Dragii noștri,

Cât de veche este iubirea și cum se păstrează ea în mărturiile arheologice? În septembrie, vă propunem o călătorie fascinantă în timp, alături de o carte spectaculoasă: „Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal”, scrisă de arheologul, scriitorul și lectorul universitar Cătălin Pavel, pe care îl avem și invitat la clubul de la sfârșitul lunii septembrie.

Cartea nu este doar un tratat de istorie, ci o explorare caldă și plină de erudiție a modului în care oamenii s-au iubit, s-au îmbrățișat și au suferit de-a lungul mileniilor.

Pentru ca toată comunitatea să parcurgă cartea împreună, am pregătit un ghid de lectură, mai exact o împărțire pe zile, concepută să te ajute să parcurgi cele 314 pagini constant, fără presiune, în pași mici (aproximativ 11 pagini pe zi), de pe 1 până pe 26 septembrie, chiar înainte de întâlnirea noastră din Constanța!

📅 Calendar de lectură pe zile (1 – 26 Septembrie):

1 septembrie: pag. 9 – 18 (10 pagini)

2 septembrie: pag. 19 – 30 (12 pagini)

3 septembrie: pag. 31 – 42 (12 pagini)

4 septembrie: pag. 43 – 54 (12 pagini)

5 septembrie: pag. 55 – 66 (12 pagini)

6 septembrie: pag. 67 – 78 (12 pagini)

7 septembrie: pag. 79 – 90 (12 pagini)

8 septembrie: pag. 91 – 102 (12 pagini)

9 septembrie: pag. 103 – 114 (12 pagini)

10 septembrie: pag. 115 – 126 (12 pagini)

11 septembrie: pag. 127 – 138 (12 pagini)

12 septembrie: pag. 139 – 150 (12 pagini)

13 septembrie: pag. 151 – 162 (12 pagini)

14 septembrie: pag. 163 – 174 (12 pagini)

15 septembrie: pag. 175 – 186 (12 pagini)

16 septembrie: pag. 187 – 198 (12 pagini)

17 septembrie: pag. 199 – 210 (12 pagini)

18 septembrie: pag. 211 – 222 (12 pagini)

19 septembrie: pag. 223 – 234 (12 pagini)

20 septembrie: pag. 235 – 246 (12 pagini)

21 septembrie: pag. 247 – 258 (12 pagini)

22 septembrie: pag. 259 – 270 (12 pagini)

23 septembrie: pag. 271 – 281 (11 pagini)

24 septembrie: pag. 282 – 292 (11 pagini)

25 septembrie: pag. 293 – 303 (11 pagini)

26 septembrie: pag. 304 – 314 (11 pagini)

💡 Întrebări de reflecție pe parcursul lecturii:

Pe măsură ce parcurgi capitolele, te invităm să te oprești și să te gândești la câteva teme fascinante:

1. Cum se schimbă percepția noastră asupra iubirii când o privim prin prisma artefactelor rămase de mii de ani?

2. Care dintre poveștile de cuplu descoperite pe terenul de săpături te-a impresionat cel mai mult?

3. Cât din sentimentul uman de bază rămâne neschimbat de la primii oameni până în prezent?

📍 Întâlnirea fizică de Book Club — Constanța, Port Tomis

Dacă vrei să discutăm cartea față în față și să pui întrebări direct autorului, te așteptăm la clubul de lectură din Constanța!

📅 27 septembrie, orele 12:00-14:00

📍 Restaurant Hyperbare, Constanța (Str. Lebedei 1)

🎙 Invitat: Conf. Univ. Dr. Cătălin Pavel

☕ Apă și cafea incluse

🎙 Moderatoare: Roxana Brănișteanu

📲 Înscrieri: direct pe site ARHEOLOGIA IUBIRII

Cum ți se pare tema acestei luni? Lase-ne un gând în comentarii dacă pornești la drum alături de noi!

Cu drag,

Roxana & echipa iCarte, iParte

Trenul de dimineață a plecat destul de goluț. Am așezat pe raftul mobil în formă de căsuță cele 60 de volume oferite de editurile partenere, Trei și Bookzone și alți cititori care au donat cărți din propriile biblioteci. Călătorii priveau lung, cu o curiozitate reticentă, încercând să înțeleagă dacă e vreo capcană. La întoarcere însă, în trenul de la ora 17:00 pe ruta Constanța–București, atmosfera s-a schimba radical. Vagonul a fost arhiplin, iar în mai puțin de o oră jumătate din cărți dispăruseră deja de pe rafturi.

Câtorva pasageri le-am spus direct că volumele sunt destinate doar lecturii pe parcursul călătoriei. Mi s-a răspuns scurt: „știu”. Nu am stat gardian lângă bibliotecă să verific fiecare om în parte, însă când am coborât la București, volumele pentru adulți se împuținaseră vizibil (cele pentru copii erau încă acolo). Unde au ajuns? În ghiozdanele oamenilor. Mi-ar plăcea să nu fie așa:).

Proiectul acesta nu este doar despre umple bibliotecile din tren cu zeci de cărți, cât despre conștientizare. Despre bucuria simplă de a găsi un titlu bun în drum spre mare, de a-ți face o poză, poate de a da un tag către @asociatiaicarte & @icarteiparte & bookclubromania și conturilor editurilor respective, de a lăsa cartea la loc pe raft pentru următorul călător. Exact așa cum scrie pe mesajele noastre: Read – Return – Repeat. Educarea unei comunități se face cu răbdare, vagon cu vagon. Voluntarii au lăsat mesaje atât de frumoase pe fiecare carte, m-au emoționat toate. Peste câteva zile merg iar cu trenul la Constanța (am multe evenimente acolo în ultima perioadă și prefer trenul în loc de mașină). Mi-ar plăcea să mai găsesc câteva cărți măcar:).

Jurnal de tren - cum a fost pe 30 august cu Biblioteca din tren:

08:30 – Întâlnire cu cei 15 voluntari în Gara de Nord București

08:43 – Plecare cu trenul Softrans spre Constanța (alături de Asociația ICARTE și editurile Trei și Bookzone)

09:00 – Amenajarea Bibliotecii din Tren cu 55 de cărți

10:00 – Silent Reading: lectură în liniște pe tot parcursul drumului

11:00 – Sosire în Gara Constanța

11:30 – Vizită la Cazinoul din Constanța

13:00 – Pauză de masă

14:00 – Oprire pe plajă

16:00 – Întoarcere spre gară

17:00 – Plecare spre București în vagonul plin, unde rafturile s-au golit rapid

Cum s-ar schimba drumul tău spre mare dacă ai găsi o astfel de căsuță cu cărți chiar lângă scaunul tău?

Am mers și la cazino, dar acolo e altă poveste, pe care o las pentru alt articol:)

Dragii mei,

Vedem că, în ultimii câțiva ani, sunt tot mai grele relațiile dintre femei și bărbați. Parcă tot mai greu se înțeleg unii pe alții, iar multe dintre probleme pleacă - să o spunem franc - și de la sex. Luna septembrie vine cu o temă fascinantă și extrem de actuală, și anume relațiile de cuplu, dinamica dintre siguranță și pasiune și modul în care putem menține dorința vie pe termen lung.

Pentru această lună, am ales o carte iconică: „Inteligența erotică”, de Esther Perel, unul dintre cei mai apreciați psihoterapeți de cuplu la nivel mondial.

Mulți mi-ați scris că vă doriți să fiți alături de noi în experiența de lectură chiar și atunci când nu puteți ajunge fizic la întâlnirile noastre din București (sau în Constanța ori în alte orașe în care reușim să ajungem). Tocmai de aceea, am pregătit acest ghid de lectură, un calendar pe zile, conceput să te ajute să parcurgi cele 352 de pagini constant, fără presiune, în pași mici și egali (aproximativ 13–14 pagini pe zi), începând chiar de mâine, 31 august, astfel încât să o terminăm exact înainte de întâlnire.

Fie că te pregătești pentru întâlnirea fizică sau pur și simplu vrei să citești în ritm cu noi, cei din comunitatea cluburilor iCarte, iParte, te invităm să salvezi acest ghid și să ne împărtășești impresiile tale în secțiunea de comentarii! În trecut făceam acest calendar în grupul privat de pe Facebook - iCarte, iParte la grupuri private găsiți - dar nu am reușit să mă mai țin nici eu de acel program, așadar acum am revenit nu doar pentru voi, cât mai ales pentru mine, care am nevoie de o bună organizare pentru a citi toate cărțile propuse pentru clubul de lectură și a-mi face la fel de bine activitățile, fără să simt că nu fac față cu ele din cauza cititului. Ar fi culmea, la drept vorbind, activitățile mele înseamnă CITIT înainte de orice altceva:)

📅 PROGRAM DE LECTURĂ pe zile (31 august – 25 septembrie)

31 august: pag. 7 – 20 (14 pagini)

1 septembrie: pag. 21 – 33 (13 pagini)

2 septembrie: pag. 34 – 47 (14 pagini)

3 septembrie: pag. 48 – 60 (13 pagini)

4 septembrie: pag. 61 – 74 (14 pagini)

5 septembrie: pag. 75 – 87 (13 pagini)

6 septembrie: pag. 88 – 101 (14 pagini)

7 septembrie: pag. 102 – 114 (13 pagini)

8 septembrie: pag. 115 – 128 (14 pagini)

9 septembrie: pag. 129 – 141 (13 pagini)

10 septembrie: pag. 142 – 155 (14 pagini)

11 septembrie: pag. 156 – 168 (13 pagini)

12 septembrie: pag. 169 – 182 (14 pagini)

13 septembrie: pag. 183 – 195 (13 pagini)

14 septembrie: pag. 196 – 209 (14 pagini)

15 septembrie: pag. 210 – 222 (13 pagini)

16 septembrie: pag. 223 – 236 (14 pagini)

17 septembrie: pag. 237 – 249 (13 pagini)

18 septembrie: pag. 250 – 263 (14 pagini)

19 septembrie: pag. 264 – 276 (13 pagini)

20 septembrie: pag. 277 – 290 (14 pagini)

21 septembrie: pag. 291 – 303 (13 pagini)

22 septembrie: pag. 304 – 316 (13 pagini)

23 septembrie: pag. 317 – 328 (12 pagini)

24 septembrie: pag. 329 – 340 (12 pagini)

25 septembrie: pag. 341 – 352 (12 pagini & concluzii)

ÎNSCRIERI BOOK CLUB

💡 Întrebări de reflecție pe parcursul lecturii:

Pe măsură ce parcurgi capitolele, te invităm să te oprești din când în când și să te gândești la câteva întrebări-cheie propuse de Esther Perel:

1. Cât de mult spațiu lăsăm spațiului personal și misterului într-o relație de lungă durată?

2. Unde se întâlnesc la tine nevoia de siguranță emoțională și nevoia de aventură/pasiune?

3. Ce mituri despre iubirea romantică ți-a dărâmat sau reconfigurat această carte?

📍 Întâlnirea fizică de Book Club & Atelier

Pentru cei care doresc să continuăm conversația față în față, ne vedem la finalul lunii! De data aceasta, facem trecerea de la paginile cărții la o discuție aplicată și deschisă despre sexualitate:

📅 Când: 26 septembrie, ora 12:00

📍 Unde: Cloud98, București (Str. Vasile Lascăr 98A)

🎙 Invitată specială: Sexolog Alexandra Demian (pe care o cunoașteți de la întâlnirile noastre anterioare, dar care vine de această dată pentru a ghida un atelier practic)

📲 Înscrieri & Detalii: Flavia Stoica — (0763) 598 961 sau direct pe site AICI

Spor la citit și abia așteptăm să ne lași primul tău gând în comentarii: Ai mai citit vreo carte de Esther Perel până acum sau este prima ta întâlnire cu autoarea?

Cu drag,

Roxana

Mi-am început ziua de ieri cu mirosul specific de urină din Gara de Nord. Poate părea un detaliu banal, dar eu aș spune că e înfiorător, oricât de exagerat ar suna. Am o pasiune veche pentru trenuri, gări și literatura ale cărei povești se împletesc pe șine. Nu mă laud ca fiind o femeie ce a călătorit mult până la 40 de ani, dar suficient cât să pot compara: Veneția, Londra, Roma, Stuttgart, Eindhoven, Glasgow, Barcelona etc. Gările lor au un farmec aparte, parcă mergi pe o poezie a drumului. Trist, dar adevărat că nicăieri nu am simțit o mizerie mai stridentă ca în gara noastră din București. Am urcat în tren și mi-am văzut de drum. Cum începusem să spun, multe gropi și hârtoape sunt în drumul nostru. Dacă ne oprim la fiecare să lătrăm, nu mai ajungem nicicând la o destinație. Sau cum o zicea el Churchill, cu referire la oameni îndeosebi,

”nu veți ajunge niciodată la destinație, dacă vă opriți să aruncați cu pietre în fiecare câine care latră”

Pensiune de două stele

Ajunsă în Constanța, m-am cazat la un hotel modest, de două stele. De-a lungul timpului am dormit în locuri dintre cele mai variate — de la pensiuni simple până la hoteluri de lux. Pentru mine, valoarea unei nopți nu stă în stelele de pe fațadă. Poate într-o zi voi avea milioane în cont; dacă pentru scopul meu de atunci o cazare de două stele e mai potrivită, pe aceea o aleg. Dar dacă voi fi milionară, probabil nu voi mai avea ocazia să trăiesc viața așa cum e ea acum.

Pentru că la Constanța nu am venit în vacanță. Am venit cu un scop, am venit să muncesc, iar munca asta e remunerată. Am avut de moderat o lansare de carte, iar bugetul a fost fix, care trebuia să acopere și transportul, și cazarea. În plin sezon, o cameră la patru stele ajunge la 1.000 de lei pe noapte. Mi s-a părut absolut irațional să muncesc la un eveniment doar ca să las jumătate din onorariu pe un confort de câteva ore de somn. Pentru mine este esențial să simt că munca mea este răsplătită cinstit, nu doar să creez o iluzie de opulență care să dea bine în pozele de pe social media. Realitatea nu se trăiește în feed și vă spune asta una dintre creatoarele de conținut din România care are o expunere destul de mare în mediul online, cel puțin pe nișa mea de promovare de carte.

Borseta uitată în Uber

Și ei bine, de parcă cazarea nu era de ajuns, a urmat cea mai cea aventură. În drum spre locație, într-un moment de zăpăceală din Uber, mi-am uitat pe bancheta din spate borseta cu microfoane. Două microfoane profesionale cu tot cu cabluri, în valoare de peste 5.000 de lei — dar dincolo de valoarea lor bani, microfoane primite moștenire din perioada în care lucram la radio. Piese de suflet. Căci emisiunea iCarte, iParte la radio a fost cea care mi-a dat încredere în ceea ce fac și a contribuit la vizibilitatea brandului în mediul online, chiar dacă timp de doi ani nu am fost plătită de postul de radio. Remunerarea a venit mereu pe alte și alte părți.

Când mi-am dat seama că nu am microfoanele, a izbucnit nebunia. Am încercat disperată să dau de șofer, fără niciun rezultat. Am stat ca pe ghimpi, simțind cum mi se strânge stomacul. Pentru o secundă am fost la un pas să clachez, să-mi spun că nu mai calc în viața mea prin Constanța, orașul ăsta care parcă îmi aduce numai ghinioane.

Un eveniment de 10 stele

În scurt timp, am făcut o pauză și mi-am schimbat gândul. Mi-am asumat vina: nimeni nu era responsabil pentru neatenția mea. Nu e nici prima dată când uit un lucru. Așadar, m-am liniștit, am respirat adânc și am intrat în rolul de moderator. Am urcat pe scena improvizată la etajul unu de la Restaurantul Hyperbare500m, localizat la malul portului Tomis, și am dat tot ce am avut mai bun, alături de autor și de cei cinci invitați ai săi. Profesionistul din mine a preluat controlul, lăsând anxietatea la ușă. Probabil e lucru învățat din presiunea cu care am lucrat în presa scrisă. Sau e ceea ce m-a învățat viața de-a lungul anilor, atunci când apare un blocaj, să rezolv întâi ce e urgent pe listă, după care să mă ocup și de restul problemelor. Am moderat și a ieșit un eveniment minunat. Am mâncat o ciorbă de pește și niște prăjituri, am băut un espresso, am dat autografe, am stat la poze.

După eveniment, am reluat munca de detectiv. Am trimis raport după raport către Uber. La ora 11 noaptea, telefonul a sunat, iar șoferul mă anunța că lăsase borseta la un birou de pază. A doua zi m-am dus să o recuperez. S-a dovedit că biroul respectiv aparținea Asociației de Luptă Anticorupție și Crimă organizată. Oamenii de acolo habar n-aveau unde puseseră borseta mea, însă nu m-am mai îngrijorat, știam că nu avea unde să dispară. Până la urmă au găsit-o, le-am mulțumit și am fost recunoscătoare (iar acum, așezând aceste rânduri pe hârtie, îmi fac o notă mintală să mă revanșez neapărat față de șoferul acela care a dat dovadă de omenie).

A urmat o masă la o terasă unde vremea părea la fel de instabilă ca starea mea de spirit, cu soarele și norii care se jucau de-a v-ați ascunselea, când cald, când frig, totul asezonat cu o invazie de muște agasante. Iar dacă adaug la tablou și țânțarul care m-a bătut la cap toată noaptea în camera de hotel de două stele, peisajul pare complet. Sau doi țânțari, mă rog.

Abia acum, privind pe fereastra trenului care mă poartă înapoi spre București, simt că liniștea coboară din nou peste mine și îmi pot așeza gândurile. Ce vreau să spun, de fapt, cu toată această poveste? Dincolo de faptul că scrisul este o formă de terapie care măi ajută de fiecare dată, de la 13 ani, de când am scris primul meu început de roman, până în prezen,t când scriu despre evenimentele iCarte, iParte și texte de acest fel, ca într-un jurnal.

În Psalmi stă scris că

„zilele anilor noștri sunt 70 de ani, iar de vor fi în putere, 80 de ani, și ce este mai mult decât aceștia este osteneală și durere”

Scriptura ne amintește că viața omului trece ca o clipă, ca un vis al nopții, în timp ce pentru Dumnezeu „o mie de ani sunt ca ziua de ieri”. În fața acestei efemerități absolute, ce ne rămâne? Smerenia. Să învățăm să ne numărăm bine zilele, ca să căpătăm o inimă înțeleaptă. Zilele noastre nu se măsoară în numărul de stele ale hotelurilor în care dormim, nici în confortul iluzoriu pe care ni-l cumpărăm ca să mascăm mizeria lumii. Zilele noastre se măsoară în capacitatea de a rămâne stăpâni pe noi când pierdem ceva drag, în puterea de a fi ancorați în prezent, chiar și atunci când în jur miroase a gară părăsită, și în bucuria simplă de a primi înapoi un lucru pierdut prin bunătatea unui străin. În seara în care am ajuns la cazare, după duș, am simțit pur și simplu recunoștință că am un pat în care pot să mă odihnesc. Și bani pe care îi pot cheltui sub altă formă, când aleg să plec în vacanță. Și să fim serioși, nu trăim deloc vremuri ușoare, bașca ar trebui să fim chibzuiți cu veniturile noastre în acest an de supraviețuire, cu atât de multe probleme în societatea românească. Să fii recunoscător pentru ce ai, nici că pot da un sfat mai bun cuiva. să apreciezi și cazarea de cinci stele, dar și patul ăla dintr-o pensiune de la periferia orașului. În fond, pentru a nu deveni cinicii despre care vorbea Oscar Wilde, și anume

”acei oameni care știu prețul tuturor lucrurilor, dar valoarea niciunuia”,

trebuie să ne reamintim ce contează cu adevărat.

Viața nu este despre a evita disconfortul, omule drag, ci despre a transcende absurdul ei cu grație. Când tragi linia la finalul unei zile pline de hopuri, descoperi că tocmai acele frânturi de haos, de praf, de neliniște și de triumfuri mărunte constituie singurul lux autentic pe care îl putem lua cu noi: o inimă care a învățat să simtă, să ierte și să fie cu adevărat recunoscătoare.

PS: Dacă ești aici pentru că îți place ce și cum scriu, cât și munca mea, iar dacă ai posibilitatea, te invit să mă susții printr-un abonament. Mulțumesc!

ABONEAZĂ-TE AICI!

🍂 SEPTEMBRIE — între mare, relații și istoria iubirii

Septembrie începe pe plajă și continuă cu discuții profunde.

6 Septembrie, ora 18:00 | Beach Book Club — Sonata Kreutzer (Lev Tolstoi)

Unde: RIVA Mamaia, Stațiunea Mamaia

Ce facem: Încheiem sezonul cald cu un Prosecco Party, prăjituri și o discuție intensă despre pasiune, gelozie și natura umană așa cum a descris-o Tolstoi.

Înscrieri: direct pe site

26 Septembrie, ora 12:00 | Book Club & Atelier de Sexualitate — Inteligența erotică (Esther Perel)

Unde: Cloud98, București (Str. Vasile Lascăr 98A)

Invitată specială: Sexolog Alexandra Demian

Ce facem: Abordăm reconcilierea vieții erotice cu viața de familie, într-un atelier dinamic alături de un specialist.

Înscrieri: direct pe site

27 Septembrie, ora 12:00 | Book Club — Arheologia iubirii (Cătălin Pavel)

Unde: Restaurant Hyperbare, Constanța (Str. Lebedei 1)

Invitat special: Conf. Univ. Dr. Cătălin Pavel (chiar autorul cărții)

Ce facem: Călătorim de la Neanderthal la Taj Mahal pentru a înțelege cum au iubit oamenii de-a lungul istoriei. Ne bucurăm de cafea, prăjituri și o discuție fascinantă.

Înscrieri: direct pe site

🎃 OCTOMBRIE — Satiră literară și filosofie în era AI

Octombrie vine cu dezbateri aprinse în București.

17 Octombrie, ora 16:00 | Book Club — Yellowface (R.F. Kuang)

Unde: Beans & Dots, București (Str. Mântuleasa 22)

Ce facem: Discutăm despre bestsellerul momentului — o satiră uluitoare despre industria editorială, identitate, însușire culturală și rețele sociale.

PS: avem și un cod de reducere pentru roman, icarte20 pe site-ul editurii Bookzone

Înscrieri: direct pe site

31 Octombrie, ora 12:00 | Book Club — Omul recent în era AI (Horia-Roman Patapievici)

Unde: Büffé.35, București (Bld. Mihail Kogălniceanu 35)

Invitat special: Horia-Roman Patapievici

Ce facem: O întâlnire de excepție! Analizăm conceptul de „om recent” pus în oglindă cu noile provocări ale erei Inteligenței Artificiale, alături de autor.

Înscrieri: direct pe site

🍁 NOIEMBRIE — Votul vă aparține!

Pentru luna noiembrie avem două cluburi de carte, din zone diferite. Una este deja stabilită, iar a doua este supusă la vot publicului.

7 noiembrie - Book Club Vegetariana sau Grădinarul și moartea

Vrem ca decizia să fie în mâinile voastre. Ce carte simțiți că ar întregi cel mai bine seria noastră de întâlniri din această toamnă? Am ales două cărți: ”Vegetariana”, de Han Kang, sau ”Grădinarul și moartea”, de Gheorghe Gospodinov. Ambele sunt două cărți excelent de dezbătut.

21 noiembrie, ora 12:00 | Book Club — Realitatea din vis, de Lavinia Bîârlogeanu, invitată chiar autoarea

Înscrie-te gratuit la newsletterul iCarte, iParte pentru a fi la curent cu anunțurile noastre:

Newsletter

Abia aștept să ne revedem și să dezbatem fiecare pagină! Care dintre întâlnirile din septembrie și octombrie vă atrage cel mai mult atenția?

Corpul meu nu știe ce e acela „snobism culinar”

Dacă ar fi să aleg strict după stomacul meu, treaba e simplă: merdeneaua nu-mi face bine. Punct. Mă balonează imediat (nu înseamnă că nu mănânc niciodată; și carnea tocată mă balonează, dar mor după mici și chiftele). Adevărul este că am pățit același lucru și cu anumite croasante. De ce? Pentru că problema nu este forma aluatului sau nostalgia din spatele lui, ci calitatea ingredientelor. Corpul nostru reacționează imediat la grăsimile de calitate proastă, la excesul de margarină hidrogenată sau la aluaturile procesate rapid. Aici se face diferența reală dintre un produs hrănitor și o bombă calorică ieftină.

Premisa a fost bună. Strategia, un dezastru.

Nea Mihai nu este doar un simplu comerciant de la colț de stradă, ci o adevărată legendă a Bucureștiului. A deschis patiseria din Piața Amzei în 1985 și a hrănit generații întregi – de la elevi care își cheltuiau ultimii bani de buzunar pe o gustare caldă înainte de ore până la intelectuali, artiști sau pur și simplu trecători grăbiți. Să vii după 40 de ani de activitate neîntreruptă și să ștergi cu buretele o întreagă istorie urbană doar pentru că rețeta lui nu se potrivește cu standardele de „fine dining” arată o lipsă profundă de înțelegere a comunității. Nea Mihai nu vinde doar aluat; vinde continuitate, nostalgie și un reper al orașului care a supraviețuit tuturor schimburilor de regim și modei culinare.

La Mița Biciclista: De la curtezana interbelică la simbolul regenerării urbane

De cealaltă parte a scandalului stă o altă emblemă a Bucureștiului, dar cu o poveste complet diferită. Casa din strada General Christian Tell a fost construită în 1908 pentru Maria Mihăescu (cunoscută drept Mița Biciclista) – prima femeie din capitală care a mers pe bicicletă în pantaloni și o figură extravagantă a vremii, celebră pentru stilul de viață cosmopolit. Restaurată spectaculos în ultimii ani și redeschisă ca spațiu cultural, stabilimentul a devenit rapid un etalon de branding, eleganță și regenerare urbană, atrăgând mii de oameni la evenimentele și decorurile sale de poveste. Tocmai de aceea, contrastul dintre cele două locații este atât de puternic: pe de o parte ai un monument de arhitectură restaurat cu ștaif, unde croasantul cu unt este biletul de intrare într-o atmosferă pariziană, iar pe de altă parte ai micul chioșc din Piața Amzei, unde istoria se măsoară în foițe crocante mâncate din pungă de hârtie pe trotuar.

Când Edmond Niculușcă a decis să vorbească despre margarină vs. unt, mesajul de fond nu era greșit. Da, din punct de vedere gastronomic și al sănătății, untul de calitate este infinit superior margarinei. Documentarea exista, adevărul alimentar era de partea lui. Margarina este, să fim sinceri, un produs ultra-procesat și slab calitativ.

Însă unde a gafat masiv a fost la nivel de poziționare și empatie. În momentul în care te duci în fața unei patiserii de cartier, cu tradiție, unde oamenii stau la coadă de zeci de ani pentru un gust al copilăriei, și îi etichetezi drept o „specie” care nu cunoaște rafinamentul... ai pierdut meciul. Ai transformat un discurs despre calitatea hranei într-un atac de clasă și într-o dovadă de snobism. Vrei să-ți vinzi croasantul cu unt? Vorbește despre frumusețea untului tău. Nu-i face idioți pe cei care aleg merdeneaua.

Scuza care a înrăutățit lucrurile

Personal, n-am sărit la gâtul lui ca restul societății atunci când am văzut clipul inițial — la urma urmei, toți putem face greșeli de comunicare. Ce m-a frapat a fost reacția de după. În loc de o asumare masculină, clară și directă — „Oameni buni, am comunicat prost, dar rămân la părerea mea: margarina este un ingredient nociv și slab, iar noi refuzăm să o folosim” — am văzut o scuză banală, îmbrăcată în „trebuia să fie un episod despre gurmanzi”. Când o dai în bară, asumarea bate cosmetizarea. Dacă tot te poziționezi ca un promotor al calității și al educației culinare, asumă-ți lupta până la capăt: spune răspicat că margarina e un produs slab, dar recunoaște că ai greșit tonul față de oameni.

Scurtă istorie culinară: De unde vin cele două simboluri ale foitajului?

Ca să înțelegem de ce lupta dintre croasant și merdenea stârnește atâta rumoare, haideți să privim puțin în istorie. Ambele sunt capodopere ale aluatului împăturit, dar vin din lumi, culturi și filosofii gastronomice complet diferite.

Merdeneaua: Moștenirea balcanică și secretele foitajului

Merdeneaua își are rădăcinile în tradiția balcanico-otomană, fiind o rudă apropiată a plăcinților turcești (burek) și a foietajelor levantine. Numele derivă din turcescul merdane (sucitorul de lemn folosit la întinderea foilor ultra-subțiri). A devenit un preparat iconic al Bucureștiului în perioada interbelică și s-a consacrat definitiv în comunism, ca gustarea rapidă, ieftină și caldă a muncitorilor și elevilor.

Tehnică și preparare: Spre deosebire de produsele franțuzești, foietajul tradițional de merdenea se obține prin întinderea succesivă a aluatului din făină, apă și sare, uns generos între straturi cu grăsime (tradițional untură sau margarină de patiserie) pentru a obține acele foi crocante și suprapuse. Umplutura clasică este din brânză sărată (adesea telemea sau amestecuri de brânzeturi) și se coace la temperaturi înalte pentru a prinde o crustă rumănă.

Croasantul: Simbolul rafinamentului parizian

Deși îl asociem cu Franța, strămoșul croasantului este Kipferl-ul austriac, un produs de brutărie în formă de semilună documentat încă din secolul al XIII-lea la Viena. Rețeta pe care o cunoaștem azi a fost perfecționată la Paris în prima jumătate a secolului al XIX-lea (apreciată enorm după deschiderea Boulangerie Viennoise în anii 1830), când brutarii francezi au înlocuit aluatul simplu de pâine cu aluatul dospit laminat (pâte feuilletée levée).

Tehnică și preparare: Croasantul autentic este o operă de inginerie culinară bazată exclusiv pe unt de calitate (cu peste 82% grăsime). Aluatul dospit se împăturește repetat cu blocul de unt rece, creând zeci de straturi microscopice. În timpul coacerii, apa din unt se transformă în abur și umflă aluatul, creând interiorul aerat, cu fagure perfect, și exteriorul crocant, aromat pur a unt fermentat.

Lecția din farfurie

Până la urmă, alimentele de pe raft și din patiserii nu sunt doar o alegere de gust, ci o oglindă a economiei și a puterii noastre de cumpărare. Oamenii nu cumpără merdenele din ignoranță alimentară, ci pentru că trăim într-o societate supusă presiunilor financiare, unde bugetul zilnic dictează Meniul. Când ai de ales între o gustare caldă și sățioasă la 5 lei și un croasant franțuzesc care bate spre 20-25 de lei, diferența nu mai este despre „rafinament”, ci despre matematică elementară de supraviețuire. Este ușor să vorbești despre ingrediente nobile, unt fermentat și educație gastronomică atunci când îți permiți acel stil de viață. Dar rafinamentul nu se predă cu bâta, cu ironii de la balconul unei clădiri istorice și nici ignorând realitatea din buzunarele celorlalți.

Educația culinară se face cu empatie, cu alternative accesibile și cu respect față de efortul fiecăruia de a-și asigura ziua de mâine. Iar dacă vrem ca societatea să mănânce mai bine, trebuie mai întâi să ne asigurăm că își permite asta. Până atunci, bunul-simț rămâne singurul ingredient care nu costă nimic și nu balonează pe nimeni.

PS: Să povestim. Pare că fiecare deține adevărul absolut, dar nu e deloc așa. Dreptul la părere avem cu toții. Chiar dacă niciunul dintre noi nu e în locul cofondatorului de la Mită Biciclista încât să știm cu exactitate ce e în spate. Pentru că aproape întotdeauna, în spate, e ceva mai mult decât vedem noi la prima vedere. Și pentru că, ne-am convins că, în România, aproape orice subiect e politic în spate.

Cartea se deschide provocator, cu un motto din Evanghelia după Matei despre privirea pofticioasă și desfrâul din inimă, setând din start tonul unei lecturi tulburătoare. Scena se mută apoi într-un vagon de tren (trebuie să vă spun că așa m-au cucerit pe mine cei doi titani ai literaturii ruse, Tolstoi și Dostoievski, cu trenurile - Tolstoi cu ”Anna”, iar celălalt cu ”Prințul”), unde, în ritmul monoton al șinelor, o conversație despre dragoste și căsătorie declanșează o spovedanie neașteptată. Un bărbat pe nume Pozdnîșev preia cuvântul și începe să-și reverse propria poveste — o spovedanie întunecată despre cum mariajul său s-a transformat treptat într-un spațiu al ostilității și al geloziei extreme, culminând cu uciderea propriei soții pe care o bănuia de infidelitate cu un violonist.

REZERVĂ LOC LA BEACH BOOK CLUB

Deși a fost scrisă la sfârșitul secolului al XIX-lea, scriitura lui Lev Tolstoi lovește direct în tabuurile societății. Autorul nu oferă o simplă carte de suspans psihologic, ci anatomia unei căderi:

Mariajul dezbrăcat de iluzii

Căsnicia este privită fără filtru romantic, dezvăluind cum posesivitatea, frustrările ascunse și egoismul pot transforma doi oameni dintr-un cuplu în doi străini prinși într-o luptă continuă.

Muzica, factor declanșator

Piesa lui Beethoven, Sonata Kreutzer, devine un personaj în sine. Tolstoi sugerează că arta și muzica au o putere hipnotică, capabilă să trezească pasiuni necontrolate și periculoase.

O critică acidă a moralei vremii

Cartea demască ipocrizia din relații și dublul standard pe care societatea îl aplică atunci când vine vorba de intimitate și iubire.

La apariție, nuvela a zguduit lumea literară și a fost interzisă în repetate rânduri pentru curajul ei de a privi în cele mai întunecate unghere ale naturii umane. Este o lectură scurtă, intensă și imposibil de parcurs cu detașare. Mai povestim pe 6 septembrie, când ne vedem la malul mării, pentru că toate aceste teme le vom întoarce pe toate părțile la mica noastră petrecere literară.

🗓 Când: 6 septembrie, ora 18:00

📍 Unde: RIVA Mamaia, Stațiunea Mamaia

🥂 Atmosferă: Beach Book Club, prosecco party, drinks & cakes

🎙 Moderatoare: Roxana Brănișteanu

📱 Înscrieri: Trimite un mesaj la +40 (721) 550 649 pentru a-ți rezerva locul sau direct pe site

REZERVĂ LOC LA BEACH BOOK CLUB

Abia aștept să apunem soarele împreună, cu un pahar de prosecco în mână și cu discuții care să dureze până târziu! Tu ai citit ”Sonata Kreutzer”? Cum ți s-a părut?

Am ieșit de la spectacolul „Metamorfoza” cu senzația că Gregor Samsa nu este singurul care se transformă; de fapt, se metamorfozează întreaga lui lume, iar aici consider că stă una dintre marile forțe ale piesei. Totul pe scenă este un simbol. Camera în care trăiește Gregor devine un microcosmos, o copie în miniatură a lumii noastre, o lume literalmente răsturnată. Scaunele, obiectele și spațiul însuși par să strige că nimic nu mai este așa cum ar trebui să fie, că ordinea firească s-a rupt și că totul e cu susul în jos. Astfel, spațiul nu mai reprezintă doar camera lui Gregor, devine lumea în care trăim noi toți, un loc în care frumusețea și cruzimea, iubirea și dezgustul, tandrețea și egoismul coexistă dureros.

Familia este, poate, cel mai trist exemplu al acestei dualități. La început, Gregor este stâlpul casei, fiul „bun” care îi întreține pe toți, muncește, aduce bani și își asumă întreaga responsabilitate. În clipa în care se transformă și nu mai poate produce, valoarea lui începe să dispară treptat în ochii celorlalți. Aici se ridică una dintre cele mai cumplite întrebări ale poveștii: cât mai valorează un om atunci când nu mai este util? Pentru că Gregor nu se schimbă doar fizic, ci se schimbă radical felul în care este privit.

Una dintre cele mai sfâșietoare transformări îi aparține Gretei. Ea este cea care ajunge să rostească tăios: „Trebuie să scăpăm de el!”. Nu spune să-l elibereze, să-l ajute și nici să-l salveze, ci pur și simplu să scape de el. Gregor a devenit o problemă: din cauza lui nu mai pot trăi normal, nu mai pot câștiga bani și casa nu mai funcționează. Tocmai de aceea spectacolul devine atât de dureros, arătându-ne că lumea este o închisoare în care ne zidesc până și proprii noștri semeni — sau, mai grav, în care ne închidem singuri înainte ca ceilalți să o facă. Gregor este izolat în camera lui, dar este de fapt prizonier în propriul corp, în propria familie și într-o societate care refuză să-l mai accepte așa cum este. Tatăl este teribil de aspru, tandrețea dispare aproape complet, iar familia — care ar trebui să fie ultimul refugiu al acceptării — devine chiar locul din care ești exclus.

Există ceva aproape biblic în această ruptură, o variantă modernă a poveștii despre fratele care își elimină fratele, nu neapărat prin violență fizică, ci prin abandon și prin refuzul de a-l mai privi ca pe o ființă umană. În paralel, Greta începe să se îndrepte spre propria viață. Imaginea ei de la final, întinzându-și brațele către lumină, soare și formele fertile ale lumii mi s-a părut un contrapunct extraordinar la izolarea lui Gregor: în timp ce el se închide, ea începe să se deschidă. Însă, pentru ca ea să poată merge mai departe, el trebuie să dispară. Atunci înțelegi că metamorfoza aparține întregii familii. Poate că Gregor este singurul care ia fizic forma unei insecte, dar ceilalți se transformă în altceva la fel de înspăimântător: în oameni capabili să renunțe la iubire în momentul în care aceasta devine deranjantă și nefolositoare.

Un alt detaliu regizoral fascinant este construcția replicilor. Personajul spune ceva, iar replica este reluată imediat la persoana a treia: „a spus tata”, „a spus sora”. Această dublare face cuvintele incomparabil mai grele. Replica este rostită mai întâi din interiorul personajului și apoi confirmată din exterior, ca și cum cineva ar înregistra și ar fixa definitiv ceea ce s-a spus. Când sora rostește „Trebuie să scăpăm de el!”, iar ecoul adaugă „...a spus sora”, vorbele nu mai sunt o simplă reacție de moment, ci devin o adevărată sentință.

La fel de puternică este și alegerea actorilor care îl joacă pe Gregor. La început este un singur personaj, apoi trei, apoi cinci, apoi opt (sau șapte, nu am reținut exact). Ei nu reprezintă opt personaje diferite, ci un singur Gregor descompus în mai multe corpuri — o traducere scenică genială a metamorfozei. Opt oameni compun imaginea unei singure creaturi, dând viață celor opt picioare, antenelor și fragmentelor de corp, ca și cum suferința lui Gregor nu mai putea fi cuprinsă într-o singură ființă. Această abordare subliniază ideea că transformarea lui nu poate fi reprezentată realist, deoarece nu este doar o mutație fizică, ci o descompunere a felului în care este văzut omul. De asemenea, scena în care personajele mănâncă și își ling degetele devine aproape grotescă, sugerând lăcomia, excesul, instinctul brut și mizeria umană. Nimic nu pare pus întâmplător.

În final, totul este un simbol: camera este o întreagă lume, familia reprezintă societatea, iar Gregor Samsa este omul vulnerabil a cărui transformare reflectă, de fapt, schimbarea privirii celorlalți asupra lui. Adevărata întrebare a spectacolului nu este „Cum ar fi dacă un om s-ar transforma într-o insectă?”, ci „Ce se întâmplă cu un om atunci când ceilalți încetează să-l mai vadă ca pe o ființă umană?”. În timp ce Gregor se schimbă fizic, lumea din jurul lui își dezvăluie adevărata față — o lume cu susul în jos, transformată într-o închisoare. Iar cel mai trist adevăr rămâne faptul că gratiile nu sunt întotdeauna ridicate de străini, ci uneori sunt construite chiar de cei care ar fi trebuit să ne iubească.

Las aici un link unde puteți merge să vedeți spectacolul. Este la Teatrul Excelsior, în regia lui Yuri Kondonsky. Am văzut că oamenii râdeau, la un moment dat. Putea să pară amuzant momentul în care chiriașii lingeau ultima bucățică de carne de pe os, dar era o profunzime teribilă acolo. La fel și în alte scene descrise mai sus. Durere și tristețe în tot spectacolul.

Bilete METAMORFOZA

PS: Anul acesta nu am apucat, dar 2027 sigur va fi anul Kafka la iCarte, iParte. Încă nu știu ce carte vom alege, mă gândesc la ”Castelul” (care este cartea preferată a lui Haruki Murakami). Voi ce ați citit de la Franz Kafka și ce recomandați?

Pentru că se apropie cu pași repezi ultima săptămână de vară, îți propunem să încheiem acest sezon cald și plin de povești cu trei experiențe speciale de lectură, comunitate și călătorie.

Iată unde ne întâlnim și ce am pregătit pentru tine în ultimele zile din august:

Lansare dublă de carte: „Două lumi, două cărți, o singură emoție”

• Când: Joi, 27 august 2026, ora 15:00

• Unde: Hyperbare500m (Str. Lebedei nr. 1, Constanța)

• Autor: Ionuț Florentin Matei | Moderator: Roxana Brănișteanu

Începem seria evenimentelor la malul mării! Te invităm la o dublă lansare de carte semnată de Ionuț Florentin Matei: „Cerul nu mai încape în mine” și „Rămâi prietenul meu”. Va fi o întâlnire încărcată de emoție, versuri și amintiri prețioase alături de cititori.

• Rezervări: +40 749 767 550 (intrare liberă, în baza locurilor disponibile)

  

Book Club iCarte, iParte: ”Cazul Magheru” de Mihail Drumeș

• Când: Sâmbătă, 29 august 2026, ora 12:00

• Unde: Scara 0, București (Strada Fabrica de Chibrituri 17-21)

Ne adunăm din nou la povești și cafea bună pentru o nouă ediție a clubului nostru de carte! De data aceasta dezbatem un clasic plin de intensitate: „Cazul Magheru” de Mihail Drumeș (Editura ART). Pregătește-ți pasajele preferate și vino să discutăm într-o atmosferă relaxată!

• Înscrieri: Flavia Stoica – 0763 598 961 (sau direct pe site)

  BILETE Book Club

Biblioteca din Tren: Călătoria #citimîmpreună (București ⇄ Constanța)

• Când: Duminică, 30 august 2026

• Traseu: București ⇄ Constanța (dus-întors)

• Parteneri: iCarte, iParte, Editura Trei, Bookzone, Softrans

• Organizator: Asociația ICARTE

Încheiem vara în cel mai frumos mod posibil: citind în mișcare! Transformăm trenul într-o adevărată bibliotecă pe șine în drum spre mare și înapoi. Ne bucurăm de lectură, schimbăm impresii, facem schimb de cărți și trăim magia călătoriei alături de alți iubitori de lectură.

• Rezervări: asociatia.icarte@gmail.com

  *intrare liberă, în baza locurilor disponibile

  

Ne-ar plăcea tare mult să ne vedem la unul (sau chiar la toate!) dintre aceste evenimente. Tu la care dintre ele plănuiești să vii? Lasă-ne un comentariu mai jos!

Cu drag de cărți,

Echipa iCarte, iParte

Despre filmul „Invitația vecinilor”

Povestea explorează acel spațiu casnic în care doi oameni continuă să împartă un acoperiș, o rutină și o listă nesfârșită de facturi, dar au încetat demult să-și mai împartă sufletul (și corpul). La începutul oricărei relații, ne oferim unul altuia cu o generozitate aproape naivă, povestindu-ne cele mai mărunte detalii ale zilei, de la gânduri pasagere la lucruri aparent neînsemnate pe care le-am citit sau le-am văzut. Treptat însă, viața de zi cu zi – cu oboseala ei cronică, responsabilitățile administrative și dialogurile stereotipe de tipul „Cum a fost azi?” / „Bine” – erodează această curiozitate reciprocă. Fără să ne dăm seama, conversația se schimbă de la despre cine suntem la despre ce avem de făcut, iar spațiul dintre doi parteneri devine un hău umplut doar de prezența tăcută a televizorului.

În această ecuație a înstrăinării, dispariția intimității fizice nu reprezintă cauza, ci simptomul cel mai vizibil al unei deconectări profunde. Sexul nu este doar un simplu act mecanic sau o eliberare de tensiune, ci forma cea mai pură de vulnerabilitate, un spațiu în care lași deoparte armura construită peste zi și te arăți celuilalt fără filtre. Când atingerea dispare, nu dorința a secat neapărat prima, ci capacitatea de a mai fi prezent din punct de vedere emoțional. Iar comportamentele neajustate ale personajelor – de la femeia care tânjește după o privire care să o facă să se simtă văzută, până la bărbatul care își caută validarea în exterior – nu sunt altceva decât strigăte disperate de a mai simți, măcar pentru o clipă, că sunt cu adevărat vii.

Ceea ce face ca ”Invitația vecinilor” să rezoneze atât de puternic cu noi este tocmai întoarcerea sa la un cinematograf clasic, centrat pe om, pe slăbiciunile și ridicolul său interior. Filmul nu oferă soluții comode, simple, rapide, ba parcă te obligă să te întorci acasă și să te întrebi când a fost ultima dată când i-ai povestit omului de lângă tine nu ce ai rezolvat sau ce trebuie cumpărat de la supermarket, ci ce te-a durut, ce te-a bucurat sau ce ți-a fost teamă să rostești cu voce tare. Pentru că, în definitiv, o relație nu se destramă în momentul spectaculos în care apare o a treia persoană, ci mult mai devreme, în fiecare seară în care doi oameni aleg să doarmă în același pat fără să-și mai împartă… rămășițele zilei.

Despre cuplu, Relație, intimitate, dragoste și sex povestim pe 26 septembrie, la clubul de lectură și atelierul de sexualitate. Detalii aici:

BOOK CLUB & Atelier de sexualitate

Platformele de educație financiară și de empowerment au îmbrățișat rapid acest discurs, prezentându-l drept o victorie absolută a autonomiei. Mesajul este simplu și atrăgător: femeile câștigă mai bine, își cumpără propriile locuințe, călătoresc singure și evită rolurile tradiționale de gen care le aduceau o povară suplimentară în gospodărie.

Dar, dincolo de graficele optimiste și de postările virale de pe Instagram, ce înseamnă cu adevărat această schimbare socio-economică? Este ea doar o poveste despre succes și libertate sau ascunde și o fațetă mai puțin discutată?

Marea dilemă: Libertate și autonomie financiară sau capcana izolării?

Pe de o parte, accesul la independență financiară și posibilitatea de a nu depinde de nimeni reprezintă un real progres istoric. Femeile au astăzi libertatea de a alege dacă, când și alături de cine vor să își construiască o viață. Pe de altă parte, dacă privim mai atent fenomenul, apar întrebări firești despre costul acestei dinamici:

Promovarea unui individualism extrem

Când independența devine echivalentă cu auto-suficiența absolută, riscăm să transformăm autonomia într-o formă de izolare. Omul este o ființă socială, iar fericirea pe termen lung este strâns legată de profunzimea relațiilor noastre.

Polarizarea dintre genuri

Discursul public tinde adesea să plaseze „prosperitatea femeilor” în opoziție directă cu „declinul bărbaților”. O astfel de abordare creează resentimente, frictiuni și adâncește prăpastia dintre femei și bărbați, în loc să încurajeze parteneriatul și sprijinul reciproc.

Iluzia unei lumi deconectate

Singurătatea nu este o problemă doar a bărbaților sau doar a femeilor — este o criză a societății moderne. A sărbători separatismul sub pretextul emancipării poate funcționa excelent ca strategie de marketing, dar rar funcționează ca rețetă de viață împlinită.

Răspunsul iCarte, iParte: Nu ne dorim o lume fără bărbați

La cluburile noastre de lectură și în proiectele pe care le construim zi de zi, vedem cum literatura oferă exact ceea ce lipsește adesea din discursul tranșant din mediul online: nuanță, empatie și punți de legătură. Deși comunitatea noastră este majoritar feminină — un lucru firesc pe piața de carte actuală — refuzăm să îmbrățișăm ideea că viitorul este despre izolare sau despre o lume organizată pe tabere. Noi credem că:

Lectura unește oameni din toate generațiile: tineri, adulți, femei și bărbați deopotrivă găsesc în cărți o oglindă a propriilor trăiri.

Parteneriatele autentice au valoare: ne dorim o societate în care bărbații și femeile cresc împreună, își înțeleg rolurile în mod egal și își oferă sprijin emoțional real.

Comunitatea este antidotul singurătății: indiferent de statutul civil, fiecare om are nevoie de un spațiu sigur în care să fie ascultat, înțeles și provocat să gândească critic.

Statisticile pentru 2030 sunt doar prognoze bazate pe cifre brute. Cum va arăta cu adevărat societatea depinde de comunitățile pe care le construim astăzi. Poate că cel mai sănătos pas înainte nu este nici întoarcerea la modelele rigide din trecut, dar nici izolarea mândră a prezentului, ci găsirea unui echilibru în care independența personală să coexistă cu iubirea, parteneriatul și respectul reciproc.

Tu cum vezi această schimbare? Consideri că 2030 ne va găsi mai liberi sau mai singuri? Ce cărți ți-au oferit o perspectivă mai clară asupra relațiilor moderne?

Te așteptăm cu drag în secțiunea de comentarii să dezbatem împreună și, desigur, te invităm alături de noi, în comunitatea iCarte, iParte!

Book Club București, 29 august, ”Cazul Magheru”

Book Club Mamaia, 6 septembrie, ”Sonata Kreutzer”

Book Retreat, Insula Lesbos, 12-19 septembrie, ”Zorba Grecul”

Book Club București, 26 septembrie, ”Inteligeță erotică” & Atelier de sexualitate, cu sexolog Alexandra Demian

Book Club Constanța, 27 septembrie, ”Arheologia iubirii”, în prezența autorului Cătălin Pavel

Aici începe ceea ce îmi place cel mai mult la un club de carte: momentul în care încetăm să mai vorbim exclusiv despre ceea ce a scris autorul și începem să ne întrebăm ce spune acea carte despre propriile noastre vieți.

Camelia a spus, la un moment dat, că „prietenii sunt familia pe care ți-o alegi”.

Este una dintre acele formulări pe care probabil mulți dintre noi le-am mai întâlnit și care riscă, tocmai prin familiaritate, să treacă repede și să se uite. Numai că, de data aceasta, lângă Camelia se afla Cristina, cea mai bună prietenă, de peste 40 de ani, iar propoziția nu mai suna deloc ca o definiție frumoasă despre prietenie. Avea în spate o viață întreagă. Cele două se cunosc din liceu și, lucru care mi s-a părut minunat, la început nici măcar nu se plăceau (exact cum se petrec lucrurile și în romanul cu pricina). Au devenit apropiate mai târziu, prin clasa a XI-a, iar de atunci au rămas, într-o formă sau alta, una în viața celeilalte. Au trecut prin perioade în care nu existau telefoane mobile, mesagerie instantanee sau posibilitatea de a afla în câteva secunde unde este celălalt și ce face. Își scriau scrisori de mână, se căutau, își urmăreau viețile de la distanță și, chiar dacă au ajuns în medii diferite, au păstrat acel punct comun către care fiecare dintre ele știa că se poate întoarce.

Ascultându-le, m-am gândit la paradoxul generației noastre. Nu cred că a existat vreodată o perioadă în care să ne fie atât de ușor să rămânem în contact și, în același timp, să pierdem atât de mulți oameni pe drum. Avem telefoanele permanent lângă noi, știm aproape în timp real unde sunt cei pe care îi cunoaștem, le vedem vacanțele, copiii, reușitele, aniversările, uneori chiar și tristețile, fără să mai fie nevoie să îi întrebăm nimic. Putem păstra în telefon numărul unui om timp de 20 de ani și putem continua să îi urmărim viața fără să mai facem parte cu adevărat din ea.

Poate tocmai de aceea am început să mă întreb dacă accesul permanent la ceilalți nu ne-a creat și iluzia că relațiile se păstrează singure, că este suficient să știm unii de alții pentru a putea spune că încă suntem unii în viețile celorlalți.

Una dintre participante a vorbit despre cât de greu a devenit să construim asemenea relații într-o lume în care mobilitatea pare nelimitată. Schimbăm orașe, țări, locuri de muncă, cercuri sociale, iar odată cu fiecare schimbare lăsăm în urmă și oameni despre care, la momentul respectiv, eram convinși că vor rămâne acolo pentru totdeauna. Mi-am dat seama că eu însămi nu am reușit să-mi păstrez prieteniile din copilărie sau din adolescență, deși începuseră la fel de frumos, cu scrisori de mână trimise la poșta din satul în care mă mutasem în copilărie. Nu pentru că ar fi existat neapărat conflicte definitive, trădări sau momente în care să fi hotărât că nu mai vrem să facem parte unii din viețile celorlalți. Viața ne-a dus pur și simplu pe drumuri atât de diferite încât, la un moment dat, distanța dintre noi a devenit mai mare decât lucrurile care ne țineau împreună.

Cred că multe prietenii se termină exact în acest mod, fără să existe un moment precis al despărțirii. Mai întâi nu vă mai vedeți în fiecare săptămână, apoi nu mai vorbiți în fiecare lună, după aceea rămân mesajele de ziua de naștere și promisiunea repetată că trebuie neapărat să vă întâlniți, până când, într-o zi, realizezi că despre omul care cândva știa aproape tot ce se întâmpla cu tine afli acum dintr-o fotografie postată pe internet. Nu a existat nicio ceartă, nimeni nu a plecat trântind ușa și, tocmai de aceea, nici nu știi exact când s-a produs uitarea. Există oameni care dispar din viața noastră nu pentru că am decis să îi pierdem, ci pentru că, fără să ne dăm seama, am încetat să facem lucrurile necesare pentru a-i păstra.

Mă bucur totuși de prieteniile târzii ale vieții. De persoanele care au ajuns în viața mea în ultimii 2-5-10-15 ani. Mi-ar fi plăcut să fie prezente ieri, poate am fi plâns puțin. A fost însă mama, care chiar este cea mai bună prietenă, în ciuda neînțelegerilor sau a conflictelor specifice de familie. Nu cred că există pe lumea asta vreo persoană din partea căreia să simt cu adevărat iubirea necondiționată.

Cineva a comparat prietenia cu o căsnicie, în sensul că ambele au nevoie de timp, efort și grijă pentru a rezista. Mi-a plăcut mult comparația tocmai pentru că scoate prietenia din registrul acela romantic în care ne place să credem că relațiile adevărate nu trebuie întreținute, că un prieten adevărat va înțelege întotdeauna de ce nu ai sunat, de ce n-ai fost acolo, de ce ai dispărut câteva luni sau câțiva ani și că, indiferent cât timp trece, veți putea continua exact de unde ați rămas. Sunt de părere că uneori se întâmplă și asta. Însă cred că, de cele mai multe ori, relațiile dintre oameni nu supraviețuiesc doar pentru că au fost cândva puternice. Supraviețuiesc pentru că doi oameni continuă să aleagă, în diferite momente ale vieții lor, să facă loc celuilalt.

Cristina, prietena Cameiliei, a adăugat în discuție un lucru și mai dificil: iertarea.

O prietenie de 40 de ani nu poate fi povestea a doi oameni care nu au greșit niciodată unul față de celălalt. În 40 de ani dezamăgești, spui lucruri pe care poate nu trebuia să le spui, lipsești atunci când ar fi trebuit să fii prezent, iei decizii pe care celălalt nu le înțelege, te schimbi și, uneori, ajungi să fii foarte diferit de omul pe care prietenul tău l-a cunoscut la început. Iertarea despre care vorbea Cristina nu mi s-a părut o invitație de a accepta orice doar pentru a putea spune că ai păstrat o relație, ci mai degrabă capacitatea de a pune o greșeală în balanță cu tot ceea ce a existat înaintea ei și de a decide dacă acel om și acea legătură merită să meargă mai departe.

Așa se face că una dintre cele mai dificile forme de loialitate este tocmai aceasta: să îi permiți celuilalt să se schimbe fără să îi ceri permanent să rămână persoana pe care ai cunoscut-o la 17, la 20 sau 30 de ani. Ne place să spunem despre prieteniile vechi că sunt speciale pentru că acei oameni „ne știu de-o viață”, dar poate că adevărata lor valoare nu stă doar în faptul că ne cunosc trecutul, ci în capacitatea lor de a accepta că nu mai suntem cei de atunci. Un prieten vechi este martorul mai multor versiuni ale noastre și, dacă avem noroc, omul care nu folosește niciuna dintre ele pentru a ne împiedica să devenim altcineva.

Book Club Mamaia (apă, prosecco, cafea, finger food incluse)

Book Club Constanța (apă și cafea incluse)

Spre finalul întâlnirii, Camelia a spus despre Cristina ceva care a rămas puternic în mintea și în sufletul meu. A descris-o drept omul căruia nu trebuie să îi ceară ajutorul, pentru că îl oferă înainte să îi fie cerut. Mi s-a părut că, după aproape două ore în care încercaserăm să definim prietenia, ajunseserăm fără să ne propunem la una dintre cele mai simple și mai puternice definiții ale ei. Să cunoști un om suficient de bine încât să observi că ceva nu este în regulă înainte ca el să îți spună. Să știi când trebuie să întrebi și când trebuie doar să rămâi lângă el. Să nu contabilizezi cine a sunat ultimul, cine a oferit mai mult sau cine este dator cui. Să existe între doi oameni acel tip de familiaritate care nu mai are nevoie de explicații permanente și, în același timp, suficientă libertate încât fiecare să poată continua să se transforme.

În timp ce îi ascultam pe cei din sală vorbind despre propriile lor prietenii, mi-am amintit și de ce mi-am dorit să existe aceste cluburi de carte.

iCarte, iParte s-a construit în jurul lecturii și continui să cred că avem nevoie să citim deopotrivă clasici și contemporani, autori români și străini, că trebuie să ieșim din propriile preferințe și să acceptăm din când în când să citim și o carte pe care poate nu am fi ales-o singuri dintr-o librărie.

Cartea este, până la urmă, motivul pentru care ne așezăm la aceeași masă. Ceea ce se întâmplă după aceea poate deveni mult mai important. Un om vorbește despre o prietenie care durează de patruzeci de ani, altcineva mărturisește că s-a întrebat dacă asemenea relații mai sunt posibile astăzi, cineva foarte tânăr descoperă printr-un roman o lume în care oamenii comunicau prin scrisori, iar altcineva își amintește cum era să trăiască în acea lume. O carte citită de treizeci de oameni devine, de fapt, treizeci de cărți diferite, pentru că fiecare o trece prin propria experiență și aduce la masă altceva.

Camelia a spus la începutul întâlnirii că cititorii sunt cei care dau viață cărților, pentru că autorii le scriu, dar cititorii sunt cei care le duc mai departe, vorbesc despre ele și le fac să circule. Cred că are dreptate, dar după întâlnirea de la Constanța m-am gândit că relația funcționează și în sens invers. Uneori și cărțile dau viață unor conversații care, fără ele, nu ar fi existat. Ne oferă acel teritoriu neutru de la care putem porni pentru a ajunge la lucrurile despre care ne este mai greu să vorbim direct. Începem discutând despre un personaj și sfârșim vorbind despre părinții noștri, despre iubire, despre pierdere, despre frică, despre oamenii pe care i-am păstrat și despre cei pe care i-am pierdut.

Am plecat de la Constanța gândindu-mă mai puțin la definiția prieteniei și mai mult la oamenii care au trecut prin viața mea. La cei care au rămas, la cei pe care i-am pierdut, la cei despre care nu mai știu aproape nimic și, inevitabil, la partea mea de responsabilitate în toate aceste despărțiri. De fapt, este ușor să spunem că viața ne-a dus în direcții diferite și, uneori, chiar acesta este adevărul. Însă alteori „viața” este doar numele comod pe care îl dăm tuturor telefoanelor pe care nu le-am mai dat, întâlnirilor pe care le-am amânat, lucrurilor pe care nu le-am spus și momentelor în care am presupus că celălalt va fi acolo indiferent cât timp vom lipsi.

Adevărul este că nu toate prieteniile sunt făcute să dureze o viață și nici nu cred că trebuie să transformăm longevitatea într-o măsură a autenticității lor. Există oameni care ne însoțesc câțiva ani și schimbă ceva în noi, după care drumurile se despart, fără ca asta să facă relația mai puțin adevărată. Dar există și oameni pe care îi pierdem deși, dacă am fi fost atenți, poate că i-am fi putut păstra. Iar diferența dintre cele două situații nu este întotdeauna ușor de recunoscut.

De aceea, după aproape două ore în care am vorbit despre Dansează când îți vine să plângi, am rămas nu cu o concluzie despre carte și nici cu o definiție definitivă a prieteniei, ci cu o întrebare pe care mi se pare mult mai important să ne-o punem:

Dacă prietenii sunt familia pe care ne-o alegem, cât facem, de fapt, pentru ca oamenii pe care i-am ales să rămână în viața noastră?

Mulțumim tuturor pentru participare și multe mulțumiri Hyperbare500m, pentru găzduire și pentru susținerea acestui club de lectură! Ne revedem aici pe 27 septembrie, cu altă carte și un alt autor special: ”Arheologia iubirii”, cu profesorul, arheologul și scriitorul Cătălin Pavel.

Rezervă loc

Cititorule, sezonul acesta clubul de carte e cel mai fancy, cool și dorit loc în care poți fi! Dacă cineva ți-ar fi spus acum câțiva ani că cele mai elegante întâlniri și discuții incitante se vor da la… un club de carte, l-ai fi crezut?

Ei bine, iată ce facem noi la iCarte, iParte. Am luat pasiunea pentru citit și am mutat-o acolo unde e vibe-ul mai bun: în cafenele plăcute din București și la malul mării, în Constanța și Mamaia, unde aroma perfectă de espresso îți îmbie simțurile.

Iată calendarul nostru de întâlniri elegante și idei incendiare pentru sfârșitul acestei veri și începutul toamnei:

Dramă și pasiune urbană în București

• 📅 29 august, ora 12:00

• 📍 Scara 0, București (Strada Fabrica de Chibrituri 17-21)

• 📖 Cazul Magheru de Mihail Drumeș

ÎNSCRIERI AICI

Ne dăm întâlnire într-un spațiu cu design cozy pentru a explora profunzimile iubirii, dilemele morale și alegerile intense din romanele lui Mihail Drumeș. Cafeaua bună și dezbaterile pline de substanță sunt garantate!

Beach Book Club & Prosecco Party la Mamaia

• 📅 6 septembrie, ora 18:00 (6 PM)

• 📍 RIVA Mamaia, Stațiunea Mamaia

• 📖 Sonata Kreutzer de Lev Tolstoi

• 🥂 Atmosphere: Prosecco Party, Drinks & Cakes cu RIVA Mamaia & Souvlaki Bar

ÎNSCRIERI AICI

Apus de soare pe plajă, un pahar de prosecco rece și o discuție efervescentă despre unul dintre cele mai pasionale și controversate romane ale clasicului Tolstoi. Cine a spus că literatura nu se asortează impecabil cu vibe-ul de vacanță?

Book Club & Atelier de Sexualitate în București

• 📅 26 septembrie, ora 12:00

• 📍 Cloud98, București (Str. Vasile Lascăr 98A)

• 📖 Inteligența erotică de Esther Perel

• 👩‍⚕️ Invitată specială: Sexolog Alexandra Demian

ÎNSCRIERI AICI

O îmbinare curajoasă între un club de carte și un atelier aplicat! Discutăm deschis despre reconcilierea vieții erotice cu viața de familie, alături de un expert în domeniu, într-o atmosferă relaxată cu aromă de cafea.

Istoria fascinantă a iubirii la Constanța

• 📅 27 septembrie, ora 12:00

• 📍 Restaurant Hyperbare, Constanța (Str. Lebedei 1)

• 📖 Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal

• 🎙️ Invitat special: Conf. Univ. Dr. Cătălin Pavel (autorul cărții)

• ☕ Coffee & Cakes

ÎNSCRIERI AICI

O experiență de elită unde călătorim în timp alături de autorul cărții, pentru a descoperi cum au iubit oamenii de-a lungul mileniilor.

✨ Locurile sunt limitate pentru fiecare eveniment! Alege întâlnirea care îți face cu ochiul, rezervă-ți locul și hai să transformăm cititul în cea mai stilată activitate a sezonului.

Cu cine ne vedem la o cafea și/sau un prosecco și o carte bune? 🥂📚

iCarte, iParte nu a apărut în urma unei strategii de marketing și nici nu a crescut prin campanii spectaculoase. A crescut încet, serios, în jurul cărților, al conversațiilor și al unei comunități care s-a format firesc, om cu om, episod cu episod. Astăzi, mii de oameni ne citesc, ne ascultă, vin la cluburile de lectură, participă la tabere și aleg să își petreacă o parte din timpul lor alături de noi. Într-o lume în care atenția este cea mai disputată resursă, încrederea oamenilor este, pentru noi, cel mai valoros lucru pe care îl avem.

De aceea, astăzi deschidem oficial procesul de selecție pentru partenerul principal al sezonului 3 al podcastului iCarte, iParte. Nu ne dorim doar un sponsor. Căutăm un partener și continui acest articol prin a spune care este diferența dintre cele două. Un partener nu este interesat doar de vizibilitate, ci și de ceea ce construiește prin asocierea cu o comunitate precum iCarte, iParte. Înțelege că reputația se câștigă în timp, că încrederea nu poate fi cumpărată și că, uneori, cea mai valoroasă investiție nu este cea care produce cele mai multe afișări sau vânzări directe, ci aceea care așază un brand lângă un proiect în care oamenii cred cu adevărat.

Astăzi, ecosistemul iCarte, iParte înseamnă peste un milion de vizualizări în fiecare lună, cu zeci de mii de urmăritori pe platformele sociale, una dintre cele mai active comunități de cititori din România, un podcast cultural, newslettere, cluburi și tabere de lectură, proiecte culturale pentru tineri privind combaterea analfabetismului funcțional și evenimente care aduc împreună oameni uniți de aceeași curiozitate pentru cărți, idei și conversații care merită purtate.

Începând de astăzi, vom analiza toate propunerile de parteneriat și vom alege brandul care se potrivește cel mai bine cu valorile, direcția și comunitatea iCarte, iParte.

Dacă reprezentați un brand și credeți că locul vostru este alături de această comunitate, vă invităm să ne scrieți la mail@icarteiparte.ro și/sau office@roxanab.ro. Selecția este deschisă începând de astăzi și se va încheia în momentul în care vom găsi partenerul despre care vom putea spune, fără nicio rezervă, că este alegerea potrivită pentru brand și comunitate. Trimitem cifre și date la cerere, dar las și aici puțin context despre ecosistemul iCarte, iParte:

🔵 Comunitatea noastră reunește oameni educați, activi, pasionați de lectură și experiențe culturale cu adevărat valoroase

🔵 Câteva cifre care definesc amprenta iCarte, iParte pe toate platformele - reach total estimat: peste 1M+ vizualizări lunare pe toate platformele

🔵 Instagram (@icartciparte): ~65K, comunitate | 900K+ reach lunar

🔵 Facebook Group (grup privat): 30.3K membri

🔵 YouTube & Podcast: 15K abonați | 20K+ ore de vizionare

🔵 TikTok & Threads: Peste 30K urmăritori combinați

🔵 Newslettere (Substack & LinkedIn & site iCarte): Peste 10K abonați care citesc articolele noastre, cu o rată de engagement foarte ridicată

Vom analiza fiecare propunere cu aceeași atenție cu care, în toți acești ani, am construit fiecare episod, fiecare club de lectură și fiecare proiect cultural. La final, va exista un singur partener principal, iar alegerea lui va spune la fel de multe despre noi precum va spune și despre brandul care va decide să ni se alăture.

PS: Sezonul al treilea al podcastului iCarte, iParte își va relua activitatea în octombrie.

PS: A nu se înțelege că prin acest titlu iau în derâdere Constanța. Mesajul din titlu a venit ca urmare a multitudinii de mesaje din partea celor care locuiesc acolo și spun… ”la noi nu se citește”. Vreau să cred că putem să citim împreună cărțile menționate mai jos și să ne și distrăm:)

Dacă vrei să faci parte din comunitatea noastră, ți-am pregătit trei întâlniri speciale la malul mării în perioada următoare (adică pentru toată vara și chiar în toamnă, deși aș zice că toamna își va intra în drepturi undeva în octombrie, dacă ne uităm la toate ploile din ultima vreme).

Book Club alături de Camelia Cavadia

Deschidem seria întâlnirilor cu autoarea însăși alături de noi, pentru o discuție caldă despre vulnerabilitate, prietenie, iubire, emoție și puterea de a merge mai departe atunci când viața ne încearcă.

• Când: 9 august, ora 12:00

• Unde: Restaurant Hyperbare (Strada Lebedei 1, Constanța)

• Carte în discuție: „Dansează când îți vine să plângi” de Camelia Cavadia (Editura Trei - o poți lua la reducere, folosind codul ”CAMI50”, valabil pentru toate romanele Cameliei)

• Invitată: Camelia Cavadia

• Organizator & Moderator: Roxana Brănișteanu & Flavia Stoica

• Înscrieri: Flavia Stoica – 0763 598 961 sau direct pe site

REZERVĂ LOC AICI pentru clubul din 9 august

Beach Book Club & Prosecco Party

Un apus de septembrie, cu un clasic al literaturii universale, despre pasiuni și gelozie, plus un pahar de prosecco și ceva bun pe plajă. Combinația perfectă pentru o seară de vineri memorabilă. Nu trebuie să faci nimic în afară de a citi cartea. Vom avea noi și prosecco, și apă, și cafea, și ceva bun și dulce grecesc.

• Când: 6 septembrie, ora 18:00

• Unde: RIVA Mamaia, Stațiunea Mamaia

• Partener: Souvlaki Bar

• Carte în discuție: „Sonata Kreutzer” de Lev Tolstoi

• Moderator: Roxana Brănișteanu

• Atmosferă: Drinks, Cakes & Prosecco Party

• Înscrieri: +40 (721) 550 649 sau direct pe site

• Bonus: Dacă ai nevoie de cazare în perioada asta, la Riva poți beneficia acum de o reducere de 12%. Intri pe site-ul lor și aplici direct icarte12 la rezervare.

REZERVĂ LOC AICI pentru clubul din 6 septembrie

Book Club alături de Cătălin Pavel

Încheiem luna septembrie cu o călătorie fascinantă prin istoria sentimentelor umane, ghidați chiar de autorul cărții, arheologul și scriitorul Cătălin Pavel.

• Când: 27 septembrie, ora 12:00

• Unde: Restaurant Hyperbare (Strada Lebedei 1, Constanța)

• Carte în discuție: „Arheologia iubirii: de la Neanderthal la Taj Mahal” de Cătălin Pavel (Editura Humanitas)

• Invitat: Conf. Univ. Dr. Cătălin Pavel

• Moderator: Roxana Brănișteanu

• Atmosferă: Coffee & Cakes

• Înscrieri: +40 (721) 550 649 sau direct pe site

REZERVĂ LOC AICI pentru clubul din 6 septembrie

Cum te poți înscrie?

Locurile sunt strict limitate la 20 de persoane pentru fiecare eveniment, tocmai pentru a păstra atmosfera intimă și conexiunea caldă dintre noi. Alege data care ți se potrivește (sau vino la toate trei!) și trimite un mesaj la numerele de telefon menționate mai sus sau ia bilet direct pe site-ul icarteiparte.ro și astfel ai locul asigurat. Te așteptăm cu drag să aducem cărțile mai aproape de mare și oamenii mai aproape unii de alții!

Subscribe now

Lingourile de aur și ce ne spun ele

În clădirea Băncii Naționale sunt expuse lingouri de aur provenite de la bănci centrale din România, Rusia și Statele Unite ale Americii. Fiecare dintre lingourile mari cântărește între 10 și 13 kilograme de aur pur, iar pe fiecare lingou sunt inscripționate:

• un număr unic de identificare;

• gradul de puritate al aurului;

• două poansoane (ștampile): unul aparține producătorului, iar celălalt proprietarului.

Atracția vizitatorilor este însă un lingou elvețian de doar un kilogram, pe care angajații muzeului l-au poreclit „ciocolățica”. Deși pare mic, greutatea lui demonstrează cât de dens este aurul.

Aurul este un metal foarte greu, dar și foarte moale. Tocmai de aceea, monedele nu erau realizate din aur pur, ci în aliaj cu alte metale, pentru a deveni mai rezistente și a nu se deforma în timpul folosirii. Acesta este și motivul pentru care cele aproximativ 1.500 de monede din aur expuse în muzeu au nuanțe ușor diferite.

O vitrină care valorează milioane

Într-una dintre vitrine sunt expuse aproximativ 52 de kilograme de aur. Valoarea lor este estimată la aproximativ 5 milioane de euro, însă această sumă nu reprezintă doar valoarea metalului prețios. Monedele au și o importantă valoare numismatică, determinată de vechimea lor, raritate și tirajul în care au fost emise.

Tot în muzeu poate fi văzută o hartă geologică pe care sunt marcate, prin buline portocalii, zonele lumii care dețin rezerve subterane de peste 200 de tone de aur. Există și state cu rezerve mai mici, însă acestea nu au fost reprezentate pentru a nu încărca vizual harta.

Rezerva de aur a României

În prezent, România deține aproximativ 103 tone de aur, ceea ce o situează pe locul 16 în Europa și pe locul 32 la nivel mondial. Prin comparație, Statele Unite ale Americii ocupă primul loc în lume, cu o rezervă de peste 8.000 de tone de aur. Se estimează că toate rezervele de aur aflate în posesia băncilor centrale reprezintă aproximativ un sfert din tot aurul existent pe glob.

Tezaurul trimis la Moscova

Istoria rezervei de aur a României a cunoscut două momente în care aceasta a părăsit sediul Băncii Naționale. Primul a avut loc în timpul Primului Război Mondial. În contextul apropierii trupelor germane de București, autoritățile române au decis că tezaurul trebuie pus la adăpost. A fost încheiat un acord cu Rusia, aliată la acel moment, prin care aceasta se angaja să păstreze valorile României până la încheierea războiului.

La Moscova au fost trimise:

• aproximativ 91 de tone de aur din rezerva Băncii Naționale;

• bijuteriile familiei regale;

• obiecte de patrimoniu realizate din metale și pietre prețioase;

• alte valori aparținând statului român.

Însă, la doar câteva luni după sosirea tezaurului, a izbucnit Revoluția Bolșevică. Familia țarului a fost înlăturată, iar noua conducere comunistă nu a mai recunoscut acordul încheiat cu România. Consecința a fost dramatică: doar o mică parte din ceea ce plecase în Rusia s-a mai întors în țară, iar România a rămas fără cea mai mare parte a rezervei sale de aur.

Cum a fost salvat aurul în Al Doilea Război Mondial

După pierderea tezaurului de la Moscova, România și-a refăcut treptat rezerva de aur. La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, aceasta ajunsese la aproximativ 190 de tone. De această dată, autoritățile au decis că aurul nu va mai părăsi țara.

În cadrul unei operațiuni desfășurate în mare secret, rezerva a fost transportată la Mănăstirea Tismana, din județul Gorj. Inițial, aurul a fost ascuns în subsolul mănăstirii, însă ulterior a fost mutat într-o peșteră din apropiere și zidit în pereții acesteia pentru o protecție suplimentară. În același loc au fost ascunse și aproape 3 tone de aur ale Poloniei, încredințate României după invadarea statului polonez.

De această dată, planul a funcționat. La sfârșitul războiului, întreaga rezervă de aur a României s-a întors în siguranță la Banca Națională, iar aurul Poloniei a fost restituit proprietarilor săi. Astăzi, peștera de la Mănăstirea Tismana poate fi vizitată și găzduiește un mic muzeu dedicat acestui episod mai puțin cunoscut, dar extrem de important din istoria României.

*Toate aceste informații și multe altele le-am primit în cadrul turului ghidat de la Banca Națională a României și le mulțumim pentru deschidere și colaborare. A fost o bucurie pentru grupul nostru de aproape 40 de persoane să avem inclusă această vizită. Ulterior, am continuat întâlnirea cu atelierul de educație financiară susținut de Prof. Costin Ciora și Book Club la Picnic Atelier de pe str. Blănari 18.

.

După întâlnirea noastră de la clubul de lectură din 24 iulie — care a început la BNR și s-a mutat apoi într-o atmosferă caldă la Picnic, pentru atelierul de educație financiară și clubul de carte — m-am întrebat dacă nu cumva cea mai mare problemă a noastră nu este lipsa banilor, ci lipsa conversațiilor sincere despre ei. Nu vorbim despre bani în familie decât atunci când apar probleme. Nu discutăm cu prietenii de teamă să nu părem lăudăroși sau, dimpotrivă, vulnerabili. La școală aproape că nu îi pomenim deloc. Așa ajungem adulți și descoperim că poate știm să rezolvăm ecuații, să comentăm opere literare sau să stăpânim cele mai noi tehnologii, dar nu știm să ne construim un buget, să economisim constant ori să luăm decizii financiare fără emoție și anxietate.

Clubul nostru de lectură a pornit în clădirea Băncii Naționale a României. Doar două persoane nu au ajuns la eveniment, motivul fiind… ploaia. Spun de multe ori că acest club de carte e pentru cine trebuie să fie și îi felicit pe cei care au știut exact de ce vor să fie prezenți la eveniment. Întâlnirea de la BNR a fost specială, de aceea îi voi acorda un articol separat de acesta.

Clubul de carte pe care l-am avut la Picnic (pe str. Blănari 18), a pornit, în aparență, de la cartea ”Cel mai bogat om din Babilon” de George S. Clason. În realitate, foarte repede am lăsat Babilonul în urmă și am început să vorbim despre noi.

Poveștile din spatele cifrelor

Invitatul nostru, profesorul și analistul financiar Costin Ciora (care mi-a fost și profesor la Creative MBA), nu și-a început prezentarea cu grafice, statistici sau recomandări seci de investiții. A început cu propria poveste: copilăria petrecută între magazinul părinților și gospodăria bunicilor, modul în care a învățat comerțul practic înainte să-i studieze teoria și momentul în care bursa lui de licean a devenit, pentru o perioadă, unul dintre veniturile importante ale familiei.

A fost o alegere neinspirată pentru un simplu discurs teoretic, dar perfectă pentru o întâlnire umană, pentru că a mutat imediat discuția din zona numerelor în cea a experiențelor de viață. Din acel moment nu mai vorbeam despre bani ca despre niște bancnote sau cifre în ecrane, ci despre ceea ce reprezintă ei pentru fiecare dintre noi: siguranță, libertate, responsabilitate sau, uneori, frică.

A urmat un exercițiu aparent simplu, în care fiecare participant a fost invitat să scrie unde se află astăzi din punct de vedere financiar, ce îl preocupă și ce și-ar dori să schimbe. A fost unul dintre acele momente în care liniștea din sală a spus mai mult decât orice răspuns. Pentru mulți dintre noi era, probabil, prima dată când încercam să formulăm sincer și nefiltrat ce relație avem cu banii.

Răspunsurile au fost surprinzător de diverse:

• cineva a mărturisit că a venit doar din curiozitate și pentru experiența comunității

• o altă participantă a spus că, deși cartea i-a plăcut enorm, simte că nu are o relație conștientă cu banii și își dorește să înțeleagă mai bine mecanismele din spatele lor

• nimeni nu vorbea despre randamente spectaculoase sau speculații la bursă, toți vorbeau, de fapt, despre propriile obiceiuri, limite și emoții.

Una dintre cele mai puternice lecții ale serii a venit din propria copilărie a lui Costin. În liceu, când ambii părinți au rămas temporar fără loc de muncă, singurul venit al casei pentru câteva luni a fost bursa lui de elev — 200 de lei pe care îi lăsa simplu, pe un raft. A fost momentul în care a înțeles că banii nu sunt un scop în sine, ci o resursă prin care poți oferi siguranță și îi poți sprijini pe cei dragi când au mai mare nevoie.

COSTIN CIORA: „Banii nu au fost niciodată scopul meu final, ci o cale de a crea ceva durabil și de a oferi siguranță celor din jur”.

„Nu trebuie să renunți la cafeaua ta preferată ca să economisești. Este suficient să alegi varianta mai mică și să pui diferența de câțiva lei deoparte”.

”Încercați să puneți deoparte banii pe care nu îi veți cheltui pentru o plăcere care poate aștepta și care nu e necesară. Eu am început să fac chestia asta și este spectaculos cât bani se strâng la finalul unei luni, doar reducând toate anumite cantități”.

”Cartea spune să economisim. Instagramul spune că doar săracii economisesc”

Miezul discuției a fost atins atunci când un participant a ridicat mâna și a pus o întrebare directă, care a rezonat în toată sala:

„Cartea ne spune să economisim. În același timp, deschid Instagramul și văd oameni foarte bogați care spun că doar săracii economisesc. Și atunci pe cine să cred? Eu n-am investit niciodată. Cum faci trecerea de la cinci lei economisiți la prima investiție? Cum construim, în România, cultura aceasta a investițiilor?”

Întrebarea a lovit fix în una dintre cele mai mari fracturi ale educației financiare actuale. Participantul nu întreba în ce acțiune să-și bage banii ca să se îmbogățească peste noapte. Întreba cum arată primul pas concret și cum împaci teoria clasică cu presiunea rețelelor sociale.

De unde vin convingerile noastre financiare?

Cred că acela a fost momentul în care am înțeles că educația financiară începe cu mult înainte de primul salariu sau de primul cont la bursă. Ea începe acasă:

1. Modelul conservator: În felul în care îi auzeam pe părinți vorbind despre bani și în ideea că banii trebuie păstrați cu orice preț de teama zilei de mâine.

2. Modelul cheltuielilor imediate: În frica subliminală că banii își pierd valoarea și trebuie transformați rapid în lucruri vizibile.

3. Modelul identității: În convingerea preluată involuntar că valoarea ta ca om depinde direct de suma pe care o câștigi.

Costin Ciora a punctat excelent un aspect esențial: cărtile americane de educație financiară nu pot fi aplicate mecanic în România. Avem o istorie economică diferită, o piață diferită, suntem o țară cu un procent uriaș de proprietari de locuințe și purtăm reflexele tranziției, ale crizei din 2008, ale pandemiei și ale inflației. Avem nevoie de autori și specialiști români care să discute despre bani pornind de la realitatea pe care o trăim zi de zi, nu de la modele ideale importate.

Puterea gesturilor mărunte: De la „Latte Factor” la primul televizor

Când am coborât de la marile principii la gesturile zilnice, discuția a devenit practică și eliberatoare. Costin ne-a vorbit despre conceptul de Latte Factor — acele cheltuieli mici, aparent nesemnificative, care adunate lună de lună scurg sume importante. Nu e vorba despre a renunța la bucuriile mici ale vieții, ci despre a fi conștient de ele.

Au apărut și exemple memorabile din comunitate:

• Povestea televizorului: O participantă a povestit cum soțul ei, după ce s-a lăsat de fumat, a continuat să pună deoparte exact suma pe care o dădea zilnic pe țigări. În trei luni, din acei bani puși discret deoparte, au cumpărat un televizor nou.

• Educația generațiilor viitoare: Părinți care le deschid copiilor un cont de economii în care virează lunar sume modice — nu pentru valoarea banilor, ci pentru a le crea reflexul că economisirea este o obișnuință firească, nu un sacrificiu.

Înainte de bursă există bugetul

Lecția centrală a acestui club de carte a fost una de o sobrietate necesară: cei mai mulți oameni vor să sară direct la etapa investițiilor fără să își cunoască propriul comportament financiar.

Înainte de randamente, ETF-uri, titluri de stat sau fonduri mutuale, trebuie să știi exact ce bani intră, ce bani ies și dacă la final de lună rămâne ceva. Disciplina și cunoașterea propriilor obiceiuri valorează infinit mai mult decât un entuziasm de moment pentru investiții de care nu înțelegi mare lucru.

Literatura, Babilonul și viața reală

”Cel mai bogat om din Babilon” oferă cele șapte reguli ale lui Arkad. Însă adevărata provocare — așa cum a dovedit-o întâlnirea noastră — nu este să memorăm aceste reguli, ci să le adaptăm vieții noastre. O carte îți oferă principii; deciziile rămân complet în mâinile tale. De aceea iubesc cluburile de lectură iCarte, iParte. Pornim de la un autor și ajungem să vorbim despre copilărie. Pornim de la un personaj și ajungem să vorbim despre familie. Pornim de la vechiul Babilon și ajungem să ne privim cu sinceritate propriile extrase de cont.

La finalul serii, am plecat cu o întrebare pe care merită să ne-o punem fiecare dintre noi, indiferent de venitul lunar:

„Ce fel de relație am construit, de-a lungul vieții, cu banii și cât din această relație îmi aparține cu adevărat, iar cât este doar moștenirea unor convingeri pe care nu le-am pus niciodată sub semnul întrebării?”

Poate că răspunsul la această întrebare valorează mai mult decât orice pont despre investiții. Pentru că, înainte de a învăța cum să înmulțim banii, merită să înțelegem ce loc le-am oferit în propria noastră viață.

Pe data viitoare! Pentru a fi la curent cu evenimentele iCarte, iParte, te invităm pe site: https://icarteiparte.ro

Mulțumim pentru găzduire, Picnic Sandwich Atelier! Pentru cărți, editura Act și Politon! Pentru turul ghidat - Banca Națională a României! Și fiecăruia dintre voi care ați venit!

Subscribe now

Azi te plimb puțin cu imaginația, într-o dimineață plăcută și călduță de septembrie pe o insulă unde nu mai simți atât de puternic comprimarea timpului. Briza mării Mării Egee aduce arome împletite de pini, măslini seculari și sare, iar tu stai pe o terasă umbrită, cu o ceașcă de cafea grecească fierbinte în mână și o carte deschisă pe genunchi.

Ești pe insula Lesbos — legendara „Insulă a Poeziei”, locul natal al poetei Sapho și tărâmul care a inspirat generații întregi de poeți, scriitori și visători. În perioada 12-19 septembrie 2026, te invit alături de noi într-o călătorie experiențială de neuitat: Reading Retreat în Lesbos sau, simplu, pe românește, Tabăra de Lectură pentru Adulți. Iar acum imaginația devine realitate și uite de ce cred că ți s-ar potrivi această experiență.

De ce o tabără de lectură pe o insulă grecească?

Vedem cu toții că trăim într-o lume în care suntem conectați permanent la telefoane și laptopuri, la liste de sarcini și la acest fast -forward cotidian, cu agitație, stres, anxietate, oboseală continue. Când a fost ultima dată când ai citit câteva ore fără nicio întrerupere, simțind că ești înconjurat de oameni care împărtășesc aceeași pasiune? Aceasta nu este o simplă vacanță la mare - deși sigur că o luăm și astfel, pentru că am inclus și timp liber pentru plajă - dar este o oază pentru minte și suflet. Departe de turismul de masă, Lesbos oferă un peisaj autentic, cu sate de piatră suspendate pe coline, cetăți medievale care privesc spre apus, băi termale vindecătoare și golfuri cu ape de smarald.

ULTIMELE 3 LOCURI LIBERE!

Ce te așteaptă în cele 8 zile de tabără

• Ziua 1: Sosirea pe insulă & Bun venit: Aterizăm pe insulă cu zborul charter direct și ne cazăm la deosebitul Hotel Sunrise 5★, cu vedere la mare. Fiecare participant primește „Pașaportul de Lesbos”, urmat de o degustare tradițională de vin și ulei de măsline și un atelier interactiv de cunoaștere.

• Ziua 2: Legende din Molyvos & Lectură: Explorăm străduțele pietruite și castelul medieval din Molyvos, bucurându-ne de un apus spectaculos. Trecem pragul bibliotecii locale alături de o scriitoare invitată și ne relaxăm pe plaja distinsă cu Blue Flag.

• Ziua 3: Tradiții, Cărți Rare & Flamingo: Vizităm satul Skalochori și Mănăstirea Limonos (care adăpostește peste 5.000 de manuscrise și cărți rare), observăm flamingi roz la salinele din Kalloni și încheiem ziua cu un Book Exchange și jocuri de societate.

• Ziua 4: Credință, Marea Egee & Scris din Suflet: Vizităm biserica Panagia Glykofilousa din Petra (urcând cele 114 trepte săpate în stâncă), ne relaxăm la mare și participăm la un atelier inspirațional de scris (Dear Me Letter).

• Ziua 5: Croazieră pe Marea Egee & Poezie: Plecăm într-o aventură pe Insula Agios Georgios (Insula Iepurelui) — înot, snorkeling și un prânz cu pește proaspăt pregătit pe vas de Căpitanul Calypso, urmat de un atelier de poezie pe punte.

• Ziua 6: Parfum de Măslini & Biblioterapie: Aflăm secretele uleiului de măsline la Agia Paraskevi, explorăm satul pitoresc Agiassos și izvoarele termale de la Therma Spa, încheind cu o sesiune hrănitoare de biblioterapie de grup.

• Ziua 7: Festival, Meditație & Seară Festivă: Trăim atmosfera vie a Festivalului din Eressos, desfășurăm o meditație ghidată prin cărți sub stele și sărbătorim legăturile create în cadrul cinei festive de rămas-bun.

PS: Atelierele și activitățile pot fi schimbate, în funcție de vreme și alte detalii logistice. Prețul include cazare + mic dejun pentru toate nopțile + anumite ateliere și activități, cu tot cu materiale și instrumente de lucru.

Din punct de vedere vizual, filmul este impresionant. Sunt cadre de o frumusețe extraordinară și este imposibil să nu apreciezi amploarea producției. Cu toate acestea, pe tot parcursul filmului mi-a lipsit acel sentiment pe care îl am în fața filmelor cu adevărat mari: acela în care uiți că privești un ecran și începi să trăiești povestea. Cu ”Odiseea” lui Christopher Nolan nu mi s-a întâmplat asta. Am avut permanent senzația că văd actori interpretând niște personaje, nu că îi privesc pe Odiseu, Penelopa sau Telemah.

Paradoxal, tocmai distribuția plină de nume uriașe mi s-a părut unul dintre punctele vulnerabile ale filmului. Matt Damon este un actor extraordinar, iar rolul său din ”The Talented Mr. Ripley” rămâne unul dintre cele mai memorabile din cinematografia ultimelor decenii. Anne Hathaway, Tom Holland, Charlize Theron sau Zendaya sunt, fără îndoială, actori teribil de buni. Problema nu este valoarea lor, ci faptul că nu i-am simțit aparținând lumii lui Homer. Îi asociez cu cinematografia hollywoodiană contemporană, cu blockbuster-ele și producțiile moderne, nu cu o epopee mitologică în care personajele ar trebui să aibă aproape dimensiunea unor figuri legendare. Totuși, surprinzător, nu acesta este lucrul care mi se pare cel mai important.

Înainte de lansarea filmului am văzut sute de comentarii despre faptul că Elena este interpretată de o actriță de culoare. Sincer, mi se pare una dintre cele mai puțin interesante discuții pe care le-am putea avea despre această adaptare. În istoria teatrului european, vreme de secole, femeile nici măcar nu aveau voie să urce pe scenă, iar personajele feminine erau interpretate de bărbați. Arta a funcționat întotdeauna prin convenții. De aceea, întrebarea nu este ce culoare are pielea actorului, ci dacă interpretarea lui reușește să dea viață personajului.

Mi se pare că ne coborâm singuri nivelul dezbaterii atunci când transformăm culoarea pielii într-un criteriu de evaluare. În loc să discutăm despre calitatea actoriei, despre construcția personajelor sau despre felul în care filmul respectă ori transformă spiritul lui Homer, ajungem să ne certăm pe superficialități. Problema nu este dacă un personaj este interpretat de un actor alb, de culoare sau asiatic. Problema este dacă acel actor reușește să te facă să uiți că îl privești și să te convingă că personajul există.

Există însă o alegere a scenariului care mi-a ridicat un semn de întrebare mult mai important. În interpretarea mea, Penelopa exprimă idei apropiate de sensibilitatea feministă contemporană și deplânge faptul că, deși conduce practic Itaca de 20 de ani, nimeni nu îi recunoaște dreptul legitim de a domni. Este o scenă care poate funcționa pentru spectatorul din 2026, dar care m-a făcut să mă întreb dacă scenariul încearcă să înțeleagă lumea lui Homer sau proiectează asupra ei preocupările și dezbaterile prezentului.

“Puterea sacrificiului e dată de prețul celui care îl face” - Penelopa

Poate că aici se află diferența dintre o adaptare și o actualizare. O adaptare încearcă să traducă o operă într-un alt limbaj artistic fără să-i piardă spiritul. O actualizare încearcă să o apropie de sensibilitățile prezentului. Problema apare atunci când actualizarea devine atât de puternică încât începe să înlocuiască lumea lui Homer cu lumea noastră.

Aici cred că începe adevărata discuție. Nu mai vorbim despre libertatea artistică a unei distribuții, ci despre raportul dintre reinterpretare și adevărul istoric. Literatura poate fi reinterpretată, iar cinema-ul poate aduce perspective noi. Însă există un moment în care reinterpretarea riscă să devină ceea ce istoricii numesc istorie contrafactuală: tendința de a le atribui oamenilor din trecut mentalități, valori și preocupări specifice prezentului. Nu știm cu exactitate cum ar fi gândit Penelopa, dar știm că trăia într-o lume profund diferită de a noastră. Tocmai de aceea merită să ne întrebăm dacă, uneori, nu ajungem să îi punem în gură ideile anului 2026, în loc să încercăm să înțelegem lumea în care a fost imaginată de Homer.

Poate că aceasta este întrebarea cu care ar trebui să ieșim din sala de cinema. Nu dacă Elena trebuia sau nu să fie interpretată de o actriță de culoare, ci dacă, după aproape trei mii de ani, noi mai încercăm să îl înțelegem pe Homer sau doar îl rescriem după propriile noastre convingeri. Eu, una, știu că, uneori, o adaptare spune mai multe despre epoca în care este realizată decât despre opera pe care pretinde că o adaptează.

Mi-ar fi plăcut ca această dimensiune simbolică și existențială a epopeii să fie și mai prezentă în film. Pentru mine, Odiseea nu este doar o succesiune de aventuri spectaculoase, ci povestea unui om care, prin fiecare încercare, își apără identitatea și învață ce înseamnă să se întoarcă acasă. Tocmai această profunzime cred că explică de ce opera lui Homer continuă să fascineze după aproape trei milenii.

Dacă vreți să înțelegeți de ce această poveste continuă să fascineze lumea, nu vă opriți la film. Să citim ”Odiseea”. Apoi să citim ”Ulysses” de James Joyce, unul dintre cele mai importante romane ale secolului al XX-lea. Joyce nu rescrie aventura lui Odiseu, ci o mută într-o singură zi din Dublin, construind o paralelă extraordinară între Leopold Bloom și Odiseu, Molly Bloom și Penelopa și Stephen Dedalus și Telemah. Este dovada că marile opere nu rămân vii pentru că sunt copiate, ci pentru că fiecare generație intră în dialog cu ele și descoperă în ele întrebări noi.

Când am ieșit din sala de cinema, nu m-am gândit că vreau să revăd filmul. M-am gândit că vreau să-l citesc pe Homer. Poate că acesta este, până la urmă, cel mai mare merit al unei ecranizări: nu să înlocuiască o carte, ci să-ți amintească de ce a rămas vie aproape trei mii de ani.

PS: Acesta nu este un articol plătit. În general, oamenii plătiți pentru un serviciu scriu numai de bine. Nu e cazul și la iCarte, iParte. Chiar dacă aș fi fost plătită, părerea mea ar fi fost tot aceasta. La fel cum o recenzie de carte poate avea și aspecte negative, același lucru legat și de filme. Poate de-asta nu mă mai invită nimeni la avanpremiere, pentru că trec filmul prin toate filtrele :)

„Răbdare, inimă, ai îndurat tu și lucruri mai grele” - Odiseu, Cartea XX

„Dintre toate câte suflă și se mișcă pe pământ, nu-i nimănui mai slabă ființă ca omul” - Odiseu, Cartea XVIII

„Nimic nu este mai dulce decât propria patrie și propriii părinți” - Odiseu, Cartea IX

În fiecare vară retrăim acel moment când ritualul plecării spre mare devine aproape o necesitate fizică. Aerul fierbinte al orașului, rutina săptămânală și ecranele telefoanelor și laptopurilor ne împing, inevitabil, spre nuanțele de albastru ale orizontului. Totuși, de la an la an, întrebarea „Unde mergem la mare în România?” nu mai are un răspuns simplu. Pentru mulți dintre noi, lucrurile par mai complicate, pentru că nu mai căutăm doar o cameră unde să dormim și o plajă oarecare; vrem o experiență care să ne reconecteze cu ritmul acesta lent al verii.

Litoralul românesc este, prin definiție, un spațiu al contrastelor. Pe de o parte, avem nostalgia neschimbată a stațiunilor din sud, iar pe de altă parte, dinamismul efervescent din nord. Însă undeva, între aceste două extreme, există câteva locuri care reușesc să ofere exact ce lipsește cel mai mult în iulie și august: liniște, dar și un design care nu te obosește vizual.

Dacă în anii trecuți tendința era de a evada spre plajele complet sălbatice din Corbu sau Vadu, astăzi realizăm că izolarea totală vine la pachet cu o lipsă de confort care, uneori, obosește. Ce își dorește cel mai mult călătorul contemporan este o formă de „izolare urbană în interiorul stațiunii”, dacă îi putem spune astfel, adică să fie ferit de zgomotele de la plajele vecine, să aibă la câțiva pași marea, să se cazeze și într-un loc confortabil. Dacă treci de linia clasică a hotelurilor mari din Mamaia, descoperi că stațiunea ascunde și boutique-hoteluri care pun accentul pe altceva: materiale naturale, muzică în surdină și o atmosferă mult mai relaxată, departe de stereotipurile de pe Instagram.

Riva Mamaia: Când detaliile fac diferența

Într-o recentă escapadă din timpul săptămânii (recunosc că e un avantaj uriaș să poți pleca astfel și să eviți aglomerația de pe autostradă, dar mai ales de pe plajă), ne-am oprit într-un astfel de punct de reper discret: Riva Mamaia. Amplasat cât de aproape e posibil și permis pe malul mării, conceptul reușește ceva ce puține unități de cazare de pe litoralul nostru bifează cu succes: armonia vizuală. De la culorile calde și texturile naturale folosite în amenajare la mesajele plăcute de pe aleea care duce către mare, totul pare din altă lume.

Mi-a plăcut să beau cafeaua atât pe terasa restaurantului, cât și de pe șezlong, unde am putut simți briza autentică. Camerele cu vedere la mare nu oferă doar o panoramă, ci o stare de spirit. Este acel sentiment de „acasă la malul mării” pe care îl cauți atunci când vrei să îți reîncarci bateriile în intimitate totală.

Nota Redacției pentru călători: Dacă plănuiți o escapadă unde accentul se pune pe estetică, liniște și acces direct la plajă, detaliile și disponibilitatea camerelor pot fi consultate pe platforma lor oficială, accesând rivamamaia.ro. Vă invităm să folosiți codul de reducere ”icarte12”, pentru o reducere de 12% la oricare dintre apartamentele pe care le doriți. O recomandare caldă pentru mijlocul săptămânii, când marea pare că că aparține doar vouă.

Arta de a nu face nimic (Il dolce far niente)

În definitiv, valoarea unei vacanțe nu se mai măsoară în numărul de obiective bifate, ci în calitatea timpului care se scurge fără nicio presiune. Să citești o carte bună pe un șezlong, să te plimbi pe nisip la răsărit sau pur și simplu să privești linia unde cerul întâlnește apa devin adevăratele privilegii ale verii.

Întrebarea „Unde mergem la mare în România?” își găsește, așadar, răspunsul nu pe o hartă turistică aglomerată, ci în acele spații care știu să se retragă în fundal pentru a lăsa marea să fie personajul principal. Locuri precum Riva demonstrează că turismul românesc poate fi rafinat, cald și profund relaxant. Trebuie doar să știm ce să alegem.