plătim o grămadă, folosim spațiul verde în beneficiul nostru, ceea ce ne-ar scădea costurile.”

Orice bucățică extra de frunză sau iarbă sau arbore o să capteze poluanți și o să ofere un aer mai respirabil.

Oamenii consideră că noi suntem separați de natură, că am concura cu natura, însă ce nu înțelegem, punctează ecologa, este că suntem dependenți de ea. „Că trăim în betoane și asta ne afectează sănătatea”. Că avem nevoie să plantăm mai multe specii autohtone (precum teiul sau stejarul), mai puține monospecii străine precum platanii, care se vor îmbolnăvi mai repede, își vor transmite bolile unii altora și se vor coji, apoi usca.

Avem nevoie de iarbă și arbori și pentru a produce „dansul ploii”, ca să zic așa, pe limba ei mai tehnică denumită evapotranspirație, unul dintre procesele fascinante ale naturii:

Evapotranspirația joacă un rol crucial în formarea norilor de ploaie, deoarece contribuie la circulația apei în atmosferă. Cum? Prin:

🍀 Eliberarea vaporilor de apă – Evapotranspirația este combinația dintre evaporare (apa care se ridică din sol, lacuri, râuri și oceane) și transpirație (apa eliberată de plante prin stomatele frunzelor). Acest proces adaugă umiditate în atmosferă.

🍀 Ridicarea aerului umed – Pe măsură ce vaporii de apă se acumulează în aer, curenții ascendenți determinați de încălzirea solară transportă aerul umed în straturile superioare ale atmosferei.

🍀 Condensarea și formarea norilor – La altitudini mai mari, unde temperaturile sunt mai scăzute, vaporii de apă se condensează în jurul particulelor de praf sau polen, formând picături mici de apă sau cristale de gheață. Aceste picături se unesc și dau naștere norilor.

🍀 Precipitații – Pe măsură ce norii se dezvoltă și devin suprasaturați, picăturile de apă devin suficient de grele pentru a cădea sub formă de ploaie, zăpadă sau grindină.

Evapotranspirația contribuie, deci, direct la ciclul apei și influențează regimul de ploi/ grindină al unei regiuni. În zonele cu vegetație bogată precum pădurile tropicale, evapotranspirația este intensă și favorizează ploi regulate.

În schimb, în regiunile aride cum sunt și tot devin orașele României, lipsa vegetației reduce procesul.

„În momentul în care tu nu mai ai copaci și spații verzi suficiente sau îți dispar pădurile, automat va ploua mai puțin”, subliniază Ioana.

🔔 Până în 2040, valurile de căldură şi temperaturile extreme vor afecta aproximativ 50% din populaţia urbană, în special în oraşe precum Bucureşti şi Craiova. Și ne putem aştepta ca în 2050 în Bucureşti să avem patru valuri de căldură cu o durată medie de 12 zile, declara și fizicianul Bogdan Antonescu, iar orele cu stres termic din cauza caniculei se vor dubla față de 2023.

E nevoie de mai mulți cetățeni în luptele astea care nu se văd, concluzionează Ioana, care crede, optimist, că o bătălie precum cea pentru IOR poate fi câștigată de oameni pentru oameni. Dar ca și-n alte domenii, sunt aceiași câțiva oameni care se înhamă la cerut explicații autorităților, la protestat, înțeles legi sau mers ani la rând în Parlament, în Comisii, la dezbateri, ca să schimbe ceva (vezi Codul Silvic, unde modificarea lui a durat ani – sunt unele victorii în el, cerute de activiști în întâlniri repetate, însă mai e de lucru pentru reformarea silviculturii).

➡️ „Trebuie o coaliție în jurul schimbărilor unor legi”, mai spune ecologa, nu mai sunt suficiente adresele unei persoane fizice la Garda de Mediu, la Agenția de Mediu sau la Poliție. O modificare urgentă de care avem nevoie este mărirea amenzilor pentru tăierile de arbori — care astăzi sunt 50 lei/ copac, 25 dacă e plătită în mai puțin de 15 zile.

➡️ Dacă vrei să contribui la povestea asta punctuală, poți deja să semnezi această petiție (link original aici) care cere Consiliului General al Capitalei majorarea amenzii la 5.000/2.500 lei, în baza unui proiect mai vechi de hotărâre, care așteaptă să fie votat/ susținut.

➡️ 📍Pe 2 martie, de la 12:00, dacă ești în București, se întâmplă și un nou protest prin care cetățenii grupului Aici a fost o pădure cer „dreptate pentru arborii din parc tăiați ilegal” – poate ne întâlnim acolo.

➡️ Dacă ești în alt colț al țării, uită-te-n jur, ia pulsul spațiului verde, vezi în ce stare e, dacă e (?). Dă articolul ăsta despre miza noastră mai departe. E un început. 📍

🍂 Trebuie să înțelegem că respirăm același aer 🍂

Share