a trecut ceva timp de la ultima ediție, așa că e posibil ca newsletter-ul acesta să pară un pic mai lung, dar promit că informațiile sunt foarte utile:

• 5 lucruri pe care nu le știai despre cardul european de sănătate;

• ce faci dacă primești o rețetă pentru antibiotic într-o consultație online;

• servicii psihologice pentru pacienții oncologici – o mini-analiză despre lentoare și incapacitatea de a colecta/analiza date simple.

Dar, până acolo, vreau să te las cu o mărturie personală și, probabil, unul dintre cele mai importante articole pe care le-am scris în ultimii ani: Boala mea, secretul meu. A început ca o incursiune psiho-antropologică asupra motivelor pentru care noi, românii, (ne) ascundem când avem o boală, dar, având în vedere că eu am o afecțiune cronică ce mi-a schimbat viața, nu am putut să nu îmi explorez propria-mi realitate.

5 lucruri pe care nu le știai despre cardul european de sănătate

În primul rând, e un card fizic, pe care trebuie să îl ceri tu, nu îl ai by default.

S-a reluat tipărirea lui, după ce, din martie încoace, nu s-a mai emis pentru că expirase contractul cu firma care îl producea. În schimb, Casa îți dădea un Certificat Provizoriu, care avea aceeași valabilitate și acoperire.

IMPORTANT: știu că există confuzie și am aflat de un medic de familie care și-a informat pacienții că nici cardul, nici acest certificat nu se mai emit și că, dacă ajungi la urgențe cât timp ești într-o țară UE, e suficient să spui că ești din România și să-ți dai CNP-ul. Fals!

Cine are dreptul la un card european de sănătate?

Toate persoanele care au statutul de asigurat în România, adică: copii până la 18 ani, tineri până la 26 dacă sunt studenți, salariații, pensionarii, persoanele cu handicap, cele care depun anual Declarația Unică (prin care plătesc contribuții la sănătate – CASS), gravidele și lăuzele, persoanele cu afecțiuni oncologice.

Șomerii, cei care primesc ajutor social, veteranii și cei în concediu de creștere a copilului plătesc și ei CASS de anul trecut, așa că sunt asigurați și pot cere cardul.

Nu au dreptul la el cei care nu sunt asigurați la sănătate în România.

ATENȚIE: bolnavii cronici din Programele Naționale de Sănătate nu mai sunt asigurați automat, ca până la finalul anului trecut. Sunt asigurați doar cei care se încadrează ȘI în categoriile de mai sus sau care plătesc voluntar CASS.

Cum obțin cardul european de sănătate?

Depui o cerere pe acest portal și încarci buletinul (sau certificatul de naștere pentru copiii sub 14 ani) și documentul care arată statutul de asigurat, cum ar fi: adeverință de elev/student, adeverință de salariat, cupon de pensie, ultima Declarație Unică depusă.

Ar trebui să primești pe mail certificatul înlocuitor sau prin poștă cardul fizic în 7 zile după ce ai depus. Totuși, cei de la Casa de Sănătate București mi-au spus că sunt 7 zile de când încep ei să proceseze cererea, nu de când ai depus tu, și că ar trebui să primești un mail când încep procesarea. Cert e că va dura mai mult în această perioadă, pentru că s-au adunat multe cereri.

Cardul e gratuit.

Eu am depus cererea pe 28 iulie, iar pe 17 august am primit un mail cu Certificatul Provizoriu și mesajul că cererea a fost aprobată și voi primi cardul în 7 zile lucrătoare.

Ce acoperă?

Doar tratament de urgență, într-una din țările UE, în Elveția, Regatul Unit sau Spațiul Economic European (Norvegia, Islanda, Liechtenstein), și doar în spitalele publice sau în cele private care au contract cu sistemul public (așa cum avem și noi unele).

Nu acoperă operațiuni de salvare, tratament planificat (ex: mă duc să mă operez de hernie) sau pentru boli cronice pre-existente.

Nu acoperă transportul înapoi în țară, dacă ești grav bolnav sau nu te poți deplasa pe cont propriu, și nici repatrierea, în cazul unui deces. De aceea, cel mai bine e să îți faci și o asigurare medicală de călătorie când pleci din țară.

ATENȚIE:

• Poți folosi cardul dacă stai într-una dintre aceste țări cel mult șase luni, el nu e o asigurare pe termen lung;

• Nu poți folosi cardul în România.

Cum îl folosesc?

1. În primul rând, cât ești în străinătate, trebuie să ai mereu cardul la tine.

   Fiecare membru al familiei trebuie să aibă cardul propriu (ex: nu e suficient să aibă doar părintele, trebuie să aibă și copilul).

2. Dacă ajungi la urgență sau ești luat cu ambulanța, trebuie să arăți acest card. Plata serviciilor medicale se va face apoi între Casa de Sănătate din România și autoritățile din țara respectivă, DAR e posibil să fie nevoie de o co-plată pentru unele servicii, în unele țări, chiar dacă la noi acel serviciu ar fi gratuit. Găsești aici detalii pentru fiecare țară.

   Dacă pleci și nu ai cerut înainte cardul, vei plăti serviciile medicale la nivelul țării respective, dar la întoarcere vei fi rambursat doar la nivelul României: „Dacă acolo costă 1.000 de euro, iar aici costă doar 500 de lei”, a explicat directorul CJAS Vaslui, „veți plăti 1.000 de euro, dar veți primi doar suma care se decontează în România. De aceea este foarte important să aveți acest card european la dumneavoastră”.

3. Dacă nu ai cardul la tine sau l-ai pierdut, trebuie să contactezi Casa Județeană de Sănătate de care aparții și îți va trimite în 24 de ore Certificatul Provizoriu pe mail.

   Dacă ți-ai pierdut statutul de asigurat în România cât timp ești în afara țării, și folosești cardul european, statul român va recupera banii de la tine.

Cât e valabil?

• Pentru copii: din momentul emiterii, până la 18 ani.

• Pentru adulți până la 65 de ani: 2 ani.

• Pentru cei de peste 65 de ani: 10 ani.

ATENȚIE:

• Până toamna trecută, valabilitatea era de 2 ani pentru toată lumea, dar legea s-a schimbat (vezi Art, I, punctul 22 de aici), chiar dacă pe site-ul oficial al cardului european de sănătate scrie în continuare 2 ani ca regulă generală.

• Cardurile deja emise nu se prelungesc automat, deci, dacă fiul tău are 14 ani, de exemplu, și îi expiră cardul, trebuie să-l reînnoiască și de abia acela va fi valabil până la 18 ani.

Ce faci dacă nu ești asigurat în România?

Nu poți aplica pentru cardul european de sănătate.

Dacă ai nevoie de tratament pentru salvarea vieții (ex: accident, infarct), îl vei primi, dar va trebui să îl plătești – fie tu, fie prin asigurarea de călătorie, dacă ai una.

Rețeta pentru antibiotic – să fie electronică, dar în format fizic

Asta e o situație prin care a trecut cineva foarte apropiat și am crezut că farmacia a făcut abuz, așa că am vrut să mă lămuresc.

Dacă ai cumpărat antibiotic în ultimii doi ani, știi că regulile s-au înăsprit, și asta pentru că:

1. suntem campioni la automedicație și luăm antibiotic pentru orice, în mod greșit (în 2021 am fost pe primul loc la consum în UE) și

2. asta ne crește rezistența la antibiotic, ceea ce înseamnă că infecțiile devin tot mai greu sau chiar imposibil de tratat – pur și simplu antibioticul nu va mai funcționa în situații care anterior nu fuseseră problematice, iar asta este o amenințare la adresa sănătății globale (niște date foarte recente de la OMS găsești aici).

   

Iată ce s-a schimbat în ianuarie 2024 pentru antibiotice și antifungice (împotriva ciupercilor):

• Doar medicii care lucrează într-o unitate medicală mai pot da rețete de antibiotic, pentru că rețeta (indiferent dacă e simplă sau compensată) trebuie să includă niște elemente obligatorii, printre care: serie și număr (care sunt unice pentru fiecare unitate), numele și adresa unității medicale, codul de diagnostic. Concret, un medic pensionar sau un medic care nu lucrează într-un spital/clinică nu mai poate prescrie antibiotic pe rețetă simplă, chiar dacă au drept de parafă.

• Trebuie să mergi cu rețeta fizică în farmacie și ea va rămâne acolo, iar tu vei apărea în SIUI (sistemul informatic al asigurărilor de sănătate) că ți-ai ridicat medicația, ca să nu te mai poți duce în altă farmacie s-o iei. Dacă înainte mai mergea să arăți pe telefon o rețetă scrisă de mână, chiar la mai multe farmacii, acum nu se mai poate.

• Dacă nu ai ajuns încă la medic și ai o infecție, farmaciștii pot (dar nu sunt obligați) să îți dea antibiotic fără rețetă doar pentru 48 de ore, în ideea că apoi ajungi la doctor. Nu pot să dea orice antibiotic, ci dintr-o listă mai restrânsă decât medicii, iar tu trebuie să dai o declarație scrisă, pe proprie răspundere, că nu ai mai luat din altă parte această doză de urgență de 48 de ore – vezi aici mai multe detalii.

• Și acum „românismul” situației: dacă faci o consultație online (pe care o pot acorda atât medicii de familie și cei din spitale, în anumite cazuri, cât și medicii din rețelele private la care mulți dintre voi aveți abonament) și primești o rețetă e-lec-tro-ni-că pentru antibiotic, farmacia n-o va recunoaște. Chiar dacă e un .pdf cu toate elementele acelea obligatorii și cu parafă, chiar dacă mai și scrie „teleconsultație” pe ea, farmacia îți va cere rețeta în original, fizică, ca s-o rețină, pe motiv că poți merge la 10 farmacii cu .pdf-ul acela și sistemul electronic n-are cum să te înregistreze că ai luat deja medicamentele.

  Sistemul înregistrează doar rețetele gratuite/compensate (acelea cu un cod QR pe ele) și pe cele simple în format fizic (adică ne-compensate), care rămân la farmacie.

Da, ai citit corect: trăiești undeva la țară sau ești în vacanță, faci o infecție urinară, faci o consultație online cu un medic de la rețeaua privată, îți dă rețeta, dar degeaba. Trebuie să mergi la București sau unde e doctorul, ca să ți-o dea pe hârtie.

Da, o lege permite să dai rețete, bilete de trimitere sau concedii medicale în regim de telemedicină (vezi art. 8 (1) de aici), măcar atâta lucru bun ne-a adus pandemia, și tot ea, la art. 8 (2), spune că rețeta va fi eliberată fie electronic, fie în format fizic „când transmiterea electronică nu este posibilă/suficientă” – iar antibioticul, interpretez eu și un avocat cu care m-am consultat, s-ar încadra aici, la „nu e suficientă” chiar dacă o printezi, tocmai pentru că rețeta o-ri-gi-na-lă nu poate rămâne în farmacie.

Din lege nu rezultă clar că doar .pdf-ul pe telefon e suficient, așa că farmaciile îl refuză.

Am întrebat două mari rețele private: una interpretează că, în lipsa cerinței explicite ca rețeta de antibiotic să fie fizică, ar trebui să fie valabil și .pdf-ul, iar cealaltă mi-a confimat că .pdf-ul nu e de ajuns, chiar dacă medicii lor îl mai prescriu în consultații online.

Așadar, în loc să adaptăm sistemul informatic ca să acopere toate situațiile pe care legea le permite în secolul XXI și ca să ajutăm pacientul, noi interpretăm restrictiv și punitiv: medicul prescrie, pentru că poate, farmacia refuză, pentru că poate, iar pacientul e, ca de obicei, la mijloc, de izbeliște.

IMPORTANT:

• Restricția asta e valabilă doar pentru antibiotice și doar pentru rețetele simple (adică cele pentru care plătești integral) emise într-o consultație online. Rețetele compensate emise într-o consultație online sunt primite de farmacii.

• O rețetă .pdf emisă într-o consultație online pentru alte medicamente ar trebui să fie în regulă.

• Doar medicamentele stupefiante și psihotrope (pe rețete verzi) nu se pot prescrie deloc în teleconsultație.

Care e soluția și de ce există contradicția asta stupidă am întrebat și la Casă (au spus că nu ține de ei, pentru că nu e vorba de rețete emise în sistemul informatic al Casei), iar de la Ministerul Sănătății, cel care reglementează prescrierea antibioticelor, aștept răspuns din 21 iulie.

Servicii psihologice pentru pacienții oncologici

Dacă ești asigurat la sănătate, ai dreptul și la consiliere psihologică sau psihoterapie (am explicat aici diferența dintre ele). Procesul e complicat (și pentru psiholog, dar mai ale pentru pacient – am scris aici ce trebuie să faci), dar nu imposibil.

Din păcate, nu există nici o listă oficială și transparentă a psihologilor în contract cu Casa. Atât CNAS, cât și Colegiul Psihologilor au găsit motive (scuze) ca să n-o facă, spunând că nu e responsabilitatea lor.

Totuși, anul trecut am obținut o astfel de listă și sunt șanse ca multe nume de aici să fie încă valabile, trebuie să verifici.

O categorie aparte sunt pacienții cu boli oncologice, pentru care prevederile sunt un pic mai clare – de exemplu, că au dreptul la 4 ședințe pe lună, ceea ce nu e reglementat pentru alți bolnavi – și că de la 1 iulie 2026, deci de luna trecută, doar psihologii cu formare în psiho-oncologie mai pot acorda aceste servicii în contract cu Casa.

Psiho-oncologia e o formare suplimentară pe lângă cea de bază, de psiholog clinician, și e importantă pentru că pacienții cu cancer au niște nevoi particulare. Practic, statul a vrut să se asigure astfel că ședințele de consiliere psihologică pe care le decontează pentru persoanele cu cancer sunt sigure și de o calitate mai bună (am scris mai multe aici).

Obligația asta cu formarea în psiho-oncologie ar fi trebuit să intre în vigoare acum un an, dar, pentru că erau prea puțini specialiști, a fost amânată pentru 2026, timp în care:

1. Colegiul Psihologilor și Ministerul Sănătății ar fi trebuit să facă o programă de formare de 1 an, cu practică obligatorie în spital, adică standardul internațional, programă pe care firmele și asociațiile care fac cursuri acreditate să o implementeze.

2. Până atunci, dacă mai voiau să lucreze cu pacienți cu cancer în contract cu Casa, psihologii ar fi trebuit să urmeze cursurile existente acreditate, de patru luni (da, legal, acum în România o formare de 8 weekend-uri pe Zoom echivalează cu una de 1 an și stagiu la patul bolnavului, iar președintelui Colegiului Psihologilor asta nu i se pare ciudat).

Luna trecută, mi-am amintit de acel deadline de 1 iulie și am vrut să verific dacă această prevedere a intrat în vigoare. Ce am aflat:

1. Ministerul Sănătății a constituit acea comisie responsabilă cu programa de formare de abia pe 29 decembrie 2025, deși obligația există din 2023, însă nici Ordinul de Ministru, nici componența comisiei nu sunt publice. La acest moment, MS mi-a spus că programa e gata, în proces de analiză și aprobare, dar nu și cât va mai dura și nici cine o aprobă.

   Consecința: o să treacă luni de zile, dacă nu mai mult, ca să existe un astfel de program de 12 luni, deci, probabil, doi ani cu totul, ca să avem primii specialiști în psiho-oncologie formați în România la niște standarde care în străinătate sunt la ordinea zilei.

2. Până atunci, la 1 iulie 2026, deci obligatoriu cu formarea în psiho-oncologie existentă, lucrează în contract cu Casa 53 de psihologi, conform datelor transmise de CNAS. De la începutul anului și până acum au fost 55, deci deducem că aproape toți care au ales să lucreze cu pacienți cu cancer au și obținut certificarea, așa cum este ea acum (sigur, e posibil și ca unii „vechi” să fi ieșit de pe listă și alții noi să fi intrat).

3. DOAR CĂ datele pe care le-am primit de la CNAS nu par a fi corecte: 23 de județe apar ca neavând niciun psiho-oncolog în contract cu Casa, în condițiile în care eu știu cel puțin unul într-un astfel de județ, care lucrează cu Casa și mi-a arătat documente. Și e imposibil ca județe precum Cluj, centru regional de oncologie, să aibă unul singur sau Sibiu să nu aibă niciunul. (Am comunicat asta la CNAS și mi-au spus că probabil e o greșeală undeva și că vor verifica. Am cerut aceleași date și la Colegiul Psihologilor, pe 20 iulie: primul răspuns a fost că persoana care răspunde la email e în concediu, apoi mi-au cerut cererea ștampilată și cu documente justificative, apoi nimic.)

4. Tot CNAS mi-a transmis că anul trecut 9.700 de pacienți au primit servicii de psiho-oncologie decontate și încă 5.700 anul acesta. Dar, din nou, apar județe cu 0 pacienți, inclusiv județul pentru care am văzut documente (și care a avut 200 de pacienți anul trecut).

5. E adevărat, nu știm de câți psiho-oncologi ar avea nevoie țara, dar știm că:

• avem aprox. 100.000 de persoane nou-diagnosticate cu cancer/ an;

• aprox. 300.000 care trăiesc cu un diagnostic de cancer primit în ultimii 5 ani;

• până în 2040, nr. celor nou-diagnosticați va crește cu 8%;

• până în 2050, speranța de viață a românilor va scădea cu 1,7 ani din cauza cancerului (acum: 76 de ani, față de 81, media UE).

  *sursa: Profil de țară privind cancerul, OECD 2025

Ce vreau să zic cu toate astea: că mi-e tot mai greu să am încredere în fundamentarea politicilor de sănătate publică.

De unde să știi câți bani să aloci pentru un medicament, dacă nu știi câți pacienți cu boala aia există, sau câți bani să aloci pentru un anumit tip de serviciu, dacă pare că nu există cerere?

Cum ai putea, ca și Casă Națională de Sănătate, să argumentezi că ai nevoie de mai mulți bani pentru servicii psihologice, când tot datele tale, greșite, îți spun că n-ar avea cine să le implementeze?

Cum să am încredere în noua platformă informatică care se va lansa toamna asta, dacă o simplă interogare a unor tabele, practic, dă cu virgulă?

Recunosc că am scris secțiunea asta de newsletter cu mult amar. Ce mi-am dorit de fiecare dată e să-ți arăt cum funcționează sistemul, ce trebuie să faci când X sau Y și ce drepturi ai. Nu vânez greșeli, lucruri care nu funcționează sau bombe de presă. Dar, inevitabil, ajung la ele. Nu pot să le ignor și nici nu știu cum aș putea să le prezint fără să-ți clatin și ție mai mult încrederea în stat.

La final, câteva recomandări punctuale:

• luna trecută am scris despre cum te pot ajuta și unde găsești navigatori de pacienți. Un rezumat găsești în acest interviu de la Euronews sau în acest articol de pe Hotnews;

• povestea unui transplant de cord care a schimbat o lege în Marea Britanie. Am făcut un interviu Rachel Clarke, autoarea cărții Povestea unei inimi, și cine l-a citit spune că e foarte frumos;

• o hartă a centrelor de paliație din toată țara, într-o analiză snoop.ro;

• mituri despre hidratare, într-un quizz The New York Times (articol cadou. Eu am răspuns corect la 8 din 12);

• cum să planifici, respectiv să te întorci dintr-o vacanță, cu adevărat relaxat;

• la ce oră e cel mai bine să mănânci seara și de ce.

Mulțumesc, ne revedem în septembrie.

Sorana

Foaia de observație este o publicație susținută de PPC.

„Ne-am pierdut unii pe alții”, mi-a spus Maria*, fiica cea mare, care avea 44 de ani când mama ei de 72 a arătat primele semne de boală: întâi n-a mai recunoscut bancnotele, apoi n-a mai putut să articuleze cuvinte, până când, în câțiva ani, nu și-a mai recunoscut fetele și a dezvoltat o formă de paranoia la adresa soțului ei, de aceeași vârstă cu ea.

Îl bănuia că o înșală și că dă petreceri la care se consumă droguri, deși între ei fusese mereu o relație simbiotică și el i-a fost devotat până în ultima clipă.

În urma unei serii de AVC-uri după care s-a recuperat, femeia a primit diagnosticul de demență mixtă (demență vasculară și Alzheimer), pe care l-a negat încă dinainte de a ieși din spital. „Nu e adevărat, eu nu sunt nebună.” A acceptat să meargă la neurolog, dar nu la psihiatru, deși ar fi avut nevoie de ambii. Apoi a respins și neurologii, cu excepția unuia, care a înțeles situația și, ca s-o facă să coopereze, i-a spus că are „sindrom vertiginos”.

La psihiatru, în schimb, s-a dus Maria și a reușit să ia o rețetă pentru niște medicamente care i-ar fi calmat mamei gândurile intruzive. Soțul a refuzat însă să i le dea, deși ea n-ar fi știut niciodată ce ia și pentru ce. N-a vrut să treacă peste voința ei. La un moment dat, femeia a acceptat să se interneze împreună cu el timp de șase săptămâni la Spitalul de Psihiatrie „Alexandru Obregia”, „ca să-și trateze el dependența de droguri”. În realitate, erau acolo pentru ea. Dar ea nu mai înțelegea ce i se-ntâmplă.

Erau amândoi profesori universitari cunoscuți și respectați în București, cu o viață culturală bogată, două fete adulte și acces la resurse. Dar când s-au îmbolnăvit, amândoi și-au ascuns și diagnosticul, și suferința, „pentru că nimeni în jurul lor nu avea așa ceva”, mi-a explicat Maria. O vreme, nici fiicelor nu le-au vorbit despre boala mamei.

Peste toate, femeia făcuse și depresie, pentru că simțea că își pierduse identitatea. Ea, care și la debutul bolii mai ținea un curs la universitate, ea, care trăise toată viața pentru studenții și munca ei. „Pierderea statutului era echivalentă cu o moarte”, mi-a povestit Maria.

Soțul ajunsese să se izoleze de prieteni, pentru că l-ar fi întrebat de ea și n-ar fi știut ce să răspundă. „«Cum să spun că are Alzheimer? Eu nu știu pe nimeni care să fi avut probleme din astea»”, i-a spus tatăl la un moment dat Mariei. „Și atunci i-am zis: «Nu știi pe nimeni, pentru că toți ascundeți treaba asta, pentru că e rușine»”. Ei înseși îi fusese rușine de panica ce a cuprins-o când s-a gândit că ar putea fi nevoită să devină infirmiera mamei ei.

Au fost ani grei pentru toată lumea, culminând cu ultimii trei, pe care mama i-a petrecut la un centru de îngrijiri, până în 2021, când s-a stins. Imediat după, tatăl a primit diagnosticul de Parkinson, pe care nu l-a acceptat. Nu voia să ajungă „ca ea”. În doar șase luni, s-a dus și el.

Se întâmplă des ca oamenii care au o boală cronică sau una care ar putea fi considerată „rușinoasă” să ascundă asta, dintr-o combinație de frică de a fi stigmatizați, vină, rușine sau negare. În România, realitatea asta individuală e influențată și de educația medicală precară, stereotipuri culturale, un puternic sentiment al datoriei față de ceilalți membri ai familiei și, pe alocuri, de o doză de misticism religios.

Știu, pentru că și eu sufăr de o boală cronică de câțiva ani și nu toți prietenii și colegii mei sunt la curent; de fapt, nici familia mea extinsă nu știe. Când, cui și dacă spun e o alegere pe care o fac de la caz la caz. Nu pot zice de unde vine sau ce-mi aduce evitarea și nici nu simt vreo obligație de a împărtăși tuturor, deși uneori ar ajuta, pentru că le-ar explica lipsa mea de energie sau motivele pentru care iau anumite decizii. Am fost curioasă să aflu cum au gestionat alții diagnostice complicate și care ar fi explicațiile „teoretice” din spate.

Nu vrei să devii „mai puțin”

Când boala îți ia puterea și uneori independența, tendința e s-o ascunzi. Ascunzi tremorul până chiar nu mai poți scrie de mână, pierderea memoriei până când nu mai poți compensa cu o glumă, fatigabilitatea cumplită până când nu mai poți merge mai mult de 500 de metri. Cât timp ascunzi și boala nu se vede, corpul nu tremură, părul nu cade, tu încă ești cel care controlează boala, nu invers.

Oamenii simt că un diagnostic comunicat celor din jur o să-i transforme în ochii acestora: devin mai puțin capabili, mai puțin dezirabili, „mai puțin”, pur și simplu. Și mai ales nu vor să fie priviți cu milă. Diferența dintre milă și compasiune e una de statut.

Milă arăt cuiva pe care îl văd mai prejos decât mine. Compasiune – cuiva pe care îl văd pe același „plan”, încerc să înțeleg prin ce trece și, eventual, să-l ajut, mi-a explicat antropologul Alex Dincovici, care ține un curs de antropologia corpului la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA). „Ca români, nu cred că știm să arătăm compasiune”, spune el, „iar la nivel de limbaj, mila și compasiunea pot fi chiar asemănătoare. Nici cel care primește nu știe să diferențieze între ele.”

Unii ascund familiei ca să nu-i încarce emoțional sau din teama de a-și pierde autoritatea. „Ce se întâmplă cu un tată care simte că-și pierde puterea, cum se va comporta în fața copiilor?”, se întreabă Dincovici. „O să-și manifeste puterea excesiv, poate, sau va încerca să ascundă boala ca să-și păstreze statutul.” A accepta un diagnostic, mai ales degenerativ, ca în cazul celor doi profesori, sau o scădere de capacitate de orice fel, e o pierdere mare de statut, spune el, și vine cu nevoia de a reconfigura relațiile sociale.

În cultura noastră, și dimensiunea de gen e importantă, mi-a explicat antropologul Andrei Mihail, care ține cursul împreună cu Dincovici la SNSPA și a cărui teză de doctorat explorează experiențele sociale ale celor cu transplant renal. De exemplu, insuficiența renală cronică vine cu nevoia de a face dializă de trei ori pe săptămână, și dintr-o dată bărbatul, care trebuie să fie baza familiei, are nevoie să fie îngrijit și nu-și mai poate îndeplini responsabilitățile: „Asta creează un sentiment de rușine că nu mai e bărbat, îl scoate dintr-un rol foarte masculinizat, pe care societatea românească îl are în continuare. Nu mai ești bărbat, așa cum cere societatea să fii.”

O ruptură biografică

Când a tușit cu sânge, Simona Adam-Bercu era în clasa a XII-a la cel mai bun liceu din Brăila. Fată conștiincioasă, venită dintr-un orășel din apropiere, știa că singura ei treabă e să învețe, și asta făcea. După trei runde de antibiotic și-o internare la boli infecțioase în Brăila, toate inutile, a avut norocul să ajungă la un medic bun și blând de la Spitalul de Pneumoftiziologie, secția de copii, din același oraș. Diagnosticul a fost rapid și fără dubii: tuberculoză.

Simona crede că o contractase de la o fostă colegă care avusese boala și cu care stătuse în gazdă cu doi ani mai devreme. Bacilul, latent în organismul ei, s-a activat într-un moment de imunitate scăzută. A stat internată mai bine de două luni și s-a pregătit pentru Bac.

„Tocmai murise Michael Jackson, iar eu învățam, învățam și plângeam după Michael Jackson. Proiectasem toată suferința mea asupra morții lui, ca să pot să plâng și să mă descarc”, spune azi. S-a vindecat, iar acum, la 35 de ani, este mamă, și psiholog și psihoterapeut la început de carieră.

Despre tuberculoză (TB) știa doar că e o boală a sărăciei, foarte stigmatizată, iar pe net n-a găsit nicio informație care s-o ajute. A trebuit să îndure rușinea de a-și suna toți cunoscuții cu care intrase în contact, ca să-i avertizeze să-și facă analizele. Reacțiile au fost în general OK, dar sunt și prietene cu care nu a mai vorbit niciodată de-atunci.

Psihologie și-ar fi dorit să facă încă de la final de liceu, dar la acea facultate intrase pe locurile cu taxă, iar asta ar fi presupus un efort financiar prea mare pentru părinții ei. Așa că a rămas la Științe Politice, unde intrase la buget. Bucureștiul a fost un nou început, un loc unde lumea n-o știa. Așa că, mai mulți ani, și-a ascuns fosta boală. Își făcea radiografii și analize ori de câte ori i se părea că e ceva în neregulă, uneori și la șase luni. „Avem secrete și secrete. Ăsta era secretul meu. Acum îmi vine să râd.”

A început să facă voluntariat pentru copiii din Ferentari alături de Valeriu Nicolae, activist pentru drepturile romilor. În primul an de masterat a fost selectată într-un program de leadership al Camerei de Comerț Româno-Americane și a început să facă shadowing la companii, inclusiv la Microsoft, unde a și rămas. Dar rușinea era cu ea.

„Eram acest fost bolnav de TB, care la 22 de ani avea un job la Microsoft și o mașină de serviciu pe care nu o conducea. Simțeam că nu merit să conduc un BMW Seria 3”, mi-a zis Simona într-o dimineață caldă de septembrie, cât bebelușul ei dormea. „Parcă în capul meu erau aceste două persoane: fata în pijamale roz care a avut TB și fata în costum și cu tocuri, cu un super-job la o super-companie.”

Așa că a ascuns vreo șapte ani. Până când i-a spus lui Valeriu, care o chemase să lucreze cu el în Guvernul tehnocrat condus de Dacian Cioloș și instaurat în 2015, după tragicul incendiu din Clubul Colectiv. Valeriu a încurajat-o să scrie despre boala ei în săptămânalul cultural Dilema Veche, unde publica și el.

Atâția ani fusese convinsă că reacțiile vor fi rele, pentru că, pe alocuri, așa și fuseseră în liceu, dar acum creierul ei primea semnale că e safe să vorbească. Și a fost. A povestit despre cum a fost diagnosticată, despre timpul petrecut degeaba la Infecțioase, cu încă șapte oameni în cameră, dar și despre doctorița blândă care a tratat-o și a vindecat-o. Oamenii din jur i-au spus zis că e puternică, iar foști pacienți i-au scris că îi ajută mult articolul, astfel că după aceea s-a implicat și într-o campanie publică de conștientizare a tuberculozei.

„Tratamentul s-a terminat când am vorbit”, a zis ea la o conferință TEDx, ani mai târziu.

Un timp, Simona și-a spus că, dacă ar avea de ales, ar face din nou tuberculoză, pentru că așa s-a maturizat, a fost un fel de școală a vieții. Dar era doar un mecanism de adaptare. „Acum, dacă ar fi să o iau de la început, aș trăi bine-mersi, ca un adolescent normal.” A consumat multă energie psihică încercând să ascundă și a pierdut mult timp crezând că e doar un bolnav de tuberculoză care nu merită. Așa a acceptat joburi, respectiv un volum mare de muncă într-un ONG prestigios, care au adus-o în burnout la 21 de ani, situații pe care azi nu le-ar mai accepta.

După licență, Simona a urmat un masterat în psihologie și s-a format ca psihoterapeut. Studiind, și-a dat seama cât de multă rușine interiorizase și cum simțea nevoia să compenseze, devenind perfecționistă și salvator. Dacă ea se vindecase repede și avusese o experiență bună în spital, se simțea datoare să dea înapoi înzecit. Era people pleaser și asta o făcea să se simtă plăcută, valorizată, dar și hipervigilentă – atât față de propriul organism, cât și de reacțiile celorlalți.

E greu de generalizat de ce românii ascund diferite diagnostice, pentru că motivele pot diferi de la boală la boală. În cazul leprei și al tuberculozei, pe care antropologul Andrei Mihail le-a cercetat, oamenii ascund de frică să nu fie stigmatizați, dar și din rușine, care vine din anumite asocieri culturale, precum cea dintre tuberculoză și sărăcie, cum a fost și în cazul Simonei.

Deși poate nu sunt la fel de evidente, și neîncrederea în sistemul medical, respectiv și lipsa de informații, sunt cauze. „E foarte multă cultură orală a bolii”, explică Mihail, „care se transmite pe căi pe care, din păcate, statul și sistemul medical nu le controlează – la modul pozitiv al cuvântului –, nu le mediază, ceea ce umple goluri (informaționale, n.r.) și lasă foarte mult loc pentru interpretare”.

Antropologul își amintește de anii ’90, când circulau toate miturile despre cum se transmite HIV – el era la școală, iar părinții îi spuneau să aibă grijă, să nu îi atingă pe colegii bolnavi și să fie atent să i se desigileze acul în față la vaccin.

Bolile cronice care nu se văd mai vin și cu un gen de suferință pe care medicina nu știe s-o cuantifice. Prin componenta socială, suferința reconfigurează lumea pentru cel care o resimte. Poți măsura durerea folosind anumite scale, dar nu și suferința.

„Oamenii se uită și spun: «Ai două mâini, două picioare, pari OK, nu te mai plânge atât de chestia asta»”, spune Alex Dincovici. Când un om primește diagnosticul unei boli cronice, el trăiește „o ruptură biografică”, după cum o numește antropologul Michael Bury. Ceea ce îți imaginai despre cum va fi viața ta nu mai e posibil, așa că rămâi cu întrebarea: OK, eu ce fac mai departe? Nu e treaba medicului să răspundă la întrebarea asta și nici să aibă soluții pentru noile tale nevoi psihosociale, dar sistemul medical e parte a unui sistem social care ar trebui gândit mai în ansamblu și mai aproape de pacienți, crede Mihail.

În România, tocmai pentru că întrepătrunderea asta între social și medical nu există, ruptura biografică e și mai puternică. Iar uneori e vorba de lucruri foarte concrete pe care sistemul nu le acoperă – de exemplu, a constatat antropologul în cadrul cercetării sale doctorale, mulți dintre cei cu transplant renal nu știau ce au voie să mănânce și ce nu sau că au dreptul la un certificat de handicap. (Dacă au noroc, află de la asociațiile de pacienți.)

Simona, de pildă, știe că, din cauza stigmei și a neîncrederii în sistemul medical, mulți bolnavi nu merg la tratament. Iar când își pierd încrederea în sisteme, în general, oamenii apelează la supranatural – și poate și de aici vedem explozia actuală de vraci, pseudo-terapeuți și terapii cu îngeri. După ce își va relua munca la cabinetul de psihoterapie, femeia se gândește să lucreze și cu asociații de pacienți sau cu persoane cu boli cronice.

Leave a comment

Ce putem schimba în spațiul public, insistă ea, e să vorbim mai mult despre tuberculoză, pentru că trăim cu impresia că nu mai există sau că e foarte rară, pe când la noi încă se moare din cauza asta. Cazurile se înmulțesc și România „exportă” TB în Europa. În același timp, însă, Simona nu mai crede că e o datorie a celor care s-au vindecat „să dea ceva mai departe”. Acum zece ani ar fi zis contrariul. „E frumos să faci asta, dacă ai procesat ce ți s-a întâmplat și nu te retraumatizează pe tine, dar nu e o datorie. Singura mea datorie e față de mine, să trăiesc eu frumos și apoi, dacă pot, să dau mai departe. Altfel, dacă dai dintr-un pahar gol, s-ar putea să faci mai mult rău decât bine.”

Când decizi să vorbești deschis

În 2019, după ani în care s-a luptat și cu rușinea bolii, și cu joburi în care nu se regăsea, Simona a început Facultatea de Psihologie la Universitatea „Titu Maiorescu” din București și a fost colegă cu Delia Grigoroiu, care a trăit cu totul altfel experiența bolii.

Când a fost diagnosticată cu cancer de sân, la 37 de ani, Delia a început să citească, în căutarea unui răspuns la întrebarea „De ce?”. „Am pus mâna pe (cartea lui, n.r.) Gabor Maté, Când corpul spune nu. După ce am citit jumătate, am închis-o și am zis că nu pot să trăiesc cu sentimentul ăsta de culpabilizare, că ceva din mine, din psihicul meu, e cauza și că eu am vrut să mă îmbolnăvesc.”

În acel moment, Delia lucra la Fundația Comunitară București, pe fundraising și comunicare. După un program de doi ani de formare în coaching, începuse Facultatea de Psihologie, era în anul I și în prima săptămână din pandemie. A continuat facultatea, a început și un proces personal de psihanaliză, iar după facultate a continuat cu masterat și formare în psihanaliză. N-a întrerupt din cauza bolii, deși i-a fost greu. A avut perioade în care mergea și la analiză personală de trei ori pe săptămână, și la cursuri, și la tratament.

„Dar nu am simțit că sunt singură. Nu am simțit niciodată că pic în gol”, iar tot ceea ce studia o ajuta să integreze în experiența personală. „Le-am văzut ca pe niște terapii adjuvante”, spune azi Delia. De aceea, pentru un pacient care nu are toate astea, cel mai important rol al psihologului e să îl susțină să își găsească resursele de viață pe care totuși le are – pe cine poate suna, cu cine poate vorbi?

„Indiferent ce boală ai, nu poți s-o duci singur și nu poți să te faci bine decât împreună cu cineva din jur”, crede ea.

Soțul Deliei a fost cu ea în cabinetul doctorului când a făcut biopsia, o procedură prin care se prelevează un fragment de țesut pentru a fi analizat la microscop și a stabili diagnosticul de cancer. Fiului lor i-au spus câteva săptămâni mai târziu, după ce își sărbătorise aniversarea de 9 ani. Nu s-a gândit nicio clipă să ascundă celor din jur. Delia a vorbit deschis chiar și pe Facebook, pentru că asta e firea ei.

„M-am gândit așa: poate ajut, dar poate mă și ajut, poate găsesc alt tip de resursă. Poate există oameni care ar putea să-mi dea tot felul de idei sau găsesc oameni cu care să vorbesc.” Așa a aflat de multe femei din viața ei despre care nu știa că trecuseră prin cancer. Și azi primește mesaje de la oameni care îi mulțumesc că, scriind despre asta, le-a dat curaj să meargă mai departe.

A împărtăși sau nu clienților experiența ei cu cancerul e o decizie pe care o ia de la caz la caz și pe care o discută cu supervizorul și psihoterapeutul ei. Analizează dacă e util pentru relația terapeutică sau dacă, dimpotrivă, i-ar speria și i-ar îndepărta pe oameni de a-și examina frica de moarte. Unii vin la ea tocmai pentru că știe ce înseamnă să trăiești cu o boală.

În relație cu un pacient cu cancer, experiența o ajută să pregătească niște momente la care el (sau ea, de cele mai multe ori) nu s-a gândit. Operația de mastectomie, de exemplu, dacă își va mai putea ridica copilul în brațe sau cum îi va afecta boala relația de cuplu. „În toate cazurile, pe pacient îl ajută să se întâlnească cu cineva care chiar aude tipul ăla de suferință și nu insistă pe alte lucruri, cum ar fi: «Du-te și fă o respirație sau fă exerciții de recunoștință.».”

Delia a întâlnit persoane care nu vor să-și dezvăluie diagnosticul la locul de muncă sau își iau foarte puțin concediu medical, cât să facă chimioterapia. Alții chiar continuă să meargă la job între curele de chimioterapie: „Se machiază și poartă perucă, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic”. A observat și că oamenii folosesc umorul și intelectualizarea excesive ca mecanisme de apărare, ca să meargă mai departe: „Pentru că, altfel, panica și teroarea sunt atât de greu de dus, încât mulți ar abandona.” Și asta pentru că orice boală cronică, chiar dacă nu vine cu amenințarea morții, ascunde o angoasă.

„Cancerul e în continuare o boală foarte încărcată de afectivitate și de moralitate“, crede antropologul Alex Dincovici. E văzut de multă lume ca o manifestare a personalității, iar curentul psihosomatic, ce încearcă să facă legătura între minte, corp și stres, accentuează asta. „Dacă te stresezi prea mult, te îmbolnăvești, iar dacă te stresezi atât, poate ești tu prea sensibil”, punctează Dincovici esența acestei teorii.

Studiile arată o probabilitate mai mare de stigmatizare a bolilor cronice față de cele acute. Iar cauza lor – sau ceea ce societatea percepe drept cauză – contează. Dacă o boală pare a fi rezultatul unei alegeri sau al unui stil de viață, e mai probabil să fie stigmatizată. În vârful clasamentului se află problemele de sănătate mintală, văzute deseori ca o alegere și o slăbiciune morală. Iar când la mijloc se află o dizabilitate, stigmatul e aproape garantat.

Societatea românească a ascuns tot ce înseamnă dizabilitate prin mijloace foarte concrete (de exemplu, nu există trasee accesibilizate pentru persoanele în fotoliu rulant). E valabil și pentru sistemul educațional, care nu poate gestiona copii cu o problemă de personalitate, cu atât mai puțin pe cei cu cerințe educaționale speciale. „Și atunci, cum să nu existe stigmat, dacă vezi că cineva e diferit de alții, dar nimeni nu știe cum să gestioneze asta?”, se întreabă Dincovici.

Am putea învăța din popular culture, doar că și acolo discursul este normativ: toată lumea e în putere, sănătoasă, e „able” (capabilă) să facă orice. „Dacă asta e singura reprezentare socială de care are parte copilul tău cu o dizabilitate, ce fel de viitor își poate imagina?”.

Interesul crescut, chiar și în România, pentru corp, sănătate și wellness, riscă să adâncească prăpastia dintre able people (oameni sănătoși, capabili) și disabled people (oameni cu dizabilități). Și întărește și prăpastia între clasele sociale, completează Dincovici, pentru că acest ideal de corp sănătos se obține doar cu bani.

Întregul discurs se învârte în jurul ideii de a avea grijă de tine și mai puțin de ceilalți: „Pe de-o parte, n-am schimbat aproape deloc discursul și reprezentarea persoanelor care au o suferință sau o dizabilitate și, pe de altă parte, crește vizibilitatea celor care-și permit, pot, au, sunt bine, sunt sănătoși, sunt frumoși”.

Să nu ne pierdem unii pe alții

I-am întrebat pe cei cu care am vorbit pentru articol ce putem schimba, în noi și în societate, din felul în care ne raportăm la boală. Antropologul Andrei Mihail crede că doar făcându-le copiilor psihoeducație și învățându-i să renunțe la rolurile tradiționale de gen putem avea o șansă să reducem stigma și rușinea asociate bolilor – și vede începutul schimbării la unii dintre studenții lui, dar știe că reprezintă un grup „preselectat”: „Un băiat de 6-7 ani pe care acum părinții îl învață că e OK să spună că îl doare ceva are șanse să nu mai cadă în aceeași capcană”, spune el.

Am întrebat-o pe Delia cum ne învățăm copiii să vorbească despre boală și suferință. Crede că e nevoie, în primul rând, ca părinții să se cunoască și să se înțeleagă foarte bine pe ei înșiși și unul pe celălalt, și abia apoi să aibă un copil, căruia să-i dea mai departe limbajul emoțional. „Cunoscându-mi eu nevoile și numindu-mi emoțiile, pot să-l expun la un anumit tip de comportament. Va fi normal pentru noi să ne exprimăm supărarea, tristețea, să plângem sau să dansăm când avem o veste bună. Va fi pregătit să afle lucruri grele, pentru că va fi învățat că viața nu e liniară, e sus-jos, sus-jos, și că, indiferent ce ni se întâmplă, putem să le ducem împreună.”

Maria, fiica celor doi profesori universitari, crede că trebuie să învățăm să vorbim cu oamenii bolnavi și să separăm termenii: să scoatem din registrul medical cuvinte precum „demență” sau „sclerozat”, care au pătruns în zona publică și au conotații grele, negative, și să folosim diagnostice mai specifice, cum au fost „Alzheimer” și „Parkinson”. În plan personal, are câteva prietene cu care a făcut un pact: dacă vezi ceva în neregulă la mine, îmi spui – și invers. „Adică să nu te duci singur nici în risc, nici în boală.”

„Nu știu dacă acceptarea bolii le-ar fi făcut viața mai bună”, spune Maria despre părinții ei. „Și nu știu dacă ar fi putut să accepte, dată fiind istoria lor. Ei au fost victimele bolii și ale societății, au crescut într-un sistem în care nimeni nu vorbea despre boli neurologice sau mintale. Nouă, celor din jur, probabil că ne-ar fi fost mai ușor. Am fi putut vorbi, am fi putut să ne sfătuim, să-i întrebăm ce-și doresc. Procedând așa, ne-am pierdut unii pe alții.”

Pe de altă parte, Maria nu consideră că părinții au fost egoiști negându-și boala și făcând lucrurile grele pentru fiice. Când ești bolnav, îți pierzi puterea asupra propriei vieți, și atunci e natural să devii egocentric: „Îți dai voie să nu te mai gândești la cei din jur. Ajungi să trăiești într-o lume mult mai mică, care nu-i mai include pe ceilalți”. Și niciodată nu poți ști cine vei deveni în momentul în care boala începe să-ți mănânce din creier.

Chiar și așa, crede ea, boala nu ar trebui să fie doar o chestiune personală sau a familiei imediate, pentru că niciodată nu e. Poate fi și a vecinilor, și a prietenilor, care să-ți bată la ușă, chiar dacă nu au încă cuvintele potrivite. Sunt probleme de comunitate, pe care doar în comunitate le putem rezolva. „E mai sănătos ca boala să fie vizibilă și să fie în comunitate, decât să trebuiască să ne descurcăm cu ea singuri și s-o ascundem”“, spune ea. „Astfel, odată împărtășite, rușinea și vinovăția pe care le simt unii legat de boala lor se usucă și mor. Cred că putem vindeca sistemele mici mai repede decât pe cele mari.”

Din experiență proprie, pot zice că o boală cronică vine cu un paradox: vrei să rămână ascunsă, și în același timp să fie recunoscută, văzută. Ce și cât împărtășești devine o alegere pe care trebuie să o faci des, uneori de mai multe ori pe zi. Unora le spui realitățile concrete ale vieții tale (ce te doare, cum te simți), dar nu le vorbești despre modul profund în care ți s-a schimbat viața.

Eu nu mi-am numit boala în mod public – și datorită profesiei, pentru că vreau să păstrez o anumită distanță –, dar nu am nicio problemă să spun public că am o boală cronică și că fac un tratament pe viață, care îmi slăbește sistemul imunitar. Prietenii apropiați știu despre ce e vorba și le spun cum mă simt atunci când starea mea riscă să-mi influențeze munca sau vreun efort de echipă. Dar îi număr pe degete pe cei cu care am vorbit despre decizia radicală de a nu avea copii, pe care am luat-o imediat după diagnostic. Deși nici boala, nici tratamentul nu m-ar fi împiedicat.

Am citit într-un articol că am putea împărți oamenii de lângă noi în două categorii: spectatori și stakeholderi. Spectatorii nu au nevoie să știe. Stakeholderii, de cele mai multe ori, da, — iar cine sunt aceștia, decide fiecare.

* Maria este un pseudonim, pentru a păstra confidențialitatea persoanei. Simona și Delia sunt nume reale.

Articol publicat prima dată în decembrie 2025, în numărul 7 al revistei Scena9.

Share

Ș bine te-am regăsit după o pauză mai lungă decât mi-aș fi dorit.

Ediția asta vorbim despre un subiect pe care îl urmăresc de vreo trei ani și jumătate: ce beneficii aduc navigatorii de pacienți și cum ar putea fi ei integrați în sistemul public de sănătate. Recunosc că partea a doua nu-mi dă pace, pentru că știu pe propria-mi piele cât de important e să te îndrume cineva și să-ți răspundă la întrebări, de multe ori, elementare.

Deși statul nu a făcut ce trebuie ca să putem avea navigatori în spitale, simt că breasla devine tot mai puternică și încearcă să se profesionalizeze, iar asta ar trebui să pună presiune pe decidenți. Mai mult, am găsit un caz de colaborare exemplară între o facultate de stat și două ONG-uri, care au creat un proces care împinge profesia înainte.

Până să intrăm în subiect, mai am două anunțuri:

• Am câștigat premiul pentru jurnalism explicativ la singura competiție de jurnalism de la noi, Superscrieri (FYI un premiu onorific, fără bani, pentru că resursele sunt puține în industria asta, dar care mă bucură foarte mult – menționez asta pentru că nu vorbim suficient despre costurile jurnalismului de calitate).

• Dacă ești femeie și ai o boală cronică, aș vrea să știu cum te-au afectat reducerile din sănătate din ultimul an. Ți-ai pierdut statutul de co-asigurat? N-ai mai putut să-ți faci investigațiile pe MONITOR? Nu ți-ai mai permis toate medicamentele? Te rog dă un reply la acest email, aș vrea să vorbim.

Și acum, articolul, în care o să afli:

• Ce este un navigator de pacienți și unde găsești unul;

• Ce poate și nu poate rezolva un navigator;

• Cât te costă serviciile unui navigator;

• Cum devii unul și unde te poți angaja;

• Ce lipsește ca să avem navigatori în sistemul public.

— Ce este navigatorul?, a întrebat Andi.

— Nu e medic.

— Nu e psiholog.

— Nu e avocatul pacientului.

— Corect. Navigatorul de pacienți oferă sprijin de orientare, informare, organizare și facilitare a accesului la resurse medicale, sociale, administrative sau comunitare, a completat Andi, înainte de a vorbi despre setarea cadrului de lucru. Nivelul de stres este foarte mare. Să răspundeți la telefon la 12 noaptea nu e interzis, dar, ca să rămânem toți sănătoși și fizic, și psihic, e bine ca de la început să comunicăm clar pacientului câteva informații. Cine e navigatorul, ce poate și nu poate face, care sunt limitele confidențialității, ce fel de date vor fi colectate și cum vor fi folosite, care sunt canalele de comunicare, în ce intervale poate primi răspuns.

— E o idee bună să setăm răspunsuri prestabilite pe WhatsApp?, a întrebat una dintre participante.

Discuția a continuat pe Zoom mai bine de două ore și jumătate. Era o seară de vineri, 15 mai, și 30 de navigatori medicali se pregăteau pentru examenul de absolvire. Erau la finalul cursului post-universitar de la Facultatea de Biologie a Universității din București, primul de acest fel din țară. Cu ei mai erau cinci navigatori cu experiență care urmau să îi îndrume într-o perioadă de practică.

Facilitator era Andi Cârlan, unul dintre cei mai vizibili navigatori de pacienți, și una dintre locomotivele unui proces care a început acum doi ani: acela de profesionalizare și promovare a acestei profesii.

Ce este un navigator de pacienți?

Este o punte la intersecția dintre sistemul medical, pacient, familie și sistemul de asigurări sociale, care ar trebui să ghideze o persoană nou-diagnosticată prin experiența bolii.

Navigatorul de pacienți a apărut în SUA în anii ’90, pentru a lupta cu disparitățile în îngrijirea bolnavilor de cancer, dar azi există navigatori pentru mai multe afecțiuni și pentru diferite segmente din traseu, de la prevenție, la paliație.

Nu e obligatoriu să aibă pregătire medicală, dar este esențial să fi absolvit un program de formare acreditat.

Pe scurt, un navigator găsește soluții și îi câștigă timp pacientului, dar și medicului (pentru că acesta vine cu un dosar medical bine organizat și, fiind informat, acceptă mai ușor tratamentul).

Ce nu face un navigator: nu dă bani direct pacientului, nu îi găsește sponsori și nu plătește servicii în numele lui. Dacă se implică sau nu în campanii publice de fundraising e o discuție, unii o fac, majoritatea nu, dar îi ajută pe oameni cu alternative, precum variante de cazare pentru familie în timpul unui tratament în străinătate.

Navigatorii pot fi angajați ai unui spital, ai unei asociații sau pot lucra pe cont propriu, pro bono sau pentru un tarif fix, indiferent cât durează până se rezolvă nevoia pacientului.

Primul curs post-universitar de navigatori de pacienți

Cei 30 de cursanți se adaugă celor 50-60 din celelalte trei promoții și, deși nu fac toți navigare în mod activ, toți au avut o nevoie de a înțelege mai bine cum îi pot ajuta pe alții în traseul bolii: unii sunt foști pacienți, alții sunt asistenți medicali sau medici, mulți juriști, dar au fost și doi manageri de spitale și doi reprezentanți de la Casa Națională, respectiv o Casă Județeană de Sănătate.

Însăși inițiatoarea programului, conf. univ. dr. Bianca Gălățeanu, a parcurs integral programul în 2025, după ce a renunțat temporar la predare și la a-l coordona, tocmai ca să aibă atât experiența cursantului, cât și, ulterior, a practicantului, și să-și dea seama ce ar putea îmbunătăți.

Bianca a absolvit Facultatea de Biochimie și apoi Farmacia, a intrat în mediul universitar și de vreo 12 ani a construit o direcție de cercetare în oncologie la Facultatea de Biologie. Despre navigatorii de pacienți a aflat în 2022 de la Alina Comănescu, un navigator cu 15 ani de experiență și certificări în afara țării, și s-a gândit că ar putea fi o opțiune de carieră pentru studenții ei.

Bianca a creat și acreditat planul de învățământ și a invitat formatorii potriviți, de la psihologi la medici și cadre universitare, astfel că azi programul se desfășoară în parteneriat cu Universitatea de Medicină „Carol Davilla” din București.

Programul pregătește navigatori pentru orice afecțiune cronică, nu doar oncologie, ba chiar pentru alte zone – un absolvent lucrează în fertilizarea in vitro, de exemplu. În timp, cursul s-a tot îmbunătățit: acum, fiecare disciplină e ținută de mai mulți formatori, au introdus și examen oral la absolvire, iar în cele 120 de ore de practică au trecut de la a analiza cazuri la seminarii, la a face practică obligatorie și a interacționa și cu pacienții, sub îndrumarea unui mentor.

Ar putea părea banal că există un astfel de program post-universitar, doar există atâtea altele. Dar ce e special la el e „bolovanul” pe care a reușit să-l urnească aducând oameni împreună: unii navigatori cu experiență au fost invitați să țină cursuri, iar alții care făceau navigare, dar nu se cunoșteau toți între ei, precum Andi, Monica Althamer și Elena Albu au fost printre primii absolvenți și apoi au pus bazele COMPAS, prima asociație a navigatorilor de pacienți, care anul trecut a făcut primul registru național al navigatorilor certificați din România.

Practic, până acum, și dacă știai că există navigatori (lucru aproape necunoscut la noi), îi căutai in blind pe net și mergeai după recomandări. Acum, odată cu Registrul, există un prim filtru care îți arată cine e navigator calificat și cine nu. Înscriși în momentul de față sunt 42, pe diverse patologii.

(E adevărat însă că Registrul nu are valoare de lege: poți profesa și fără să fii înscris, și poți fi în Registru, fără să profesezi – în cazul ăsta, nu îi vei găsi datele de contact pe site, doar numele).

Elena

Elena Albu este azi unul dintre pilonii COMPAS. E specializată în traduceri tehnice, juridice și medicale, și împreună cu soțul ei, medic în nutriție oncologică și oncologie moleculară, a deschis în 2011 un centru de dietetică și nutriție pentru pacienții cu cancer, într-o vreme când nimeni la noi nu se gândea la importanța acesteia.

În timp, au început să le vină cazuri tot mai grave, care nu mai aveau soluție în România, și pentru care au început să caute studii clinice și terapii personalizate în afară. Și-au creat conexiuni în Spania, Germania sau Italia și până în 2019 au orientat sute de oameni, gratuit – practic, oamenii veneau pentru serviciile de nutriție oncologică contra cost, dar primeau gratis această parte de navigare.

Deși a făcut cursuri de navigator în afara țării, Elena a simțit nevoia să aibă și legitimitatea celui oferit de Facultatea de Biologie, iar acum ține și un curs în cadrul lui.

Andi

Andi Cârlan avea 36 de ani când a fost diagnosticat cu cancer de colon, întâmplător – dona frecvent sânge și analizele premergătoare i-au ieșit prost. „Aveam doi copii mici, eram corporatist”, își amintește Andi. „Să nu fiu anemic, să nu fiu obosit, să nu am dureri de stomac ar fi fost cumva ciudat.”

Lucra chiar în domeniul asigurărilor private de sănătate și, în paralel, strângea fonduri pentru diverse cauze umanitare, făcea campanii de donare de sânge, dar nu s-a gândit niciodată că va ajunge chiar el să aibă nevoie de ajutor.

A simțit pe pielea lui neputința când, după diagnostic, un medic din privat i-a spus: „Găsiți-vă un oncolog”. Cum, unde? „Nu știu, vă descurcați, nu putem face astfel de recomandări.”

Un prieten l-a pus în contact cu navigatorii Monica Althamer și Silvia Coman (un medic care anul trecut a murit chiar de cancer). Andi a aflat relativ repede că șansele lui de vindecare sunt aproape inexistente și că tratamentul nu poate fi curativ, ci doar paliativ: „Și atunci mi-am zis că atât cât mai trăiesc, vreau să ajut cât mai mulți oameni să învingă boala”.

Pentru că era destul de vizibil pe Facebook și încă de la început și-a povestit tot parcursul de boală, în 2020 au început să-l caute pacienți pentru ajutor. Printre primii a fost un adolescent din Alba Iulia, cu o formă agresivă de cancer, care a murit la scurt timp, iar asta l-a trimis într-o depresie severă, din care a ieșit după multă terapie. Cursul de navigator l-a făcut patru ani mai târziu, în prima generație.

Monica

„Navigația e o meserie vocațională care vine cu recompense sufletești, psihice, extraordinar de mari”, spune Monica Althamer, „dar vine și cu o durere foarte mare. Preiei un om, te atașezi, nu ai cum să nu fii afectat de toata suferința pe care o vezi”.

De aceea nu e suficient să ai studii juridice sau medicale ca să devii navigator, ci trebuie să înțelegi toate dimensiunile acestui rol, ca să nu ajungi să faci rău – nici omului din fața ta, dar nici ție, epuizându-te. Și de aceea niciun curs nu va fi niciodată suficient, fără ani și ani de experiență în teren și lucru cu pacienții.

Monica a studiat teologie, a fost de două ori secretar de stat în Ministerul Sănătății ca tehnocrat, unde a contribuit la completarea legislației privind drepturile pacientului (despre o parte am scris aici), și este navigator pentru pacienți cu cancer și arsuri grave de 15 ani, în diferite asociații.

NaviCare

În 2024, când a făcut și ea cursul, Monica lucra (și lucrează în continuare) la Fundația Metropolis, cea care renovează spitale și construiește unul de psihiatrie pediatrică. Naviga pacienți cu afecțiuni grave, dar proiectul NaviCare nu exista încă. O postare a fondatorului Codin Maticiuc „a aruncat totul în aer”.

În 2025 a scris despre cum tatăl lui, bolnav de cancer, avea nevoie de protonoterapie, care nu se face în România și care ar fi costat 50.000 de euro în străinătate. Monica l-a consiliat astfel încât să-l facă gratuit, în baza legislației românești, care obligă statul să deconteze terapii care nu sunt disponibile în țară.

Așa că a folosit acei 50.000 de euro ca să lanseze, împreună cu Monica, NaviCare, un proiect prin care oamenii completează un formular online și pot primi gratuit sprijin informațional, emoțional și, în mod excepțional, financiar.

În câteva zile s-au strâns sute de cazuri. Atunci au intervenit să preia din cazuri și Andi, Elena și o colegă din Sibiu și pe parcurs s-au mai adăugat colegi. Azi sunt 25, organizați dibace de Andi, care a trecut de la navigare la coordonarea echipei de voluntari.

În 14 luni au preluat peste 2.000 de cazuri. Unele au fost punctuale și au putut fi rezolvate pe loc sau în câteva zile, dar altele durează luni întregi – iar asta e valabil pentru navigarea de pacienți, în general, pentru că tratamentul e lung și complex, uneori există recidive, alteori se ajunge la paliație.

Acum nu mai există cazuri în așteptare. Ba mai mult, sunt navigatori calificați care așteaptă să lucreze pro bono în NaviCare, dar deocamdată asta e dimensiunea care poate fi gestionată. Iar accesul nu e chiar ușor: interviu, acorduri GDPR pe care trebuie să le semneze, cazier, certificat de integritate care trebuie obținut la fiecare șase luni (arată că nu sunt în registrul infractorilor sexuali).

Nici NaviCare, nici COMPAS nu au un birou, toată munca e remote, așa cum și relația lor cu pacienții are loc la distanță, în multe ore pe telefon și email.

Circuitul

Azi, cursanții de la post-universitar fac practică cu navigatori din NaviCare: observă tot procesul, caută resurse, pregătesc cazul împreună și ajung inevitabil să descurce aceleași dileme etice: sunt disponibil la orice oră sau pun niște limite?, Ce fac dacă un pacient îmi cere să îi organizez o campanie de fundraising sau familia are nevoie de bani în timpul tratamentului în străinătate?.

După ce termină cursul, unii devin voluntari activi în NaviCare. Intră astfel într-o rețea și reușesc să găsească soluții mult mai repede, un aspect esențial pentru Monica, Elena și Andi.

„Inițial mă simțeam ca o oaie rătăcită”, își amintește Andi.

Și așa, cei trei au fondat COMPAS.

COMPAS nu oferă servicii de navigare, ci e o asociație-umbrelă pentru navigatorii cu diplomă, care se ocupă de formare continuă, reprezentare și lobby, în care azi sunt înscriși nu doar absolvenți ai cursului de la Biologie, ci și navigatori care au făcut alte școli, precum Amazonia Navigators.

Primul proiect al COMPAS a fost registrul navigatorilor, un fel de „Paginii aurii”, explică Andi în stilu-i caracteristic – pragmatic, ușor ironic, amuzant.

Astfel, Facultatea de Biologie, Fundația Metropolis și COMPAS au creat un circuit care împinge profesia înainte, de la creșterea vizibilității și transparentizare, la încercări de profesionalizare (norme, reguli, reglementare) – o zonă în care vor trebuie însă să se așeze la aceeași masă și cu ceilalți actori esențiali: Amazonia, Alina Comănescu, nou-înființatul Ordin al navigatorilor sau alți furnizori acreditați de formare profesională.

Ordinul a fost creat în 2025, tot de Victoria Asanache, fondatoarea Amazonia, cu scopul pe care-l are și COMPAS, de a reuni navigatorii calificați.

Limite

„Cât o să mai fii aici?”, e întrebată Monica de pacienți bulversați.

„Atâta timp cât are nevoie pacientul și cât își dorește asta”, răspunde. Pentru ea nu prea există limite de timp sau disponibilitate, dar îi sfătuiește pe viitorii navigatori să-și stabilească aceste limite singuri.

Primul ei pacient avea 3 ani și jumătate, acum are 19, și i-a devenit, practic, familie. Cu multe familii păstrează legătura, indiferent dacă tratamentul a fost fericit sau nu. Pentru navigatori, spre deosebire de psihologi, nu există regula că nu pot depăși bariera profesională, iar medicul nu poate și nu ar trebui să ofere și suport emoțional dincolo de niște limite.

Mai mult, dă exemplu Monica, sunt întrebări pe care oamenii nu îndrăznesc să le pună medicilor, și exact aici intervin navigatorii: Îmi va cădea părul dintr-o dată, după prima perfuzie cu citostatice? Doare când cade?.

Ea s-a hotărât să devină navigator după mai multe vizite la urgență cu fiica ei, când, de frică, se transforma într-un robot – părea că înregistrează ce-i spune medicul, coopera, dar acasă uita tot: „Mă gândeam, Doamne, dacă mai sunt și alți oameni care trăiesc această stare de șoc care se instalează când ajunge o persoană în halat alb lângă ei și începe să proceseze informația deformat, înseamnă că poți să ajuți doar fiind mintea aia limpede de lângă cineva”.

Și a ales să fie ea mintea aceea limpede.

Cum devii navigator de pacienți certificat?

Profesia există în Codul Ocupațiilor (COR) din 2017, dar de abia în ultimii ani am început să auzim de navigatori, pe de o parte pentru că în spitalele de stat ei nu există, iar cele private au început recent să-i promoveze (deși aici e o întreagă discuție dacă aceia sunt navigatori în adevăratul sens al cuvântului sau mai degrabă concierge medicali care te orientează în interiorul rețelei lor).

Pe de altă parte, profesia are încă nevoie să fie reglementată mai strict.

Demersul de introducere în COR l-a făcut Asociația Amazonia, înființată de primul navigator din România care s-a certificat în SUA, Victoria Asanache. Ulterior, Amazonia a elaborat standardul ocupațional, adică nivelul de instruire, cunoștințe și experiență pe care un navigator e obligatoriu să le aibă, și curricula de pregătire pentru zona oncologică, în care activează fondatoarea, și le-a autorizat la Ministerul Muncii.

Din acel moment, și alți furnizori de formare profesională pentru adulți sau asociații și-au putut crea programele proprii de pregătire, pe care le-au acreditat la Ministerul Muncii, pentru a forma ele însele navigatori – e cazul Asociației ARNIS, care a făcut un program în domeniul sănătății mamei și a copilului, specialitatea ei, și a format 10 navigatori care să lucreze în maternități și să-i ajute pe părinții copiilor prematuri.

Ca să te poți angaja ca navigator de pacienți, îți trebuie obligatoriu facultate și cinci ani de experiență de muncă, în orice domeniu, dintre care doi în sănătate, asistență socială sau management de caz (e acceptat și voluntariatul).

Câți formatori și câți navigatori există în România

Azi există patru organizații care formează navigatori calificați (printre care și Facultatea de Biologie) și 274 de persoane care au absolvit, conform Ministerului Muncii. (În piață mai sunt și alții care au experiență și poate sunt competenți, dar nu au o diplomă recunoscută de Ministerul Muncii, ca acești 274.)

Angajate pe post de navigator sunt 60 de persoane, spune Ministerul. Ceilalți ori nu profesează, ori nu sunt angajați pe acest post.

Cum găsesc navigatorii „cei mai buni” medici

Nevoia firească a oricărui pacient, mai ales când are un diagnostic care-i amenință viața, este să meargă la cei mai buni medici, cât mai repede, pentru cel mai bun tratament. Iar întrebarea firească e: de unde știu navigatorii cine sunt acești „cei mai buni”?

Evident că nu există ierarhii oficiale, dar navigatorii știu de la congrese, din reviste științifice, de la asociațiile profesionale și prin networking ce medici au supraspecializări sau experiență mai mare în ce, ce medici sunt implicați în studii clinice sau ce tratamente inovatoare au mai apărut și cum le poți obține.

Ba mai mult, și navigatorii s-ar putea nișa pe tipuri de patologii, crede Alina Comănescu: „Gradul de înnoire a protocoalelor și a tipurilor de tratament oncologic este atât de mare, încât nu poți să spui că navighezi tot.”

„Performanța e legată de ceea ce tu înveți în fiecare zi”, subliniază și Victoria Asanache, „și eu la vârsta mea învăț în fiecare zi. Acum 25 de ani, ghidurile Societății Europene de Oncologie Medicală se schimbau o dată la cinci ani, acum se schimbă lunar, și tu trebuie să fii la curent. Pacientul nu vine ca să-l mângâi pe creștet și să-i spui: lăsați, aveți cancer, dar o să vă treacă.”

De multe ori, navigatorii se consultă cu medici români despre variantele de tratament din afară, așa cum sunt și medici care îi sună pe ei pentru pacienți (fie ca să-i preia în navigare, fie ca să găsească împreună un doctor pentru a doua opinie. Iar aici e important de știut că unii medici oferă a doua opinie gratuit, alții contra cost, atât la noi, cât și în afară).

Tocmai pentru că este o profesie aproape necunoscută la noi, au existat și critici în spațiul public, cum că „ar vinde” pacienți clinicilor din afară, ar primi „parandărăt” de la Casele de Sănătate sau comisioane (ceea ce este complet ne-etic și negat de toți navigatorii cu care am vorbit, fie că lucrează pe cont propriu, fie în asociații).

De ce nu sunt navigatori medicali în spitalele de stat?

Pe de o parte, pentru că legea e învechită: navigatorul nu e recunoscut ca profesie în sistemul medical public și nici în legea salarizării, așa încât spitalele nu îi pot nici angaja, nici plăti. Dar legile de oameni sunt făcute și pot fi schimbate, și aici ar trebui ca navigatorii calificați să facă front comun.

Niște discuții între Amazonia, Ordinul navigatorilor și COMPAS au existat, dar n-au ajuns să și semneze ceva. Cel care conduce acum Ordinul, Irinel Bucșe, a reușit să discute cu fostul ministru Rogobete, care s-a arătat susținător al angajării în spitale, și a depus un memoriu pentru includerea funcției de navigator în lege, cu doar câteva zile înainte ca Guvernul să cadă în aprilie. Dar de atunci, nimic.

Cu toate astea, există un spital public care a studiat legea și a angajat un navigator de pacienți: Spitalul Județean de Urgență Sibiu. „Întâmplător” sau nu, trei angajați ai spitalului făcuseră cursul de navigatori la Facultatea de Biologie și înțeleseseră relevanța.

Spitalul a cerut ordonatorului de credite, Consiliul Județean, să înființeze postul în statul de funcții și l-a scos la concurs. Salariul este, conform unei Anexe la Legea salarizării, egal cu al unei asistente cu studii superioare. După o primă încercare nereușită, postul a fost ocupat în august 2025.

Și mai e un motiv pentru care nu sunt navigatori în sistemul public: unii medici sunt în continuare refractari, se tem că ar fi și „verificați” de navigatori și simt că și-ar pierde din autoritate în fața pacienților sau i-ar pierde chiar de tot, în favoarea străinătății.

Sistemul e rezistent la schimbare, chiar dacă toate studiile arată beneficiile clare ale unui navigator în echipa medicală. În țări precum Marea Britanie sau SUA sunt în spitale navigatori, plătiți fie de ONG-uri, fie de autorități locale, în funcție și de cum e finanțat spitalul respectiv.

Monica spune că și-ar dori ca Fundația Metropolis să-i poată plăti pe cei 25 de navigatori voluntari, dar nu are bani. Ea este angajată a Fundației, dar pentru alte roluri și proiecte. Pentru pacienți însă, ajutorul e gratuit.

Victoria Asanache oferă consultanță în cadrul unei rețele private (e plătită, dar nu angajată, pacienții primesc gratuit ajutorul ei și îi direcționează unde crede de cuviință). Alina Comănescu lucrează pe cont propriu, are un onorariu de 350 de lei/caz navigat în România, 650 pentru străinătate, indiferent cât durează până intri pe un tratament, iar unele cazuri le face pro bono.

Ce ar mai trebui reglementat

Alina crede că standardul ocupațional ar trebui actualizat și că navigarea ar trebui segmentată pe etape, așa cum începe să fie și în afară: navigatori de prevenție și screening, de diagnostic, de tratament sau de paliație.

Dar până acolo, un alt lucru asupra căruia și COMPAS, și Amazonia, și Ordinul, și Alina cad de acord, dar nu s-au așezat încă împreună, e nevoia unui cod deontologic al profesiei și un mod de a sancționa derapajele (de exemplu, navigatori care influențează pacienții să nu facă tratament).

Trebuie ca toată lumea să se raporteze la aceleași reguli, de aceea e nevoie de un for precum Colegiul Psihologilor, iar pentru asta trebuie, cel mai probabil, o lege care să înființeze și să legitimeze acest Colegiu. Ordinul nu și-a propus și nu poate face asta.

E nevoie de leadership și ownership al procesului, în condițiile în care toți acești stakeholderi au joburi și zeci de pacienți în navigare, sau sunt ei înșiși pacienți, cum e cazul lui Andi. E următorul pas pentru acest bulgăre care s-a urnit în ultimii ani.

Navigarea nu e genul de activitate pe care să o poți face în paralel mult timp. Ea și-a dat demisia de la bancă după ce, în primii ani, petrecea prea multe ore la job consiliind pacienți.

În România, navigarea este o meserie fără un viitor imediat, tocmai pentru că nu te poți angaja, spun și Andi, și Victoria Asanache, iar soluția găsită la Sibiu nu e scalabilă. Nimeni nu vrea încă navigatori în spitale, pentru că ar deranja, iar medicii nu înțeleg ce câștig ar fi un navigator în echipa medicală.

Dacă Ministerul și Casa Națională de Sănătate ar vrea să avem navigatori în spitale, ar face-o, spune Andi, și nici măcar lipsa banilor nu a fost invocată ca motiv clar: „Oficial, toată lumea își dorește. Oficial, este o idee bună și, da, vrem să o facem. Dar la fel de oficial nu-i lasă legea pe care tot ei pot să o facă”.

„Până atunci, mesajul meu pentru fiecare generație e să lucreze într-o comunitate”, spune Monica, „pentru că e și spre binele pacientului, și spre binele navigatorului. E foarte greu să te simți singur cu profesia ta”.

Susține Asociația COMPAS aici.

Susține proiectul NaviCare aici, inclusiv prin SMS la 8835, cu textul: AJUTOR.

*mesaje obținute de la grupul de navigatori NaviCare, asamblate vizual de Oana Barbonie.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

O variantă mai amplă a acestui articol găsești aici.

Mulțumesc, pe curând!

Sorana

— Ce este navigatorul?, a întrebat Andi.

— Nu e medic.

— Nu e psiholog.

— Nu e avocatul pacientului.

— Corect. Navigatorul de pacienți oferă sprijin de orientare, informare, organizare și facilitare a accesului la resurse medicale, sociale, administrative sau comunitare relevante, a completat Andi, înainte de a vorbi despre setarea cadrului de lucru: Nivelul de stres, de burnout, de încărcare este foarte mare. Să răspundeți la telefon la 12 noaptea nu e interzis, dar, ca să rămânem toți sănătoși și fizic, și psihic, e bine ca de la început să comunicăm clar pacientului câteva informații. Cine e navigatorul, ce poate și nu poate face, care sunt limitele confidențialității, ce fel de date vor fi colectate și cum vor fi folosite, care sunt canalele de comunicare, în ce intervale poate primi răspuns.

— E o idee bună să setăm răspunsuri prestabilite pe WhatsApp?, a întrebat una dintre participante.

Discuția a continuat pe Zoom mai bine de două ore și jumătate. Era o seară de vineri, 15 mai, și 30 de navigatori medicali se pregăteau pentru examenul de absolvire. La final au dezbătut câteva cazuri care solicitaseră ajutor, înainte ca fiecare să primească un caz și să fie alocat unui mentor cu experiență.

Cei 30 erau la finalul cursului post-universitar de navigatori de pacienți de la Facultatea de Biologie a Universității din București, primul de acest fel din țară, iar ceilalți prezenți erau navigatori cu experiență care urmau să îi îndrume într-o perioadă de practică. Facilitator era Andi Cârlan, unul dintre cei mai vizibili navigatori de pacienți, și una dintre locomotivele unui proces care a început acum doi ani: acela de profesionalizare și promovare a acestei profesii.

Ce este un navigator de pacienți?

Este o verigă, o punte la intersecția dintre sistemul medical, pacient, familie și sistemul de asigurări sociale, care ar trebui să ghideze o persoană nou-diagnosticată prin experiența bolii.

Navigatorul de pacienți a apărut în SUA în anii ’90, pentru a lupta cu disparitățile în îngrijirea bolnavilor de cancer, dar azi există navigatori pentru mai multe afecțiuni, nu doar cancer, și pentru diferite segmente din traseu, de la prevenție, la paliație. Mai mult, în oncologie, pentru că și tratamentele evoluează extrem de rapid, unii navigatori s-au specializat în anumite tipuri de cancer și și-au creat conexiuni printre medicii și clinicile respective.

Nu e obligatoriu să aibă pregătire medicală, dar este esențial să fi absolvit un program de formare acreditat.

Ce face navigatorul de pacienți?

• nu se substituie medicului, ci este o interfață între acesta și pacient;

• e responsabil să-i explice corect informații medicale;

• îl ajută să găsească variante de tratament în țară și/sau afară, să facă programări și să pregătească dosarul medical;

• îl ajută să acceseze alte tipuri de îngrijire (transport, cazare, consiliere psihologică, nutrițională, kinetoterapie, paliație și hospice), și asta pentru că nevoile unui pacient și ale familiei depășesc întotdeauna zona medicală.

Navigatorul e cu atât mai important cu cât la noi nu toate spitalele au echipe multidisciplinare de management al bolii oncologice și uneori pacienții trebuie să-și găsească singur medici de alte specialități pentru evaluările inițiale (cardiologice, endocrinologice etc.), ca să obțină un tratament personalizat.

Pe scurt, un navigator găsește soluții și câștigă timp: îi câștigă timp medicului, pentru că pacientul vine cu un dosar medical bine organizat și, fiind informat, acceptă mai ușor tratamentul; îi câștigă timp și pacientului, pentru că-l ajută să găsească repede o a doua opinie, să facă analize esențiale sau să-și depună dosarul pentru tratament în străinătate. (Un studiu din 2010 al National Cancer Institute a arătat că navigarea reduce întârzierile în tratament cu până la 30% și asigură rezultate mai bune pentru pacienți.)

Conform legii din România, un pacient internat în spital poate chiar să desemneze un navigator să-l reprezinte în relația cu acel spital și cu autoritățile (cum ar fi Casa de Sănătate sau Ministerul). Și asta iar câștigă timp, pentru că navigatorul știe și drepturile pacientului, și ce documente să ceară și să depună. Iar un navigator ajută și sistemul medical, pentru că unii pacienți, în disperare, fac investigații de care nu e nevoie sau merg chiar la urgențe, inutil.

Ce nu face un navigator este să dea bani direct pacientului, să-i găsească sponsori sau să plătească servicii în numele lui. Dacă se implică sau nu în campanii publice de fundraising e o discuție, unii o fac, majoritatea nu, dar îi ajută pe oameni cu alternative, precum variante de cazare pentru familie în timpul unui tratament în străinătate.

Navigatorii pot fi angajați ai unui spital, ai unei asociații sau pot lucra pe cont propriu, pro bono sau pentru un tarif fix, indiferent cât durează până se rezolvă nevoia pacientului.

Primul curs post-universitar de navigatori de pacienți

Cei 30 de cursanți se adaugă celor 50-60 din celelalte trei promoții, și, deși nu fac toți navigare în mod activ, toți au avut o nevoie de a înțelege mai bine cum îi pot ajuta pe alții în traseul bolii: unii sunt foști pacienți, alții sunt asistenți medicali sau medici, mulți juriști, dar au fost și doi manageri de spitale și doi reprezentanți de la Casa Națională, respectiv o Casă Județeană de Sănătate.

„Sunt oameni cu experiență de muncă și de viață”, spune cea care a înființat programul, conf. univ. dr. Bianca Gălățeanu. „Cei mai mulți au o motivație personală, vor să înțeleagă și să-și structureze informația, nu toți vor o reconversie profesională și nu toți vor profesa ca navigatori.”

Și ea a parcurs integral programul în 2025, după ce a renunțat temporar la predare și la a-l coordona, tocmai ca să aibă atât experiența cursantului, cât și, ulterior, a practicantului, și să-și dea seama ce ar putea îmbunătăți.

Bianca a absolvit Facultatea de Biochimie și apoi Farmacia, a intrat în mediul universitar și de vreo 12 ani a construit o direcție de cercetare în oncologie la Facultatea de Biologie. Despre navigatorii de pacienți a aflat în 2022 la OncoHub, o conferință de oncologie pe care o organizează, de la Alina Comănescu, un navigator cu 15 ani de experiență și certificări în afara țării, și s-a gândit că ar putea fi o opțiune de carieră pentru studenții ei, dacă ar vrea să iasă din laborator și să lucreze cu oamenii.

Bianca a studiat standardul ocupațional care exista din 2017, și plecând de la competențele pe care trebuie să le aibă un navigator, a creat și acreditat planul de învățământ și a invitat formatorii potriviți, de la psihologi la medici și cadre universitare, astfel că azi el se desfășoară în parteneriat cu Universitatea de Medicină „Carol Davilla” din București.

În 2024, Andi a fost contactat tot de Alina Comănescu, care devenise formator la curs, ca să facă niște video-uri explicative despre ce înseamnă navigarea de pacienți, și s-a înscris și el.

Subscribe now

Programul pregătește navigatori pentru orice afecțiune cronică, nu doar oncologie, ba chiar pentru alte zone – un absolvent lucrează în fertilizarea in vitro, de exemplu. În timp, cursul s-a tot îmbunătățit: acum, fiecare disciplină e ținută de mai mulți formatori, au introdus și examen oral la absolvire, iar în cele 120 de ore de practică au trecut de la a analiza cazuri la seminarii, la a face practică obligatorie și a interacționa și cu pacienții, sub îndrumarea unui mentor.

Ar putea părea banal că există un astfel de program post-universitar, doar există atâtea altele. Dar ce e special la el e „bolovanul” pe care a reușit să-l urnească aducând oameni împreună: unii navigatori cu experiență au fost invitați să țină cursuri, iar alții care făceau navigare, dar nu se cunoșteau toți între ei, precum Andi, Monica Althamer și Elena Albu au fost printre primii absolvenți și apoi au pus bazele COMPAS, prima asociație a navigatorilor de pacienți, care anul trecut a făcut primul registru național al navigatorilor certificați din România.

Practic, până acum, și dacă știai că există navigatori (lucru aproape necunoscut la noi), îi căutai in blind pe net și mergeai după recomandări. Acum, odată cu Registrul, există un prim filtru care îți arată cine e navigator calificat și cine nu. Înscriși în momentul de față sunt 42, pe diverse patologii.

(E adevărat însă că Registrul nu are valoare de lege: poți profesa și fără să fii înscris, și poți fi în Registru, fără să profesezi – în cazul ăsta, nu îi vei găsi datele de contact pe site, doar numele).

Elena

Elena Albu este azi unul dintre pilonii COMPAS. E specializată în traduceri tehnice, juridice și medicale, și împreună cu soțul ei, medic în nutriție oncologică și oncologie moleculară, a deschis în 2011 un centru de dietetică și nutriție pentru pacienții cu cancer, într-o vreme când nimeni la noi nu se gândea la importanța acesteia.

În timp, au început să le vină cazuri tot mai grave, care nu mai aveau soluție în România, și pentru care au început să caute studii clinice și terapii personalizate în afară. Și-au creat conexiuni în Spania, Germania sau Italia și până în 2019 au orientat sute de oameni, gratuit – practic, oamenii veneau pentru serviciile de nutriție oncologică contra cost, dar primeau gratis această parte de navigare.

„Noi trebuie în primul rând să educăm pacientul, indiferent în care etapă vine la noi”, explică Elena, „prin a-i oferi cele mai pertinente recomandări, astfel încât să poată să urmeze tratamentul oncologic și să cronicizeze boala, indiferent de stadiul în care a fost diagnosticat”.

În timp, și nutriția oncologică s-a supraspecializat, odată cu terapiile: biologice, imunoterapii, CAR-T, transplant. Elena face acum un masterat de nutriție oncologică în imunoterapii în Spania. Deși a făcut cursuri de navigator în afara țării, Elena a simțit nevoia să aibă și legitimitatea celui oferit de Facultatea de Biologie, iar acum ține și un curs în cadrul lui.

Andi

Andi Cârlan avea 36 de ani când a fost diagnosticat cu cancer de colon, întâmplător – dona frecvent sânge și analizele premergătoare i-au ieșit prost. „Aveam doi copii mici, eram corporatist”, își amintește Andi. „Să nu fiu anemic, să nu fiu obosit, să nu am dureri de stomac ar fi fost cumva ciudat.” Lucra chiar în domeniul asigurărilor private de sănătate și, în paralel, strângea fonduri pentru diverse cauze umanitare, făcea campanii de donare de sânge, dar nu s-a gândit niciodată că va ajunge chiar el să aibă nevoie de ajutor.

A simțit pe pielea lui neputința când, după diagnostic, un medic din privat i-a spus: „Găsiți-vă un oncolog”. Cum, unde? „Nu știu, vă descurcați, nu putem face astfel de recomandări.”

Un prieten l-a pus în contact cu navigatorii Monica Althamer și Silvia Coman (un medic care anul trecut a murit chiar de cancer). Andi a aflat relativ repede că șansele lui de vindecare sunt aproape inexistente și că tratamentul nu poate fi curativ, ci doar paliativ: „Și atunci mi-am zis că atât cât mai trăiesc, vreau să ajut cât mai mulți oameni să învingă boala” și le-a spus celor două femei: „Vreau să mă învățați, vreau să fac și eu ce faceți voi”.

Pentru că era destul de vizibil pe Facebook și încă de la început și-a povestit tot parcursul de boală, în 2020 au început să-l caute pacienți pentru ajutor. Printre primii care au ajuns la el era un adolescent din Alba Iulia, cu o formă agresivă de cancer, care a murit la scurt timp, iar asta l-a trimis într-o depresie severă, din care a ieșit după multă terapie și învățarea mecanismelor de autoreglare emoțională. Cursul post-universitat l-a făcut în prima generație, în 2024.

Monica

„Navigația e o meserie vocațională care vine cu recompense sufletești, psihice, extraordinar de mari”, spune Monica Althamer, „dar vine și cu o durere foarte mare. Preiei un om, te atașezi, nu ai cum să nu fii afectat de toata suferința pe care o vezi”.

De aceea nu e suficient să ai studii juridice sau medicale ca să devii navigator, ci trebuie să înțelegi toate dimensiunile acestui rol, ca să nu ajungi să faci rău – nici omului din fața ta, dar nici ție, epuizându-te. Și de aceea niciun curs nu va fi niciodată suficient, fără ani și ani de experiență în teren și lucru cu pacienții.

Monica a studiat teologie, a fost de două ori secretar de stat în Ministerul Sănătății ca tehnocrat, unde a contribuit la completarea legislației privind drepturile pacientului (despre o parte am scris aici), și este navigator pentru pacienți cu cancer și arsuri grave de 15 ani, în diferite asociații.

NaviCare

În 2024, când a făcut cursul, Monica lucra (și lucrează în continuare) la Fundația Metropolis, cea care renovează spitale și construiește unul de psihiatrie pediatrică. La momentul respectiv, naviga pacienți cu afecțiuni grave, dar proiectul NaviCare nu exista încă. O postare a fondatorului Codin Maticiuc „a aruncat totul în aer”.

În 2025 a scris despre cum tatăl lui, bolnav de cancer, avea nevoie de protonoterapie, care nu se face în România și care ar fi costat 50.000 de euro în străinătate, dar Monica l-a consiliat astfel încât să-l facă gratuit, în baza legislației românești, care obligă statul să deconteze terapii care nu sunt disponibile în țară. Așa că a folosit acei 50.000 de euro ca să lanseze, împreună cu Monica, NaviCare, un proiect prin care oamenii completează un formular online și pot primi gratuit sprijin informațional, emoțional și, în mod excepțional, financiar.

În câteva zile s-au strâns sute de cazuri. Atunci au intervenit și Andi, Elena și o colegă din Sibiu, să preia din cazuri și pe parcurs s-au mai adăugat colegi. Azi sunt 25, organizați dibace de Andi, care a trecut de la navigare la coordonarea echipei de voluntari.

În 14 luni au preluat peste 2.000 de cazuri. Unele au fost punctuale și au putut fi rezolvate pe loc sau în câteva zile, dar altele durează luni întregi – iar asta e valabil pentru navigarea de pacienți, în general, pentru că tratamentul e lung și complex, uneori există recidive, alteori se ajunge la paliație.

Acum nu mai există cazuri în așteptare. Ba mai mult, sunt navigatori calificați care așteaptă să lucreze pro bono în NaviCare, dar deocamdată asta e dimensiunea care poate fi gestionată. Iar accesul nu e chiar ușor: interviu, acorduri GDPR pe care navigatorul trebuie să le semneze, cazier, certificat de integritate care trebuie obținut la fiecare șase luni (arată că nu sunt în registrul infractorilor sexuali).

Nici NaviCare, nici COMPAS nu au un birou, toată munca e remote, așa cum și relația lor cu pacienții are loc la distanță, în multe ore pe telefon și email.

Circuitul

Azi, cursanții de la post-universitar fac practică cu navigatori din NaviCare: observă tot procesul, caută resurse și pregătesc cazul împreună și ajung inevitabil să descurce aceleași dileme etice: sunt disponibil la orice oră sau pun niște limite?, Ce fac dacă un pacient îmi cere să îi organizez o campanie de fundraising sau familia are nevoie de bani în timpul tratamentului în străinătate?.

După ce termină cursul, unii devin voluntari activi în NaviCare. Intră astfel într-o rețea și reușesc să găsească soluții mult mai repede, un aspect esențial pentru Monica, Elena și Andi.

„Inițial mă simțeam ca o oaie rătăcită”, își amintește Andi.

Și așa, cei trei au fondat COMPAS.

COMPAS nu oferă servicii de navigare, ci e o asociație-umbrelă pentru navigatorii cu diplomă, care se ocupă de formare continuă, reprezentare și lobby, în care azi sunt înscriși nu doar absolvenții cursului de la Biologie, ci și navigatori care au făcut alte școli, precum Amazonia. Primul proiect al COMPAS a fost registrul navigatorilor, un fel de „Paginii aurii”, explică Andi în stilu-i caracteristic – pragmatic, ușor ironic, amuzant.

Astfel, Facultatea de Biologie, Fundația Metropolis și COMPAS au creat un circuit care împinge profesia înainte, de la creșterea vizibilității și transparentizare, la încercări de profesionalizare (norme, reguli, reglementare) – o zonă în care vor trebuie însă să se așeze la aceeași masă și cu ceilalți actori esențiali: Amazonia Navigators, Alina Comănescu, nou-înființatul Ordin al navigatorilor sau alți furnizori acreditați de formare profesională.

Ordinul a fost creat în 2025, tot de Victoria Asanache, fondatoarea Amazonia, cu scopul pe care-l are și COMPAS, de a reuni navigatorii calificați.

Limite

„Cât o să fii aici?”, e întrebată Monica de pacienți bulversați, „pentru care navigatorul e această persoană nouă care intră în viața ta, face, drege, îți ascultă povestea vieții și îți știe toate fricile”.

„Atâta timp cât are nevoie pacientul și cât își dorește asta”, răspunde Monica, pentru care nu prea există limite de timp sau disponibilitate, dar îi sfătuiește pe viitorii navigatori să-și stabilească aceste limite singuri.

Primul ei pacient avea 3 ani și jumătate, acum are 19, și i-a devenit, practic, familie. Cu multe familii păstrează legătura, indiferent dacă tratamentul a fost fericit sau nu. Pentru navigatori, spre deosebire de psihologi, nu există regula că nu pot depăși bariera profesională, iar medicul nu poate și nu ar trebui să ofere și suport emoțional dincolo de niște limite.

Mai mult, dă exemplu Monica, sunt întrebări pe care oamenii nu îndrăznesc să le pună medicilor, și exact aici intervin navigatorii: Îmi va cădea părul dintr-o dată, după prima perfuzie cu citostatice? Doare când cade?.

Ea s-a hotărât să devină navigator după mai multe vizite la urgență cu fiica ei, când, de frică, se transforma într-un robot – părea că înregistrează ce-i spune medicul, coopera, dar acasă uita tot: „Mă gândeam, Doamne, dacă mai sunt și alți oameni care trăiesc această stare de șoc care se instalează când ajunge o persoană în halat alb lângă ei și începe să proceseze informația deformat, înseamnă că poți să ajuți doar fiind mintea aia limpede de lângă cineva.”

Și a ales să fie ea mintea aceea limpede.

Cum devii navigator de pacienți certificat?

Profesia există în Codul Ocupațiilor (COR) din 2017, dar de abia în ultimii ani am început să auzim de navigatori, pe de o parte pentru că în spitalele de stat ei nu există, iar cele private au început recent să-i promoveze (deși aici e o întreagă discuție dacă aceia sunt navigatori în adevăratul sens al cuvântului sau mai degrabă concierge medicali care te orientează în interiorul rețelei lor).

Pe de altă parte, profesia are încă nevoie să fie reglementată mai strict.

Demersul de introducere în COR l-a făcut Asociația Amazonia, înființată de primul navigator din România care s-a certificat în SUA, Victoria Asanache. Ulterior, Amazonia a elaborat standardul ocupațional, adică nivelul de instruire, cunoștințe și experiență pe care un navigator e obligatoriu să le aibă, și curricula de pregătire pentru zona oncologică, în care activează fondatoarea organizației, și le-a autorizat la Ministerul Muncii.

Din acel moment, și alți furnizori de formare profesională pentru adulți sau asociații și-au putut crea programele proprii de pregătire, pe care le-au acreditat la Ministerul Muncii, pentru a forma ele însele navigatori – e cazul Asociației ARNIS, care a făcut un program în domeniul sănătății mamei și a copilului, specialitatea ei, și a format 10 navigatori care să lucreze în maternități și să-i ajute pe părinții copiilor prematuri.

Ca să faci un program de formare în navigare de pacienți, și ca să poți fi angajat ca unul, îți trebuie obligatoriu facultate și cinci ani de experiență de muncă, în general, sau doi în sănătate, asistență socială sau management de caz.

Câți formatori și câți navigatori există în România

Ministerul Muncii mi-a transmis că azi există patru organizații care formează navigatori calificați și 274 de persoane care au absolvit. Amazonia Navigators a fost prima și are cei mai mulți. Dintre ei, unii lucrează în rețele private de sănătate și 20 sunt asistente la Institutul Oncologic București, dar nu se știe câți din total profesează, efectiv.

Mai sunt cei 90 de la Facultatea de Biologie, 10 ai ARNIS și câțiva formați de Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer, care între timp a renunțat.

(În piață mai sunt și alții care au experiență și poate sunt competenți, dar nu au o diplomă recunoscută de Ministerul Muncii, ca aceștia de mai sus.)

Persoane angajate pe post de navigator sunt 60, conform Ministerului Muncii (acum trei ani erau 27).

Ce nevoi pot rezolva navigatorii

Bianca își amintește un caz atipic pe care ea l-a gestionat în NaviCare, care arată tocmai diversitatea nevoilor. O femeie care locuia în străinătate i-a rugat să o însoțească pe mama ei la o consultație oncologică, ca să nu meargă singură. Din fericire, veștile au fost mai bune decât se așteptau, n-a fost nevoie de mastectomie, ci doar de intervenție localizată. Dar dacă un navigator nu se simte confortabil să răspundă unei astfel de nevoi, cazul este realocat, și tocmai ăsta e avantajul unei rețele precum NaviCare.

„Dacă răspunsul ar fi fost altul, cu siguranță lucrurile ar fi stat cu totul diferit în ceea ce privește rolul și aportul meu în echilibrarea ei emoțională”, spune Bianca. „Navigatorul trebuie să fie o persoană așezată, care să-l poată ancora pe pacient în realitate.”

Nevoia firească a oricărui pacient, mai ales când are un diagnostic care-i amenință viața, este să meargă la „cei mai buni” medici, cât mai repede, pentru „cel mai bun” tratament. Iar întrebarea firească e: de unde știu navigatorii cine sunt acești „cei mai buni”?

Evident că nu există ierarhii oficiale, dar navigatorii știu de la congrese, din reviste științifice, de la asociațiile profesionale și prin networking ce medici au supraspecializări sau experiență mai mare în ce, ce medici sunt implicați în studii clinice sau ce tratamente inovatoare au mai apărut și cum le poți obține.

Ba mai mult, și navigatorii s-ar putea nișa pe tipuri de patologii, crede Alina Comănescu. „Gradul de înnoire a protocoalelor și a tipurilor de tratament oncologic este atât de mare, încât nu poți să spui că navighezi tot.”

„Performanța e legată de ceea ce tu înveți în fiecare zi”, insistă și Victoria Asanache, „și eu la vârsta mea învăț în fiecare zi. Acum 25 de ani, ghidurile Societății Europene de Oncologie Medicală se schimbau o dată la cinci ani, acum se schimbă lunar, și tu trebuie să fii la curent. Pacientul nu vine ca să-l mângâi pe creștet și să-i spui, lăsați că aveți cancer, dar o să vă treacă.”

De multe ori, navigatorii se consultă cu medici români despre variantele de tratament din afară, așa cum sunt și medici care îi sună pe ei pentru pacienți (fie ca să-i preia în navigare, fie ca să găsească împreună un doctor pentru a doua opinie, de exemplu. Iar aici e important de știut că unii medici oferă a doua opinie gratuit, alții contra cost, atât la noi, cât și în afară).

Tocmai pentru că este o profesie aproape necunoscută la noi, au existat și critici în spațiul public, cum că „ar vinde” pacienți clinicilor din afară, ar primi „parandărăt” de la Casele de Sănătate sau comisioane (ceea ce este complet ne-etic și negat de toți navigatorii cu care am vorbit, fie că lucrează pe cont propriu, fie în asociații).

De ce nu sunt navigatori medicali în spitalele de stat?

Pe de o parte, pentru că legea e învechită: navigatorul nu e recunoscut ca profesie în sistemul medical public și nici în legea salarizării, așa încât spitalele nu îi pot nici angaja, nici plăti. Dar legile de oameni sunt făcute și pot fi schimbate, și aici ar trebui ca navigatorii calificați să facă front comun.

Niște discuții între Amazonia, Ordinul navigatorilor și COMPAS au existat, dar n-au ajuns să și semneze ceva. Cel care conduce acum Ordinul, Irinel Bucșe, a reușit să discute cu fostul ministru Rogobete, care s-a arătat susținător al angajării în spitale, și a depus un memoriu pentru includerea funcției de navigator în lege, cu doar câteva zile înainte ca Guvernul să cadă în aprilie. Dar de atunci, nimic.

Cu toate astea, există un spital public care a studiat legea și a angajat un navigator de pacienți: Spitalul Județean de Urgență Sibiu. „Întâmplător” sau nu, trei angajați ai spitalului făcuseră cursul de navigatori la Facultatea de Biologie și înțeleseseră relevanța.

Spitalul a cerut ordonatorului de credite, Consiliul Județean, să înființeze postul în statul de funcții și l-a scos la concurs. Salariul este, conform unei Anexe la Legea salarizării, egal cu al unei asistente cu studii superioare. După o primă încercare nereușită, postul a fost ocupat în august 2025.

Și mai e un motiv pentru care nu sunt navigatori în sistemul public: unii medici sunt în continuare refractari, se tem că ar fi și „verificați” de navigatori și simt că și-ar pierde din autoritate în fața pacienților sau i-ar pierde chiar de tot, în favoarea străinătății.

Sistemul e rezistent la schimbare, chiar dacă toate studiile arată beneficiile clare ale unui navigator în echipa medicală. În țări precum Marea Britanie sau SUA sunt în spitale navigatori, plătiți fie de ONG-uri, fie de autorități locale, în funcție și de cum e finanțat spitalul respectiv.

Monica spune că și-ar dori ca Fundația Metropolis să-i poată plăti pe cei 25 de navigatori voluntari, dar nu are bani. Ea este angajată a Fundației, dar pentru alte roluri și proiecte. Pentru pacienți însă, ajutorul e gratuit.

Victoria Asanache oferă consultanță în cadrul unei rețele private (e plătită, dar nu angajată, pacienții primesc gratuit ajutorul ei și îi direcționează unde crede de cuviință). Alina Comănescu lucrează pe cont propriu, are un onorariu de 350 de lei/caz navigat în România, 650 pentru străinătate, indiferent cât durează până intri pe un tratament, iar unele cazuri le face pro bono.

Ce ar mai trebui reglementat

Alina crede că standardul ocupațional ar trebui actualizat și că navigarea ar trebui segmentată pe etape, așa cum începe să fie și în afară: navigatori de prevenție și screening, de diagnostic, de tratament sau de paliație.

Dar până acolo, un alt lucru asupra căruia și COMPAS, și Amazonia, și Ordinul, și Alina cad de acord, dar nu s-au așezat încă împreună, e nevoia unui cod deontologic al profesiei și un mod de a sancționa derapajele (de exemplu, navigatori care influențează pacienții să nu facă tratament).

Trebuie ca toată lumea să se raporteze la aceleași reguli, de aceea e nevoie de un for precum Colegiul Psihologilor, iar pentru asta trebuie, cel mai probabil, o lege care să înființeze și să legitimeze acest Colegiu. Ordinul nu și-a propus și nu poate face asta.

E nevoie de leadership și ownership al procesului, în condițiile în care toți acești stakeholderi au joburi și zeci de pacienți în navigare, sau sunt ei înșiși pacienți, cum e cazul lui Andi. E următorul pas pentru acest bulgăre care s-a urnit în ultimii ani.

Navigarea nu e genul de activitate pe care să o poți face în paralel mult timp. Ea și-a dat demisia de la bancă după ce, în primii ani, petrecea prea multe ore la job consiliind pacienți.

În România, navigarea este o meserie fără un viitor imediat, tocmai pentru că nu te poți angaja, spun și Andi, și Victoria Asanache, iar soluția găsită la Sibiu nu e scalabilă. Nimeni nu vrea încă navigatori în spitale, pentru că ar deranja, iar medicii nu înțeleg ce câștig ar fi un navigator în echipa medicală.

Dacă Ministerul și Casa Națională de Sănătate ar vrea să avem navigatori în spitale, ar face-o, spune Andi, și nici măcar lipsa banilor nu a fost invocată ca motiv clar: „Oficial, toată lumea își dorește. Oficial, este o idee bună și, da, vrem să o facem. Dar la fel de oficial nu-i lasă legea pe care tot ei pot să o facă”.

„Până atunci, mesajul meu pentru fiecare generație e să lucreze într-o comunitate”, spune Monica, „pentru că e și spre binele pacientului, și spre binele navigatorului. E foarte greu să te simți singur cu profesia ta”.

*mesaje obținute de la grupul de navigatori NaviCare, asamblate vizual de Oana Barbonie.

Articolul a fost realizat în cadrul Burselor pentru jurnalism despre filantropie, program realizat de Asociația pentru Relații Comunitare și susținut de Lidl România.

Și bine te-am găsit în această nouă realitate, cu un Guvern interimar și proiecte întârziate din cauza blocajului politic.

În ediția asta vorbim despre ceva ce mă preocupă de mult: cum poți să-ți obții dosarul medical și cine poate cere informații despre tine când ești internat. Vestea e mai bună decât credeam.

M-a lămurit Monica Althamer, navigator de pacienți la Navicare, care a reprezentat sute de oameni în relație cu spitalele și i-a ajutat să ajungă mai repede la tratamentul potrivit în țară sau în afară (despre navigatori am scris aici și urmează un articol mai amplu luna viitoare).

Și mai vorbim despre niște progrese în două domenii esențiale: concediile medicale (CM) și investigațiile imagistice pentru pacienții cronici din programele MONITOR, unde „progres” înseamnă, de fapt, încercarea de a repara stricăciunile făcute la final de 2025.

Spuneam ediția trecută că mi-aș dori cadou de ziua mea 10 abonați plătitori noi. Ați fost 6 care v-ați abonat sau ați reînnoit abonamentul. Vă mulțumesc! Susținerea voastră e esențială ca Foaia de observație să continue.

Tu decizi cine are acces la informațiile tale medicale când ești internat

Până miercurea trecută am trăit cu două convingeri greșite. Probabil că mai multe, dar pe astea le-am corectat, datorită Monicăi:

1. Doar soțul, părinții sau copiii tăi au acces la informații despre tine dacă ești în spital.

2. Ai dreptul să-ți primești documentele medicale doar la externare (nu și cât timp ești în spital).

Complet greșit.

Ambele situații sunt reglementate încă din 2016, după Colectiv, și fac parte din normele de aplicare a Legii drepturilor pacientului. Monica era atunci secretar de stat în Ministerul Sănătății și a contribuit la aceste reglementări atât de necesare.

Corect:

👫 Cui dai acces la informațiile tale medicale – fie că e vorba de internare de zi, fie continuă (adică rămâi în spital):

1. Tu alegi persoana (sau persoanele) care pot primi informații despre starea ta de sănătate, investigații, diagnostic, prognostic, tratament etc. – conform art. 11 (2) de aici.

• E un formular standard (Anexa 5), care trebuie să facă parte din setul de documente pe care îl completezi la internare.

• Dacă lipsește, solicită-l sau scrie tu o cerere simplă. Dacă uiți, poți s-o faci oricând pe parcursul spitalizării sau tratamentului în ambulatoriu.

• Persoana pe care o desemnezi poate fi oricine, nu trebuie să fie membru al familiei – poate fi partenerul de viață cu care nu ești căsătorit sau chiar un navigator de pacienți, care va căuta pentru tine și alte opțiuni de tratament, de exemplu, și te va reprezenta în relația cu spitalul.

• Atenție: trebuie să completezi acest formular la fiecare internare, indiferent dacă ai mai ales aceeași persoană în trecut.

2. Dacă ești internat și mori (îmi pare rău pentru exprimarea abruptă), dar ai apucat să desemnezi acea persoană, ea e cea care primește dosarul tău medical, la cerere. Însă dacă la internare erai inconștient/în comă/incapabil fizic și nu ți-ai putut exprima această decizie, după moartea ta doar o rudă, în baza certificatului de moștenitor, poate cere dosarul tău.

3. În timpul tratamentului, indiferent dacă ești sau nu internat, ai dreptul să Nu fii informat despre starea ta, dacă ți-ar aduce suferință, și poți desemna pe altcineva pentru asta (tot prin Anexa 5 de mai sus).

4. Poți să decizi să Nu dai acces la datele tale uneia sau mai multor persoane, fără a motiva. Ai dreptul la confidențialitate.

📁 Acces la documentele tale medicale:

Ai dreptul să le ceri oricând, indiferent dacă ești în cursul unui tratament sau l-ai terminat, iar instituția (de stat sau privată: spital, ambulatoriu, cabinet etc.) e obligată să ți le dea în copie în max. 48 de ore (art. 9). Nu accepta răspunsul: „le vei primi la externare”.

• Trebuie să completezi o cerere (o găsești în Anexa 3, în același Ordin) sau o formulezi tu. O poți trimite și pe mail.

• Prevederea e extrem de importantă mai ales când ai primit un diagnostic foarte dur, care necesită confirmare sau începerea tratamentului imediat (cancer, de exemplu), și vrei să obții a doua opinie medicală, la care ai dreptul (!).

• Spitalul nu are voie să te refuze, dar e posibil să o facă, pentru că nu toate cunosc legislația. Insistă. Sunt documentele tale și îți aparțin în aceeași măsură în care îi aparțin spitalului, mi-a explicat Monica.

• E valabil și pentru probele tale de țesut (dacă vrei să fie analizate și de un alt laborator), dar aici trebuie să te angajezi că le aduci înapoi.

✅ Acordul pentru un act medical:

Acordul pentru orice act medical (de la recoltare de sânge pentru analize, la operație sau tratament) trebuie dat în scris.

• Dacă nu îl poți da în scris din cauza unei infirmități, ți se va cere verbal.

• Dacă starea ta medicală nu-ți permite să-ți exprimi acordul pentru un act medical nici în scris, nici verbal, se va obține de la soț sau ruda majoră cea mai apropiată, în această ordine: părinte, copil și rude până la gradul IV în linie colaterală (ex: veri primari, nepoți de frate) – vezi punctul 7 de aici.

• Dacă la internare erai conștient și ai dat acces la informații cuiva care nu îți e rudă (din nou, partenerului cu care nu ești căsătorit, de exemplu), dar apoi intri în comă și e nevoie de consimțământ pentru o decizie medicală, i se va cere lui acordul. Dacă nu e disponibil, se merge pe prevederea de mai sus: orice rudă majoră până la gradul IV.

• Practic, această persoană care ajunge să ia decizii pentru tine dacă nu te poți reprezenta singur „preia drepturile pacientului”, mi-a explicat Monica, „devine pacientul”.

Foarte important: dacă viața sau sănătatea îți sunt în pericol, medicul poate interveni fără acord, iar apoi face un raport privind regimul de urgență al intervenției.

Noutăți despre concediile medicale:

Începem cu un glosar:

❓Cum se calculează concediul medical – mai corect, banii aferenți – și cine îl poate acorda: am scris aici.

❓Ce înseamnă concediu pentru îngrijirea copilului bolnav, în România sau în străinătate, plătit cu 85% (Capitolul V de aici):

• cel mult 45 de zile (calendaristice) pe an pentru probleme acute sau boli comune (viroze, gripe etc.), dacă copilul are mai puțin de 12 ani;

• mai mult de 45 de zile de an pentru copilul de până la 12 ani dacă are boli infectocontagioase, e imobilizat sau operat – art. 29 (1);

• cel mult 45 de zile pe an pentru copilul până la 18, dacă are handicap – art. 26 (1);

• dacă are o boală gravă dintre cele de aici – Anexa 8, precum cancer, sindrom Down sau diferite malformații, părintele poate primi CM tot până împlinește 18 ani;

• poate lua, pe rând, oricare dintre părinți, dacă a cotizat cel puțin 6 luni în ultimele 12 (fie ca salariat, fie printr-un contract facultativ cu Casa de Sănătate). Totalul trebuie să fie maximum 45 de zile/an/copil.

❓Ce înseamnă concediu pentru îngrijirea unui pacient cu cancer – tot 85%: e valabil pentru o persoană care însoțește la tratament sau la operație (la noi sau în afară) un adult de peste 18 ani. Nu trebuie să fie aceeași persoană de fiecare dată și se acordă cel mult 45 de zile calendaristice pe an (Capitolul VI).

Și acum, noutatea de care vorbeam la început: știți că de la 1 februarie nu a mai fost plătită prima zi de concediu medical. Oamenii au pierdut sute de lei din cauza asta, dar cei mai afectați au fost – și ar fi fost pe termen lung – pacienții cu boli cronice, care au nevoie să meargă la analize și tratament periodic (lunar, chiar), și pentru care fiecare astfel de zi era neplătită.

Scopul oficial al măsurii era să descurajeze concediile medicale fictive, ne-au zis autoritățile.

Pentru că era injust la adresa a sute de mii de oameni, fostul ministru al Sănătății, Alexandru Rogobete, a încercat totuși să salveze situația și a propus ca niște categorii să primească banii pentru prima zi de CM.

Pe scurt, două luni mai târziu, modificările au trecut de Parlament și acum sunt la Președinte pentru promulgare.

Legea va corecta două mari nedreptăți:

1. Dacă omul se îmbolnăvește sau se operează și are nevoie de mai multe zile de CM, deci de mai multe certificate de CM unul după altul în același episod de boală („în continuare” e termenul legal), i se va scădea de la plată o singură zi, nu una pentru fiecare certificat, așa cum a fost din februarie încoace – asta e o informație pe care nu am văzut-o nicăieri în ultimele 10 zile, de când s-a votat legea în Parlament.

2. Persoanele în concediu de maternitate, în risc maternal, care îngrijesc o persoană cu cancer, bolnavii din Programele Naționale de Sănătate (boli cerebrovasculare, rare, neurologice, diabet, cancer etc.) și cei internați (indiferent că sunt în spitalizare de zi sau continuă) vor primi CM integral (adică nu li se va mai scădea deloc acea primă zi). Concret, dacă pacientul cronic merge la tratamentul lunar la spital, poate primi CM în acea zi și va fi plătit. Sau dacă tu mergi cu mama la chimioterapie, ar trebui să primești și tu CM plătit în acea zi.

Totuși, legea păstrează o mare nedreptate: părinții care îngrijesc un copil cu altă boală decât cancerul (pneumonie, viroză etc.) nu vor primi banii pentru prima zi. Deci revenirea „la normal” e parțială – nici informația asta nu am mai văzut-o nicăieri.

Toată povestea asta e un compromis: cu pretextul că reducem concediile fictive, am încercat să facem economie tăind otova din toate concediile medicale, apoi am încercat să reparăm, dar n-am reparat pentru toată lumea.

Rezultatul: unii pacienți se vor simți discriminați (de ce mie, cu pneumonie, mi se taie banii, dar celui cu diabet nu?) și se vor înăspri niște animozități care deja există.

Ce cred că ar fi trebuit să facă „statul”? Să explice cu cifre, dar și uman, de ce au păstrat aceste diferențe și că, într-adevăr, dacă luăm de bună credință argumentul că se dădeau concedii false numai ca să facă punte între sărbători, ele se dădeau, într-adevăr, pentru boli „ușoare”, cele de 3-5 zile – și atunci, da, măcar le mai descurajăm pe astea tăind prima zi. Căci concediu medical fictiv pentru cancer sigur nu dădea nimeni.

Ar fi putut să explice așa cum o face președintele COPAC, una dintre cele mai mari organizații de pacienți: „Dacă se întâmplă să răcesc anul acesta și nu mă duc câteva zile la lucru, fără o zi de plată voi rezista. Dar dacă sunt pacient cronic și mă duc la spital de 3-4 ori pe an, considerând că pentru o zi de concediu medical voi pierde între 150 și 300 de lei, sunt niște costuri care se adună în buzunarul acelui bolnav”. De 3-4 ori sau de 12, adaug eu.

Desigur, nicio instituție n-a comunicat aceste modificări care vor intra în vigoare după promulgare. A comunicat doar fostul ministru pe Facebook, și doar părțile „corectate”, după ce și el girase, ca membru al Guvernului tăierea primei zile.

P.S. Pentru noutatea despre programele MONITOR, sari secțiunea asta. Dacă vrei să știi cum se face Foaia de observație, citește în continuare.

Aceste patru paragrafe par simple și e ușor să vă imaginați că le-am văzut în forma asta pe vreun site oficial sau măcar pe pagina Ministerului și că le-am rescris eu un pic mai clar, cel mult. În realitate, mi-a luat mai multe ore:

1. întâi am citit postarea fostului ministru, în care se laudă cum a îndreptat inechitatea, dar în care nu menționează revenirea și pentru femeile însărcinate/lehuze și părinții care îngrijesc copilul cu cancer (deci informația e incompletă);

2. apoi m-am dus pe site-ul Senatului să văd parcursul legii și forma trimisă spre promulgare;

3. apoi am deschis OUG pe care această lege o modifică, pentru că la noi legile nu se scriu cu toate cuvintele, ci așa:

4. apoi am deschis legea din 2005 privind concediile medicale, care enumera efectiv categoriile de persoane afectate;

5. apoi am căutat alte articole de presă și ce spun asociațiile de pacienți;

6. desigur, am întrebat și stăpânul nostru, ChatGPT. Mi-a spus exact ce spuneau știrile și nu mi-a dat cele două informații „în premieră” pe care le-am semnalat eu mai sus. Spun asta nu ca să mă dau mare, ci doar ca să subliniez valoarea adăugată pe care (încă) o mai aduc;

7. apoi am schimbat patru mailuri cu Dr. Raluca Zoițanu, sursa mea de încredere pentru birocrația medicală, arătându-i procesul meu „de gândire”, ca să verific dacă am înțeles corect;

8. apoi am sunat și la CNAS, de unde aștept de peste o lună niște răspunsuri despre CM. Am trimis cererea pe 8 aprilie. Pe 4 mai am vorbit cu ofițerul de presă, care mi-a spus că răspunsul e gata chiar de a doua zi, 9 aprilie, dar că așteaptă mai multe semnături de la directori și nu mi-l poate trimite;

9. apoi m-am pierdut încercând să lămuresc care sunt acele „boli grave” pentru care primești mai mult de 45 de zile dacă copilul tău are între 12 și 18 ani, și tot așa.

RMN pentru pacienții cronici din programele MONITOR – când o să avem Guvern plin

La fel ca la concediile medicale, e aproape sigur că se revine asupra unei măsuri care a afectat grav pacienții din programele MONITOR care au nevoie să facă investigații imagistice periodice, pentru monitorizarea bolii (CT, RMN).

Doar că, din nou, modificările așteaptă în anticameră: trebuie aprobate prin Ordonanță de Urgență, dar acest acest Guvern interimar Nu are voie să facă asta.

Între timp, mii de oameni caută loc la RMN în timp ce boala lor se agravează și tratamentul întârzie – vreau să subliniez asta, ca să înțelegem mai bine că „politica” nu e „ce fac ei, acolo, în Parlament sau în Guvern, n-avem noi treabă”. Politica e și asta, așa cum politică e și cursul explodat al Euro sau banii pierduți din PNRR.

Cronologia:

2021: apar Programele MONITOR, de monitorizare a unor boli cronice (diabet, boli cerebrovasculare, neurologice, cancer etc.), prin care pacienții pot face toate investigațiile de care au nevoie pentru respectiva boală de câte ori e nevoie, peste plafon (adică imediat, fără să caute fonduri luni de zile).

E important de știut că mulți au nevoie să facă mai multe astfel de investigații într-un an și, cu siguranță, nu doar pentru un segment (adică „o regiune a corpului”).

Ca o persoană care a beneficiat de asta, pot spune că a fost mare gură de oxigen pentru pacienți și o bilă albă pentru sistemul de sănătate.

2026, ianuarie: cu excepția celor cu cancer, oamenii ăștia mai au dreptul **peste plafon** la un singur PET-CT sau un singur RMN/CT pe an, pentru un singur segment, ceea ce e absolut stupid din punct de vedere medical (ex: doar coloana cervicală, deși eu am nevoie pentru întreaga coloană – da, vorbesc chiar de mine).

E adevărat că pot face mai multe RMN-uri într-un an, dacă am nevoie, dar în aceleași condiții ca toată lumea, căutând fonduri și punându-se pe liste de așteptare.

A fost o decizie:

❌ negândită până la capăt, grăbită din dorința de a face economii și impotentă administrativ – în sensul că nici CNAS, nici „furnizorii de RMN” nu pot verifica dacă omul ăla și-a epuizat sau nu RMN-ul peste plafon.

Consecințele:

• blocaj aproape total câteva săptămâni: unele clinici nu mai fac DELOC RMN-uri peste plafon de frică că vor trebui să le plătească din buzunar;

• alte clinici inventează și cer oamenilor declarații pe proprie răspundere că nu au făcut deja acel RMN peste plafon, fără nicio valoare însă, și fără posibilitatea să-și recupereze banii de la oameni sau de la Casă dacă ei mint;

• pacienții cu boli cronice de bună-credință caută luni de zile loc pentru un RMN pe care înainte îl puteau face în cinci zile, conform legii;

• investigațiile imagistice scad la jumătate (47%) față de ianuarie 2025.

❌ venită din neputința de a acoperi nevoile tuturor pacienților, ceea ce e valabil în orice țară. Numai că, la noi, fondul total pentru investigații imagistice e același ca anul trecut, și pentru pacienții pe MONITOR, și pentru cei „obișnuiți”, nemulțumiți pe bună dreptate că nu prind loc, deci nu mai bine le dăm primilor ceva (ca să nu le luăm tot) și lăsăm „piața” să se auto-regleze?

✌️2026, 22 aprilie: în ultima zi de mandat a ministrului Alexandru Rogobete, înainte ca PSD să plece din Guvern, Ministerul pune în transparență decizională o ordonanță de urgență care pare să corecteze nedreptatea și redă dreptul unor pacienți pe MONITOR (cei cu boli cardiovasculare, cerebrovasculare, neurologice și afecțiuni rare) să facă oricâte investigații imagistice au nevoie într-un an, peste plafon (ca înainte).

Ce zicea ministrul Rogobete:

• pe 15 ianuarie, la Antena3: „Nu e nimic (dintre modificări) împotriva pacienților”;

• pe 22 aprilie, pe Facebook: „Pentru că sunt ancorat în realitate, pentru că sunt responsabil și empatic, am simțit nevoia să intervin urgent și să corectez acest dezechilibru creat de măsuri contabile care nu țin cont de oameni”.

Ce zic eu: a fost o măsură cinică de reducere a costurilor, mascată ca echitate față de pacienții „obișnuiți” care erau dezavantajați, dar care s-a întors împotriva inițiatorilor din cauza incapacității de implementare și monitorizare a impactului.

Desigur, a contat foarte mult presiunea asociațiilor de pacienți și a furnizorilor de servicii medicale. Dar presiune a mai fost în trecut și pe alte chestiuni și nu s-a schimbat modificarea.

Să fie reparație pe final de mandat?

Oportunism politic, căci momentul nu e deloc întâmplător?

Incapacitate administrativă? (Chiar în motivarea legii care așteaptă acum un Guvern plin se spune că: „Platforma Informatică a Asigurărilor de Sănătate nu permite verificarea în timp real a numărului de investigații efectuate de un pacient, ceea ce face imposibilă aplicarea uniformă a reglementării și generează practici neunitare la nivelul furnizorilor de servicii medicale”. Serios? Nu știau asta dinainte?

Leave a comment

N-am o concluzie sau vreun gând profund în momentul ăsta. Ce îmi spun mie zilele de muncă la această ediție și toate cele trei subiecte atinse e că nicio reglementare, nicio lege nu sunt veșnice sau de neatins și că avem puterea, împreună, să cerem să se schimbe.

Dar pentru asta trebuie să muncim și noi, pacienții, medicii, cetățenii, toată lumea. Să citim legile existente, să punem întrebări, să gândim critic și să nu avem memorie scurtă: să ținem minte cum au argumentat aleșii unele decizii și de ce s-au sucit apoi, să ne știm drepturile, dar să ne plătim și taxele.

Să înțelegem că „statul” nu e un sac fără fund și că bunul simț trebuie să existe în toate, și când ești bolnav, și când ești sănătos, și când ești ești la putere, și când nu mai ești.

Le mulțumesc celor care m-au ajutat să înțeleg subiectele de azi: Monica Althamer, dr. Raluca Zoițanu (pe care o poți și citi aici), Răzvan Pavel, Director Legal & Government Affairs Medima, și Radu Stochița, expert în politici economice și de muncă (pe care îl poți citi aici).

Și, pentru că tot a fost vorba despre incertitudine în această ediție, iar ce trăim acum e definiția incertitudinii politice, cu efecte majore în... tot, am câteva recomandări colaterale:

• Această ediție a Vast&Curious, newsletterul săptămânal al Andreei Roșca. Vorbește despre cum ne mai putem imagina – și cum mai putem calcula costurile unui viitor, personal și colectiv –, în aceste condiții. Printre soluții pentru un pic de claritate zi de zi, deloc surprinzător: fă ordine în jurul tău înainte să începi munca.

  Zic asta după ce în ultima săptămână am mutat plantele în ghivece, am (aproape) făcut curat pe balcon, am shred-uit câteva sute de foi, și tot îmi vine să scap de jumătate din lucrurile din casă.

  

• Vorbim tot mai mult despre sărăcie în perioada asta – cu vină și cu rușine, încă. Mi se pare cel mai bun moment să reascultăm podcastul Prea Sărac, găzduit de Andreea Vîlcu și produs de câțiva dintre foștii mei colegi de la DoR.

  E despre sărăcia clasei de mijloc – tocmai cea care se acutizează acum –, despre conceptul de „sărăcie relativă” sau despre cum copilul care crește cu „n-avem bani” va deveni adultul care crede că nu merită.

  Și după ce ascultați, vă rog votați-o pe Andreea la un premiu al cititorilor la cea mai importantă competiție de jurnalism de la noi, Superscrieri (o găsiți la secțiunea Jurnalism Tematic). Până vineri, inclusiv.

Pe data viitoare!

Foaia de observație este o publicație susținută de PPC.

și bine te-am regăsit, cu întârziere din cauza a două conferințe care mi-au cerut toată energia de început de primăvară. La The Power of Storytelling am fost în echipa de organizare, iar la această conferință internațională de health humanities din US voi vorbi mâine despre transport ca determinant al sănătății în România.

Suntem înainte de Paște, așa că încerc să vin cu o veste bună și mai multe recomandări de citit/ascultat/văzut. Recunosc că nu întâmplător am căutat mai multă liniște în ediția asta. Aprilie e o perioadă mai ciudată pentru mine.

Simt multă fragilitate, pentru că în aprilie acum șase ani am primit diagnosticul care a schimbat modul în care trăiesc și mă uit la viață. În aprilie anul acesta am încheiat o colaborare profesională importantă, iar în jur văd că lumea rămâne fără joburi și oportunitățile sunt tot mai rare. Vine ziua mea, deci iar un bilanț, vreau, nu vreau. Am citit și mărturia unui tânăr cu o boală cronică extrem de serioasă, care de patru luni nu reușește să facă un RMN gratuit după ce s-au schimbat regulile pentru pacienții din programele MONITOR. Și știu că asta mă așteaptă și pe mine curând.

Și apropo de cum ți se schimbă viața, am înregistrat acest mesaj la o întâlnire a Asociației Roz, care susține pacienții cu cancer și extinde discuția despre sănătate și boală către tineri (aici eram la Facultatea de Filosofie):

Chiar cred că boala nu este niciodată doar a noastră, chiar dacă noi suntem cei care o ducem, și cu asta trebuie să facem pace – și noi, și cei de lângă noi.

Ca să închei mărturisirea despre aprilie: dacă simțiți că munca mea contează și vreți să-mi faceți un cadou, puteți alege un abonament plătit la Foaia de observație: 7 EUR/lună, 80 EUR/an sau 150 EUR/an, ca membru fondator – sunt sumele din care platforma Substack și procesatorul de plăți Stripe își rețin comisioanele, și pentru care eu plătesc impozit. Mi-am propus o țintă de 10 abonamente în următoarea lună.

Și mai e ceva: voi scrie despre Asociația COMPAS și munca fantastică pe care o face pentru consolidarea și profesionalizarea navigatorilor de pacienți, în paralel cu crearea primului registru de navigatori din România și cu rezolvarea a zeci de cazuri pe lună. Dacă tu sau cineva drag a trecut prin cancer și ar fi avut nevoie de un ghid prin tot parcursul bolii, de la găsit second opinion și servicii de kinetoterapie sau nutriție, la lămuriri despre concediul medical, te rog scrie-mi. Sunt curioasă cum v-ați descurcat singuri și ce soluții ați găsit până la urmă.

Primul centru rezidențial post-cură pentru tratamentul adicțiilor

Trec acum la un lucru care m-a bucurat mult în perioada asta, pentru că e o izbândă într-un domeniu despre care toți vorbesc, dar puțini fac: s-a deschis la București primul centru rezidențial de tratament post-cură în adicții pentru adulți.

E de stat, e gratuit, și e făcut cu viziune. Iată ce am simțit să scriu în ziua aceea:

„Lumea lor se destramă, așa că încercăm să reconstruim acest oraș intern împreună”, i-a explicat dr. Eugen Hriscu ministrului Alexandru Rogobete desenele realizate de artistul Arpi Rezi la Centrul de Evaluare și Tratament al Toxicodependențelor pentru Tineri „Sf. Stelian”.

Vorbea despre tinerii adulți cu dependențe, pentru care de acum există primul centru rezidențial de tratament gratuit într-un spital de stat, amenajat printr-o colaborare care, în mai puțin de doi ani, a înregistrat a doua victorie: un spital de stat care are deschidere de a învăța și ambiție de a înfrunta birocrația, un ONG care mută munții și-apoi îi aranjează la loc, Asociația Zi de BINE, și o echipă de specialiști de la ceea ce eu consider cea mai competentă clinică privată de tratament al adicțiilor, Atelier PSY, care a venit cu expertiza.

„Sf. Stelian” internează și tratează adulți cu dependențe de 13 ani, dar numai în fazele acute, adică 7-10 zile. Vin de obicei în sevraj, uneori aduși de familie și pleacă după ce nu mai sunt considerați un pericol pentru ei sau pentru ceilalți. Doar că, în lipsa unui program de recuperare și sprijin pe termen lung, mulți recad.

Centrul CREAATIV va oferi exact bucata asta lipsă de tratament post-cură de o lună, pentru care până acum cine își permitea plătea câteva mii de lei într-un centru privat mai mult sau mai puțin competent, iar cine nu – nu.

CREAATIV înseamnă, de fapt, un etaj în cadrul acestui spital, care a fost re-amenajat complet: cinci rezerve cu baie proprie, cabinete de terapie individuală și de grup, o sală pentru recuperare fizică, un atelier pentru ergoterapie colectivă (adică terapie ocupațională), o bucătărie comună și, cel mai important, un program terapeutic integrat pentru pacienți și un program de formare de un an pentru echipa medicală și auxiliară.

Da, cinci locuri pot părea puține, dar înseamnă 50 de internări pe an, iar capacitatea poate crește până la 100. Planul e ca până în 2030 să existe cinci centre CREAATIV în țară.

„Imaginea că pacienții dependenți nu vor să se trateze e greșită”, a mai spus dr. Hriscu, coordonatorul științific al programului de recuperare, care a implementat același model și la Spitalul de Psihiatrie Voila acum doi ani. Aici e primul centru CREAATIV – de data asta pentru minori –, făcut tot cu Zi de Bine.

Pe la Voila au trecut 200 de copii, iar rata de reinternare a fost de doar 15%. Centrul se susține acum integral din bugetul spitalului și Ministerul a aprobat o creștere a personalului. Pentru că, iată, nu doar nevoia e mare, ci și capacitatea de răspuns.

Despre Voila și „Sf. Stelian” veți mai auzi, și tot n-ar fi suficient.

Eu vreau să mai adaug că Zi de BINE și echipa de specialiști creată în jurul proiectului lucrează cu viziune: nu „doar” că amenajează saloane și vin cu abordări diferite, ci creează în paralel un lanț întreg, de la un program peer to peer education pentru liceeni (KIT - Keep in touch), la tratament (centrele CREAATIV) și sprijin pe termen lung (centrul RE.creativ, în București), la o rețea națională de 500 de specialiști în sănătate mintală, pe care îi formează și îi aduce la un numitor comun, iar asta e vital.

Și mai e ceva ce n-am scris atunci, pe 16 martie, când s-a deschis, pentru că nu eram sigură. Dar am confirmat între timp: la conferința de presă de inaugurare, lângă toate oficialitățile, de la ministru la Prima Doamnă Mirabela Grădinaru, cei de la Zi de BINE i-au prezentat și pe meșterii care au renovat saloanele și au coborât tone de moloz în spate patru etaje.

Au trecut pe lângă mine când ieșeam și-am crezut că sunt foști pacienți, bucuroși de reușita vindecării. Dar erau trei bărbați care lucrează de ani de zile cu asociația, și atâta mândrie câtă lucea în ochii lor eu n-am văzut de mult.

Ce vreau să spun cu asta: cineva care prețuiește și scoate în față munca unor oameni simpli, care, aparent, fac o meserie banală în marea economie a proiectului, merită respectul, încrederea și sprijinul nostru (aici poți să susții Zi de BINE cu cei 3,5% din impozitul pe care oricum îl plătești la stat).

Prima zi de concediu medical – tot neplătită

Am însă și două vești proaste și nu vreau să trec peste ele:

• prima zi de concediu medical rămâne fără plată pentru acele categorii pe care ministrul Sănătății s-a lăudat că le va scuti (pacienții din Programele Naționale de Sănătate, cei în spitalizare de zi sau continuă și femeile în risc maternal, în concediu de maternitate sau care îngrijesc un copil bolnav) – am scris ediția trecută despre asta.

  Ministerul a făcut într-adevăr o propunere de Ordonanță de Urgență, dar ea nu a primit avize de la trei miniștri, așa că „rămâne cum am stabilit”.

  Mai mult, e vorba de prima zi din fiecare certificat de concediu medical, nu din fiecare episod de boală (de exemplu, tu faci o operație la umăr pentru care ai nevoie de repaos o lună: primești un certificat pentru statul în spital, unul pentru două săptămâni și încă unul când mergi la control, deci trei zile neplătite).

• Pacienții din programele MONITOR vor putea face un RMN/an peste plafon doar pentru un segment („o porțiune”), nu pentru tot ce ar avea nevoie, ceea ce e un nonsens – nici asta nu s-a schimbat.

  Concret, un pacient cu scleroză multiplă trebuie să facă anual un RMN cerebral, de coloană cervicală și coloană toracală, pe care până acum le făcea odată, dar din 2026 va putea face peste plafon, adică imediat, doar RMN-ul cerebral. Pentru restul primește trimitere, dar va aștepta fonduri luni de zile. Și pacienții, și clinicile care fac RMN în contract cu Casa au cerut în ultimele două luni revenirea la regula veche, dar nimic.

Iar dacă ai ajuns până aici, te las cu niște lucruri utile și plăcute, de consumat (intelectual) până la ediția viitoare:

📌 Ghid despre cum să folosești AI-ul înainte de vizita la medic. Nu, nu pentru diagnosticare, ci ca un „partener în gândire”, pentru a-ți ordona informația și a-ți clarifica întrebările pe care să le adresezi. Scris de un medic român, prof. univ. dr. Traian Mihăescu.

Ghid AI pacienți

3.63MB ∙ PDF file

Download

Ghid despre cum să folosești AI-ul înainte și după o vizită la medic, realizat de prof. dr. Traian Mihăescu, UMF „Gr. T. Popa”, Iași.

Download

📌 La ce să fii atent, în relație cu psihologul/psihoterapeutul tău (am explicat aici diferența dintre ei). De exemplu, vezi dacă are tendința să te judece sau dacă nevoile tale sunt minimizate. O completare de la mine: ca să verifici dacă cel din fața ta e psiholog, mergi pe site-ul Colegiul Psihologilor, Registre / Registrul Unic al Psihologilor, Partea I, iar dacă e psihoterapeut – pe site-ul Federației Române de Psihoterapie.

Subscribe now

📌 Neuroștiința relațiilor sănătoase – un interviu cu psihologa și psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu, pe care eu o găsesc cea mai limpede voce ca să explice ultimele evoluții în psihologie și nu numai. Aici, de exemplu, explică de ce nu e suficient să reparăm relația cu mama, tata, cu femininul sau masculinul din noi, ci trebuie să înțelegem puțină neurofiziologie. Faceți-vă cadou de Paște Prețul libertății, ultima ei carte, despre relația dintre libertate, societate și sănătate mintală.

📌 Nu ai mai mult succes dacă te trezești cu noaptea în cap, în ciuda a ce vă spun cei din cluburile 5 AM, pe care cu toții i-am invidiat la un moment dat. Mult mai util este să-ți înțelegi propriul ritm și să lucrezi cu el, nu împotriva lui. (Am găsit articolul în newsletter-ul Andreei Roșca, la care vă îndemn să vă abonați pentru doza săptămânală de gândire critică.)

📌 Cum recuperăm somnul pierdut? Se pare că nu-l recuperăm, dar unele studii arată că ar fi posibil să dormim „în avans”. Plus 12 sfaturi despre somn de la sportivi olimpici și cele mai bune poziții pentru dormit.

📌 Cum (și când) să bei cafea fără să-ți pătezi dinții. Un pont: cu paiul.

📌 5 mituri despre suplimentele alimentare, de la Stanford. Pe majoritatea le cunoașteți, dar nu cred că știați că nu tot surplusul de vitamine se elimină prin urină. Unele „se adună” în organism și dăunează.

📌 Cum să-ți adaptezi fiecare cameră din casă, odată cu vârsta, ca să o faci mai sigură. Unele lucruri sunt evidente, precum un scaun de duș sau bare pentru susținere ca să te ajute să te ridici, altele mai puțin: renunță la covoare și chiar la pragurile de la uși, dacă poți, rearanjează dulapurile din bucătărie astfel încât să nu trebuiască să te apleci sau urci pe scaun.

📌 Secretul fericirii? Sigur, calitatea relațiilor, dar, mai exact, sentimentul de a fi iubit.

📌 The Bravest Souls, o melodie compusă de talentata Krrysopher special pentru conferința The Power of Storytelling, a cărei temă a fost ”Hope [is a choice]” (speranța e o alegere).

Mulțumesc, pe curând!

Sorana

Foaia de observație este o publicație susținută de PPC.

Într-o societate care își respectă cetățenii, ediția de azi nu ar trebui să existe. Pentru că tot ce fac e să explic niște modificări și răzgândiri la modificări care afectează milioane de oameni și care, pentru că nu au fost gândite până la capăt, au creat haos atât printre pacienți, cât și printre clinici și laboratoare.

Vorbim despre:

1. ce înseamnă acel unic RMN sau CT pe care cei din programele MONITOR îl mai pot face peste plafon;

2. cui îi va fi plătită prima zi de concediu medical (CM) și cui nu, după ce Guvernul s-a răzgândit;

3. cum poți avea concediu medical dacă ești freelancer

iar la final am două recomandări – de ascultat și de participat.

Share Foaia de observație

Bulibășeala cu biletele de trimitere pe MONITOR

MONITOR = programe prin care unii pacienți cronici, cu boli extrem de severe (M2 - cancer, M3 - diabet, M4 - boli cardiovasculare, M5 boli rare, M6 - neurologice, M7 - cerebrovasculare și M8 - boală cronică renală) aveau din 2021 niște „facilități” în plus față de restul asiguraților: acces la toate investigațiile necesare bolii lor peste plafon, în cinci zile de când le solicitau. (Am scris despre ele aici, mai demult.)

Doar că, de la 1 ianuarie:

• Doar pacienții cu cancer (adică MONITOR 2) mai au toate aceste drepturi.

• Cei din MONITOR 3-8 fac o singură investigație de înaltă performanță sau medicină nucleară pe an (CT, RMN, angiografie sau scintigrafie), peste plafon, teoretic în termen de cinci zile (vezi mai jos de ce spun „teoretic”). Iar dacă au nevoie de o a doua, primesc bilet, dar trebuie să găsească clinică sau spital cu fonduri, la fel ca toată lumea.

• Idem pentru restul investigațiilor paraclinice (analize, ecografii): cei din MONITOR 3-8 fac doar dacă furnizorul are fonduri în luna respectivă. Dacă nu, caută unul care are.

Justificarea pe care mi-a dat-o președintele Casei Naționale de Asigurări luna trecută a fost că măsura a avut sens doar în perioada pandemiei și că îi „discrimina negativ”, îi „sacrifica” (cuvinte folosite de el) pe cei cu afecțiuni acute, care trebuiau să aștepte și de multe ori să plătească din buzunar.

Pentru mine, ca pacient pe MONITOR, să știu că puteam face acele investigații imediat, fără să caut clinici cu fonduri, era o mare, mare liniște. Acum mi se pare că sunt într-o competiție cu toată lumea ca să găsesc un loc, timp în care afecțiunea mea poate avansa.

Dincolo de (in)echitatea sau moralitatea acestei măsuri, nici ea nu a fost gândită și implementată până la capăt.

1. În primul rând, deși CNAS a anunțat într-un comunicat de presă că se păstrează acel termen de 5 zile pentru un RMN/CT pe an, iar surse din conducerea CNAS mi-au confirmat, nu am găsit modificarea asta în nicio lege. Și n-au găsit-o nici clinicile private care au contract cu Casa – drept urmare, unele au decis că vor păstra acest termen de cinci zile doar pentru pacienții cu cancer.

   Mai mult, am și un răspuns de la CNAS care transmite unui furnizor că cele 5 zile se păstrează doar pentru cancer.

   Deci una spune oamenilor care au nevoie de RMN și alta furnizorilor care fac RMN-ul.

   

2. Ba mai mult, de teamă că nu le vor fi decontate serviciile, unele clinici nu mai fac deloc această primă investigație peste plafon, ci doar dacă au fonduri în luna respectivă. Consecința: pacienții cu boli cronice sunt loviți de două ori.

3. S-a decis că se va deconta peste plafon doar o investigație, dar nu există niciun sistem prin care statul (sau clinicile) să verifice dacă pacientul „și-a consumat” acea investigație.

   Spune asta tot CNAS într-un răspuns transmis unui furnizor, cu mențiunea că se va putea din vară, odată cu noua platformă informatică:

Practic, eu aș putea face un prim RMN pe Monitor peste plafon, dar după șase luni îi spun altui medic că n-am făcut și primesc iar bilet, fac iar RMN. Nici spitalele sau clinicile nu au de unde să știe dacă eu am mai făcut sau nu, mi le vor face, iar după un timp, riscă să nu le fie decontate de Casă și să rămână cu pierderea.

Consecința pentru pacienți: unele clinici ignoră de tot că biletele sunt pe MONITOR 3-8 și fac RMN-uri doar dacă au fonduri.

4. Un RMN/CT pe an peste plafon înseamnă o regiune, un segment, nu mai multe.

   Cazul meu: trebuie să fac RMN cerebral, de coloană cervicală și toracală = 3 segmente. Dar voi primi: un BT pentru RMN cerebral pe care îl voi putea face peste plafon, deci, teoretic, repede, și încă un BT „obișnuit”, pentru celelalte două, pe care o să-l fac când vor fi bani.

Consecința: oamenii vor face investigații imagistice incomplete, le vor amâna sau chiar vor renunța, or la afecțiunile cronice, tocmai asta era ideea monitorizării: să vezi dacă ți-au apărut leziuni cerebrale noi sau cât de mult s-au mai îngustat arterele, de exemplu, ca să îți modifici tratamentul.

Și se vede deja în cifre: Patronatul Furnizorilor de Servicii Medicale PALMED a spus că în ianuarie s-au făcut pe MONITOARELE 3-8 cu 47% mai puține investigații imagistice față de ultimul trimestru din 2025.

De unde știu toate astea?

Din comunicarea PALMED și pentru că am sunat la șase clinici mari, expunând situația mea: RMN pe MONITOR, trei segmente, prima investigație din an.

• Doar trei știau noile reglementări și m-ar fi putut programa în 2-3 săptămâni peste plafon pentru un segment, iar pentru restul – în vreo două luni.

• Alții au spus că doar pacienții cu cancer mai pot face peste plafon. Să sun pe 20 ale lunii, când se deschid programările pentru luna următoare, dar așteptarea e de două-trei luni.

• Dacă ar fi să plătesc: între 2.700 și 4.400 de lei.

Și nu doar furnizorii de servicii medicale au interpretat noile prevederi astfel încât să se protejeze, ci și Casele Județene de Sănătate. Aflu că se fac controale în țară și că regulile se aplică diferit. Și furnizorii, și Casele așteaptă clarificări de la CNAS. Au trecut aproape două luni.

Și nu doar că nu există comunicare, dar acolo unde există, uneori e și greșită. De exemplu, pe 17 februarie, CJAS Călărași posta pe Facebook că Toate investigațiile pe Toate MONITOARELE se fac în 5 zile – asta sigur nu mai e valabil.

*Vreau să subliniez că nu susțin RMN-uri și CT-uri pentru orice, oricând, uneori inutil. Nevoia e strict justificată medical. Dar aici vorbesc de RMN-uri și CT-uri pentru anumite boli cronice.

Primești sau nu banii pentru prima zi de concediu medical?

Înainte de a discuta orice despre concediul medical, vreau să lămuresc că el nu vine la pachet cu statutul de asigurat „la stat”. CM „by default” au doar angajații, cărora li se rețin bani din salariu pentru asta (CAM - contribuție asiguratorie de muncă).

Cei care nu sunt salariați trebuie:

1. să-și declare veniturile (ex: din chirii sau drepturi de autor) prin declarația unică și să plătească contribuția la sănătate (CASS)

2. să încheie separat un contract cu Casa de Asigurări de Sănătate (vezi model aici)

3. să plătească 1%/lună din „venitul ales”, care e obligatoriu minimum un salariu minim brut pe economie (4.050 de lei) și maximum trei.

IMPORTANT:

Inclusiv pacienții cu cancer, dacă nu sunt angajați, trebuie să facă asta.

Nu poți să închei doar contract pentru CM, e obligatoriu să plătești și CASS.

Ca să primești indemnizația de CM trebuie să fi cotizat 6 luni în ultimele 12.

Sunt sigură că ați văzut că de la 1 februarie prima zi de concediu medical nu mai este plătită, în urma unei Ordonanțe de Urgență publicate – când altcândva – decât pe 31 decembrie, sub pretextul (n-o să zic „argumentul”) că ar limita concediile fictive date pentru punțile de sărbători, făcând astfel economii la buget.

Realitatea este însă că România cheltuiește pentru concediile medicale de nouă ori mai puțin decât media statelor UE, a calculat și a explicat Radu Stochița aici.

Modificarea afectează pe toată lumea – și pe tine, care răcești o dată pe an, dar și pe femeile în risc maternal, pe cei care îngrijesc un copil sau un adult bolnav și pe bolnavii cu boli cronice, care au nevoie să meargă constant la analize, să-și ridice sau să-și facă tratamentul.

Dau exemplu cazul meu: merg lunar la spital ca să-mi iau tratamentul, deci jumătate de zi nemuncită, care ar trebui să se traducă într-o zi de concediu medical, dacă n-aș fi freelancer și nu mi-aș face singură programul. (Sunt fericită că stau la 30 de minute de spital, dar mulți vin din alte județe, pentru că, pentru unele boli, tratamentele nu se pot ridica de la orice spital, ci doar de câteva centre specializate, deci ei sigur trebuie să-și ia concediu).

Până anul trecut puteam lua pentru trei luni, deci mai puține zile de CM/an, dar, pentru că nu sunt bani, spitalele trebuie să-și drămuiască altfel bugetele, deci eu merg de trei ori mai des, asistentele fac de trei ori mai des documentele pentru internare de zi, aglomerația e mai mare și tot așa.

Adaug și că tratamentul de dinainte 1. Avea efecte adverse care făceau munca imposibilă cel puțin o zi după administrare și 2. Trebuia să-l fac de două ori pe lună. Deci cel puțin 4 zile de CM/lună x 12 = 48 de zile/an. Nu, nu mi-am luat acele zile fie pentru că m-am înțeles cu angajatorul și am recuperat altfel, fie pentru că am lucrat pe cont propriu și, din nou, am recuperat altfel. Dar ambele cazuri sunt un lux.

Ca să înțelegi modificările, citește o ediție trecută despre care medici pot să acorde cât CM și cum e el plătit. Am detaliat și niște situații particulare, precum ce faci dacă ai fost tratat în străinătate.

Ce s-a schimbat la 1 februarie:

• Dacă ai nevoie de 3 zile, iei banii pentru 2, dacă ai nevoie de 10, iei banii pentru 9 și tot așa. Iar dacă ai nevoie de una singură, evident, nu mai ești plătit deloc. Hotnews a calculat ce înseamnă asta: cu 59 de lei mai puțin pentru un CM de max. 7 zile pentru cineva cu salariul minim pe economie sau 141 pentru cineva cu salariul mediu, și suma tot crește.

• Mai mult decât atât, prima zi de concediu va fi neplătită pentru fiecare certificat de concediu medical, nu pentru fiecare episod boală – concret, medicul de familie, primul la care te duci pentru o boală „obișnuită” (să zicem gripă), e obligat să îți dea concediul fracționat: întâi 4 zile, apoi, dacă nu te-ai făcut bine, mai mergi o dată pentru încă 3, maximum cât poate el să dea.

E o măsură introdusă în 2021, tocmai pentru a mai limita concediile „umflate”, pentru mai mult decât ar fi fost nevoie. Deci 7 zile în total, dar 2 certificate de CM, deci 2 zile neplătite, adică 2 x 59 de lei pentru cineva cu salariul minim.

Ce se va schimba „la loc”:

La presiunea absolut justificată a oamenilor și asociațiilor de pacienți, pe 6 februarie Ministerul Sănătății a pus în transparență decizională o altă Ordonanță de Urgență care o modifică pe cea din decembrie și care mai face puțină dreptate:

1. prima zi va fi din nou plătită:

• femeilor însărcinate sau în risc maternal și celor care îngrijesc un copil bolnav;

• celor în în spitalizare de zi (care pleacă acasă în aceeași zi, după analize și tratament) și spitalizare continuă (internați peste noapte);

• bolnavilor cu boli cronice din Programele Naționale de Sănătate (ex: diabet, cancer, boli neurologice, ortopedie).

2. prima zi va rămâne neplătită doar pentru primul certificat în cadrul aceluiași episod de boală. Deci pentru gripa de 7 zile de mai sus, „doar” 1 zi neplătită.

Motivul: „corectarea urgentă a unor efecte neintenționate”.

Chiar dacă OUG-ul va trece și se vor corecta aceste prevederi, mă sperie ușurința cu care decidenții fac și desfac niște măsuri care ne afectează pe toți și nonșalanța cu care revin asupra lor.

Nu poți să faci o asemenea modificare fără să te gândești la toate categoriile afectate, ca după 5(!) zile de la intrarea în vigoare să vii cu modificare la modificare pentru „corectarea urgentă a unor efecte neintenționate”.

Credeți-mă, nu e vreo subtilitate care le-a „scăpat” aici. Orice om care calculează salariile la final de lună într-o firmă putea ști cine și cu cât va fi afectat. Iar faptul că n-au explicat și „detaliul” cu o zi neplătită/certificat de concediu medical mi se pare de-a dreptul meschin, pentru că tocmai asta e o informație pe care nu o știe toată lumea.

Știu că iar sună a deznădejde newsletter-ul ăsta. Nu asta vreau, evident, ci încerc să explic de unde vin toate confuziile și greșelile și ce trebuie să știi ca pacient (uneori și ca medic, că nici unora dintre ei nu le e clar), când mergi să-ți faci investigațiile.

Și acum, niște recomandări:

Podcastul Prea Sărac, găzduit de fosta mea colegă de la DoR, Andreea Vîlcu. O serie de 6 episoade despre ce înseamnă să trăiești cu prea puțin, despre bani – ca emoție, nu ca matematică –, despre rușinea de a fi sărac, despre cum ajungi să faci datorii ca să închizi alte datorii și despre cum banii au devenit o oglindă într-un sistem, teoretic, meritocratic. Sunt povești ale unor oameni ca noi și situații prin care cu toții am trecut cel puțin o dată. Ascultați toate episoadele și recomandați-l și prietenilor.

The Power of Storytelling (PoS), 21-22 martie, București. Mi-e greu să descriu această conferință internațională la organizarea căreia lucrez de la prima ediție, din 2011. E construită în jurul storytelling-ului ca mod de a explora realități sociale, politice sau artistice complicate, în domenii diverse, de la jurnalism și film, la artă și activism.

A adus la București peste 80 de invitați, unii dintre ei premiați cu Pulitzer, Emmy sau Peabody Award, iar lineup-ul de acum e absolut special. Dincolo de toate însă, PoS e un spațiu din care ieși cu speranță și încredere în ceilalți și în lume, pentru că, în cele din urmă, speranța e o alegere (hope is a choice) – aceasta e ideea cu care am încheiat ediția de anul trecut și pe care am construit anul acesta. Are loc doar o dată pe an și mai avem mai puțin de 50 de locuri.

Foaia de observație este o publicație susținută de PPC.

și bine te-am regăsit la prima ediție din acest an!

Avem lucruri importante de clarificat, pentru că de la 1 ianuarie au intrat în vigoare niște schimbări care afectează câteva zeci de mii de pacienți cronici, dar care ar trebui, în opinia președintelui CNAS, să fie benefice pentru restul cetățenilor.

Concret, dacă ești sănătos și vrei să-ți faci niște analize de rutină sau ai o afecțiune acută și trebuie să-ți faci urgent analize (de exemplu, ai o infecție urinară), ar trebui să găsești mult mai ușor locuri, pentru că acești pacienți cu boli cronice nu mai au acces prioritar. Poate nu te numeri printre cei afectați – eu da, și e foarte probabi să ai și tu în familie pe cineva care este.

Redau mai jos interviul cu președintele CNAS luat alaltăieri, o ocazie rară (dacă nu chiar singura, dar nu aș vrea să greșesc) în care a vorbit despre aceste modificări, plus altele care ar urma, precum eliminarea plafoanelor la analize spre sfârșitul anului.

Încep cu un soi de „glosar” de termeni, ca să fie mai clar despre ce vorbim. Și o variantă TL;DR, dacă nu ai timp să citești tot.

GLOSAR

Asigurat = cel care plătește contribuția la sănătate (CASS) sau intră într-una dintre categoriile exceptate de la plată: persoanele cu handicap (nu plătesc CASS doar pentru indemnizația de handicap, dar dacă au alte venituri, plătesc pentru acelea); copiii; studenții și cei care provin din sistemul de protecție a copilului până la 26 de ani; cei cu pensii sub 3.000 de lei; gravidele.

Pachet minimal de servicii = acoperă urgențe, boli cu potențial endemo-epidemic (ex: COVID-19), pachetul de prevenție (vezi Ghidul asiguratului pag. 9), sarcina și lehuzia. Nu cuprinde vaccinuri și medicamente gratuite sau compensate, analize altele decât cele de prevenție, consultații la specialist gratuite. Beneficiază și cei asigurați, și neasigurații.

Pachet de bază = asigurarea „completă”: medic de familie, ambulatoriu, spital, medicamente, dispozitive medicale, îngrijiri la domiciliu/paliative, vaccinuri gratuite sau compensate, servicii conexe (psihologice, kinetoterapie, fizioterapie, logopedie).

Furnizor (pentru analize sau imagistică: CT, RMN etc.) = nu doar clinici private, ci și ambulatoriile spitalelor publice.

IMPORTANT: Aici găsești furnizori în contract cu Casa, pe județ, dar nu vezi și dacă mai au fonduri.

Program Național de Sănătate (PNS) = programe pentru tratarea și monitorizarea unor boli cu impact asupra populației, din punct de vedere al poverii bolii și numărului foarte mare de persoane afectate (ex: diabet, cancer, boli cardiovasculare, rare sau neurologice. Lista completă e aici). Dacă aveai una dintre ele, deveneai automat asigurat complet, indiferent dacă plăteai CASS sau nu.

Programe MONITOR = programe prin care unii pacienți cronici, cu boli extrem de severe (deja asigurați, pentru că erau în PNS), aveau niște facilități în plus: acces la investigații peste plafon, în cinci zile de când le solicitau. (Am scris despre ele aici, mai demult.) Sunt 8 „MONITOARE”:

M 1 – COVID-19

M 2 – oncologie

M 3 – diabet

M 4 – boli cardiovasculare

M 5 – boli rare

M 6 – boli neurologice

M 7 – boli cerebrovasculare

M8 – boala cronică renală

Baza legală pentru modificările care au intrat în vigoare la 1 ianuarie:

1. Un Ordin comun emis de CNAS și Ministerul Sănătății în 30 decembrie (da, 2025) și publicat în Monitorul Oficial pe 31 decembrie, despre care CNAS a comunicat explicit de abia pe 9 ianuarie (aici și aici).

   Schimbările cele mai importante, despre PNS, au fost anunțate pe repede-înainte în iulie, odată cu primul pachet de măsuri de austeritate, apoi au fost amânate pentru 1 ianuarie. În august-decembrie nu s-a auzit nimic despre ele.

   Eu am scris în ediția din 17 decembrie despre asta, apoi am re-confirmat informația și am scris pe Facebook aici, două zile mai târziu.

2. O lege din 24 octombrie 2025, despre care îmi asum să spun că CNAS nu a comunicat deloc – nici pe site, nici pe FB, nici în vreo conferință de presă.

   Asociațiile de pacienți pe care le-am consultat spun că au mai auzit câte ceva în spațiul public, dar nu pe cale oficială. Ba mai mult, CNAS a dat un comunicat înainte să intre în vigoare legea, în care a vorbit despre unele modificări în favoarea pacienților, dar nimic despre modificările pe MONITOR, care urmau să limiteze accesul pacienților.

Rezumatul modificărilor:

• Pentru pacienții din Programele de Sănătate (PNS) care sunt asigurați (fie plătesc, fie sunt într-una din categoriile exceptate, de mai sus) nu se schimbă nimic.

• Pacienții din PNS (cu excepția oncologie, HIV/SIDA și tuberculoză) care nu plătesc CASS sau nu fac parte din categoriile exceptate rămân asigurați doar pentru afecțiunea din PNS, până la vindecarea ei. Adică primesc consultații la medicul de familie – doar pentru prescrierea tratamentului lor; consultații și investigații doar pentru boala lor în spitalizare de zi sau continuă, peste plafon; servicii conexe, rețete compensate și dispozitive medicale doar pentru boala lor.

  În plus, au acces la pachetul minimal, la fel ca cei neasigurați. Nu mai primesc vaccinuri gratuite sau compensate și nici medicamente compensate pentru alte afecțiuni.

• Pacienții cu cancer, HIV/SIDA și tuberculoză rămân asigurați complet, până la vindecarea afecțiunii, chiar dacă nu plătesc CASS.

• Doar pacienții cu cancer (adică MONITOR 2) vor mai putea face orice investigații peste plafon, în termen de cinci zile lucrătoare de la solicitare (ca până acum).

• Cei din celelalte programe MONITOR:

1. fac o singură investigație de înaltă performanță pe an (CT, RMN, angiografie sau scintigrafie), peste plafon, în termen de cinci zile de la solicitare (ca până acum, dar doar una). Dacă au nevoie de o a doua, primesc bilet, dar trebuie să găsească clinică sau spital cu fonduri, la fel ca toată lumea.

2. Fac restul investigațiilor paraclinice (analize, ecografii) la fel ca toată lumea, dacă furnizorul are fonduri. Dacă nu, caută unul care are.

• În continuare vor face investigații peste plafon cei cu suspiciune oncologică, gravidele și cei cu bilete de prevenție (asigurați și neasigurați).

Rezumatul interviului cu președintele CNAS:

Conform Legii Sănătății, toată lumea trebuie să fie asigurată – asta înseamnă că, dacă omul nu e într-una dintre categoriile exceptate de la plată (le-am enumerat mai sus), trebuie să plătească „asigurarea la sănătate”, adică CASS-ul.

Și aici intrăm noi toți care plătim deja ca salariați și/sau pentru alte venituri (din chirii, drepturi de autor etc.), dar intră și cei care ar trebui să plătească, pentru că au venituri, dar nu le declară (ex: cineva care muncește la negru sau trăiește din banii trimiși din străinătate de familie).

Aceștia din urmă ar trebui să plătească asigurarea minimă de 2.430 de lei pe an și ar deveni asigurați complet.

În opinia președintelui CNAS, modificările corectează două situații nefirești:

1. Cei care au nevoie să-și monitorizeze o boală gravă nu mai pot face analize peste plafon și în termen de cinci zile, ca până acum, și asta va da acces celor care nu găseau locuri.
   
   În opinia mea, e doar o justificare. Nu ei erau cauza pentru care sistemul nu putea acoperi toate cererile. Realitatea e că nevoile (acute și cronice) sunt tot mai mari, analizele/resursele sunt tot mai scumpe, se fac niște abuzuri: unii fac analize des și câteodată inutil, iar alții nu apucă deloc, iar sistemul pur și simplu e depășit. Faptul că niște zeci de mii de oameni vor avea acces mai limitat nu rezolvă inechitatea din sistem.
   

2. Pacienții cu boli cronice din PNS care nu plătesc asigurare vor mai fi tratați gratuit doar pentru boala lor principală, nu și pentru altele sau pentru cele care derivă din boala de bază, ca până acum. Sunt 26.000 de oameni care, spune el, au sigur o sursă de venit și ar trebui să plătească măcar acei 2.430 de lei pe an.
   
   Aici tind să îi dau dreptate. 2.430 de lei pe an e un fel de ofertă: plătești la nivelul salariului minim pe șase luni, dar ești asigurat 12, așa s-a ajuns la suma asta. Riscam să fie mult, mult mai mult de plată.

   Și cred că nu e o sumă mare, raportat la beneficiile pe care le aduce. Mă gândesc așa: 1.800 de lei vaccinul HPV pentru o femeie de 25 de ani + niște analize de bază o dată pe an, care costă integral 150-200 de lei + un consult oftalmologic la privat = ăia sunt banii.

   Cu două condiții: să le fie ușor oamenilor să plătească (nu prin Declarația Unică, ca acum, care e un coșmar și pentru cei alfabetizați digital) și să poată plăti în mai multe tranșe, așa cum propune și Rozalina Lepădatu, președinta Asociației Pacienților cu Afecțiuni Autoimune.

   Acum poți plăti în două tranșe: 608 lei inițial și restul până la 26 mai anul următor, or e greu pentru oamenii cu venituri foarte reduse să plătească banii ăștia odată. Așa că: 1. Nu vor plăti, deci nu vor mai fi asigurați, iar statul nu va încasa acei bani la care speră și 2. Oamenilor le vor fi poprite conturile și vor fi executați silit (am confirmat ieri cu ANAF).

Interviu cu președintele CNAS, conf. univ. dr. Horațiu-Remus Moldovan

➡️ De ce ați ajuns la concluzia că e nevoie de aceste modificări pe Programele Naționale, respectiv pe MONITOR?

Investigațiile de tip MONITOR funcționează doar din perioada pandemiei și au fost un răspuns de criză atunci. Și-au îndeplinit scopul pentru care au fost create.

Adică, total contra naturii, cazurile acute nu mai erau o prioritate pentru furnizorii de servicii de laborator, pentru că aveau obligația să preia în cinci zile aceste investigații de tip MONITOR, care, după cum le spune numele, se adresează pacienților cu boli cronice, care nu sunt urgențe, care pot fi programate în termenul rezonabil de valabilitatea biletului de trimitere. Am trecut de pandemie, gata, am depășit acel moment și trebuie să revenim într-un fel la normalitate.

O colecistită, o infecție urinară, o pneumonie, un sindrom vertiginos acut sau tot ceea ce înseamnă patologia acută pe zona medicală și chirurgicală au avut de suferit din cauza acestei reglementări, care n-a avut numai efecte benefice, a avut și acest efect advers.

➡️ Cum ați măsurat efectul advers?

Noi suntem în permanentă discuție cu furnizorii de servicii, atât la nivel național, dar mai ales la nivel local. Casele de asigurări de sănătate discută periodic cu furnizorii. O dată cu raportările de sfârșit de lună vine și feedback-ul din partea lor: „Nu merge o anumită chestiune, nu funcționează bine un anumit mecanism”.

Feedback-urile astea s-au acumulat pe parcursul anilor și a trebuit să facem ceva ca pacienții acuți să nu mai sufere, păstrând în același timp, ca și în ultimii 25 de ani, deschise opțiunile pentru diagnosticul și monitorizarea pacienților cu boli cronice.

➡️ Atunci, mai degrabă, nu vorbim de un deficit al sistemului?

Noi într-un fel discriminăm negativ pacienții acuți, pentru că au ajuns de multe ori să scoată banii din buzunar. Pentru că nu aveau timp să aștepte.

➡️ De acum, pacienții neasigurați dintr-un PNS vor fi tratați doar pentru boala de bază, dar e neclar ce înseamnă asta. De exemplu, niște infecții recurente ca urmare a unui tratament imunosupresor intră în categoria tratamentul bolii de bază?

Programele de Sănătate au fost create pentru acele medicamente, materiale și dispozitive scumpe și extrem de scumpe. Programe de Sănătate înseamnă cheltuielile scumpe. Orice caz, orice patologie de bază poate să fie complicată, și pentru aceste complicații există pachetul de bază de servicii, de la medicul de familie, până la ambulatoriu și spital.

➡️ Pentru care pacientul trebuie să fie asigurat, adică fie să plătească CASS, fie să facă parte dintr-o categorie exceptată.

Da. Dar există un număr relativ mic de oameni, aproximativ 26.000 de pacienți înscriși în Programele Naționale care nu au și calitatea de asigurat, care nu au o sursă de venit. Dar ei pot să se asigure voluntar.

Pentru aceste complicații, pacienții neasigurați au o rezolvare: dacă au nevoie de o internare de urgență, o vor primi. Dacă au nevoie de o prezență la camera de gardă, se rezolvă la camera de gardă, iar dacă au nevoie doar de medic de familie pentru complicații, beneficiază de pachetul minimal extins.

➡️ Asta înseamnă, de fapt, doar consultații la medicul de familie, corect?

Da.

➡️ Dar nu pot primi un bilet de trimitere pentru analize și nici rețetă compensată.

Nu, pentru că ar trece la nivel de servicii (n.r. pentru care ar trebui să plătească CASS).

Adică sunt niște pacienți care ar putea să-și facă o asigurare minimă, pentru că, teoretic, cel puțin, au o sursă de venit.

Nu a fost decizia Casei de Asigurări de Sănătate, a fost o lege în Parlament ca asigurările sociale de sănătate din România să fie obligatorii, adică toată lumea trebuie să contribuie.

➡️ Vă referiți la Legea Sănătății?

Absolut. Deci, asigurarea pentru sănătate nu este opțională, este obligatorie. Iar pentru cei care nu își pot permite, au un handicap, copii, elevi, studenți, cazurile sociale și așa mai departe, statul acoperă această asigurare.

➡️ Cum ați comunicat toate aceste modificări care au intrat în vigoare destul de abrupt?

Nu a fost abrupt. Practic, de o jumătate de an există această modificare care a fost prorogată tocmai ca pacienții să aibă timp să se asigure. Am prezentat aceste modificări împreună cu Ministrul Sănătății încă din iulie anul trecut.

➡️ După care jumătate de an nu s-a mai auzit nimic.

Nu vă supărați, dar a fost o comunicare. Noi avem extrem de multe lucruri pe care le facem și pe care le comunicăm. Nu putem în fiecare zi să comunicăm același lucru.

➡️ Despre schimbările pe MONITOARE din octombrie, din legea 163, cum ați comunicat?

Dvs. ați aflat de lucrurile acestea?

➡️ Da, dar eu sunt jurnalist.

Deci am comunicat, a ajuns informația la dumneavoastră.

➡️ Acum unde pot afla oamenii mai mult despre aceste modificări?

De la medicul curant. (n.r. Medicii pe care eu i-am consult sunt în continuare nelămuriți, iar asta reiese și din discuțiile din spațiul public.)

➡️ Revenind la restrângerea investigațiilor de tip MONIOR, înseamnă că de acum înainte oamenii cu bilete pentru afecțiuni acute nu vor mai aștepta, pentru că s-au eliberat „locurile”?

Asta este o altă problemă. Parțial, această presiune (n.r. a locurilor) indusă tot de noi, de Casa de Asigurări de Sănătate, a dispărut. Sau s-a diminuat, pentru că am păstrat pentru pacienții oncologici această prioritate, tot din considerentul că ei au o problemă acută.

Dar mai avem încă o problemă: a plafoanelor de la laboratoare. Cauzează nemulțumiri profunde din partea pacienților, și știm asta. Am avut în urmă cu mulți ani aceeași problemă la medicamente, când existau plafoane la farmacie.

La un moment dat, CNAS a ajuns la concluzia că trebuie să facă ceva, și acel ceva a însemnat eliminarea plafoanelor de la farmacie.

Cred că singura soluție pe care o avem acum pentru a rezolva definitiv această problemă a accesului pacienților la laborator în timp util este să eliminăm plafoanele de la laborator.

➡️ E fezabil așa ceva?

Desigur că această eliminare trebuie să se facă având un buget finit. Niciun sistem de sănătate din lume nu este nelimitat. Și atunci, există reguli. La fel, când s-au ridicat plafoanele de la farmacie, s-au introdus reguli de prescriere a medicamentelor, iar asta e una dintre opțiunile la care ne gândim serios: să existe niște reguli foarte clare de prescriere a celor aproximativ 100 de analize de laborator pe care astăzi Casa le decontează.

Nu e nevoie să-ți faci colesterolul și trigliceridele fiecare săptămână, că ele nu se modifică. Le faci o dată la trei luni.

➡️ Cât de frecvente sunt aceste situații, cât de mare era abuzul?

Eu sunt practician și vin cu 20 de ani de activitate în spital și în ambulatoriul de specialitate.

Este o practică curentă pe care v-o confirmă marea majoritate a medicilor și a laboratoarelor, deci nu cred că cineva poate să contrazică că nu este un fenomen. Este, și trebuie reglementat ca pacientul să beneficieze de aceste servicii când are nevoie, pentru că nu e corect ca un pacient să-și facă de 10 ori colesterolul într-un an, iar altul să nu poată nici măcar o dată pe an.

Comisiile de specialitate (n.r. din Minister), Colegiul Medicilor vor avea un rol foarte important să prioritizeze analizele medicale, conform ghidurilor de practică internaționale și naționale. Și asta nu e foarte complicat, vrem să o facem în următoarele luni, astfel încât cel puțin în a doua jumătate a anului să eliminăm plafoanele.

Și mai avem un mecanism pe care vrem să-l implementăm: bugetarea globală – mai întâi în ceea ce privește analizele de laborator și, dacă va avea succes cum a avut în alte țări, atunci pe multe alte paliere de servicii medicale.

Bugetarea globală este un mecanism de finanțare foarte corect din punct de vedere medical și economic, adoptat de multe sisteme de asigurări de sănătate, inclusiv de asigurări sociale de sănătate. Presupune garantarea accesului pacientului la servicii medicale și în același timp securizarea bugetului unei entități, adică, în cazul nostru, Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (n.r. bugetul alcătuit din contribuțiile noastre la sănătate, din care se plătesc serviciile medicale).

În țările unde există bugetare globală, la finalul anului au loc negocieri pentru bugetul anului următor, la nivelul fiecărei specialități din ambulatoriu: medicina internă are acest buget, alergologia are acest buget, etc. Bugetul se construiește pe criterii foarte clare: istoric, adresabilitatea pacienților, nevoile pe care le putem studia din analiza ultimilor ani și proiecție pe următorii cinci ani.

➡️ Ce trebuie să se întâmple ca să ajungem și noi acolo, dincolo de actualizarea ghidurilor?

Noi trebuie să facem primul pas la nivel legislativ, și lucrăm în aceste zile la o propunere legislativă cu care să mergem împreună cu Ministerul Sănătății către Guvern, apoi către Parlament, ca să introducem conceptul de bugetare globală.

➡️ Ce se schimbă pentru pacient?

Pentru pacient se schimbă un lucru esențial: nu va mai avea niciodată ușa închisă la laboratorul de analize medicale.

Acest lucru trebuie, bineînțeles, cuplat cu acele reguli de prescriere, bazate pe ghidurile medicale, în care definim ce analize poți să faci și cu ce frecvență, alte seturi de analize pe care le faci la un interval mai mare de timp.

➡️ Nu există deja aceste reguli clare?

Nu.

Recunosc că pe mine schimbările astea m-au bulversat și mă fac să-mi pierd un pic încrederea în dimensiunea socială a sistemului nostru de sănătate. Dacă ați citit newsletter-ul ăsta, știți că am lăudat mereu Programele Naționale și MONITOR drept o mână întinsă celor afectați pe viață de niște boli pe care sigur nu și le-au dorit și de care, în mare măsură, nu sunt responsabili.

Dar știu la fel de bine că în sistem se fac abuzuri, se cheltuiesc bani nesăbuit și că ne-am întins mai mult, mult mai mult decât ne ține plapuma. Și că de undeva trebuie să tăiem și din altă parte să punem la loc.

Tentația e să ne arătăm unii pe alții cu degetul: pacienții între ei, oamenii sănătoși și plătitori de CASS – pe cei care nu plătesc CASS, autoritățile – pe cetățeni, opoziția – pe cei la putere și tot așa. Toți caută un vinovat. De un lucru sunt sigură însă: nimeni nu vrea răul celuilalt, dar e greu să vezi asta când te simți nedreptățit. Și toți cei de mai sus se simt nedreptățiți, în felul lor.

Percepția fiecăruia e adevărul fiecăruia, și asta nu poți s-o schimbi. Dar un lucru ar fi trebuit cu siguranță făcut diferit: toate modificările acestea ar fi trebuit justificate, comunicate, explicate și para-explicate, și pregătite înainte să intre în vigoare. Pentru că ce simțim acum e încă o „noaptea, ca hoții”. Și ce a iești bun după noaptea ca hoții e discutabil.

Le mulțumesc mult surselor mele care mereu au disponibilitate să mă ajute să descâlcesc subiecte complicate: vicepreședinta CNAS dna. Larisa Mezinu-Bălan, dr. Raluca Zoițanu, dr. Sandra Alexiu.

Conținut susținut de PPC

și bine te-am regăsit la ultima ediție din acest an. Prilej ca să mă bucur de câteva momente de recunoaștere a Foii de observație, dar și ca să vedem ce am descoperit în 2025 despre sistemul de sănătate și la ce să ne așteptăm în 2026.

Am și un reminder foarte important pentru cei care sunteți într-un Program Național de Sănătate și nu plătiți „asigurarea” (CASS-ul), niște completări de informații despre psiho-oncologi de la Ministerul Sănătății (am așteptat cinci săptămâni pentru un răspuns) și niște recomandări pentru tihnă emoțională în săptămânile care vin.

Zic „tihnă” pentru că eu sunt dintre aceia care s-ar bucura dacă mâine ar fi direct 15 ianuarie. Am aflat că e voie să gândești și așa și e perfect în regulă dacă și tu faci la fel.

Încep cu o veste bună: am găsit o companie care va sponsoriza Foaia de observație timp de un an. Compania este PPC, unul dintre principalii furnizori de energie din România, și „am găsit” e impropriu spus, ei m-au găsit pe mine și au încredere în rezultatele și impactul acestui newsletter. Le sunt profund recunoscătoare și mă voi strădui ca la anul să explic subiecte cel puțin la fel de importante – și, by default, încâlcite –, ca în 2025.

Ce se schimbă pentru voi și pentru conținut? Nimic. PPC e unul dintre acei foarte rari și prețioși parteneri care oferă fără să aștepte ceva în schimb. Altceva decât relevanță și impact.

Cât despre abonamentele plătite – am nevoie în continuare de ele, pentru că, împreună cu susținerea PPC, îmi vor permite să fac din Foaia de observație principalul meu „job”. Adică nu voi mai fi nevoită să lucrez în alte proiecte plătite și voi avea mai mult timp și energie ca să citesc și mai multe legi, să trimit și mai multe solicitări de informații și să merg la mai multe evenimente și traininguri pe sănătate.

Și, nu în ultimul rând, această predictibilitate financiară care vine din abonamente și sponsorizare îmi vor permite să merg pe teren în țară, ceea ce nu am făcut în ultimele 18 luni, și să păstrez gratuit tot conținutul, o ambiție personală în contradictoriu cu multe sfaturi pe care le-am primit.

În acest grup select de parteneri pe termen lung – voi și PPC – este și Asociația MEDIA DOR, alături de care am făcut DoR și DoR Live și lucrez în continuare la conferința The Power of Storytelling (următoarea ediție e în martie). Fără ei, PPC probabil nu ar fi ajuns la mine, și fără ei nu aș fi avut curajul să încep Foaia de observație acum trei ani.

Și mai sunt câteva lucruri pentru care simt că nu sunt suficient de recunoscătoare, și pentru care nici nu mă bucur îndeajuns: am ajuns la 10.000 de abonați, dintre care 100 – plătitori, în mod organic. Comisia Europeană m-a ales să fiu un vector într-o campanie de promovare a screening-ului de cancer de sân. Departamentul de Sănătate Publică al Universității Babeș Bolyai m-a invitat să le vorbesc studenților. Voi scrie un capitol într-o carte de global humanities coordonată de Université de Montréal. Și se lucrează la un studiu privind integrarea în sistem a navigatorilor de pacienți în sănătatea mamei și a copilului, după ce ARNIS a citit aici despre această nouă profesie și a format o primă generație de navigatori. (Dacă lucrezi în sănătatea mamei și a copilului, completează, te rog, acest chestionar până la finalul anului.)

Și acum, informații utilitare:

Unii pacienți cu boli cronice pierd asigurarea completă

Dacă ești într-un Program Național de Sănătate – PNS (ex: diabet, boli neurologice, boli rare – am scris aici mai mult) și NU plătești contribuții la sănătate, de la 1 ianuarie rămâi asigurat doar pentru afecțiunea „de bază”, adică pentru aceea pentru care ai fost inclus în Program, nu și pentru alte afecțiuni, așa cum se întâmplă acum.

Asta înseamnă că vei primi tratamentul și investigațiile doar pentru boala ta „principală”, nu și pentru altele. Încă nu există o listă publică a investigațiilor aferente fiecărei boli incluse în Programe, dar se lucrează la ea.

Exemplu: dacă eu am o boală neurologică pentru care iau un tratament care-mi afectează sistemul imunitar, și nu contribui în niciun fel la sănătate, de la 1 ianuarie voi primi în continuare tratamentul și voi face doar analizele sau investigațiile necesare pentru acea boală „de bază” (ex: RMN anual de monitorizare).

Doar că, dacă fac infecții repetate tocmai pentru că sistemul meu imunitar e slăbit, nu voi mai primi antibiotic gratuit/compensat, așa cum se întâmplă acum, chiar dacă infecțiile sunt cauzate, indirect, tot de boala de bază.

Excepții:

• pacienții cu cancer, cei cu HIV/SIDA și cei cu tuberculoză rămân asigurați integral, ca până acum, indiferent dacă plătesc CASS sau nu;

• pacienții care sunt într-un PNS și au și certificat de handicap rămân asigurați integral, pentru că certificatul îți dă dreptul la asigurare completă, dar trebuie să duci tu o copie a certificatului la Casa Județeană de Sănătate căreia îi aparții, astfel încât să apari în sistemul informatic și ca persoană cu handicap, și ca asigurat PNS. Instituțiile nu comunică între ele.

  
  (Atenție: dacă ai certificat de handicap și singurul tău venit e indemnizația de handicap, ești asigurat complet și nu plătești CASS pentru acea indemnizație. Dar dacă ai și alte venituri pe lângă indemnizația de handicap: salariu, pensie peste 3.000 de lei, chirii etc., pentru acestea trebuie să plătești CASS).

Modificarea face parte din primul pachet de măsuri de austeritate din vară. Ar fi trebuit să intre în vigoare la 1 august și să-i excepteze doar pe pacienții cu cancer, doar ei ar fi rămas asigurați complet. A fost însă amânată pentru 1 ianuarie (conform OG nr. 12/8 august 2025 art. VI, într-o limbă română întortocheată).

„E un element de dreptate și echitate socială, fără să afectăm beneficiile pe care le au oamenii pentru boala gravă”, a declarat în vară președintele CNAS. Judecați voi.

De atunci, nici CNAS, nici Ministerul nu au mai vorbit despre asta, deși afectate vor fi zeci de mii de persoane. Pe final de însă, a apărut în transparență decizională un ordin de ministru care confirmă că modificarea va intra în vigoare și adaugă alte două categorii care rămân asigurate full: cei cu HIV/SIDA și cei cu tuberculoză.

Ce riști?

Să te duci pe 5 ianuarie cu un bilet de trimitere emis înainte de 31 decembrie, pentru niște analize gratuite care nu au legătură cu boala ta și să apari ca neasigurat în sistem, deci să nu le poți face.

Aceleași analize pe care pe 31 decembrie le-ai putea face gratuit.

Ce trebuie să faci:

Ca să fii asigurat complet de la 1 ianuarie ar trebui să depui Declarația Unică la ANAF (Capitolul II, Secțiunea 1 din D212), prin care te asiguri voluntar, apoi să plătești imediat 2.430 de lei (sau o primă tranșă, de 607 lei și restul până la 25 mai). Pentru siguranță, trebuie să duci/trimiți TU dovada plății la Casa de Sănătate de care aparții, pentru că, surpriză, informația nu se transmite automat de la ANAF la Casă, ori se transmite cu întârziere.

Mi-e teamă că asta va fi încă o modificare publicată în Monitorul Oficial pe 30 decembrie, și despre care toată lumea va tăcea mâlc, pentru că nu e ceva cu care să te lauzi politic. Așa că e mai bine să fii pregătit.

Atenție: reamintesc că modificarea te privește doar dacă ești în PNS și nu plătești deloc CASS. Dacă plătești, nu te afectează.

Subscribe now

Câți psiho-oncologi există acum

Ediția trecută am scris despre nevoia de a avea psiho-oncologi și cum poți deveni unul, și aici e o situația dublu- absurdă:

1. Poți face un curs de patru luni = 6-8 weekenduri online, fără practică în spital, sau un curs de un an, cu practică obligatorie în spital (da, sunt echivalente, se pare. Voi pe care l-ați face?).

2. Pentru programul de un an, Ministerul Sănătății și Colegiul Psihologilor nu s-au întâlnit ca să facă curricula necesară, deși au avut trei ani pentru asta. Deci singura variantă rămâne cea de program de patru luni.

După ce am publicat, mi-a răspuns și Ministerul Sănătății, cu date de la Colegiul Psihologilor, date pe care Colegiul îmi spusese luna trecută că nu le are: sunt 389 de psihologi care au făcut programul de patru luni și 8 care au dovedit că au lucrat cel puțin un an cu pacienți oncologici (experiență care echivalează cu formarea).

Nu există un registru care să îi reunească pe toți.

Cei opt lucrează în spitale/secții de oncologie din țară, iar ceilalți – cel mai probabil în cabinetul privat. Unii dintre ei activează și în asociații care mai organizează grupuri de suport în spitalele de oncologie.

Cum e în alte țări și cum ar fi benefic pentru pacienți? Să fie formați minimum un an, cu stagii obligatorii de practică în spital, iar apoi să lucreze în spital, parte a echipei medicale care îngrijește pacientul.

10 hărți esențiale făcute de ONG-uri + alte proiecte

Pentru că vreau să încheiem anul cu speranță, am făcut o listă cu proiecte ale ONG-urilor din sănătate (sau asociațiilor de pacienți), care funcționează ca instrumente pentru noi toți. Nu m-am uitat la proiecte punctuale, precum dotarea cu aparatură a spitalului X, ci la resurse care agregă informație altfel indisponibilă și o dau mai departe. Vă mulțumesc celor care mi-ați trimis sugestii pe Facebook. Acestea sunt doar câteva, urmând să fac un articol separat care să le indexeze pe toate :

🇷🇴📍Asociația C.O.M.P.A.S. a făcut un registru al navigatorilor de pacienți, cu specialiști care te pot ajuta să găsești medici, tratamente sau o a doua opinie pentru mai multe afecțiuni. Iar împreună cu Fundația Metropolis operează NaviCare, un sistem în care primește și navighează cazuri oncologice gratuit.

🇷🇴📍Asociatia ZI de BINE a creat o rețea națională de profesioniști cu abilități în sănătate mintală, care pot oferi suport familiilor cu minori cu adicții. Ei au primit o formare de bază în psihologia adicțiilor de la o echipă de specialiști condusă de psihiatrul Eugen Hriscu (au fost 200 în prima serie și încă 300 s-au înscris în a doua serie). Peste 100 dintre ei se regăsesc într-o hartă care se actualizează constant.

🇷🇴📍Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer din România a lansat iMedico.ro, o aplicație în care vezi clinicile unde poți face mamografii gratuit, în toată țara.

🇷🇴📍COPAC - Coaliția Organizațiilor Pacienților cu Afecțiuni Cronice din România a făcut:

• o hartă cu centrele de oncologie publice și private din țară;

• o hartă cu unitățile de gastroenterologie;

• mai multe ghiduri despre vaccinare: pentru copii, pentru bolnavi cronici.

🇷🇴📍Asociația pentru Sănătatea Creierului a creat mai multe hărți:

• centre pentru tratamentul AVC-ului (50 de centre care fac tromboliză, dintre care 13 fac și trombectomie, două proceduri care, efectuate în maximum 4,5, respectiv 6 ore, asigură cea mai bună recuperare);

• centre acreditate pentru tratamentul sclerozei multiple – 25 (boala nu se poate diagnostica și trata în orice spital);

• centre de excelență în diagnosticarea și tratamentul bolii Parkinson – 24;

• hartă cu 70 de neurologi experți în migrenă (lista se actualizează continuu).

🇷🇴📍Fundația Estuar a creat hartasanatatiimintale.ro, o platformă care indexează servicii de sănătate mintală gratuite pentru adulți.

☎️ Peditel 1791. Singurul serviciu gratuit de telemedicină pediatrică, disponibil non-stop. Din străinătate poți apela +40312272270.

📘 Translating for Humanity oferă traduceri medicale pro-bono celor care au nevoie de tratament în străinătate.

🧒 Asociația Magic derulează 12 proiecte de sprijin pentru copii cu boli grave și familiile lor, de la tabere, la colete lunare cu produse sau transport la spital pentru cei care nu și-l permit și riscă să abandoneze tratamentul (Șofer de suflet mi se pare unul dintre cele mai inovatoare și facile moduri în care poți ajuta).

Gânduri de final de an

Dac-ar fi să găsesc o etichetă comună tuturor subiectelor despre care am scris anul ăsta, respectiv o etichetă comună instituțiilor care guvernează sănătatea noastră, aceea ar fi „nu e treaba noastră”.

Nu e treaba noastră, a CNAS, să îți spunem pașii ca să completezi declarația unică și să plătești CASS, când ți-ai pierdut asigurarea odată cu măsurile de austeritate. Noi doar îți spunem că trebuie s-o faci.

Nu e treaba noastră, ANAF, să îți spunem că, după ce reușești într-un final să o completezi, trebuie să duci dovada la Casă, pentru că instituțiile nu comunică între ele.

Nu e treaba noastră, a Colegiului Psihologilor (CoPsi), să ținem o evidentă a psihologilor care lucrează prin Casa de asigurări, pentru că sunt independenți și n-avem de unde să știm.

Dar nici a noastră, a Casei, pentru că serviciile psihologice nu sunt servicii medicale, ci „conexe”.

Sau, deși e treaba noastră, a CoPsi, n-o facem – cum ar fi controale în teren, pentru care nu avem metodologie, pe care tot noi trebuia s-o elaborăm.

Sau nu e treaba noastră, a Ministerului, că secții întregi se închid din lipsă de medici sau că n-ai medic de gardă în neurologie în Spital Județean, dar „noi construim spitale” și „încrederea ne face bine”.

După cum nu e nici treaba noastră, a unora dintre oncologi, să le spunem pacienților toate drepturile pe care le au, precum servicii psihologice decontate sau 45 de zile de concediu medical pentru un însoțitor.

Acest „nu e treaba noastră” mi se pare cea mai dăunătoare meteahnă a sistemului medical, pe care numai om cu om o putem schimba. Cu dorință, viziune și voință, pentru că nici la facultate nu se învață, nici în vreo fișă de post nu e.

Dar nu vreau nici să mă prefac că noi, cetățenii, bolnavi sau sănătoși, am face tot ce e treaba noastră. Am revăzut de curând filmul Moartea domnului Lăzărescu, pentru că s-au împlinit 20 de ani de la lansare și revista Films in frame m-a invitat să reflectez la ce s-a schimbat. Mi-am dat seama că filmul ăsta nu e doar despre nepăsarea unor medici, pe care sistemul o permite, ci e despre România toată, care nu s-a schimbat prea mult în timpul ăsta.

Despre România care bea, și se mândrește cu asta. Despre România în care și azi se moare în accidente de mașină mai mult decât în orice altă țară din Europa. Despre România care se auto-medichează cu nonșalanță, dar care crede tot mai puțin în vaccinuri și medicina bazată pe dovezi. Despre România în care murim pentru că fumăm prea mult, respirăm aer prost și nu mergem la medic la timp (da, și pentru că nu ne permitem sau nu avem acces, dar, s-o recunoaștem, și pentru că amânăm până ne doare).

2026 va fi un an greu și în sănătate. Și autoritățile centrale, și managerii de spitale vor încerca să reducă cheltuieli peste tot unde se poate, de la renegocieri de tarife la calitatea mâncării. Tot mai mulți oameni vor rămâne fără asigurare de sănătate pentru că își vor pierde jobul. Costul la analize și consultații în privat va crește. Și asta doar cu datele pe care le avem acum, fără să luăm în calcul vreo majorare de TVA sau reducerea bugetului Sănătății.

Nu intenționez să vă sperii, dar vreau să fim pregătiți, atât cât se poate. De aceea, sfatul meu e să planificați mai bine și să aveți răbdare. Pentru analize uzuale sau controale periodice, luați-vă din timp biletele de trimitere și faceți-vă programări, mergeți la laboratoare la începutul lunii, când sunt fonduri, dar consultați și lista tuturor furnizorilor în contract cu Casa din orașul vostru – de multe ori, sunt clinici mai mici sau laboratoare mai puțin cunoscute care au fonduri până la finalul lunii.

Și nu uitați de Ghidul Asiguratului, de pachetul de analize de prevenție pe care le puteți face gratuit și dacă nu sunteți asigurat, peste plafon, de vaccinurile și serviciile stomatologice gratuite sau compensate la care aveți dreptul (ex: o consultație + o plombă + un detartraj, anual). Sau de cabinetele stomatologice școlare/universitare, unde copiii și studenții pot merge gratuit – aici lista pentru București.

Nu vreau totuși să începem anul fără să recunoaștem și lucrurile bune care s-au făcut, de la dotări în multe spitale, la analize gratuite de prevenție, de monitorizare a unor boli cronice și în caz de suspiciune oncologică, și pentru asigurați, și pentru neasigurați, peste plafon, la vaccinuri compensate sau gratuite pentru categorii vulnerabile, la medicamente noi și scumpe pentru boli foarte grave (dacă vrei mai multe motive de speranță, mergi aici sau recitește lista cu proiectele ONG-urilor, de mai sus).

La nivel macro există progrese, chiar dacă la nivel individual experiențele pot fi foarte diferite, și știm că percepția fiecăruia e adevărul fiecăruia. Doi pacienți cu aceeași boală pot avea experiențe complet diferite, chiar în interiorul aceluiași spital – și tocmai aleatoriul ăsta trebuie să dispară.

Nu știu să spun dacă azi domnul Lăzărescu ar mai fi plimbat la patru spitale, ignorat când își descrie simptomele și pe alocuri bruscat, sau dacă ar fi din prima investigat amănunțit și operat pe loc. Ambele variante mi se par egal posibile. Calitatea îngrijirii în România încă depinde de noroc și de relații, dar dacă mai mulți dintre noi ne vom face „treaba noastră” și instituțiile își vor face „treaba lor”, când vom ajunge de vârsta domnului Lăzărescu, aleatoriul n-ar trebui să mai existe.

Pentru vacanță, cu și fără zahăr

Știu că recomandări de filme și cărți pentru perioada care urmează sunt multe pe net, așa că pe final, singura mea urare e „îngăduie-te!”. Mi-a zis-o o prietenă mai demult și n-am uitat. Iar dacă îți trebuie și argumente, citește acest articol despre a-ți lua zile invizibile, departe de știri, de telefon și de oameni, dacă asta îți face bine.

Cu intenție și fără vină dă-ți ce ai nevoie, pentru că nimeni altcineva n-o să-ți dea. Unii o numesc „zi invizibilă”, alții îi spun chiar „garbage time”, dar în comun au fix asta: „îngăduie-te!”.

Și, într-o perioadă în care e atâta presiune să fii cu familia (am scris mai demult despre family burnout), Esther Perel vorbește despre familia pe care o co-creezi și o alegi.

Cât despre rezoluții de început de an – mai bine nu. Dar încearcă să schimbi 3 dintre aceste 15 micro-obiceiuri care ne strică sănătatea, și pe care nici nu le percepem ca obiceiuri. Unele sunt evidente, precum a-ți verifica telefonul înainte de a te da jos din pat, altele – mai puțin: a-ți verifica telefonul în mers sau a ignora micro-stresori precum email-uri necitite sau dezordine pe birou.

Și, totuși, două recomandări de suflet de la mine:

1. Fă cadou celor dragi ceva gătit de tine, de la fursecuri la mix pentru ciocolată caldă sau orange wine. E original, mai ieftin și mai simplu decât să alergi prin magazine. 24 de rețete de la prietena Georgiana Ilie, în newsletterul Meal Planning.

2. A apărut revista Scena9 – un obiect editorial pe hârtie, cu supra-tema Ce ascundem, în care am scris și eu un articol despre Ce ascundem când vine vorba de propria sănătate (inclusiv despre propria mea sănătate). O poți comanda aici. Iar până pe 15 martie poți vizita și o expoziție construită în jurul revistei, în care mă vei (re)găsi și pe mine.

Vă mulțumesc. Să ne citim sănătoși în 2026!

Sorana

Conținut susținut de PPC

În ediția asta vorbim despre psiho-oncologi: ce sunt, ce fac, de ce contează această specializare, de ce persoanele cu cancer au nevoie de un tip aparte de îngrijire psihologică, dar și care sunt reglementările în vigoare. E un subiect la care lucrez on and off din august, de când Ministerul Sănătății a anunțat cu emfază că pacienții oncologici vor putea face consiliere psihologică gratuit (lucru care era deja valabil).

În timpul ăsta, obsesia mea de a înțelege normele în vigoare a fost confirmată de dezvăluirile despre dr. Cristian Andrei, care a profesat 20 de ani ca psihoterapeut fără să aibă vreo formare în psihoterapie (care e obligatorie) și care e acuzat că a avut relații sexuale cu paciente – și ăsta cred eu că ar trebui să fie păcatul capital, or discursul public pare că a alunecat în zona „avea sau n-avea certificat de la Colegiul Psihologilor (CoPsi)”, într-o țară în care oricum nu înțelegem diferențele dintre un psiholog clinician și un psihoterapeut (am explicat aici), și cu atât mai puțin – legislația.

Atâta timp cât persistă confuzia și ignoranța, vor persista și impostura și abuzul.

Reversul medaliei e supra-reglementarea, „să ne acoperim cu hârtii”, însă nimeni nu asigură și nu verifică calitatea serviciilor psihologice oferite (mi-a confirmat președintele Colegiului Psihologilor! acum două săptămâni) și nu se întreabă, după cum vom vedea mai jos, dacă 5-6 weekenduri pe Zoom sunt suficiente ca să pregătești un psiholog într-o specializare care, paradoxal, la noi nu există oficial (psiho-oncologia), pentru o profesie care nici ea nu e recunoscută oficial (cea de psiho-oncolog), într-o lume în care numărul oamenilor cu cancer crește rapid și nevoia de suport psihologic e imensă.

Iar în partea a doua, un articol despre un tip de testare genetică ce ne-ar putea da informații prețioase despre sănătatea noastră viitoare.

Share

De unde am plecat

La final de august, Ministerul Sănătății a anunțat că de la 1 iulie 2026, doar psihologii cu formare în psiho-oncologie vor mai putea oferi servicii decontate pacienților cu cancer în contract cu Casa și că formarea trebuie să fie de minimum 4 luni și 110 ore. (Da, în baza asigurării de sănătate poți beneficia de unele servicii psihologice, dar procesul e foarte complicat, iar psihologii nu fac contract direct cu Casa, ci prin intermediul unui medic – am scris aici.)

Despre psihologii care lucrează „cu plată” nu se specifică nimic.

E o cerință necesară, mai ales când la mijloc sunt bani publici, spun psihologi cu experiență cu care am vorbit, dar făcută pe genunchi, pentru că:

1. niciodată 4 luni nu vor fi suficiente ca să obții asemenea competențe;

2. e nevoie de pregătire clinică în secții de oncologie, sub îndrumarea unui medic, ca să înțelegi cu adevărat problematica unui pacient cu cancer și

3. un psiho-oncolog trebuie să facă parte din echipa care îngrijește pacientul (oncolog, chirurg, radioterapeut, ideal și nutriționist, kinetoterapeut), ca să-i știe evoluția și provocările, iar asta e mai greu-spre imposibil să facă dacă lucrează la el în cabinet, ci ar trebui să fie în spitalul (de stat sau privat) unde se tratează pacientul.

Cum diferă serviciile psihologice oferite unui pacient cu cancer?

Cancerul e o criză existențială, disruptivă, iar pacientul trebuie susținut să se adapteze la noua realitate, care vine cu nevoi particulare, mi-au spus toți psihologii cu care am vorbit.

Sunt femei cu cancer de sân care întârzie sau refuză chimioterapia pentru că nu vor să-și piardă părul. Pacienți cu cancer pulmonar care se luptă cu stigmă și vinovăție că s-au îmbolnăvit din cauza comportamentului propriu. Pacienți cu cancer de colon care folosesc colostomă (materiile fecale trebuie evacuate prin abdomen, într-un recipient), și care suferă un proces de izolare socială.

Se adaugă teama de a-și pierde jobul sau relația de cuplu, se acutizează eventuale probleme psihiatrice anterioare, mi-a dat exemplu Ramona Schenker, de la Centrul de Oncologie „Sf. Nectarie”, din Craiova, care s-a format în psiho-oncologie timp de un an în Italia, în 2011 (formare care nu e recunoscută în România).

În plus, medicația vine cu tot felul de reacții adverse, probleme de memorie sau gândire, de aceea e esențial ca psiho-oncologul să fie în spital și facă parte din echipa medicală, ca să înțeleagă implicațiile tratamentului, evoluția și prognosticul pacientului.

Sprijinul psihologic trebuie să se concentreze pe prezent, nu pe trecut și pe chestiuni profunde, de personalitate sau comportament, care țin de psihoterapie. Și trebuie să adreseze teama de moarte, când – și dacă – pacientul este pregătit.

Cum e acum?

În momentul ăsta, ca să lucreze cu un pacient cu cancer, un psiholog nu e obligat să aibă formare în psiho-oncologie, indiferent că lucrează cu Casa sau nu.

Psiho-oncologia nu se studiază în facultate obligatoriu (există doar câteva cursuri opționale, la Universitatea „Spiru Haret” din București, la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj, urmează la Universitatea „Dunărea de Jos”, din Galați), dar psihologii, ca și medicii și profesorii, trebuie, prin lege, să învețe continuu și să întrunească un anumit număr de credite/an ca să continue să profeseze.

Pentru asta merg la cursuri și conferințe care trebuie să fie acreditate de Colegiul Psihologilor.

În România există din 2017 câteva programe de formare de psiho-oncologie acreditate – întâmplător sau nu, tot de patru luni –, la care se înscrie cine vrea. Acum sunt două astfel de programe (le găsești pe site-ul Colegiului, la Registre furnizori, B – Asociații, C – partea a III-a), deși eu am găsit și un al treilea care pretinde că e acreditat, și despre care președintele CoPsi, Edmond Cracsner, nu știa.

I-am sunat și au spus că sunt în proces de re-acreditare, „a fost o neînțelegere” ultima dată când au depus dosarul și „nu se pune problema să nu se acrediteze până încep în ianuarie”.

E neclar însă cine i-a format pe acești formatori și de ce la noi sunt doar de patru luni, când în majoritatea țărilor europene țin cam un an și implică obligatoriu practică în spitale.

La noi, programele de 4 luni înseamnă, de fapt, 6-8 weekenduri online, fără practică în spitale și costă între 2.400 și 3.500 de lei.

Există și unele cursuri în psiho-oncologie de 8 ore sau de un weekend, dar acestea nu îți dau „o specializare”.

Formarea în psiho-oncologie devine obligatorie

🗓️ În 2023 s-a aprobat Planul Național de Combatere a Cancerului, un fel de strategie care venea cu multe reglementări la pachet, printre care și Ordinul 3.303 al Ministrului Sănătății, care reglementa psiho-oncologia: cine și cum se putea specializa, ce servicii putea oferi, laolaltă cu alte specificații clare și necesare pacientului: câte ședințe gratuite poate primi într-o lună, ce scop au, că și familia poate beneficia, că se pot finanța și grupuri de terapie și de suport (sunt diferite).

Pasul următor ar fi fost să se evalueze nevoia de psiho-oncologi în țară și să se creeze posturi, mi-a explicat Ramona Schenker, care a lucrat la scrierea Ordinului din 2023.

🗓️ În 2024, ca urmare a OM-ului din 2023, a devenit obligatoriu ca psihologii care oferă servicii decontate pacienților cu cancer, în baza contractului cu Casa, să facă o formare în psiho-oncologie. Obligația ar fi trebuit să intre în vigoare la 1 iulie anul ăsta, 2025 (aici comunicat de presă CNAS din iunie 2024), dar a fost amânată cu un an (asta Ministerul n-a mai precizat în anunțul din vară).

Formarea ar fi trebuit să fie mult mai strictă decât ce exista „pe piață”: adică minimum un an, cu practică obligatorie în secții de oncologie, hematologie, onco-pediatrie, radioterapie.

În plus, ar fi putut să devină psiho-oncologi și cei care lucrau deja de cel puțin un an cu pacienți cu cancer, în aceleași secții de mai sus sau în ambulatoriu, la stat și la privat.

Tematica de pregătire ar fi trebuit făcută de Ministerul Sănătății și Colegiul Psihologilor.

Toate – reglementări de bun-simț, în interesul pacientului și aliniate la ce se întâmplă „afară”.

Doar că:

• OM-ul acesta nu a avut și norme de aplicare, deci nu s-a aplicat niciodată.

• Acea tematică de pregătire n-a fost făcută niciodată, pentru că cele două instituții: Colegiul și Ministerul nu s-a așezat la masă. Colegiul n-ar fi răspuns solicitării de trei ori, spun surse care au lucrat la OM.

  Am încercat să verific informația: Ministerul Sănătății nu mi-a răspuns, iar președintele Colegiului, care era în funcție și la momentul acela, mi-a spus sec:

  — Nu s-au întâlnit. Comisiile respective nu s-au întâlnit astfel încât să pună la punct această tematică.

  — Și e ăsta un motiv suficient ca să lăsăm în aer?

  — Eu nu vă spun că este un motiv suficient. Eu spun că lucrul acesta n-a fost spus în practică. Nu vreau să găsesc vinovați.

⬇️ Scroll down pentru articolul despre testele de genetică.

🗓️ Arc peste timp, nu s-a întâmplat nimic în doi ani, 2023-2025, iar formare în psiho-oncologie au făcut doar cei care au vrut, 4 luni.

Când am întrebat câți sunt, totuși, aceștia, președintele CoPsi a fost evaziv și a recunoscut că nu există un registru al psiho-oncologilor și că nici nu ar fi oportună crearea lui, atâta timp cât nu există o definiție a cine e psiho-oncolog – și cel cu formarea de 8 ore, și cel cu 4 luni.

Bunul-simț și matematica ne spun că e vorba de câteva sute, dacă adunăm toți absolvenții celor trei „școli” de patru luni.

Pe de altă parte, psihologi angajați în secții de oncologie, radioterapie sau hematologie din spitale care lucrează cu Casa (deci nu psihologului „spitalului”, care merge în toate secțiile, ci care lucrează doar cu pacienți cu cancer) ar fi doar 8, mi-a spus Ramona Schenker.

N-am putut verifica independent această informație, iar președintele Cracsner a infirmat numărul, dar nici nu a avansat altul în interviul recent.

🗓️ În 2025 s-a schimbat modificarea

1. Întâi în august, prin Hotărârea de Guvern pe care am menționat-o încă din intro, care prevedea că formarea în psiho-oncologie avea să fie de minimum 110 ore (4 luni), nu de un an. Deci anula, practic, OM-ul din 2023, după ce Colegiul ar fi transmis Casei că nu există psihologi formați un an.
   De ce patru luni? Pentru că asta era oferta. Atâta durau cele mai lungi cursuri acreditate de Colegiu, cele două existente, mi-a spus președintele Cracsner:

   — Aceasta este oferta la momentul ăsta. Nu pot să spun dacă patru luni sunt suficiente sau nu, nu am cercetări în domeniul ăsta. Nu noi, Colegiul, impunem furnizorilor de formare ce anume să facă. Dacă va veni oferta aceea de 12 luni, foarte bine, o vom aproba pe aceea.
   — Sunt suficiente patru luni, adică 6-8 weekenduri?

   — Trebuie să plecăm de la premisa următoare: un psiholog clinician are o formare de cinci ani, plus formări complementare diverse, ani de zile.

   Deci, ideea care se vehiculează că n-au pregătire, că n-au cunoștințe teoretice, din start trebuie exclusă.
   Acum, strict pe specialitate (n.r. psiho-oncologie), pregătirea aceasta depinde. Nu sunt în momentul de față în măsură să vă spun cât ar trebui să fie. Dacă ne uităm în exterior, vom vedea că sunt modalități diferite. Deci e chestiune de decizie până la urmă.

2. Apoi în octombrie s-a schimbat iar, prin alt Ordin de Ministru, care, din punctul meu de vedere, cuprinde un nonsens: vor fi certificați ca psiho-oncologi:

• Cei care fac formare de cel puțin un an, care cuprinde practică în secțiile sus-menționate (art. 2.2.a), pentru care din nou Ministerul și Colegiul trebuie să facă o tematică (deci prevederea din 2023), dar și

• Cei care fac formarea de 4 luni, fără vreo mențiune despre practică (art. 2.2.b) – prevederea din vară.

Deci formarea de un an devine echivalentă cu formarea de patru luni, și pentru că de un an nu avem încă, mergem înainte cu 4 luni.

Se vor întâlni de data asta comisiile CoPsi și MS? Nu știm. La mijloc de noiembrie, după o lună de la emiterea noului Ordin, Colegiul nu trimisese încă nicio cerere de a se întâlni („urmează curând”, mi s-a spus), și nici nu primise una de la MS.

*** În plus, față de 2023, s-a scos mențiunea că devin psiho-oncologi automat cei care lucrau deja de cel puțin un an cu pacienți oncologici – lor li s-ar fi echivalat experiența, cu formarea – e vorba de cei 8, deși e posibil să fie mai mulți.

Președintele CoPsi nu știa de eliminarea asta, dar mi-a spus că ea va rămâne totuși în vigoare. El a reclamat și că CoPsi nu a fost fost consultat când s-au făcute ordinele, în 2023 și 2025, și că le-a văzut doar când erau în transparență decizională.

Pentru pacienți, greul va deveni și mai greu, dar calitatea ar trebui să crească

Adevărata piedică, pe care autoritățile n-au înlăturat-o (valabilă pentru toată lumea, nu doar pentru cei cu cancer), e că „birocrația” ca să ajungi la un psiholog care lucrează decontat e foarte complicată (am scris aici despre asta), sunt foarte puțini și nici pe aceia nu știi unde îi găsești.

Când am întrebat mai demult de ce nu face această listă, CNAS mi-a spus că psihologii nu oferă servicii medicale, ci „conexe” (așa e, conform legii), deci nu e treaba autorităților din sănătate să facă asta, iar Colegiul Psihologilor mi-a spus că nu e responsabilitatea lui, că psihologii lucrează independent, în practică privată și ar fi imposibil să afle cine lucrează și cu statul (vezi și interviul cu președintele Cracsner, aici).

Andi Cârlan, președintele asociației de navigatori de pacienți C.O.M.P.A.S., el însuși bolnav de cancer, mi-a descris acest traseu: „Între două runde de chimioterapie și șase vărsături, omul trebuie să-și facă o programare la psihiatru sau oncolog, ca să fie evaluat dacă are nevoie de psiho-oncolog, după care să găsească o clinică care lucrează cu Casa, pentru că psihologii nu lucrează direct cu Casa, să-și facă o programare și să se ducă la psihologul disponibil, nu la cel pe care îl alege. E un proces inuman.”

Așadar, dacă până acum să găsești un psiholog care lucrează cu Casa însemna să cauți acul în carul cu fân, de acum înainte, să găsești un psiho-oncolog care lucrează cu Casa va însemna să cauți acul cu carul cu fân legat la ochi, în timp ce duci bătălia vieții tale. De aceea e atât de important ca ei să fie în spitale.

Din fericire, în mai toate Institutele de Oncologie din țară există grupuri de suport gratuite (cum sunt cele ale Federației Asociațiilor Bolnavilor de Cancer, prin Onco Multi Suport, sau ale Asociației Restart la Viață) – sunt resurse disponibile imediat, dar limitat și intermitent, or cancerul e o bătălie de ani de zile.

❤️ Esențial: dacă tocmai ai primit un diagnostic de cancer și nu știi ce să faci mai departe (nu doar în materie de sprijin psihologic, ci în tot traseul tău medical), apelează la Asociația C.O.M.P.A.S., care reunește navigatori medicali calificați ce oferă servicii gratuite. Ei, spre deosebire de instituțiile statului, au și un registru pe orașe, care se actualizează constant.

De ce am scris toate astea?

Probabil ai obosit citind și te întrebi de ce contează.

Am scris nu ca să te înfurii și ca să-ți arăt încă un lucru care nu e cum ar trebui, ci ca să știi că, dacă ai cancer, ai dreptul la sprijin psihologic gratuit, că ar fi bine să cauți un psiholog care are experiență și pregătire în psiho-oncologie, că el ar trebui să țină legătura constant cu echipa medicală, că ar trebui să accepți ajutorul celui din spital, dacă există, și dacă totuși alegi pe altcineva, să lucrați pe nevoile tale din prezent, pe „aici și acum”, nu pe chestiuni profunde, de comportament, personalitate etc., potrivite pentru alt moment al vieții. Și că e perfect normal ca nevoile și temerile tale de azi să nu fie aceleași de ieri sau de mâine.

Iar dacă nu ești în situația asta, aș vrea să știi că e încă nevoie de profesionalizare și reglementare a profesiei de psiholog și că se încearcă, dar prima care trebuie să vrea și să facă asta e breasla însăși, din interior spre exterior.

Și că, așa cum psiho-oncologul trebuie să lucreze cu medicul curant, instituțiile la vârf trebuie să se așeze la treabă, nu doar să facă legi: Colegiul Psihologilor cu Ministerul Sănătății, cu CNAS, cu mediul academic (ca psiho-oncologia să se studieze la facultate), cu spitale (pentru a face practică) și cu institute de afară, care fac asta de ani buni.

Altfel, acum suntem în următoarea situație: avem câteva sute de psihologi care au făcut și plătit un curs teoretic, online, de patru luni, care nu au unde lucra în spitale, așa că vor lucra din cabinet, probabil pe mai mulți bani decât o ședință obișnuită, iar oamenii, din disperare, se vor duce.

Unii vor face, probabil, o treabă decentă, dar alții riscă să-i destabilizeze pe unii pacienți, aflați deja în cel mai vulnerabil moment al vieții lor.

Le mulțumesc mult celor care au avut răbdare să mă ajute să înțeleg subiectul ăsta: Ramona Schenker, Corina Ionescu, Raluca Bîrzu, Cătălina Dumitrescu, Andi Cârlan.

Și le mulțumesc mai puțin Colegiului Psihologilor, care nu mi-a răspuns la o solicitare de informații 60 de zile, și Ministerului Sănătății, de la care, după 27 de zile, încă aștept.

Ce ne poate spune un text genetic de screening

Auzim tot mai des despre teste genetice care pot indica riscul de a dezvolta anumite boli sau care pot identifica anumite mutații genetice, mai ales în cazul cancerelor.

Esențial de clarificat ar fi că: există teste genetice de screening, respectiv de diagnostic, fiecare cu rolul lor; nici unele, nici altele nu înseamnă că sigur vom face acea boală pentru care am descoperit o predispoziție sau o mutație, și în niciun caz nu ar trebui să facem aceste teste din proprie inițiativă, chiar dacă unele sunt disponibile fără trimitere, ci doar în urma unui consult la specialist.

Iar odată ce avem rezultatele, e nevoie de un nou consult, de data asta cu un medic genetician, pentru că, uneori, același rezultat poate indica probabilități diferite la pacienți diferiți.

Geneticianul e cel care le interpretează în context personal și familial și poate face recomandări pentru pașii următori și, eventual, pentru testarea rudelor de gradul I (părinți, frați, copii).

MedLife a dezvoltat proiectul Longevity100+, care permite secvențierea genomică prin Low-Pass Whole Genome Sequencing (LP-WGS), o metodă de secvențiere a întregului genom la o rezoluție scăzută. Longevity100+ a debutat cu o etapă pilot, iar în prima parte a anului viitor va fi disponibil și publicului larg.

Este un test genetic de screening care va oferi două tipuri de informații: dacă avem o predispoziție genetică pentru vreuna dintre cele mai frecvente 75 de boli cronice, de la diferite tipuri de cancer la afecțiuni metabolice, cardiovasculare, neurologice, autoimune sau gastrointestinale, și dacă avem unele particularități legate de stilul de viață, activitate fizică sau odihnă, asupra cărora ar trebui să intervenim tocmai ca să nu dezvoltăm una dintre afecțiunile de mai sus.

„Longevity 100+ ne arată, printre altele, dacă avem anumite predispoziții care ne fac să nu metabolizăm eficient vitamina D sau B, dacă răspundem bine la cafeină, dacă avem o rezistență mai bună sau o recuperare mai bună după un anumit tip de exercițiu fizic, față de altul, ori dacă avem nevoie de nouă ore de somn, față de cele șase din prezent”, exemplifică dr. Monica Stoian, medic primar genetică medicală la Centrul Personal Genetics, parte a Grupului MedLife.

În cazul vitaminei D, foarte importantă în multe procese metabolice și în imunitate, testul va arăta dacă o metabolizăm bine – dacă nu, e nevoie să suplimentăm mai mult decât populația generală, inclusiv cu vitamina K2, care o ajută să se asimileze, explică medicul.

Testul evaluează riscul nostru relativ de a face o anumită boală în raport cu populația din regiunea noastră: va arăta, de exemplu, un risc de 2,5 ori mai mare de a face diabet, decât populația generală, ceea ce este un indicator pentru cum ar trebui să se modifice stilul de viață.

Dacă persoana respectivă ține glicemia și indicele de masă corporală sub control și elimină zahărul, de exemplu, în timp, acest risc va rămâne la fel – nu va scădea, dar nici „nu se va materializa”.

„Predispoziție înseamnă acumularea mai multor gene care ar putea conduce la o anumită situație”, spune dr. Stoian, „de aceea scopul acestor testări este să ne cunoaștem bagajul genetic, ca să putem interveni cu factorii de mediu, să facem niște ajustări. Aceste teste ajută oamenii să-și dea seama că a fi sănătoși depinde și de ei și de alegerile pe care le fac în fiecare dimineață”.

În mod interesant, explică dr. Stoian, rezultatele testului de screening ar trebui reevaluate la cinci ani sau mai târziu în cursul vieții, pentru că între timp pot apărea descoperiri științifice care să aducă informații noi și să influențeze deciziile de stil de viață.

Testul nu va căuta, țintit, mutații ale anumitor gene, ca să contribuie la stabilirea diagnosticului sau, în unele cazuri, la un tratament personalizat – acelea sunt testele diagnostice –, ci va analiza ADN-ul nostru în comparație cu ADN-ul de referință.

Rezultatele testului de screening nu trebuie să influențeze decizia de a avea copii, subliniază dr. Stoian. Nici măcar un test genetic diagnostic nu ne conduce automat la decizia asta, pentru că astăzi există alte teste genetice, care se fac înainte de concepție sau înainte de implantarea embrionului (dacă vorbim de fertilizare in vitro), care pot ghida această decizie.

Înainte de testare, fiecare persoană va trebui să completeze un chestionar, iar după – va avea consultul cu medicul genetician, care va corela toate aceste informații și va lua în calcul și rezultatul altor investigații medicale, dacă există. El e cel care va recomanda consulturi ulterioare la specialist, dacă e cazul, în niciun caz nu decidem singuri ce investigații avem nevoie.

„Scopul acestui test este prevenția și împuternicirea oamenilor pentru a lua anumite măsuri”, spune dr. Stoian. „Unele țin de stilul de viață, altele – de a face anumite evaluări medicale pe care poate nu prea ne vine să le facem, dar pe care, în aceste condiții, le vom face.”

Articol susținut de MedLife.

Știu, a fost o ediție lungă și grea. Ne revedem în decembrie, cu niște evaluări și prognoze și, promit, și cu ceva mai light. Poate chiar fun.

Mulțumesc,

Sorana

După dezvăluirile recente din presă, conform cărora psihiatrul Cristian Andrei ar fi profesat 20 de ani ca psihoterapeut, fără să fi făcut o școală de formare, și ar fi avut relații sexuale cu mai multe dintre pacientele sale, au reapărut o serie de întrebări despre cine și în ce condiții poate profesa ca psiholog, respectiv psihoterapeut, care sunt responsabilitățile și limitele fiecăruia, cine are nevoie de o diplomă/un atestat și de unde îl obține.

La unele dintre aceste întrebări am răspuns într-un articol de anul acesta, iar pe altele i le-am adresat ieri, 13 noiembrie, președintelui Colegiului Psihologilor (CoPsi), instituția care reglementează profesia, Edmond Cracsner.

Răspunsurile lui au clarificat unele aspecte, dar au și ridicat altele, care mie îmi indică că CoPsi (și breasla, în general) nu își asumă responsabilitatea completă față de noi, pacienții (sau clienții – denumirile variază), iar asta, după cum vedem, lasă loc abuzurilor.

Și cât timp va exista neclaritate, vor exista și impostura și abuzul.

Subscribe now

Uite ce trebuie să știi înainte să citești interviul:

1. Ca să devină psiholog practicant, un absolvent de Psihologie trebuie să își ia un atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor și minimum un an să lucreze sub supervizarea unui psiholog senior (acesta nu stă cu el în cabinet, dar îl mentorează, în ședințe individuale și de grup, analizează împreună cazuri mai grele etc.), plus 100 de ore de dezvoltare personală. De abia după aceea devine autonom și poate înainta în „grad”.

2. Psihologii se pot specializa într-una din specializările: psihologie clinică; consiliere psihologică; psihoterapie; psihologia muncii și organizațională; psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională; psihologia aplicată în servicii; psihologia transporturilor; psihologie aplicată în domeniul securității naționale sau psihologie judiciară. (Detalii – în aceste norme.)

3. Există mai multe trepte care îți indică cât de „senior” e psihologul: practicant sub supervizare sau autonom, specialist și principal, fiecare având competențe, responsabilități și limitări diferite. Descrierea detaliată a competențelor pentru fiecare specialitate și nivel e în aceste norme din 2019.

4. Psihoterapeut poate deveni nu doar un psiholog, ci și un psihiatru sau un absolvent de teologie, filozofie, asistență socială, psihopedagogie după ce face un program de formare de lungă durată (adică o școală de psihoterapie de minimum trei ani, de diferite tipuri: cognitiv comportamentală, integrativă, psihanalitică etc.) și o perioadă de supervizare de minimum doi ani, plus 250 de ore de dezvoltare personală.
   În România, psihoterapia nu se studiază la facultate.

5. Dacă ești asigurat la sănătate, ai dreptul și la unele servicii psihologice gratuite, dacă medicul tău specialist curant îți recomandă asta (și nu e valabil pentru toate afecțiunile, dar pentru destul de multe – aici, la pagina 137).
   Dar sistemul este incredibil de greoi, psihologii care fac asta sunt foarte puțini, și numărul de ședințe/client este limitat.

   Piedica cea mai mare e că psihologul nu poate încheia contract direct „cu Casa”, ci cu un medic care are, la rândul lui, contract cu Casa, pentru că serviciile psihologice nu sunt considerate servicii medicale, ci „conexe actului medical” (e formularea mea preferată din toată legaleza sistemului medical).

6. Ca să verifici dacă psihologul sau psihoterapeutul la care vrei să mergi chiar e ceea ce pretinde, du-te pe site-ul CoPsI / Registre / Registrul Unic al Psihologilor (R.U.P.) / R.U.P. Partea I – atestate de liberă practică și descarcă fișierul.

DOAR CĂ mulți medici care au făcut formare în psihoterapie și practică psihoterapia nu sunt în acest registru, pentru că nu le-a fost clar că trebuie să se înscrie în Colegiul Psihologilor, ei nefiind... psihologi.

Pe de altă parte, există Federația Națională a Psihoterapeuților (FRP), un ONG umbrelă, care reunește toate școlile de formare acreditate (de Colegiul Psihologilor), care are și ea un registru, al psihoterapeuților.

Numai că acesta nu e recunoscut „oficial”, FRP nefiind o autoritate națională cu atribuții de reglementare – doar Colegiul este. (O mențiune: nu înseamnă că toți din registrul ăsta și practică, ci doar că au absolvit o școală de formare în psihoterapie. Valabil și pentru cei de la CoPsi.)

De curiozitate, am suprapus cele două tabele – cel de la CoPsi și cel de la FRP –, ca să văd câți psihiatri-psihoterapeuți se regăsesc în ambele (zic psihiatri, dar pot fi și asistenți sociali etc., după cum am explicat mai sus), practic câți au știut/au vrut să se înscrie și la Colegiu.

🥁 Dacă AI nu a greșit, e vorba de 156.

156 din peste 61.000 în lista Colegiului, respectiv peste 1.200 în registrul FRP.

Un număr atât de mic mie îmi arată cât de multă neclaritate există în breaslă. Nu vreau să zic nepăsare sau condescendență, sigur sunt și acestea pe alocuri, dar confuzie – sigur.

Și acum, uite punctele cheie din interviul cu președintele Colegiului Psihologilor,

dar merită să îl citești în întregime:

• Ca un medic psihiatru să practice psihoterapia, nu e suficient să facă o școală de formare, ci trebuie să facă și niște cursuri universitare și să se înscrie la Colegiul Psihologilor.

• Un psiholog, respectiv un medic psihiatru, se poate denumi psihoterapeut și poate profesa ca atare doar după ce a făcut primii doi ani din școala de formare în psihoterapie (care de obicei durează patru) și după ce și-a depus dosarul la CoPsi. Până atunci e ilegal să se prezinte ca psihoterapeut și să ofere servicii, chiar dacă a început formarea.

• CoPsi nu verifică calitatea serviciilor oferite de psihologi și psihoterapeuți, pentru că nu are nici metodologie, nici echipe în teren.

• Un psiholog poate profesa ca practicant sub supervizare, adică prima treaptă, pe viață, pentru că nu există o perioadă maximă – Colegiul a vrut să schimbe asta, dar n-a mers până la capăt. E ca și cum un absolvent de medicină ar rămâne pe viață rezident (comparația îmi aparține).

• Colegiul nu crede că e responsabilitatea lui să țină o evidență a psihologilor care „lucrează cu Casa”, adică unde putem merge gratis, în baza asigurării de sănătate.

Interviul, pe larg, editat pentru claritate:

➡️ Cum îi pot identifica oamenii pe psihoterapeuții care au altă formare la bază, decât psihologia? Ce trebuie să scrie în dreptul lor?

În Registrul Unic al psihologilor din România există psihologi care au atestat în psihoterapie, și sunt persoane cu alte specialități, în dreptul cărora se menționează „competență în...”. Competență în psihoterapie, în cazul ăsta (n.r. coloana J din tabel).

În psihoterapie pot obține competență și persoane care au alte specializări, specificate în HG 788/2005, care aprobă normele de aplicare a legii 213/2004 (n.r. cea care reglementează profesia), și anume: medici psihiatri (exclusiv psihiatri), teologi, asistenți sociali, filozofi, pedagogi.

Pentru asta, trebuie să îndeplinească niște criterii. Unul dintre criterii este că, dacă nu au – și de regulă nu au – toate disciplinele cerute pentru accesul în psihoterapie, să urmeze obligatoriu prin studii universitare un pachet de discipline, în general legate de psihologie, fundamentele psihologiei, psihodiagnoză, psihologia dezvoltării.

➡️ Deci pur și simplu se înscriu la facultate și iau doar cursurile acelea?

Da. Se pot înscrie la facultățile de psihologie, fie la un program de licență, fie la masterat, nu contează, dar să aibă absolvite disciplinele respective cu credite universitare.

➡️ Și asta înainte de a începe școala de formare în psihoterapie? Sau pot merge în paralel?

Pachetul de discipline le este necesar când vin să acceseze profesia, adică își depun la Colegiu dosarul pentru a obține competență în psihoterapie, în supervizare, care este prima treaptă pentru toate specializările. Pot să le studieze înainte sau în același timp cu formarea de bază.

Pot să depună dosarul după primii doi ani de formare inițială (în psihoterapie de regulă există două module de formare), dacă au pachetul de discipline absolvit și un certificat de la furnizorul de formare acreditat. Altfel nu au acces, chiar dacă au început formarea.

Al doilea modul este cel de supervizare, care durează un an, un an jumătate, doi ani sau chiar mai mult. Depinde de furnizorul de formare și de metodologia fiecărei metode practice de profesare a psihoterapiei.

➡️ Și odată ce psihoterapeutul cu altă formare la bază a depus la Colegiu dosarul, el va apărea în Registru ca având competență în psihoterapie, să zicem cognitiv-comportamentală, treapta sub supervizare?

Da. De atunci poate începe să profeseze. Doar din momentul acela poate să se considere psihoterapeut.

➡️ Cineva care nu a depus dosarul la Colegiu și automat nu apare în registru ca având competență în psihoterapie?

Nu poate practica profesia. E valabil pentru toate specialitățile.

➡️ Chiar dacă a făcut școala de formare în psihoterapie?

Chiar dacă a făcut școala de formare. Fără un atestat de la Colegiu, nu poate practica. Asta înseamnă practică nelegală a profesiei.

➡️ Care sunt sancțiunile?

Colegiul nu poate da sancțiuni pentru cei care nu sunt membri ai Colegiului.

Dar dacă ne autozesizăm sau cineva ne semnalează o astfel de situație, formulăm plângere penală pentru practica nelegală a profesiei. Și avem nenumărate cazuri în care am făcut-o.

➡️ Nici măcar un psiholog deja înregistrat la Colegiu, care a început școala de formare în psihoterapie, dar nu și-a depus dosarul după cei doi ani, nu se poate prezenta și vinde serviciile ca psihoterapeut?

Sub nicio formă nu poate oferi servicii.

➡️ Știți că sunt mulți care fac asta, care își fac publicitate ca fiind psihoterapeuți?

Nu.

Nu cunosc, dar cert este că nu au dreptul să facă acest lucru în perioada de formare. În perioada de supervizare, da. Supervizarea e și ea o activitate formativă, dar și de practică controlată, care durează un an pentru toate specialitățile și mai mult pentru consiliere și psihoterapie (n.r. indiferent ce ești la bază).

➡️ Sunt și psihologi care apar în registru ca practicant în diferite specialități, sub supervizare din 2010-2011. Au trecut 14 ani și ei sunt tot în supervizare. De ce se poate asta?

Pentru că nu a existat o interdicție a profesiei. Da, sunt unele situații de genul ăsta.

În norme se specifică foarte clar că trecerea de la o treaptă profesională la cealaltă, sau de la un grad profesional la altul (n.r. „grad” înseamnă sub supervizare sau autonom), se realizează după minim 5 ani, dar nu există o limită maximă. La un moment dat, Colegiul a intervenit și a spus că în 10 ani ar trebui să treci la următoarea treaptă, în caz contrar, va trebui să iei procesul de la capăt. Avem un proiect de lege în sensul ăsta, de modificare a legii 213.

➡️ Dar neavând această limită maximă, dacă legea nu se schimbă, pot profesa așa până la pensie?

Pot profesa sub supervizare în două condiții: 1. În permanență să aibă contract de supervizare. Dacă nu, practică nelegal profesia. Și 2. Trebuie să practice această profesie într-o formă legală de exercitare a profesiei.

Și noi avem stipulate în Hotărârea de Guvern trei modalități de practicare a profesiei: cabinet individual, cabinet asociat, societate civilă profesională de psihologie.

Iar pentru anumite structuri, pentru anumite entități, cum sunt entități ale statului, autorități, poliție, armată, CJRAE (n.r. Centrele Județene de Resurse și Asistență Educațională, care reunesc logopezii, consilierii școlari, profesorii de sprijin etc.), Direcțiile de asistență socială, spitale, Hotărârea 1/2006 vine cu o nouă formă de exercitare, și anume structura de psihologie. Pentru că autoritățile respective nu au structura în organigrama lor cabinet individual, cabinet asociat etc. Și atunci orice denumire de „birou”, „secție”, „laborator”, etc., a primit această denumire generică de „structură de psihologie”.

Da, poți rămâne în supervizare à la longue în momentul de față.

Dar ca să treci la următoarea treaptă, după 1-2 ani (n.r. din cei maximum cinci), ar trebui, în mod firesc, să vrei să-ți obții autonomia. Pentru că altfel vei fi obligat, dacă practici, să ai contract de supervizare cu un supervizor. Or contractul ăsta se plătește. Și să plătești ani de zile un supervizor, mi se pare absurd. Adică nu mai ai niciun beneficiu, muncești doar ca să plătești supervizorului.

Și, pe de altă parte, puțin probabil, ca fiind în supervizare à la longue, să te poți promova în relația cu clientul. Un client va fi destul de rezervat, atâta timp cât nu ai toate competențele, pentru că, pe trepte și grade profesionale, sunt și ele defalcate, nu poți face orice.

➡️ Cum verificați calitatea serviciilor oferite de membrii Colegiului, de psihologi?

Colegiul are standarde de calitate cu privire la modul în care se organizează și funcționează forma de exercitare a profesiei.

➡️ Concret, cum face asta?

Verificarea se face în baza dosarului prin care se deschide și se înregistrează forma de exercitare a profesiei la Colegiu.

➡️ Și ulterior se face în baza dosarului de trecere într-o treaptă superioră?

Permanent avem acest control. Bine, asta e o modalitate de a face controlul, pentru că avem și control profesional. Care, din păcate, nu a funcționat, e adevărat.

➡️ Ce înseamnă control profesional? În teren?

În teren. Ar trebui să avem echipe de control în teren, în conformitate cu normele Colegiului. Și, din nefericire, controlul ăsta profesional nu a fost executat.

➡️ De ce?

Din varii motive. În primul rând că nu există o metodologie de control, în momentul de față.

➡️ Cine trebuie să o elaboreze?

Avem alte modalități de control, dar nu, efectiv, echipe care să verifice pe teren, cum sunt, de exemplu, echipele de control de la Ministerul Transporturilor, pentru siguranța circulației, inclusiv în cabinetele de psihologie autorizate de Ministerul Transporturilor. Sau să vină DSP (n.r. Direcția de Sănătate Publică) la cabinetul care are contract cu Casa.

Da, din păcate lucrul ăsta nu s-a realizat. Este un minus al activității noastre. Problema asta a fost de numărată ori ridicată, dar nu s-a găsit o soluție.

Încercări de-a lungul timpului au fost. Chiar eu, când eram președintele filialei teritoriale București, am inițiat un astfel de control în 10 entității de psihologie: cinci din structurile de securitate, unde controlul a fost executat, și cinci din mediul privat, cabinete individuale. Unde nu s-a putut realiza pentru că nu s-a perfectat înțelegerea între cel controlat și cei care au controlat.

➡️ Ce înseamnă că „nu s-a perfectat înțelegerea”?

Nu s-au întâlnit, la data, ora și locul stabilite.

➡️ Da, dar cabinetul are un program de funcționare, nu?

Îmi pare rău, este trist lucrul ăsta, din păcate nu avem un control eficient, ca să nu spun altfel.

➡️ Dar dacă ne-am dori să avem, în ce ar costa metodologia aceasta din teren de verificare a calității, la cabinet?

De la aspectele de respectare a metodologiei, a normelor de etică și de deontologie profesională, până la faptul că există registre de evidență, intrări, ieșiri, eliberare de rapoarte. Deci, o evidență a tuturor actelor psihologice eliberate de psiholog.

Apoi, registrul de timbre, faptul că rapoartele au plecat către beneficiar timbrate pentru anumite zone: muncă, transporturi, securitate, psihologie clinică. În psihoterapie nu se aplică.

Apoi, faptul că se păstrează în condiții optime arhiva.

➡️ Deci un control mai degrabă administrativ.

Și administrativ, dar și profesional, efectiv. Modul în care își desfășoară activitatea.

➡️ Comisia de control ar asista la o ședință de consiliere?

Nu, nu este în atributul comisiei de control astfel de chestiuni. Până la urmă, relația directă între psiholog și beneficiar nu trebuie asistată, decât cu acordul celui care primește serviciile psihologice.

Share

➡️ Unde pot găsi oamenii o evidență a psihologilor care lucrează cu Casa?

Colegiul nu are o evidență.

➡️ De ce nu are? Ar putea să aibă?

Este o chestiune privată, personală, a psihologului dacă încheie contractul cu Casa. Nu avem o obligație legală în sensul acesta.

➡️ Dar ar fi un beneficiu pentru pacienți, clienți, cum vrem să-i numim.

Da, dar în condițiile date, nu este obligativitatea Colegiului.

Am putea face o evidență să zic, grosieră, pentru că atunci când încheie contractul cu Casa, pentru a declara la Direcția de Sănătate Publică acel cabinet și a-l înregistra, au nevoie de o adeverință de la Colegiu. Deci în baza acestei adeverințe, am putea face o evidență, dar nu avem certitudinea că cei cărora le-am eliberat adeverința vor și face contract.

➡️ Pe de altă parte, Casa spune „psihologii sunt furnizori de servicii conexe, nu medicale, nici treaba noastră nu este să facem evidența asta”.

Da, dar orice cabinet înregistrat la DSP, îl găsim la DSP. Și orice contract este înregistrat la Casă...

➡️ Numai că între Colegiu, care spune „nu e responsabilitatea noastră”, și Casă, care spune același lucru, omul rămâne la mijloc.

De ce? Îl direcționează medicul specialist. Dacă o persoană vrea să beneficieze de servicii psihologice decontate de casă, nu se poate duce direct la psiholog (n.r. are nevoie de un bilet de trimitere de la un medic de anume specialități, iar medicul respectiv are contract cu unul sau mai mulți psihologi).

➡️ Și medicul de unde știe ce psiholog ar vrea să lucreze cu Casa, unde-i găsește?

Este o chestiune de cerere și ofertă pe piața muncii. Dacă psihologul dorește să presteze servicii prin contract cu Casa, se adresează unui medic. Are lista cu specialitățile medicale (n.r. care pot da bilet de trimitere) și bate la ușa medicului. „Aveți nevoie de serviciile mele?” Medicul spune „da”, ok, facem contract în sensul ăsta. Este o piață liberă, de aceea suntem independenți, suntem profesie liberală.

Cu președintele CoPsi am vorbit și despre reglementarea psiho-oncologiei, un domeniu revenit în atenție astă-vară, care ar aduce beneficii pacienților cu cancer, dar pentru care, întâi, trebuie să stea la masă Colegiul și Ministerul Sănătății. Despre asta, într-o ediție viitoare.

Sper că am reușit să mai clarific din întrebările care circulă zilele astea. Dacă ceva nu a fost suficient de limpede (sau complet), vă rog să-mi scrieți. Și îmi pare rău pentru eventualele greșeli de exprimare sau ortografie, e ora 1:45 când trimit newsletter-ul ăsta.

Ne revedem la finalul lunii, cu ediția obișnuită. Poza e din ultima zi de toamnă-vară din 2025.

Sorana

și bine te-am regăsit, în alt anotimp (mie nu-mi plac deloc toamna și iarna, sper să trecem ușor peste). De la ultima ediție, am fost la o emisiune la RFI și la sărbătorirea a 20 de ani a Departamentului de Sănătate Publică de la Universitatea „Babeș-Bolyai”, din Cluj, unde le-am vorbit studenților despre responsabilitatea de a interacționa cu presa și de a ieși în comunitate.

Acolo mi-a venit și ideea de a face un Ghid al Neasiguratului și un Ghid al Corporatistului (pe cel al Asiguratului l-a făcut CNAS) – ați fi interesați?

Azi avem o serie de informații utilitare, cu focus pe mamografii – când sunt recomandate, unde și cum le poți face gratuit, pentru că octombrie este luna conștientizării cancerului de sân. Iar la final – câteva recomandări pentru timpul liber și două bilete cadou la spectacol.

Vaccinul gripal

Am scris detaliat pe Facebook, reiau aici doar informațiile pe care nu le primiți de la televizor (nu pentru că jurnaliștii ar fi rău-intenționați, ci pentru că sunt detalii pe care mulți nu le știu):

1. Ca să primiți rețetă gratuită sau compensată 50% (dacă vă încadrați), și aveți între 19 și 65 de ani, trebuie să fiți asigurați (fie că sunteți salariați, că „plătiți din mână”, că sunteți co-asigurat sau într-un Program Național de Sănătate etc.).

⚠️ Dacă sunteți un adult *neasigurat*, nu primiți rețetă gratuită sau compensată (cu excepția gravidelor și pensionarilor, care sunt asigurați „by default”).

2. Rețeta compensată sau gratuită o puteți lua de la orice medic în contract cu Casa, nu doar de la medicul de familie.

3. Puteți face vaccinul nu doar la medicul de familie, ci și la un medic „vaccinator” (adică pediatru, infecționist, epidemiolog sau de orice altă specialitate, dacă a făcut un anume curs și, nu, nu există o listă undeva). Sau la unele farmacii care s-au autorizat pentru asta, dacă ai mai făcut acest vaccin în trecut. Așteptăm o listă de la Ministerul Sănătății, deși mi-au spus unii cititori că au făcut asta deja în farmacie.

Vaccinul HPV

De luna asta, nu doar femeile, ci și bărbații între 19 și 26 de ani pot face vaccinul HPV gratuit (până acum, gratuit era doar pentru ambele sexe până la 18 ani și pentru femei până la 26). De la 26 la 45 de ani, e compensat 50% pentru femei.

⚠️ Ca și la vaccinul gripat, trebuie să fii asigurat(ă) ca să primești gratuit sau compensat.

⚠️ 26, respectiv 45 de ani înseamnă 27 de ani fără o zi, respectiv 46 de ani fără o zi.

10 lucruri esențiale despre mamografie

De la Cât durează?, Pentru ce tip de țesut este utilă?, Care e diferența între mamografia 2D și cea cu tomosinteză?, până la Doare?. Am făcut un interviu cu dr. Carmen Lisencu, de la Institutul Oncologic din Cluj, unul dintre cei mai buni senologi de la noi.

Cum poți să faci mamografie gratuit

La începutul anului am scris despre screeningul pentru cancerul de sân, pentru care nu avem un program național organizat, dar avem investigații decontate (ecografie, mamografie 2D – pentru ambii sâni!) și pentru femeile asigurate, și neasigurate, astfel:

În pachetul de Prevenție, doar dacă nu ai simptome (vezi detalii în Ghidul Asiguratului, pagina 12):

• și ecografie, și mamografie anual, pentru femeile de 18-49 de ani cu risc înalt de a face cancer de sân

• doar mamografie o dată la 2 ani, pentru femeile de 50-69 de ani.

În pachetul de investigații pentru Suspiciune Oncologică (pe bilet trebuie marcat „SO”) – dacă medicul de familie sau specialistul depistează niște semne care ar putea indica un cancer, îți dă bilet de trimitere pentru spital, unde ai dreptul să faci toate investigațiile necesare și să ai un diagnostic în maximum 28 de zile.

Dacă ai simptome și ești asigurată, indiferent de vârstă, medicul de familie îți dă trimitere către specialist (oncolog, chirurg, ginecolog – toți cu competență în senologie imagistică), care decide dacă ai nevoie de ecografie și/sau mamografie, cu/fără biopsie.

Esențial:

• Investigațiile din pachetele de Prevenție și Suspiciune Oncologică se fac peste plafon, adică indiferent dacă mai sunt sau nu „bani de la Casă” în luna respectivă. Doar că – și asta e marea ironie a sistemului românesc – nu prea ai unde să faci mamografia de prevenție (îți spun mai jos cum afli unde se fac).

• ⚠️ Pentru mamografie ai nevoie de recomandare scrisă de la medicul de familie/ginecolog/oncolog – fie că e un bilet de trimitere ca să faci gratuit, fie că e o scrisoare medicală simplă, dacă medicul nu e în contract cu Casa, nu te încadrezi la Prevenție sau Suspiciune Oncologică sau dacă vrei să faci cu plată. Dar nu poți intra pe ușa clinicii să ceri pur și simplu o mamografie.

• O ecografie de sân poți face și fără trimitere.

Mențiune: și mamografia cu tomozinteză (așa numita „3D”) este gratuită, dar numai dacă ai deja un diagnostic de cancer de sân.

De știut: există niște standarde europene pentru programe de screening organizate la nivelul unei țări, care spun că mamografia ar trebui să înceapă la 45 de ani. Țările UE sunt însă libere să aleagă dacă urcă sau coboară acest interval, în funcție de populație și capacitatea de screening și diagnostic. La noi, pentru femeile asimptomatice și fără risc înalt, se face de la 50 de ani.

La nivel individual însă, cred că ai auzit și tu că mulți medici recomandă să începi mamografiile la 40 de ani. Știu, e confuzant. Ce vreau să spun e să vorbește cu medicul de familie sau ginecolog despre investigația cea mai potrivită pentru tine, în funcție de vârstă, starea de sănătate și istoricul familial (dacă mama sau bunica ta au avut cancer de sân, riscul tău e mai mare decât al populației obișnuite).

Unde faci o mamografie gratuit?

Federația Asociațiilor Bolnavilor de Cancer (FABC) a lansat săptămâna trecută iMedico, o aplicație în care poți vedea spitalele și clinicile private unde poți face mamografie gratuit, în fiecare județ. Nu poți vedea, din păcate, și dacă mai au fonduri în luna respectivă (CNAS n-a găsit încă un sistem prin care să transparentizeze această informație), dar primești numărul de telefon, cu apelare direct din aplicație, și adresa, care ți se deschide în Maps.

Știu că pare simplu – și e, din punct de vedere tehnic (au fost vreo 200 de ore de muncă și a costat câteva mii de euro) –, dar nici măcar aceste informații nu erau publice până acum. Iar a trebuit să facă o organizație de pacienți, cu finanțare din pharma, treaba statului.

Ce admir la această inițiativă e că FABC nu a luat de bun excel-ul publicat de vicepreședinta CNAS în primăvară (în premieră, și nu pe site-ul CNAS, nici măcar pe pagina de Facebook), care cuprindea aceste clinici, ci a sunat la toate ca să verifice.

Așa a aflat că în 2024, în cinci judeţe (Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Vâlcea, Vrancea) nu s-a făcut nicio mamografie sau ecografie mamară gratuit, prin Casă, ceea ce arată că nu sunt furnizori în contract (din varii motive: uneori nu există mamograf, alteori nu există medic care să le interpreteze sau, pur și simplu, „privații” nu „au cumpărat” acest serviciu de la Casă).

În altele – deși apărea câte un furnizor –, aflau că, de fapt, nu lucrează cu Casa, culminând cu Brăila, unde pe listă există un cabinet individual, dar care nu e de găsit pe net/ la telefon.

Acum, pentru aplicație, FABC va primi de la CNAS lista furnizorilor ori de câte ori se actualizează și va continua să ofere mentenanță aplicației.

Din păcate, după doar o săptămână de funcționare, FABC a primit feedback de la femeile care au încercat să se programeze că mulți furnizori pun piedici: fie nu fac programări prin telefon, fie au oprit pur și simplu programările pentru că nu fac față.

Poți descărca aplicația din Google Play, Apple Store sau poți merge pe site (apasă mereu pe „Pasul următor”).

Util: dacă găsești un spital sau o clinică care apar în contract cu Casa, dar refuză să îți facă o mamografie pe bilet de Prevenție sau Suspiciune Oncologică (care se fac peste plafon), sesizează aici.

⚠️ Ecografii mamare gratuite și consultație pentru femeile neasigurate și cu venituri sub 3.500 de lei/lună se pot face în București, la Policlinica Socială Baba Novac. Ca să verifice că nu ești asigurată, folosesc site-ul Casei, iar ca să arăți tu că ai venituri sub acest prag îți trebuie o adeverință de la ANAF sau de la locul de muncă. Locurile sunt limitate, dar în acest moment există disponibilitate. Inițiativa face parte din Ancora - Alături de tine, un program de prevenție și depistare precoce a cancerului de sân, al Asociației Pe Scurt.

Două clarificări de la CNAS

După ultimele ediții, în care am vorbit despre schimbările din sistemul de asigurări (aici și aici), am cerut niște clarificări de la CNAS, respectiv:

• Dacă ești neasigurat și nu ai venituri, dar ai fost încadrat într-un Program Național de Sănătate (ai diabet, o boală rară, neurologică, insuficiență hepatică – vezi lista la pagina 42 din Ghid), devii automat asigurat, dar trebuie Tu să ceri o adeverință de la medicul curant, care atestă înscrierea în Program și s-o duci / s-o trimiți la Casa Județeană de Sănătate. Informația nu se transmite automat.

• Același lucru dacă ai primit un certificat de handicap – tu trebuie să duci / trimiți o copie la Casă.

• De acum, Casele Județene de Sănătate au o zi pe săptămână program cu publicul până la 18, tocmai ca să poți depune astfel de adeverințe – mergi pe site, la Contact/Program de lucru cu publicul.

Resurse

OncoRCP, o platformă educațională pentru pacienții cu cancer, care explică traseul (medical și emoțional) și răspunde unor întrebări pe care aceștia nu și le pun uneori, pentru că nu se gândesc încă la ele, a explicat Andi Cârlan, navigator de pacienți și el însuși pacient cu cancer: De ce e nevoie de un kinetoterapeut în timpul chimioterapiei? sau Ce alte consulturi medicale ar trebui să faci, odată ce ai primit diagnosticul?. (Când vă faceți cont, ignorați codul acela de pe homepage). Andi a filmat clipurile video în timpul propriului tratament cu chimioterapie.

C.O.M.P.A.S. Andi este și președintele nou-înființate asociații C.O.M.P.A.S., care își propune integrarea navigatorilor de pacienți în sistemul medical din România. (Despre ce rol au aceștia am scris mai demult aici, iar cu Andi vom vorbi într-o ediție viitoare.) Ca să primească gratuit ajutorul unui navigator, o persoană diagnosticată cu cancer trebuie să contacteze proiectul Navicare. În curând, C.O.M.P.A.S. va publica și un registru al navigatorilor din România și o cerere de navigare, tot gratuit, pe site-ul propriu, deci țineți-l aproape.

Unde arunci medicamentele expirate în București. De ceva timp, nu mai poți duce medicamentele expirate la farmacie, ci doar la spitale, într-un un anumit program. Vezi aici lista pentru București (nu sunt toate spitalele, dar majoritatea da).

Meniu ieftin și corect, construit cu un medic în nutriție. Fosta mea colegă de la DoR, Georgiana Ilie, are de câțiva ani un newsletter săptămânal care te ajută să-ți faci meniul în avans pe o săptămână și să te încadrezi într-un buget rezonabil. Aici a creat unul în parteneriat cu un medic în diabet și nutriție, adaptat schimbărilor de sezon și de prețuri.

Recomandări + bilete cadou

Prea Sărac. E o serie audio de 6 episoade, despre ce înseamnă să trăiești cu lipsuri și despre impactul și rușinea care vin odată cu asta. E făcut de câțiva dintre foștii mei colegi de la DoR, iar gazda este Andreea Vîlcu, de la a cărei poveste personală a pornit totul – și garantez că, Andreea fiind Andreea, e mai amuzant decât ți-ai putea imagina, dar asta nu înseamnă că nu te râcâie pe interior. Am ascultat primul episod la un loc cu vreo 80 de oameni, care au aplaudat peste 1 minut la final. Aici e primul episod (îl găsești și în orice aplicație de podcasting).

Politică la minut, cu Răzvan Petri și Vlad Adamescu, doi politologi tineri care au explicat mai bine ca nimeni alții ce ni s-a întâmplat (politico-electoral-social) în ultimul an. Podcastul e găzduit de Recorder, iar primul episod răspunde la întrebarea: Sunt muncitorii străini un pericol pentru România? P.S. e un podcast cu bibliografie la final, just sayin’.

Oamenii Dreptății, 15 noiembrie, București. E un spectacol de live storytelling pe care îl recomand cu două mâini și care are loc doar o dată pe an. Prin puterea poveștilor personale și a momentelor artistice diferite (teatru, muzică live), pe scenă se construiesc spații de conversație și de dialog interior, pe subiecte precum justiție, etică, migranți, inegalitate socială, siguranța femeilor, dreptul la educație și altele. Bilete sunt aici.

Am și eu două bilete de dat cadou, primilor doi care dau reply la acest mail și îmi recomandă, la rândul lor, un film, o carte sau un spectacol.

TATA, pe HBO Max și în câteva cinematografe din țară (încă). Un documentar despre o jurnalistă din Moldova, înstrăinată de tatăl ei plecat la muncă în Italia, care descoperă că acesta era abuzat de angajatori. Încearcă să-l ajute, iar asta redeschide rănile trecutului, marcat de violență acasă – e povestea familiei ei, dar și a unei întregi generații.

Mulțumesc, ne citim luna viitoare. Nu uitați de biletele la Oamenii Dreptății!

Bine te-am găsit la aniversarea de trei ani a Foii de observație. „Nu știu cum, nu știu pe unde” s-au dus, vorba cântecului, dar mă bucur. Când am început, nu mi-am propus o durată de viață și nici obiective măsurabile (știu, poate ar fi trebuit, veți spune unii). Nu-mi imaginam ce poate deveni Foaia de observație, la câți oameni va ajunge și cu ce folos.

În timpul ăsta, mulți cititori mi-au spus că, datorită newsletter-ului, au reușit să-și facă RMN-uri fără plată, analize gratuit prin programul de Prevenție, au mers la psiholog sau au aflat informații vitale pentru un părinte cu cancer. Mi-au scris și medici tineri, care au aflat despre schimbări birocratice care îi afectează în munca de zi cu zi.

Cea mai mare mulțumire e un „Mulțumesc, nu știam că…”.

Când scriu asta, suntem 9.751 de abonați, dintre care 92 – plătitori. Cu vreo 20 mai mult decât luna trecută, când v-am spus că mi-aș dori să ajung la 100 la această aniversare. Vă mulțumesc tuturor care v-ați făcut un abonament plătit – nu sunt doar bani, e încrederea pe care simt că mi-o acordați, ca să merg înainte.

92 e un număr încurajator, dar știu că nu e bătut în cuie – sunt și cititori care nu-și prelungesc abonamentul sau care rămân fără bani pe cardul pe care l-au setat pentru plată. E „o situația în dinamică”, după cum ar spune Raed Arafat.

Ediția asta facem un pic de recapitulare, pentru că și eu simt nevoia să pun la un loc cele mai importante informații utilitare din ultimul an, iar luna viitoare revenim „la normal”.

În ultimul an am scris despre:

• Ce trebuie să faci dacă vrei să îți schimbi medicul de familie (derulează până la final)

• Ce drepturi au femeile gravide

• Cum să-ți depistezi riscul de cancer

• Lista spitalelor care au psiholog și a clinicilor de psihologie care lucrează cu Casa (atenție: datele sunt valabile la 31 ianuarie, între timp e posibil să mai fi apărut sau dispărut nume de pe listă)

• Diferențele dintre un psiholog și un psihoterapeut

• Vaccinuri pentru adulți și nu numai

• Ce înseamnă să construiești programe de screening în România

• Cum te afectează măsurile de austeritate impuse la 1 august și de ce sistemul de sănătate e nesustenabil

• Ce se întâmplă cu persoanele neasigurate din Programele Naționale de Sănătate

Și niște lucruri punctuale pe care le-am aflat sau clarificat împreună

Despre vaccinul gripal:

1. Și unii adulți îl pot cumpăra la preț redus (vezi în articol cine).

2. Obții rețeta compensată nu doar de la medicul de familie, ci de la orice medic în contract cu Casa de Asigurări.

3. Anul trecut puteai să te vaccinezi și în unele farmacii – de văzut dacă va fi la fel și acum.

4. Există un vaccin mai puternic, doar pentru cei de peste 60 de ani. Mai multe detalii aici.

O gravidă:

1. E automat asigurată, chiar dacă nu plătește contribuția la sănătate (CASS).

2. Are dreptul la o serie de consultații și investigații gratuite (de sânge, ecografii), unele acordate de medicul de familie, altele – de obstetrician.

3. Poate face analize și „dacă s-a terminat plafonul”.

4. Nu îi trebuie bilet de trimitere pentru consultația trimestrială la ginecolog și pentru investigații de monitorizare a sarcinii în regim de internare de zi, în ambulatoriu.

5. Se poate duce la orice maternitate, clinică sau cabinet individual de obstetrică-ginecologie în contract cu Casa, indiferent unde locuiește.

Screening cancer:

1. Investigația de screening pentru cancerul de sân este mamografia și se face o dată la 2 ani, între 50 și 69 de ani, gratuit și peste plafon, cu bilete de trimitere pe Prevenție. (În afara acestor vârste, o faci cu plată sau cu bilet de trimitere, dacă sunt fonduri în luna respectivă, adică nu ai prioritate.)

2. Investigația de screening pentru cancerul de col este testarea HPV. Trebuie să o facă femeile între 25 și 64 de ani, o dată la cinci ani, împreună cu un test Babeș-Papanicolau.

3. Pentru cancerul de colon, femeile şi bărbații între 50 și 74 de ani trebuie să facă testul FIT o dată la doi ani (e un test din scaun care depistează eventuale sângerări).

4. Pentru cancerul de prostată există PSA-ul, un test foarte simplu și ieftin, din sânge, pe care bărbații asimptomatici de peste 50 de ani îl pot face decontat o dată la trei ani ca parte a pachetului de analize prevenție (vezi Ghidul Asiguratului, pag. 15).

(Câteva) Diferențe dintre un psiholog și un psihoterapeut:

1. Un absolvent de Psihologie nu e automat psiholog, ci doar... absolvent de Psihologie.

2. Un psiholog nu are voie, legal, să facă psihoterapie, dacă nu a făcut (sau e în curs de a face) o școală de formare în psihoterapie. Deci un psiholog nu e automat și psihoterapeut.

3. Psihologii și psihoterapeuții au competențe diferite.

4. Când intri într-o relație terapeutică, psihologul sau psihoterapeutul este obligat să îți dea un contract de prestări servicii psihologice în care specifică ce anume oferă și numărul de ședințe; un acord de consimțământ informat (ca la medic), iar după fiecare sesiune trebuie să primești factură.

5. Ca să verifici dacă psihologul sau psihoterapeutul la care vrei să mergi chiar e ceea ce pretinde, du-te pe site-ul CoPsI / Registre / Registrul Unic al Psihologilor (R.U.P.) / R.U.P. Partea I – atestate de liberă practică și descarcă fișierul.

6. Consilierul pentru dezvoltare personală e specialist în resurse umane, nu în sănătate mintală.

Vaccinare:

1. Nu e obligatorie în România – există doar scheme recomandate. Dar este de ne-negociat, din punctul meu de vedere.

2. E un proces pe tot parcursul vieții – pentru unele vaccinuri e nevoie de rapeluri, iar altele au apărut recent, deci sigur nu le-am făcut în copilărie.

3. Vaccinurile sunt gratuite pentru copii și compensate sau gratuite pentru unii adulți din grupe de risc. România are o schemă chiar generoasă de compensare.

4. Chiar dacă ești un adult sănătos, e bine să reiei niște vaccinuri, pentru că imunitatea scade odată cu vârsta.

5. Vaccinul nu protejează doar împotriva bolii imediate, ci și a potențialelor complicații care pot apărea în viitor.

6. Rețetă pentru un vaccin compensat sau gratuit poți lua de la orice medic în contract cu Casa, nu doar de la medicul tău de familie, iar de făcut – poți să-l faci la un medic vaccinator (medic de familie, epidemiolog, de boli infecțioase, pediatru sau orice alt medic care are atestat de vaccinologie). Nu, nu există o listă.

Câteva schimbări de la 1 august:

1. Dacă au pensie mai mare de 3.000 de lei, pacienții oncologici pensionari plătesc 10% CASS pentru ce depășește această valoare, ca orice alți pensionari.

2. Persoanele cu handicap plătesc CASS dacă au și alte venituri decât indemnizația de handicap sau dacă pensia depășește 3.000 de lei.

3. Dacă ai avut o persoană co-asigurată în baza venitului tău, de la 1 august trebuie să plătești 2.430 lei/an CASS pentru ea. Trebuie tu să depui declarația, să plătești și apoi să anunți Casa, nu aștepta să primești vreo înștiințare de la ANAF. Poți avea maximum trei persoane co-asigurate (soțul/soția și părinții) și e obligatoriu ca ele să nu aibă venituri.

   ---

Și, la final, câteva lucruri bune pe care le-a făcut „statul”. Sigur sunt mai multe, dar astea mi s-au părut evidente:

• De la 1 octombrie, vaccinul HPV va fi gratuit pentru fete și băieți între 11 și 26 de ani, nu doar până la 18. Femeile de 26-45 de ani pot să îl cumpere compensat 50%. (Din nou, rețetă poți lua de la orice medic în contract cu Casa, nu doar de la medicul de familie.)

• Site-urile Caselor de Sănătate au fost în sfârșit actualizate și acum poți căuta furnizorii care lucrează cu Casa din județul tău, în funcție de ceea ce cauți (analize/imagistică/stomatolog etc.) – pe homepage, mergi în dreapta, la Hartă furnizori. Nu, nu afișează și dacă mai sunt fonduri.

• A extins programul ambulatoriilor până la ora 20 (valabil din 8 septembrie, deci de văzut dacă toată lumea aplică).

• A mai inclus pe lista celor care pot merge în ambulatoriu fără bilet de la medicul de familie pe cei cu HIV/SIDA, hemofilie și talasemie. O serie de alte boli erau deja incluse.

Subscribe now

Foaia de observație e newsletterul meu, dar nu l-aș putea face niciodată singură.

Vreau să le mulțumesc câtorva persoane care îmi sunt surse constante: dr. Raluca Zoițanu, dr. Sandra Alexiu, dr. Carmen Ungurean, Larisa Mezinu-Bălan, dr. Marius Ungureanu și tuturor celor care mi-au explicat, m-au corectat și mi-au dat încrederea lor.

Și le mulțumesc foștilor mei colegi de la DoR – periodic discutăm despre jurnalismul făcut de unul singur și cum/dacă l-am putea face „mai” împreună.

Și ei au câte un newsletter la care vă recomand să vă abonați, pentru perspective și informație pe care nu le veți găsi în altă parte: Cristian Lupșa (Draft Four, despre jurnalism și dileme de viață și de muncă), Georgiana Ilie (Meal Planning, pentru super-rețete și ca să-ți eficientizezi timpul și bugetul în bucătărie), Anca Iosif (Re:Mediu, despre natură și natura umană), Oana Sandu (Dincolo de tăcere, pentru cea mai profundă și analitică înțelegere a violenței domestice în România), Andreea Giuclea (Povești din Sport, despre sport și confruntarea cu tine însuți), Vlad Dumitrescu (Online Brew, despre internet culture).

Nu în ultimul rând, le mulțumesc Carlei Lunguți și Andreei Vîlcu, care sunt mereu acolo să încurajeze și să pună umărul, și prietenilor care au citit textele înainte de a le trimite, ca să nu-mi scape erori de logică sau de ortografie.

Mulțumesc, pe luna viitoare!

Bine v-am regăsit la final de vară (mă doare sufletul când spun asta, cred că și pe unii dintre voi).

În primul rând, vă mulțumesc pentru atenția cu care ați citit și ați dat mai departe ediția de luna trecută, e una dintre cele mai populare și cele mai comentate, ceea ce îmi arată, iar, câtă nevoie e de explicație clară, transparentă și la timp (ca idee, CNAS a dat un comunicat detaliat despre aceste schimbări vineri seara, pe 1 august, în ziua în care intrau deja în vigoare).

Luna asta continuăm cu clarificări despre schimbările din asigurările de sănătate și cu detalii despre Programele Naționale de Sănătate (PNS), despre care știu că majoritatea ați auzit prima dată luna trecută, ca și cum ar fi o informație banală.

Și acum, o mărturisire: voi continua să trimit Foaia de observație, dar e tot mai greu s-o susțin financiar din alte proiecte, ceea ce se întâmplă de trei ani încoace.

Ediția de luna trecută a fost echivalentul unei săptămâni de lucru, ca număr de ore, și, pentru prima dată, am avut curiozitatea să văd cât „am încasat” din newsletter pentru această săptămână: vreo 650 de lei brut, înainte de comisioanele procesatorului de plăți și de impozitul pe venit pe care îl voi plăti (e o medie obținută împărțind venitul anual la nr. de săptămâni). Deci vreo 620 de lei, net, cred.

Comparând cu un salariu lunar de, să zicem, 6.500 de lei net (cam așa e în presă, dacă ai noroc), pentru aceeași săptămână de lucru aș fi primit 6.500/4 = 1.625 de lei, deci de vreo 2,5 ori mai mult.

Sunteți 9.600 de abonați și 76 dintre voi aveți și abonament plătit. Adică mai puțin de 1 din 100.

Mă copleșește încrederea cu care mă creditați – o văd în genul de întrebări pe care le primesc și în comentariile care însoțesc share-urile. Și, da, Foaia de observație e unul dintre cele mai citite newslettere din România, pe locul 9, dacă luăm în considerare acest ranking al Substack, iar eu – unul dintre primii 10 influenceri, dacă am da crezare acestui top.

Dar vreau să fiu cât se poate de transparentă în privința costurilor și a veniturilor, altfel n-o să putem niciodată valoriza o muncă atât de volatilă precum cea din presă sau din industriile culturale.

Am spus că articolele mele vor rămâne gratuite și așa va fi, mi-am asumat că voi face acest mic act de serviciu public, pentru că asta cred că trebuie să facă presa. Mai ales acum, când au loc atâtea schimbări în sănătate, pe care prea puțini dintre noi le înțeleg, dar care ne afectează pe toți. Și pe tine, chiar dacă ești sănătos și ai abonament la o clinică privată.

Dar cât timp pot să aloc newsletter-ului depinde în mare parte de câtă liniște financiară am – de câți bani intră totuși din newsletter, de câte alte proiecte am, ce muncă presupun ele și ce resurse aduc. Aproape fiecare lună e o ecuație cu mai multe necunoscute, în această carieră precară de freelancer în România, pe care mi-am ales-o.

Știu, nu mă obligă nimeni să fac newsletter-ul și nici să-l fac gratuit. Dar atâta timp cât asta am decis și atâta timp cât voi sunteți aici, ce vreau să spun e că: 1. Aș vrea să știți costurile de timp și muncă pe care le presupune și 2. Dacă vă permiteți să susțineți misiunea pe care mi-am asumat-o, pentru mine ar fi o garanție în plus că Foaia de observație va continua.

Luna viitoare newsletter-ul împlinește 3 ani, și ce cadou frumos ar fi să ajung la 100 de abonați susținători.

Variantele de abonament sunt: 7 EUR/lună, 80 EUR/an sau membru fondator, de 150 EUR/an – bani pe care îi declar la ANAF și pentru care plătesc taxe. Dacă ești deja abonat plătitor, îți mulțumesc. Iar dacă vrei să devii unul, apasă butonul ăsta:

Și acum, revenim. Încep cu câteva întrebări esențiale, pe care le-am primit după ediția de data trecută:

1. Pacienții oncologici pensionari plătesc CASS?

Da, dacă au pensie mai mare de 3.000 de lei, plătesc 10% pentru ce depășește această valoare, ca orice alți pensionari. Confuzia vine din declarațiile repetate ale ministrului Sănătății și ale președintelui CNAS, care au spus că „pacienții oncologici nu plătesc CASS”. Se refereau doar la pacienții oncologici care nu au venituri, și care, prin prisma bolii, sunt asigurați automat.

Casa Națională de Pensii (CNPP) a clarificat asta pe Facebook.

(Și eu, ca toată presa, am preluat inițial această informație greșită luna trecută. Am întrebat la CNAS după ce o cititoare cu pensie mai mare de 3.000 de lei m-a întrebat cum află CNPP că ea are cancer, deci nu ar trebui să plătească contribuția. Răspunsul: nu are de ce să afle, plătește oricum.)

2. Persoanele cu handicap plătesc CASS?

Da, dacă au și alte venituri decât indemnizația de handicap sau dacă pensia depășește 3.000 de lei.

Din nou, cei doi au spus că „persoanele cu handicap nu plătesc CASS”. Ar fi trebui să spună „nu plătesc CASS pentru indemnizația de handicap”. Tot Casa Națională de Pensii, tot pe Facebook.

Mi-a confirmat și Ministerul Muncii într-o solicitare trimisă săptămâna trecută: „persoanele cu handicap datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate pentru toate veniturile impozabile prevăzute la art. 155 Cod Fiscal (salarii, pensii, activități independente, drepturi de proprietate intelectuală, cedarea folosinței bunurilor, activități agricole, investiții și alte surse de venit”.

3. Cum se calculează pensia, dacă plătesc și impozit, și CASS?

Idem, CNPP: din ce depășește 3.000 de lei se scade întâi CASS de 10%, iar din ce rămâne se mai scade impozitul, tot de 10%.

Și asta pentru că CASS e considerată cheltuială deductibilă.

4. Cum se calculează indemnizația de creștere a copilului, după introducerea CASS de 10%?

(O cititoare mă întreba dacă cei 10% se scad din media veniturilor din ultimii 2 ani, care stau la baza calcului indemnizației, medie care poate fi mai mare decât plafonul instituit de stat, de 8.500 de lei.)

Nu, cei 10% se scad din suma lunară pe care ați luat-o până acum. Dacă luați 2.000 de lei, sunt 10%*2.000 de lei. Dacă erau 8.500, sunt 10%*8.500.

5. Îmi trimite ANAF vreo înștiințare, ca să plătesc pentru persoana pe care am avut-o co-asigurată gratuit până acum?

Nu. Dacă nu am spus-o suficient de clar luna trecută: dacă ați avut soțul sau părinții fără venituri co-asigurați (gratuit) până la 1 august, de acum va trebui să plătiți 2.430 de lei/an pentru ei și să faceți voi demersurile pentru asta, adică să depuneți declarația unică D212 în Spațiul Privat Virtual sau la ghișeu și să plătiți. (Pot face și ei asta, în nume propriu, și atunci trebuie să plătească ei.)

N-o să primiți acasă nicio „hârtie” că trebuie să plătiți.

Mai mult, dacă n-ați făcut încă asta, faceți-o cât mai repede și duceți dovada la Casa Județeană de Sănătate, ca să nu rămână respectiva persoană neasigurată și să nu-și poată lua rețeta lunară, de exemplu (sfat pe care l-am primit de la CNAS).

Informațiile de la ANAF la Casa de Sănătate se transmit de abia la finalul lunii, așa, că dacă nu ați depus D212 la începutul lui august, și faceți asta la 1 septembrie, co-asiguratul riscă să rămână neasigurat până se actualizează informația.

Bine de știut: avocanet.ro au mai răspuns la astfel de chestiuni punctuale. Sunt corecte, mai puțin punctul 15, despre pacienții din Programele Naționale de Sănătate (PNS), care s-a schimbat (da, deja).

Ce sunt Programele Naționale de Sănătate

Sunt niște... programe:

1. care vizează chestiuni de sănătate publică, precum programul național de vaccinare, prevenirea și controlul unor boli transmisibile precum HIV/SIDA sau tuberculoză, transplantul. Sunt 13 la număr și sunt finanțate de Minister.

2. care oferă cadrul pentru tratarea și monitorizarea unor boli cu impact asupra populației, din punct de vedere al poverii bolii și numărului foarte mare de persoane afectate (diabet, cancer, boli cardiovasculare, rare sau neurologice, endometrioză – da, există de anul trecut, vorbim într-o ediție viitoare). Sunt 16 și sunt finanțate în principal de CNAS. Lista lor completă e aici.

Marele avantaj al PNS-urilor curative (lista a doua de mai sus) e că nu trebuie să plătești CASS ca să primești tratament și servicii medicale odată ce ai una dintre aceste boli foarte grave. Practic, o persoană neasigurată, odată ce are cancer sau o boală rară, devine asigurată pentru orice serviciu medical (încă), indiferent dacă era sau nu asigurată înainte.

Acesta este, cred eu, unul dintre cele mai importante beneficii ale sistemului nostru social de sănătate, pentru că toate aceste boli presupun tratamente și monitorizări extrem de scumpe și, de cele mai multe ori, și complicații, unele date chiar de tratament.

Citește aici despre fiecare program și ce criterii de includere/excludere există.

Cum afli dacă ești într-un Program de Sănătate? Medicul curant ar trebui să îți spună, în momentul în care devii eligibil, și tot el ar trebui să îți spună când „ai ieșit” din Program, adică atunci când boala ta se consideră vindecată (din păcate, tu nu poți afla singur, online).

Evident, majoritatea acestor boli sunt pe viață, dar altele pot fi considerate vindecate, cum ar fi afecțiunile din PNS de Ortopedie (fracturi, de exemplu) sau Oncologie.

Schimbarea care s-a schimbat

Luna trecută, autoritățile au spus că pacienții din PNS care nu plătesc CASS, mai puțin cei cu cancer, vor rămâne asigurați doar pentru acele tratamente și servicii medicale necesare tratării bolii lor „de bază”, dacă nu încep să plătească CASS. Practic, se restrângea semnificativ „avantajul” pe care l-am explicat mai sus.

Modificarea ar fi însemnat, de exemplu, că o persoană cu diabet care nu are venituri și nu plătește CASS (deci acel minim de 2.430 de lei/an) n-ar mai fi putut merge gratuit la un consult oftalmologic sau la o ecografie, pentru că ele nu țin strict de... diabet (deși diabetul dă complicații oftalmologice). Ar fi fost una dintre schimbările cu cel mai mare impact asupra celor mai vulnerabili pacienți (vreo 60.000) și i-ar fi înnebunit pe medici, cu siguranță.

La o săptămână după ce au anunțat modificarea și au dat și un Ordin de ministru, în Guvern s-a stabilit că cei din PNS rămân totuși asigurați pentru tot, ca până acum, până la finalul anului, tocmai ca să mai dea niște timp oamenilor să-și rezolve situația. Detalii în articolul Hotnews, aici.

Ce trebuie să faci tu în situația asta?

Deși e stupid, informația că tu ești în PNS nu ajunge neapărat automat de la medicul tău la Casa de Sănătate. Așa că:

• Dacă ești în PNS și plătești și CASS (pentru că ești angajat sau ai alte venituri), ești asigurat în primul rând în baza statutului tău de angajat, și așa apare și „în sistem” (poți să vezi pe un bilet de trimitere sau pe o rețetă compensată ce categorie apare bifată). Deci am zice că nu contează foarte mult dacă Casa știe că ești și în PNS sau nu.

• Dar dacă ești în PNS și ți-ai pierdut statutul de asigurat pe care îl aveai până acum (de exemplu, erai co-asigurat), vrei să știe Casa că ești în PNS, ca să devii asigurat în baza acestui fapt (până la finalul anului, după cum am zis mai sus). Pentru asta trebuie să ceri medicului tău curant (atenție! nu medicului de familie, ci specialistului care te are în evidență) o adeverință că ești înregistrat în PNS, pe care să o trimiți la Casa Județeană, ca să apari „în sistem”.

  Dacă vre să primești lunar, gratuit, astfel de informații, abonează-te. Iar dacă vrei să mă ajuți să dedic mai mult timp newsletter-ului, fă-ți un abonament plătit.

Fără bilet de trimitere

Un alt „avantaj” pe care unii pacienți din PNS îl au e nu că le mai trebuie bilet de trimitere (BT) de la medicul de familie atunci când merg în ambulatoriu la un medic specialist care tratează boala lor – celebra Anexă 13 la Contractul Cadru, biblia care guvernează cum se acordă serviciile medicale acoperite de stat. Practic, dacă ai una dintre bolile din Anexă, nu-ți mai trebuie BT când mergi în ambulatoriu.

Luna asta s-au mai adăugat câteva afecțiuni pe lista asta. Anexa 13 nu a fost, efectiv, actualizată, ci într-un alt ordin de ministru apare mențiunea că „unii pacienții cu afecțiuni cronice care sunt înrolați în anumite programe naționale de sănătate” nu mai au nevoie de BT în ambulatoriu.

Dintre ele, majoritatea existau deja în Anexa 13 (diabet, boli rare, tuberculoză). Noi sunt HIV/SIDA, hemofilie, talasemie și sindromul de izoimunizare Rh pentru femei. De aici, altă confuzie: pacienții cronici care știau deja asta spun: „nu e o nicio noutate”, iar cine aude prima dată spune: „wow, ce debirocratizare se întâmplă în sănătate”.

Ce ascunzi despre sănătatea ta?

Știu că mulți dintre noi ascundem unele aspecte legate de sănătatea noastră, fie pentru a-i proteja pe cei dragi, fie din rușine, fie din teama de a fi stigmatizați, dați afară de la serviciu, de a ne pierde prietenii. Propria sănătate e prin excelență o chestiune intimă, dar modul în care vorbim despre ea e profund cultural, iar România e țara în care în continuare „e rușine” să ai tuberculoză, demență, problemă de sănătate mintală și multe altele.

Vreau să scriu despre asta – ce ascundem, de ce și cui; n-o să am răspunsuri, dar vreau să ne gândim împreună la asta.

Va fi un articol mai amplu și vreau să vorbesc cu cât mai mulți care sunteți în situația asta – sau poate sunteți cei cărora li s-a ascuns. Pentru orice detalii aș decide să folosesc vă voi cere, evident, acordul, dar în primă fază vreau doar să vorbim. Puteți da un reply aici sau la sorana@substack.com. Mulțumesc!

La final, câteva articole mai lumești, de la BBC (în engleză):

• Cât de periculoase sunt toalete publice, care e conduita corectă și de ce să nu intri cu telefonul mobil (în general, la baie).

• Unele boli schimbă mirosul corpului nostru și pot fi astfel identificate chiar înainte să înceapă să se manifeste.

• Chiar e râsul cel mai bun medicament? Ne spune neuroștiința râsului.

Mulțumesc, „ne vedem” în septembrie!

Sorana

Sper că ai trecut cu bine prin valul de căldură recent. Și sper că vom trece cu toții cu bine peste valurile de scumpiri și de tăieri care urmează. Despre asta vorbim și noi – despre schimbările din sănătate care ne vor afecta pe toți, de ce am ajuns aici și cum își fură statul căciula când spune că „sistemul e nesustenabil”.

Iar dacă erai confuz, ca mine, dacă aceste măsuri au devenit lege sau încă se discută, vreau să diferențiem între:

• Măsurile care au fost adoptate – chiar vinerea trecută a fost promulgată Legea 141/2025. Aici tot istoricul ei (așa numitul „pachet 1”).

• Măsuri care au fost anunțate, dar nu încă asumate de Guvern în fața Parlamentului (așa numitul „pachet 2”).

Iar la final, câteva recomandări/anunțuri utile.

ADOPTATE

A. De la 1 septembrie plătești asigurare de sănătate, dacă:

Ai fost co-asigurat, adică tu nu aveai (sau nu declarai venituri), dar erai asigurat automat prin soțul/soția/copilul tău adult, care plăteau contribuția la sănătate (CASS). În situația asta sunt 650.000 de oameni, a spus președintele CNAS pe 3 iulie.

Cum faci asta?

Va trebui să plătești o sumă fixă de 2.430 de lei /an, prin declarația unică D212, fie online, prin Spațiul Privat Virtual, fie la o agenție fiscală. Prima tranșă e 607,5 lei și o plătești când depui, iar diferența – până la 25 mai anul viitor. Asigurarea intră în vigoare când depui declarația și e valabilă un an.

(CNAS spune că și cel cu venituri, care te asigura până acum, ar putea depune D212 în numele tău, dar mie din call center-ul ANAF nu mi-au dat această variantă. Pare că CNAS și ANAF trebuie să se pună de acord.)

E obligatoriu să te asiguri, dacă nu vrei să plătești consultațiile, investigațiile și medicamentele care sunt gratuite sau se compensează.

De ce suma asta?

Este pragul minim pentru a fi asigurat la sănătate conform Codului Fiscal și reprezintă 10% din 6 salarii minime brute pe economie.

FOARTE IMPORTANT:

1. În august ești încă asigurat în baza „vechii asigurări”, adică a statutului de co-asigurat;

2. Dacă în august nu ai depus această declarație (și, evident, n-ai plătit prima tranșă), de la 1 septembrie nu mai ești asigurat, deci nu-ți vei putea lua medicamentele compensate din farmacie și nu vei putea face niște analize/consultații cu bilet de trimitere, chiar dacă el/rețeta sunt încă valabile;

3. Informațiile de la ANAF ajung la CNAS doar la sfârșitul fiecărei luni, practic atunci se actulizează statutul tău de asigurat/neasigurat. Așa că recomandarea e să depui declarația asta cât mai la începutul lunii, ca să nu te trezești la 1 septembrie că nu ești asigurat.

   Iar dacă depui după 1 septembrie și ai nevoie de servicii medicale tot în septembrie, trebuie să trimiți o copie a declarației depuse și dovada plății la Casa Județeană de Sănătate, ca să opereze manual modificarea, mi-a explicat vicepreședinta CNAS, Larisa Mezinu-Bălan.

4. Nu poți reveni asupra declarației: dacă între timp te angajezi sau începi să ai alte venituri pentru care plătești CASS, ăștia 2.430 de lei tot trebuie să îi plătești. Nu, nu am auzit nicăieri în spațiul public informația asta, mi-au spus când am sunat la call center (recomand: 031.403.91.60).

B. De la 1 august plătești 10% contribuții la sănătate (și nu plăteai până acum), dacă:

1. Ai pensie mai mare de 3.000 de lei. Vei plăti 10% pentru ce depășește acest prag de 3.000 de lei – 1,9 milioane de oameni.

   IMPORTANT: e valabil pentru toți pensionarii care primesc pensie, indiferent dacă au cancer sau alte boli cronice severe.

2. Primești o formă de ajutor social – 323.000.

3. Ești șomer (adică ești înregistrat la Agenția de Ocupare a Forței de Muncă, nu doar că nu ai serviciu) – 44.000 de persoane.

4. Ești în concediu de creștere a copilului (acei doi ani după naștere).

5. Ești în concediu de acomodare după adopție.

În ultimele două categorii sunt 127.000 de oameni.

Clarificare: „plătești” înseamnă, de fapt, că „primești” cu 10% mai puțin. Banii se rețin la sursă, tu nu trebuie să faci nimic.

Practic, în acest moment, toți oamenii care au o formă de venit, de la salariu, la pensie, la venituri din chirii, drepturi de autor, la vreo formă de sprijin financiar din partea statului plătesc CASS 10%.

Nota bene: Poți oricând verifica dacă „în sistem” apari ca asigurat sau nu la acest link.

C. De la 1 august primești mai puțini bani pentru concediul medical (CM)

De vreun an jumate, începând cu fostul premier Ciolacu, concediile medicale au fost arătate cu degetul ca această gaură neagră în care se duc banii țării.

Ba că sunt date fictiv, ba că se acordă mai multe zile decât ar fi nevoie, dar, în afara unor medici care au fost sancționați punctual, retorica asta n-a fost confirmată la scară largă.

Ba mai mult, CNAS a arătat că cele mai multe zile au fost „consumate” de oamenii cu cancer, de gravide și de cei cu fracturi. Iar modul de acordare se înăsprise deja din 2021, deci nu e chiar simplu să îți iei concediu medical – am explicat pe larg într-o ediție anterioară.

Cert e că de acum, „banii de concediu medical” vor fi și mai puțini pentru cei care au o „boală obișnuită” – codul 01, adică majoritatea:

• 55% pentru CM de până la 7 zile

• 65% pentru CM de 8-14 zile

• 75% peste 15 zile

Până acum, pentru boală obișnuită era un singur prag, de 75%.

IMPORTANT: tot ce se plătea înainte cu 100% (urgențele, cancerul, SIDA) rămân la 100%, a spus ministrul Sănătății, Alexandru Rogobete.

Calculul se face așa: 55% * valoarea medie a unei zile de muncă (calculată pe ultimele 6 luni) * numărul de zile lucrătoare de CM (doar zilele lucrătoare se plătesc), din care se scad contribuțiile sociale de 25% și, de anul trecut, și contribuțiile la sănătate de 10%.

Am încercat niște matematică și sper să nu fi greșit. Dacă sunt printre voi experți în payroll, vă rog corectați-mă.

• la 31 iulie, pentru cineva cu 5 zile lucrătoare de CM și valoarea unei zile de muncă de 200 de lei, indemnizația ar fi fost: 75%*(200*5) = 750 lei, minus 25%*750, minus 10%*750 = 487,5 lei.

• la 1 august, calculul e 55%*(200*5) = 550 lei, minus 25%*550, minus 10*550 = 357,5. Deci cu 130 de lei mai puțin.

  Dacă știi pe cineva căruia i-ar fi de folos aceste informații, trimite-i articolul.

  Share

  
  

D. Dacă ești pacient cronic într-un Program Național de Sănătate (cum ar fi diabet, boli rare, boli neurologice, HIV/SIDA), și nu plătești contribuții, rămâi asigurat doar pentru „boala de bază”, nu și pentru alte afecțiuni

Să explic: cei care aveau aceste afecțiuni și îndeplineau niște criterii de includere în Program (severitate a bolii, evoluție etc.) erau asigurați by default la toate serviciile medicale, indiferent dacă cotizau sau nu. În plus, toate bolile astea presupun niște tratamente și monitorizări foarte scumpe, pe care nu ți le-ai permite.

Asta, recunosc, mi s-a părut una dintre bilele albe ale sistemului nostru so-ci-al de sănătate. Să susții niște oameni într-o călătorie de boală (că asta înseamnă o afecțiune cronică), pentru care de cele mai multe ori nu sunt vinovați, și pe care, cu siguranță, nu și-au dorit-o. E și cazul meu.

Ei, de acum, cei care nu plătesc contribuția la sănătate (cei 2.430 de lei din buzunar sau mai mult, în funcție de venit), vor mai fi asigurați doar pentru boala „de bază” (adică investigații, tratament, dispozitive medicale), nu și pentru altele care nu au legătură cu boala de bază.

Pare de bun simț. Până la un punct.

Problema e că „boala de bază” sau, mai rău, tratamentul ei, pot da multe complicații, iar „legiuitorii” nu au stabilit ce intră și ce nu în boala de bază, dar știu că se lucrează la asta. E cazul, de fapt, al celor mai severe și răspândite boli, ca diabetul, dar și al celor sistemice, autoimune (lupus, scleroză multiplă etc.), care pot afecta toate organele și pot da orice simptome.

A exemplificat foarte clar dr. Sandra Alexiu într-un răspuns pe care mi l-a dat pe Facebook: „Unui pacient cu diabet îi dau gratuit doar antidiabeticele? Statina (n.r. scade colesterolul) nu o ia compensat, pentru că nu e asigurat decât pe diabet? Îi pot face glicemia și hemoglobina glicozilată, dar nu îi pot face creatinina?”.

Unde mai pui că unele tratamente obligatorii scad imunitatea și pot da tot felul de infecții, care și ele au nevoie de analize și tratament. Deci pentru o infecție urinară repetată, cauzată de tratamentul imunosupresor, omul nu va mai putea face analize și primi antibiotic gratuit dacă nu plătește CASS.

Dacă vă întrebați câți astfel de pacienți din programele de sănătate nu plătesc CASS, e vorba de 58.000, care ar fi putut să aibă, la rândul lor, co-asigurați (a spus-o președintele CNAS, Horațiu Moldovan, pe 3 iulie). Pe lângă ei sunt mulți, ca mine, care cotizează, pentru că sunt angajați sau au alte venituri – pentru ei nu se schimbă nimic.

Ce economie face statul cu cei 58.000 nu știu. Nu au anunțat vreo sumă și nici nu știu cum s-ar putea calcula. „Dar e un element de dreptate și echitate socială”, a spus Moldovan, „fără a le afecta beneficiile pentru boala gravă”.

Și „nu tăiem bani de la pacienți”, a spus și ministrul Sănătății pe 21 iulie. Doar „se reașază sistemul”.

Explicația bâjbâită de Guvern pentru modificarea asta e că în ultimii ani au intrat tot mai mulți oameni în Programe, dintre care unii nu-și fac tratamentele de bază, dar fac alte investigații, deci, probabil, abuzează.

IMPORTANT:

• Dacă ești pacient oncologic ai în continuare dreptul la orice investigații/tratamente necesare, ca și până acum, peste plafon, nu doar pentru „boala de bază” (practic, e singura categorie de pacienți într-un Program de Sănătate care nu e afectată de modificarea de mai sus).

• Rămân valabile investigațiile pentru Suspiciune Oncologică, introduse în 2024, prin care și cei asigurați, și cei neasigurați pot face toate investigațiile necesare pentru diagnosticare, peste plafon (vezi Ghidul Asiguratului).

• Rămân valabile pachetele de prevenție, ceea ce, iar, e esențial (vezi tot în Ghid ce cuprind).

Ultimele două puncte le-am confirmat ieri cu CNAS.

Și acum câteva măsuri (adică promisiuni) anunțate, dar nelegiferate:

• Ministrul a spus că se va prelungi programul în ambulatorii până la ora 20:00 (acum e, în general, până la 13:00.

• Se lucrează la o platformă de programări online, prin care te-ai putea programa oriunde în țară (asta poți și acum, dar nu ai o situație centralizată). Din toamnă ar trebui să vezi deja pentru analize și imagistică, a spus Moldovan în conferință. (Însă CNAS promite digitalizarea sistemului de ani și ani de zile.)

• În trei ani nu ar trebui să mai plătim la privat coplata pentru un serviciu rambursat de CNAS (de exemplu, pentru o operație pe care o poți face și la stat, și la privat, aici trebuie să plătești o diferență substanțială, pe lângă ce decontează statul).

• Un medic care lucrează cu Casa în ambulatoriu își va putea deschide cabinet, tot în contract cu Casa, în zone unde nu există.

  Toate articolele sunt și vor rămâne gratuite, pentru că astfel de informație e esențială. Dar ele presupun zile întregi de documentare și scris. Susține-mi demersul cu un abonament plătit.

De ce toate tăierile astea – 4 motive

• Pentru că sistemul medical nu e sustenabil, și asta o spun toți specialiștii în health economics: până acum contribuiau 6 milioane de oameni și beneficiau aproape 17 – inclusiv copiii și pensionarii, categoriile cele mai numeroase. (Sigur, despre pensionari e corect să spunem că au contribuit deja toată viața.)

De acum, cu toate aceste noi categorii, ar trebui să avem 10 milioane de contributori. Rămân peste 6 milioane care nu plătesc: copiii, studenții, persoanele cu handicap, bolnavii cu cancer, gravidele, pensionarii care primesc mai puțin de 3.000 de lei pe lună.

• Pentru că se irosesc sau se cheltuiesc bani abuziv, de exemplu din modul în care se finanțează spitalele. Adică statul își fură singur căciula:

o Spitalele primesc bani în funcție de nivel (cât de dezvoltate și specializate sunt), de numărul de paturi, de gradul de ocupare a paturilor, de diagnosticele pacienților. E o ecuație complicată, în care, evident, e bine să ai cât mai multe paturi, cât mai ocupate, și diagnostice cât mai complexe. Nimeni nu vrea să piardă paturi, pentru că s-ar desființa secții și s-ar da afară oameni.

Mai mult, nici costurile astea nu sunt reale, pentru că nu prea știm să le calculăm – mai exact, sunt mai mici decât cele reale. „Nu știm cât costă o apendicită”, a spus președintele CNAS, și așa e. „Dar vom ști peste un an”, pentru că spitalele vor fi obligate să raporteze costurile reale.

Nu adunăm în mod real cât la sută din timp a alocat echipa medicală unui pacient, cu gradul de folosire a aparaturii, cu toate materialele sanitare necesare, și tot așa, până la curățenie și lift. Ci folosim de 20 de ani un sistem complicat, numit DRG, cumpărat din Australia. (Dacă vrei să nu înțelegi nimic, citește aici.)

o Pentru că o internare continuă (adică stai peste noapte în spital) e mai bine plătită decât o internare de zi (adică faci doar consulturi și investigații și pleci acasă la prânz), iar o internare de zi e plătită mai bine decât o consultație în ambulatoriu (fostele policlinici), evident că spitalele „trag” să aibă cât mai multe internări continue.

Ca idee, dacă un medic te consulta în ambulatoriu, spitalul primea doar vreo 30-40 de lei, iar de la 1 august – un pic mai mult. Da, aceeași consultație pentru care la privat plătești 300 de lei sau mai mult.

o Upcoding al diagnosticelor – simplific foarte mult, dar: unele diagnostice sunt plătite mai bine decât altele și, cu cât pacientul e mai bolnav, cu cât complexitatea cazului crește, deci statul plătește mai bine. Și atunci, uneori, în raportări unele diagnostice sunt ușor „exacerbate”.

Un exemplu clasic: iritația din cauza scutecului, la copii, sau steatoza hepatică („ficatul gras”), la adulți, cresc complexitatea cazului (indiferent de motivul pentru s-a prezentat omul). Și atunci, mulți au și iritație, respectiv ficat gras. Asta nu înseamnă că tu vei primi un diagnostic greșit sau că ți se va spune că ai o boală mai gravă decât ai, de fapt, dar și aceste diagnostice complementare îți vor apărea pe biletul de externare.

o Internări fictive – oameni care apar ca internați, dar nu sunt, pentru care statul plătește. Aici vorbim direct de fraudă și de acum medicii care fac asta vor fi dați afară, spune Rogobete.

Practic, ca să supraviețuiască, spitalele sunt obligate să abuzeze de mecanismul de finanțare, pe care tot statul l-a creat, și pe care reforma Bolojan promite să îl schimbe.

Ca idee, uite cum se cheltuiesc banii din Sănătate:

• Pentru că toate cheltuielile au crescut mult mai mult decât contribuțiile, și nu mă refer doar la creșterile din vara asta (curent, TVA, accize la benzină). Toate materialele sanitare, medicamentele etc. s-au scumpit constant în ultimii ani. (Da, și salariile medicilor au crescut, dar creșterile nu sunt plătite din contribuțiile tale la sănătate, ci de Ministerul Sănătății. Tot bani publici sunt, dar vreau să fac mențiunea asta.)
  

• Pentru că toate cheltuielile au crescut, dar „statul” nu a ținut pasul la rambursare în cele mai multe cazuri – adică plătea unui spital sau unui laborator cât plătea și acum cinci ani pentru același serviciu (sau puțin mai mult, dar insuficient). E unul dintre motivele pentru care foarte, foarte greu găsești să faci în privat o ecografie gratuit – pentru că statul decontează pentru ele mult sub costul real.

  Și atunci, ca să se echilibreze cât de cât, statul: 1. a redus numărul celor puteau merge la medic gratuit (vezi mai sus) și 2. ar trebui acum să plătească mai bine serviciile pe care le decontează, tocmai ca să crească accesul.

*Dacă te interesează o analiză mult mai riguroasă a cheltuielilor cu Sănătatea, respectiv cu spitalele, citește această ediție din Portavocea, newsletter-ul lui Radu Stochița, cercetător în politici de muncă. El arată chiar că au scăzut puțin costurile cu spitalele.

Nu sunt naivă.

Îmi dau seama că a asigura sănătate gratis tuturor nu se poate și că până acum, ca în mai toate sectoarele, am trăit pe datorie, iar CNAS va trebui să vină cu foarte multe reglementări și clarificări, la care știu că lucrează. Nu poți redresa un sistem doar reducând costuri, fără a colecta mai mulți bani (vă sună cunoscut?).

Cu toate acestea, mă întreb dacă:

E moral să iei de la mamele care își cresc copiii, într-o țară care 1. pretinde că susține natalitatea și 2. nu are suficiente creșe de stat, astfel încât femeile să se întoarcă mai repede la muncă?

Nu.

E moral să iei de la un pacient cu o boală cronică, care nu are venituri și mai are și complicații din cauza bolii și chiar a tratamentului?

Nu.

E însă moral să fentezi statul, cât de românește poți, și să nu plătești contribuții de niciun fel, dar să aștepți, și să folosești, gratis toate serviciile publice? Nu vreau să-i pun la zid, dar mă gândesc la toți meșterii pe care îi chemăm să ne zugrăvească, la mecanicii auto cărora și noi preferăm să le dăm cash, ca să nu mai plătim TVA la service, la „formațiile” pe care le chemăm să cânte la nuntă. Și astea sunt exemplele cele mai la îndemână, „petty cash”, probabil.

Nu.

E normal ca o bună parte a clasei de mijloc, cu salarii bune, deci și contribuții decente, să se simtă nedreptățită că plătește în privat analize și consultații pentru că nu găsește loc la stat?

Da.

Partea mai complicată e că toate aceste adevăruri co-există și, ca oameni, ne e foarte greu să integrăm nuanțe și să privim și din perspectiva celorlalți, și cu atât mai mult a „sistemului”. Iar nuanțele tind să fie cu atât mai neglijate în situații de criză, cum e acum, când trebuie să scoatem bani de undeva cu orice preț.

Și, da, în buna tradiție românească, multe decizii se iau plecând de la suspiciunea că cineva fură: fură la concedii medicale, fură la analize inutile, fură la program, fură nedeclarându-și venitul. Cu toții știm pe cineva care a făcut toate astea sau am făcut-o chiar noi, și tot ne simțim nedreptățiți.

N-am o concluzie și nici o soluție, dar mă întorc la ceva ce a zis psihiatrul Eugen Hriscu la o conferință luna trecută: „Regulile funcționează doar dacă le respectăm toți”.

Share

Le mulțumesc mult pentru clarificări, respectiv ajutor la calcule, doamnelor: Larisa Mezinu-Bălan, vicepreședinte CNAS, dr. Raluca Zoițanu și colegei mele, Alexandra Ivașcu.

Utilitare:

Căpușe. Cea mai bună explicație pe care eu am văzut-o despre pericolul mușcăturii, cum se scot corect și de ce primele 36 de ore sunt cruciale.

Și nu, nu există vaccin împotriva Bolii Lyme, pe care căpușa o poate transmite, e un mit care circulă de câțiva ani. Dar există vaccin împotriva encefalitei provocate de căpușă, o boală neurologică la fel de periculoasă. Și pentru adulți, și pentru copii. Am scris aici.

Mâncarea din spitale. Dacă ești nemulțumit, îi poți comunica Ministerului, prin acest formular. Noul ministru, a cărui inițiativă este, nu a zis însă și ce se poate schimba. Bugetul pentru hrana unui bolnav e, prin lege, 22 de lei pe zi (sau 33 pentru copii, oameni cu diabet, cancer sau transplant).

Nurofenul și șofatul. MS a publicat lista medicamentelor cu substanțe psihoactive care pot influența capacitatea de a conduce, adică acelea care ne-ar putea trimite la închisoare dacă se aprobă vreodată legea abuzivă. Deocamdată a trecut de Senat și e în stand by la Cameră. Criminologul Vlad Zaha explică.

Să ne citim sănătoși luna viitoare!

Ediția asta e un pic mai tehnică, dar cred ca e importantă ca să înțelegem de câtă voință și de câte piese de puzzle e nevoie ca să construiești politici publice în România. În cazul ăsta – un program de screening populațional pentru cancer (despre investigațiile propriu-zise și cum le poți accesa am scris aici).

Recunosc că și eu am plecat dintr-un „loc comun”, ca să-l numesc așa. Am crezut că ce lipsește e eterna digitalizare, adică softuri complicate construite de IT-iști deștepți pe bani mulți. Am greșit. Am descoperit o realitate mult mai complexă, dar și un exemplu că se poate: Slovenia.

Deși îmi plac puzzle-urile de genul ăsta, o să descriu aici varianta un pic mai scurtă și te invit să citești articolul complet aici. Iar la final am mai multe recomandări și vești bune pentru tine.

Unde suntem?

Pe primul loc în UE la decese din cauze (adică boli) tratabile și pe antepenultimul – din cauze ce ar fi putut fi prevenite.

Dintre acestea, cancerul este a doua cauză principală de deces, după bolile cardiovasculare, în condițiile în care (unele tipuri de) cancer sunt singurele afecțiuni pentru care se poate face screening (am explicat tot aici care sunt criteriile).

Iar dintre toate tipurile de cancer, una este complet prevenibilă, cancerul de col uterin. Tocmai de aceea, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și-a propus în 2020 eliminarea lui ca problemă de sănătate publică, iar pentru asta, fiecare țară ar trebui să îndeplinească câteva ținte până în 2030:

• 90% din fetele până în 15 ani să fie vaccinate HPV;

• 70% din femeile de 35-45 de ani să participe la screening;

• 90% din femeile cu cancer sau leziuni pre-canceroase să aibă acces la tratament, inclusiv paliativ – niște ținte care mi se par imposibil de atins pentru noi.

Spre comparație, noi avem cam 8% populație vaccinată HPV (deși și cifrele astea sunt discutabile) și doar 30% dintre femei care să fi făcut screening pentru cancerul de col (conform unui raport al Comisiei Europene și OECD pe 2023), unde 30% reprezintă declarațiile femeilor, pentru că date centralizate nu avem.

Cu toate astea, nu facem aproape nimic pentru prevenție – nici individual, nici ca țară, deși prevenția este cea mai cost-eficace măsură, matematic. Investițiile în prevenție încep să se vadă după (doar) 4-6 ani.

O componentă a prevenției este screeningul, care înseamnă că persoane sănătoase, fără simptome, fac anumite investigații în mod regulat, pentru a depista riscul sau probabilitatea unei afecțiuni: mamografie, test FIT (descoperă hemoragii în materiile fecale) sau testare HPV.

Pot să facă testele respective pe cont propriu (caz în care vorbim de screening „oportunist”) sau în cadrul unui program național organizat (și atunci vorbim de screening „populațional”, care nu înseamnă doar că vizează toate persoanele eligibile, ci că se respectă niște criterii de calitate foarte clare, stabilite de Consiliul Uniunii Europene în 2023, cum ar fi metodele și tipul de aparate folosite, dar și nivelul de instruire a medicilor).

Unde suntem la capitolul screening

Nu avem programe populaționale în vigoare, dar investigațiile pentru cele trei tipuri de cancer pentru care se poate face screening (de col, de sân și colorectal) sunt acoperite de Casa de Sănătate, în cadrul pachetului de analize de prevenție, atât pentru asigurați, cât și pentru neasigurați (detalii în Ghidul Asiguratului și în articolul meu).

Chiar și așa, procesul e greoi și mai nimeni nu îl știe: e nevoie de consult și de bilet de trimitere de la medicul de familie, programările se obțin greu (aproape imposibil în cazul mamografiei), standardele de calitate nu sunt unitare și datele nu se centralizează nicăieri.

România are 13(!) angajați care se ocupă de tot ce înseamnă screening în cadrul Institutului Național de Sănătate Publică (INSP), instituția responsabilă: ei elaborează metodologii, ei participă la diferite grupuri de lucru la nivelul UE (pentru că recomandările sunt în continuă dinamică), ei se ocupă, parțial, și de implementare. Și tot ei ar fi responsabili de crearea unui sistem populațional de screening și a registrelor aferente (explic mai jos).

Spre comparație, Slovenia, una dintre țările cele mai eficiente în materie de screening din Europa, are în jur de 50 de persoane care se ocupă de managementul celor trei programe: sân, col și colorect, la o populație mai mică decât a Bucureștiului.

Aș vrea însă să subliniez că nu e vorba doar de lipsă de capacitate administrativă, ci de lipsă de voință, inclusiv politică și la nivelul sistemului sanitar. „E un proces la care trebuie să pună toți umărul”, spune dr. Carmen Ungurean, coordonator prevenție și screening la INSP.

Ce este sistemul invitare-reinvitare?

Una dintre componente unui sistem funcțional de screening este sistemul invitare-reinvitare, adică INSP să știe, cu nume și adresă cine ar trebui să facă investigațiile de screening, în funcție de sex, vârstă și antecedente, și să-i trimită acasă o scrisoare cu o programare făcută la un centru din apropiere (nu toate spitalele ar putea face screening).

Sistemul ăsta există în multe țări europene. Am beneficiat de el în 2010, când făceam masteratul la Londra, și am primit la cămin o astfel de scrisoare pentru testare HPV.

Și de aici am plecat în documentarea mea: am fost convinsă că, dacă rezolvăm invitarea, o să avem screening. Dar mi-am dat seama repede că vorbim, de fapt, de un întreg ecosistem, care începe de la infrastructura de transport și educare (atât a oamenilor, cât și a personalului medical) și merge până la diagnosticare, tratament și monitorizare ulterioară.

În România, sistemul acesta de invitare-reinvitare tot INSP, cu cei 13 angajați ai lui, ar trebui să-l facă.

Ar trebui să înceapă cu crearea unui registru de screening, adică „baza de date în baza căreia faci scrisoarea și în care înregistrezi sistematic dacă persoana s-a prezentat, ce rezultat a avut, dacă a mers mai departe, dacă a primit programare și până intră în tratament”, mi-a explicat dr. Ungurean. Mai simplu, trebuie să știi cui să trimiți scrisoarea, acum și data viitoare când îi vine rândul.

România nu are un registru de screening la nivel național, are unele regionale pe hepatită și cancer colorectal, create cu ocazia unor programe de screening pilot, cu bani europeni, care au avut loc până în 2023 (cum de s-au putut crea acestea am arătat în articolul pe larg).

Acest registru parțial pentru cancerul colorectal e activ în continuare și a fost updatat in house de INSP astfel încât să poată fi adăugată toată populația eligibilă a României și să poată completa în el toți furnizorii medicali, nu doar cei care au luat parte la proiectul pilot. Deci a fost pregătit, cumva, pentru o extindere națională, și ăsta și a fost unul dintre scopurile proiectelor pilot.

Ce presupune crearea unui program de screening pentru cancer?

În primul rând, presupune crearea „flow-ului”, adică designul sistemului: care e scopul, ce trebuie să se întâmple, pe etape, cine e responsabil pentru fiecare etapă, de ce resurse e nevoie, cum sunt asigurate criteriile de calitate, cum sunt analizate datele.

Din punct de vedere „tehnic”, are două mari componente: registre naționale, care ar cuprinde toată populația eligibilă (sunt mai multe, pentru că ar fi unul pentru fiecare tip de cancer), și infrastructura digitală necesară (adică softul/aplicația în sine).

La rândul lor, registrele ar trebui interconectate cu două baze mari de date: cea populațională, pe care o administrează Direcția Generală pentru Evidența Populației (ceea ce se poate, dar e nevoie de o lege), și registrul pacienților care au deja cancer (și care nu există).

Chiar dacă nu avem încă un registru de cancer, are sens să începem unul de screening, pentru că sunt multe alte lucruri de monitorizat.

Pentru a obține și folosi date de la Evidența Populației, e nevoie în primul rând de o lege, mi-a explicat directorul general, chestorul Cătălin Giulescu, care să detalieze necesitatea creării și condițiile de operare a acestor registre de screening. Adică: ce informații va folosi INSP, cu ce scop, cu ce limite, ce date vor veni de la Evidența Populației, cine va avea acces la ele, faptul că nu e nevoie de consimțământul persoanei pentru a fi inclusă în registru și ce se întâmplă dacă cineva cere radierea din registru.

Tot el mi-a confirmat că nu încalcă GDPR (deși am aflat că în niște discuții anterioare între INSP și instituția lui, aici s-ar fi blocat lucrurile) și că ministerul de care aparține, MAI, va susține proiectul de lege.

Registrul de cancer-care-nu-există

Crearea unui registru de cancer (adică acea „listă” cu toți pacienții) e tot în responsabilitatea INSP, conform unei Hotărâri de Guvern din 2023 și ar trebui făcut cu bani din PNRR, cu scopul principal de a produce date despre incidență și supraviețuirea cu cancer.

De fapt, ar fi mai multe registre: cancer, boli rare, diabet și politraumă, care sunt condiționate unul de altul – dacă nu se face unul, nu se primesc banii nici pentru celelalte.

La începutul lui 2024 s-au făcut licitații care au fost contestate, acum se re-evaluează ofertele, iar banii trebuie cheltuiți până în 2026 inclusiv. Conform caietului de sarcini, spitalele nu ar trebui să-și cumpere niciun alt soft și nici să angajeze oameni în plus, pentru că registrul și-ar trage singur toate datele necesare.

La INSP ar mai trebui doar codificate (introduse) manual anumite informații, și pentru asta ar trebui câte doi registratori pe regiune. Nici INSP nu ar trebui să mai angajeze personal suplimentar, spune dr. Ungurean, ci să-l formeze pe cel existent.

Ar fi nevoie doar de suport IT după cei 5 ani în care firma câștigătoare trebuie să asigure mentenață, plus un analist de date foarte bun. Dr. Ungurean speră totuși ca, odată licitația încheiată, registrul de cancer să poată fi gata în 6 luni și dat în test (la cancer e mai simplu pentru că există metodologie europeană, pe când celelalte trebuie făcute de la zero).

Ce vreau să spun e că și acest registru, de care vorbim de ani de zile, ar putea să aibă șanse reale de reușită dacă lucrurile s-ar întâmpla când și cum trebuie.

Infrastructura digitală

Presupunând că avem registrele de cancer și un sistem de invitare-reinvitare, putem vorbi de „digitalizare”.

Acum, INSP are un mic departament de IT și statistică in house și câțiva specialiști IT cu care colaborează de mulți ani și care au înțeles nevoile și particularitățile instituției și, cel mai important, au înțeles că asemenea registre nu sunt un proiect pe termen determinat, ci sunt ongoing și au nevoie permanentă de upgrade.

Ei sunt cei administrează actualele registre pe hepatită și cancer colorectal, cele din proiectele pilot.

Aici credeam eu că intervin IT-iștii, softurile complicate și banii.

Dar Radu Puchiu, expert în crearea de aplicații și platforme digitale la intersecția dintre sectorul public și societatea civilă, mi-a explicat că un asemenea sistem se poate face chiar in house, dar „tentația e foarte mare să pui uneltele înaintea proceselor”, spune el, după 10 ani de lucru în sectorul public. „Digitalizarea nu e despre crearea unui soft deștept, ci despre accelerare, simplificare, amplificare”.

Întâi de toate, îți trebuie claritate din punct de vedere legal, instituțional și la nivel de procese, trebuie să gândești un user journey și îți mai trebuie un anumit tip de leadership: un coordonator din interiorul INSP cu legitimitate, care să facă din asta o misiune, fără să mai aibă alte atribuții.

Cât despre hosting, chestorul Giulescu sugerează să fie pe cloudul guvernamental, gestionat de STS, și asta ar rezolva problema securității datelor și conectivității.

Criteriile de calitate și educarea medicilor

O altă piesă absolut esențială de puzzle în procesul de screening constă în pregătirea continuă a medicilor și asigurarea standardelor de calitate europene de care vorbeam mai sus.

Practic, un gastroenterolog ar trebui să facă colonoscopii de screening numai dacă are o anumită experiență, face un anumit curs și are o anumită aparatură (or acum sunt județe întregi unde nu poți face deloc colonoscopie).

Screeningul are o particularitate, spune dr. Ungurean, aceea că presupune și mai multă responsabilitate din punct profesional, și abilități peste medie:

O mamografie de screening, de exemplu, ar trebui interpretată de doi medici care au văzut cel puțin 2.000 de mamografii pe an. În plus, toate investigațiile de screening ar trebui auditate – adică reverificate periodic și prin sondaj, ca să vezi dacă rezultatele sunt corecte.

De aceea spuneam că nu orice spital poate face investigații de screening.

INSP e în curs de identificare a centrelor de screening, care pot fi și Institute Oncologice, dar și spitale municipale, dacă îndeplinesc criteriile (adică aparatură și instruire, nu trebuie create de la zero).

Acum avem vreo 10 pe colonoscopie și 10 pe mamografie, spune dr. Ungurean, și ar fi suficient cam unul pe județ (unul pe sân, unul pe col, unul pe colorect), pentru capacitatea de screening pe care o avem acum.

***Vreau să specific că nu colonoscopia este instrumentul default de screening în cancerul de col, ci testul FIT, dar colonoscopia este pasul următor obligatoriu, dacă apare vreo suspiciune la FIT.

Slovenia

Slovenia este unul dintre cazurile de bună practică recunoscută de OMS în materie de screening, atât din punct de vedere al ratei de participare, cât și al rezultatelor, și folosește sistemul pe care și România și l-ar dori: registre de screening, cu sistemul invitare-reinvitare și servicii accesibile și de calitate pe tot traseul, de la prevenție, la tratament și follow-up.

De aproximativ 20 de ani are trei programe funcționale: pentru cancerul de sân, cervical și colorectal, fiecare cu registrul lui, și acum evaluează introducerea a două noi programe: pentru cancerul de plămâni și de prostată.

Foarte important: screeningul a început regional și de abia apoi s-a extins național, pentru că au vrut să fie siguri că fac lucrurile cum trebuie și că acele criterii de calitate sunt respectate cu sfințenie. Doar așa obții date reale și relevante, respectiv încrederea populației și a medicilor. Or, dacă începi prost, șansele să te redresezi din mers sunt infime.

Mergi la articolul complet pentru detalii despre ce face bine Slovenia.

Iar în curând voi publica interviuri integrale cu coordonatoarele programelor de screening pentru cancerul de col și de sân, și unul cu coordonatoarea registrului de cancer, pe care Slovenia îl are de 70(!) de ani.

Ar putea avea și România așa ceva?

Răspunsul scurt este: da.

Răspunsul mai lung este: da, dar registrele acestea sau infrastructura digitală nu sunt suficiente, pentru că există mai multe piese de puzzle:

• oamenii să înțeleagă ce e screeningul, de ce primesc scrisoarea aia acasă și că nu îi costă nimic;

• INSP să impună standarde de calitate pentru efectuarea și interpretarea acestor investigații (practic, ar trebui să fii mai sigur de rezultat decât dacă te duci tu acum să faci o mamografie la o clinică oarecare);

• să fie spitale care să poată și să vrea să intre în program (adică: aparatură la standarde, sisteme eficiente de programare, medici dispuși să se specializeze continuu și chiar să lucreze în plus);

• sistemul să poată prelua imediat pentru diagnosticare și tratament oamenii cu suspiciune de cancer în urma screeningului;

• (nu în ultimul rând) oamenii să aibă mijloace ca să ajungă, fizic, să facă testele astea: drumuri, transport public pe care să și-l poată permite.

E nevoie de voință conjugată, după cum spuneam mai sus, iar pentru asta trebuie convinse anumite straturi de decizie, administrative și politice.

„Practic, trebuie să le vinzi visul”, a rezumat Radu Puchiu.

Visul și standardele, aș adăuga eu.

Pentru că, în absența unor registre funcționale, sub presiunea publică și politică de a face screening, există riscul ca el să se desfășoare de-a valma, fără criterii de calitate și fără trasabilitate, și lumea – inclusiv personalul medical – să înțeleagă că așa se face.

Iar când unor oameni li se va spune ba că au cancer, deși nu au, ba că sunt sănătoși, deși nu sunt, încrederea tuturor se va prăbuși și nu vom reuși niciodată să salvăm viețile care ar putea fi salvate, darămite să ne apropiem de țintele dorite de OMS.

Material realizat în proiectul „DigITup” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu susținerea EDGE.

Și acum recomandările / veștile bune pe care le promiteam la început:

• Finanțări pentru proiecte care sprijină sănătatea emoțională a tinerilor din rural și orașe mici, derulate de FDSC. ONG-urile pot depune aplicațiile între 14 și 18 iulie. Valoarea minimă a unui grant: 50.000 de lei.

• Testare genetică gratuită pentru pacienți oncologici la Institutul „Victor Babeș” din București (cancer colorectal, pulmonar și de sân).

• Bani pentru testare genetică în cancerul de sân, de la Primăria București. Pentru 600 de persoane, în 2025 și 2026. Metodologia ar trebui să se finalizeze curând și va fi publicată pe site-ul ASSMB.

• Câte 15.000 de lei pentru 2.000 de cupluri/femei singure din București care vor să facă o procedură de fertilizare in vitro. Detalii vor veni tot de la ASSMB.

• O listă a centrelor de tratare a adicțiilor, centralizată de publicația Smart Living.

🏖️ Și o ultimă recomandare, mai „frivolă”, dar super-utilă: cum să aplici corect crema de plajă (în engleză). Esențial: să te dai la fiecare două ore e mai important decât un factor de protecție mai mare de 30.

Sorana, ca influencer. Glumesc, nici pe departe. Dar Comisia Europeană m-a selectat ca să promovez screeningul în cancerul de sân, parte a unei campanii mai largi. Aici o postare despre asta. Vor urma și altele, plus un interviu video cu unul dintre cei mai buni senologi din România.

Mulțumesc, ne citim luna viitoare.

De exemplu, cancerul de plămâni este și prevenibil, și tratabil, dar cancerul de sân – doar „tratabil”, pentru că nu poate fi prevenit. Adică nici nu prevenim și nu depistăm la timp, și nici nu reușim să salvăm vieți. Una o determină pe cealaltă, până la un punct, iar cauzele țin de sistemul medical, dar și de stilul de viață și de poluare – într-o măsură mult mai mare decât vrem să recunoaștem.

Cu toate astea, nu facem aproape nimic pentru prevenție – nici individual, nici ca țară, deși prevenția este cea mai cost-eficace măsură în orice stat, și asta se poate calcula matematic. Investițiile în prevenție încep să se vadă după 4-6 ani, deci e nevoie de viziune pe termen lung, de resurse și de un efort conjugat între instituții, și între instituții și populație.

O componentă a prevenției este screeningul, care înseamnă că persoane sănătoase, fără simptome, fac anumite investigații în mod regulat, pentru a depista riscul sau probabilitatea unei afecțiuni. Pot să facă testele respective pe cont propriu (caz în care vorbim de screening „oportunist”) sau în cadrul unui program național organizat (și atunci vorbim de screening „populațional”).

După ce am scris aici pe larg despre investigațiile de screening pentru mai multe tipuri de cancer, am vrut să văd ce ar presupune crearea în România a unui sistem de screening populațional al cancerului, plecând de la procedura de invitare-reinvitare, pe care multe state europene o practică (asta înseamnă că, atunci când ajungi la vârsta eligibilă pentru screening, primești acasă o scrisoare cu recomandarea de a face investigația necesară, gratuit: mamografie, test FIT sau testare HPV și lista centrelor din apropiere unde să mergi).

Credeam că e o chestiune de GDPR, de bani și de sisteme informatice complicate între instituții, dar am găsit o realitate mult mai complexă. (Da, GDPR-ul a fost invocat în trecut de unele autorități ca piedică, deși în nicio altă țară europeană nu s-a întâmplat asta.)

Povara cancerului în România

Cu 19% din total, cancerul este a doua cauză principală de deces în România, după bolile cardiovasculare, în condițiile în care (unele tipuri de) cancer sunt singurele afecțiuni pentru care se poate face screening (am explicat tot aici care sunt criteriile).

Numărul celor se vor îmbolnăvi de cancer de-a lungul vieții crește peste tot în lume, ceea ce înseamnă ani de viață pierduți, dar și costuri enorme pentru sistemele de sănătate.

Dintre toate tipurile de cancer, cel de col este complet prevenibil și, de aceea, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) și-a propus eliminarea lui ca problemă de sănătate publică. Pentru asta, fiecare țară ar trebui să îndeplinească câteva ținte până în 2030:

• 90% din fetele până în 15 ani să fie vaccinate HPV;

• 70% dintre femeile de 35-45 de ani să participe la screening;

• 90% dintre femeile cu cancer sau leziuni pre-canceroase să aibă acces la tratament, inclusiv paliativ – niște ținte care mi se par imposibil de atins pentru noi.

Spre comparație, noi avem cam 8% populație vaccinată HPV (deși și cifrele astea sunt discutabile) și doar 30% dintre femei care să fi făcut screening pentru cancerul de col (conform unui raport al Comisiei Europene și OECD pe 2023), unde 30% reprezintă declarațiile femeilor, pentru că date centralizate nu avem.

Subscribe now

Unde suntem la capitolul screening

Nu avem programe populaționale în vigoare, dar investigațiile pentru cele trei tipuri de cancer pentru care se poate face screening (de col, de sân și colorectal) sunt acoperite de Casa de Sănătate, în cadrul pachetului de analize de prevenție, atât pentru asigurați, cât și pentru neasigurați (detalii în Ghidul Asiguratului).

Chiar și așa, procesul e greoi și mai nimeni nu îl știe: e nevoie de consult și de bilet de trimitere de la medicul de familie, programările se obțin greu (aproape imposibil în cazul mamografiei), standardele de calitate nu sunt unitare și datele nu se centralizează nicăieri.

Pe de altă parte, screening „populațional” nu înseamnă doar că vizează toate persoanele eligibile, ci că se respectă niște criterii de calitate foarte clare, stabilite de Consiliul Uniunii Europene în 2023, cum ar fi metodele și tipul de aparate folosite, dar și nivelul de instruire a medicilor.

România are 13 angajați care se ocupă de tot ce înseamnă screening în cadrul Institutului Național de Sănătate Publică (INSP), instituția responsabilă: ei elaborează metodologii de screening, ei participă în diferite grupuri de lucru la nivelul UE (pentru că recomandările sunt în continuă dinamică), ei se ocupă, parțial, și de implementare. Și tot ei ar fi responsabili de crearea unui sistem populațional de screening și a registrelor aferente.

Spre comparație, Slovenia, una dintre țările cele mai eficiente în materie de screening din Europa, are în jur de 50 de persoane care se ocupă de managementul celor trei programe: sân, col și colorect, la o populație mai mică decât a Bucureștiului.

Aș vrea însă să subliniez că nu e vorba doar de lipsă de capacitate administrativă, ci de lipsă de voință, inclusiv politică și la nivelul sistemului sanitar. „E un proces la care trebuie să pună toți umărul”, afirmă dr. Carmen Ungurean, coordonator prevenție și screening la INSP.

Ce este sistemul invitare-reinvitare?

Tot INSP ar trebui să facă sistemul invitare-reinvitare la screening, de care vorbeam mai sus.

De aici am plecat eu documentarea: de la convingerea că, dacă am avea acest sistem, dacă am ști cu nume, prenume și adresă unde stă fiecare om care ar trebui să facă un test de screening, nu am mai muri atât de mulți din cauza unor forme de cancer prevenibil sau tratabil în forme incipiente.

Doar că sistemul acesta, care există și funcționează în alte țări, e doar o parte din tot ecosistemul de screening, mi-am dat seama repede, și ar trebui să înceapă cu educația (populației, dar și a personalului medical) și să meargă până la diagnosticare, tratament și monitorizare ulterioară.

De exemplu, până la a trimite o scrisoare acasă, INSP ar trebui să aibă un registru de screening, adică „baza de date în baza căreia faci scrisoarea și în care înregistrezi sistematic dacă persoana s-a prezentat la screening, ce rezultat a avut, dacă a mers mai departe, dacă a primit programare și până intră în tratament”, mi-a explicat dr. Ungurean. Mai simplu, trebuie să știi cui să trimiți scrisoarea, acum și data viitoare când îi vine rândul.

România nu are un registru de screening la nivel național, are unele regionale pe hepatită și cancer colorectal, create cu ocazia unor programe de screening pilot, cu bani europeni, care au avut loc până în 2023. Ca idee, proiectul de registru pentru cancerul colorectal a început în 2020, cu pixul pe trei foi A4 pe care dr. Ungurean încă le are în cabinet.

Cum s-a întâmplat? Proiectul pilot pe cancerul colorectal s-a desfășurat în patru regiuni și a vizat 200.000 de oameni, dintr-un total de 2-3 milioane eligibili, cu scopul de a testa viabilitatea unui potențial program național și de a începe aceste registre, pentru care altfel probabil că nu ar fi fost bani.

Datele au fost introduse de medicii de familie cooptați în acest program pilot (deci „de jos în sus”), iar oamenii au primit acasă o scrisoare de invitare, așadar această metodă a fost deja testată și la noi. Apoi au mers la medic să ia o trusă de testare FIT (o analiză care depistează hemoragii în materiile fecale, investigația standard în screeningul acestui tip de cancer).

90% au și dus testul înapoi pentru laborator, ceea ce este foarte bine, însă numai 60% au acceptat să facă colonoscopia (acolo unde testul FIT a arătat că e nevoie), ceea ce este puțin.

„Și asta în condițiile în care am avut parteneri ONG-uri care le-au explicat oamenilor de ce e bine să facă screening”, a spus dr. Ungurean, „și care i-au și transportat la spital pentru colonoscopie, ceea ce nu este un model sustenabil”.

„Pe de altă parte, ne-am dat seama cât de dependent este sistemul de screening de infrastructura de transport a României.” Trebuie să ai mijloace de transport accesibile, directe, să nu plătești din buzunar „la ocazie”, și tot e un efort (când faci colonoscopie, de exemplu, ești slăbit pentru că nu ai avut voie să mănânci multe ore înainte, ai băut niște substanțe ca să-ți golești intestinele, iar la întoarcere, ești destul de amețit după anestezie). Deci infrastructura e altă bucățică din puzzle-ul numit screening.

Acest registru parțial pentru cancerul colorectal e activ în continuare și a fost updatat in house de INSP astfel încât să poată fi adăugată toată populația eligibilă a României și să poată completa în el toți furnizorii medicali, nu doar cei care au luat parte la proiectul pilot.

Sistemul de invitare-reinvitare ar presupune și niște remindere, dacă omul nu vine: studiile arată că primul reminder crește rata de participare cu 15 - 20%, al doilea – cu 5-6%, iar al treilea e cam inutil. În plus, dr. Ungurean ar vrea să creeze și un call center unde să primești informații în plus față de scrisoare, pentru că înțelegerea și educarea sunt cheia fără de care niciun program de screening nu va avea succes.

„Trebuie să ai niște canale complementare și suplimentare de informare a populației, și ăsta e și el un proces”, spune ea. „Trebuie să ajungem până într-acolo unde oamenii se vor sesiza singuri: au trecut doi ani, nu ar trebui să primesc scrisoarea să fac testul FIT?”

Ce presupune crearea unui program de screening pentru cancer?

În primul rând, presupune crearea „flow-ului”, adică designul sistemului: care e scopul, ce trebuie să se întâmple, pe etape, cine e responsabil pentru fiecare etapă, de ce resurse e nevoie, cum sunt asigurate criteriile de calitate, cum sunt analizate datele.

Din punct de vedere „tehnic”, are două mari componente: registre naționale, care ar cuprinde toată populația eligibilă (sunt mai multe, pentru că ar fi unul pentru fiecare tip de cancer), și infrastructura digitală necesară (adică softul/aplicația în sine).

La rândul său, registrele ar trebui interconectate cu două baze mari de date: cea populațională, pe care o administrează Direcția Generală pentru Evidența Populației (ceea ce se poate, dar e nevoie de o lege), și registrul pacienților care au deja cancer (și care nu există): „Pe de o parte, elimini din lista persoanelor eligibile pe cele deja diagnosticate”, spune dr. Ungurean. „Pe de altă parte, registrul de screening devine una din sursele de informații a registrului de cancer, pentru că, odată diagnosticați, oamenii ajung acolo”.

Chiar dacă nu avem încă un registru de cancer, are sens să începem unul de screening, pentru că sunt multe alte lucruri de monitorizat.

Pentru a obține și folosi date de la Evidența Populației, e nevoie în primul rând de o lege, mi-a explicat directorul general, chestorul Cătălin Giulescu, care să detalieze necesitatea creării și condițiile de operare ale acestor registre de screening.

Adică: ce informații va folosi INSP, cu ce scop, cu ce limite, ce date vor veni de la Evidența Populației, cine va avea acces la date, faptul că nu e nevoie de consimțământul persoanei pentru a fi inclusă în registru și ce se întâmplă dacă cineva cere radierea din registru.

Chestorul Giulescu e de părere că n-ar trebui să i se permită, pentru că într-un stat democratic reglementarea drepturilor presupune și afectarea lor – adică, dacă îi dai unui om dreptul la screening și tratament gratuit, n-ar trebui să-i dai dreptul să fie șters din registru. „Noi (Ministerul Afacerilor Interne) o să susținem proiectul de act normativ”, a mai spus Giulescu.

Nu e neobișnuit să fie nevoie de o lege pentru asta, având în vedere că se utilizează date cu caracter personal și date medicale. Toate țările care folosesc acest sistem de screening au o astfel de bază legală și nicăieri nu s-a pus problema că ar încălca GDPR. Cea mai importantă însă e logica sistemului, iar asta trebuie să vină de la INSP. Cât despre hosting, Giulescu sugerează să fie pe cloudul guvernamental, gestionat de STS, și asta ar rezolva problema securității datelor și conectivității, spune el.

Din punct de vedere tehnic, e impropriu să spui că INSP „va avea acces la baza de date populațională”, pentru că asta ar încălca protecția datelor. Dar anumite seturi de date pot fi gestionate și de alte autorități publice, odată ce sunt reglementate scopul și necesitatea (deci legea de mai sus).

Concret, mi-a explicat Giulescu, INSP ar trebui să ceară categorii de populație, cu nume și prenume, în funcție de vârstă și gen și, în momentul în care chiar vrea să trimită scrisoarea de invitare, să ceară și domiciliul – și asta pentru că domiciliul se tot modifică. „Anumite date sunt perisabile și trebuie actualizate permanent. Dacă n-ai nevoie de ele la un anumit moment, mai bine nu le ții.”

Infrastructura digitală

Acum, INSP are un mic departament de IT și statistică in house și câțiva specialiști IT cu care colaborează de mulți ani și care au înțeles nevoile și particularitățile INSP și, cel mai important, au înțeles că asemenea registre nu sunt un proiect pe termen determinat, ci sunt ongoing și au nevoie permanentă de upgrade.

Ei sunt cei administrează actualele registre pe hepatită și cancer colorectal, cele din proiectele pilot.

Mult timp, când mă gândeam la un sistem de screening digitalizat, mă gândeam automat la niște aplicații informatice foarte scumpe și complicate și credeam că ele sunt soluția, dar nu e așa, mi-a explicat Radu Puchiu, expert în crearea de aplicații și platforme digitale la intersecția dintre sectorul public și societatea civilă.

Întâi de toate, îți trebuie claritate din punct de vedere legal, instituțional și la nivel de procese, trebuie să gândești un user journey, un soi de „if... then”, atât din punct de vedere al cetățeanului (am primit scrisoarea asta, ce fac acum?), cât și al medicului și al coordonatorului programului la INSP.

Și îți mai trebuie un anumit tip de leadership: un coordonator din interiorul INSP cu legitimitate, care să facă din asta o misiune, fără să mai aibă alte atribuții. „Nu poate să fie cineva care deja face 10 lucruri, i-l dau pe al 11-lea și îi spun că e prioritar”, spune el. „Nu o să funcționeze așa.”

Asta ar fi abordarea ca la carte, dar s-ar putea să nu fie suficientă, crede Puchiu. E nevoie de un mix de instrumente și de intervenții mai agile, inclusiv out of the box – campanii de engagement, amabsadori care să promoveze și să convingă oamenii, ONG-uri care deja lucrează în teren să preia și mesajul acesta.

Crearea în paralel a registrului de cancer

Crearea unui registru de cancer e tot în responsabilitatea INSP, conform unei Hotărâri de Guvern din 2023 și ar trebui făcut cu bani din PNRR, cu scopul principal de a produce date despre de incidență și supraviețuire cu cancer.

De fapt, ar fi mai multe registre: cancer, boli rare, diabet și politraumă, care sunt condiționate unul de altul – dacă nu se face unul, nu se primesc banii nici pentru celălalt.

La începutul lui 2024 s-au făcut licitații care au fost contestate, acum se re-evaluează ofertele, iar banii trebuie cheltuiți până în 2026 inclusiv. Conform caietului de sarcini, spitalele nu ar trebui să-și cumpere niciun alt soft și nici să angajeze oameni în plus, pentru că registrul și-ar trage singur toate datele necesare.

La INSP ar mai trebui doar codificate manual anumite informații, și pentru asta ar trebui câte doi registratori pe regiune. Nici INSP nu ar trebui să mai angajeze personal suplimentar, spune dr. Ungurean, ci să-l formeze pe cel existent.

Ar fi nevoie doar de suport IT după cei 5 ani în care firma câștigătoare trebuie să asigure mentenață, plus un data analyst bun. Speră totuși ca, odată licitația încheiată, registrul de cancer să poată fi gata în 6 luni și dată în test (la cancer e mai simplu pentru că există metodologie europeană, pe când celelalte trebuie făcute de la zero).

Criteriile de calitate și educarea medicilor

O altă piesă esențială de puzzle în procesul de screening este pregătirea continuă a medicilor și asigurarea standardelor de calitate europene de care vorbeam mai sus. Practic, un gastroenterolog ar trebui să facă colonoscopii de screening numai dacă are o anumită experiență, face un anumit curs și are o anumită aparatură (or acum sunt județe întregi unde nu poți face deloc colonoscopie).

Screeningul are o particularitate, spune dr. Ungurean, aceea că presupune și mai multă responsabilitate din punct profesional, și abilități peste medie:

O mamografie de screening, de exemplu, ar trebui interpretată de medici care au văzut cel puțin 2.000 de mamografii. În plus, toate investigațiile de screening ar trebui auditate – adică reverificate periodic și prin sondaj, ca să vezi dacă rezultatele sunt corecte.

INSP e în curs de identificare a centrelor de screening, care pot fi și Institute Oncologice, dar și spitale municipale, dacă îndeplinesc criteriile (adică aparatură și instruire, nu trebuie create de la zero).

Acum avem vreo 10 pe colonoscopie și 10 pe mamografie, spune dr. Ungurean, și ar fi suficient cam unul pe județ (unul pe sân, unul pe col, unul pe colorect), pentru capacitatea de screening pe care o avem acum.

***Vreau să specific că nu colonoscopia este instrumentul default de screening în cancerul de col, ci testul FIT, dar colonoscopia este pasul următor obligatoriu, dacă apare vreo suspiciune la FIT.

Slovenia

Slovenia este unul dintre cazurile de bună practică recunoscută de OMS în materie de screening, atât din punct de vedere al ratei de participare, cât și al rezultatelor, și folosește sistemul pe care și România și l-ar dori: registre de screening, cu sistemul invitare-reinvitare și servicii accesibile și de calitate pe tot traseul, de la screening, la tratament și follow-up.

De aproximativ 20 de ani are trei programe funcționale: pentru cancerul de sân, cervical și colorectal, fiecare cu registrul lui, și acum evaluează introducerea a două noi programe: pentru cancerul de plămâni și de prostată.

Screeningul pentru cancerul cervical a început regional în 1998 și național în 2003 și presupune un test Babeș Papanicolau la fiecare 3 ani (urmat de alte investigații și tratament dacă e cazul). Rata de participare a fost constant peste 70% (74% în ultimii trei ani), iar incidența a scăzut semnificativ.

„De la 27 de noi cazuri la 100.000 de persoane, am ajuns la 6 și trebuie să scădem sub 4 pentru a atinge ținta de eliminare a OMS”, mi-a explicat dr. Urška Ivanuš, coordonatoarea programului. „Nu știm exact când, acum facem calculele, dar credem că vom fi printre primii din Europa.”

Dacă am rezuma, sunt două motive cheie pentru care Slovenia a reușit asta: trecerea de la screeningul oportunist (adică fiecare pe cont propriu, dacă și când vrea, fără criterii de calitate unitare și date centralizate) la cel organizat, plus standarde de calitate extrem de înalte în prelevarea și prelucrarea probelor, astfel încât rezultatele să fie corecte, fără fals pozitive sau fals negative, care ar face, printre altele, ca încrederea femeilor și rata de participare să scadă.

„Când screeningul e oportunist și nu există niciun fel de monitorizare”, spune dr. Ivanuš, „cele care îl fac sunt femeile mai educate, care de obicei au și un risc mai scăzut, pe când cele cu risc mai mare ori nu îl fac deloc, ori nu îl fac regulat”.

Și atunci Slovenia și-a creat legislația necesară, registrul de screening pe care l-a legat de cel populațional (sincronizarea se face zilnic) și un centru de coordonare în cadrul Institutului de Oncologie Ljubljana, de care se ocupă aproximativ 20 de persoane.

Cum funcționează?

În Slovenia, fiecare femeie trebuie să fie înregistrată la un medic ginecolog, așa cum suntem noi la medicul de familie. O dată la trei ani se poate duce singură pentru testare sau așteaptă o scrisoare de la ginecologul ei. Dacă au trecut patru ani de la ultimul test și femeia nu s-a dus, primește o scrisoare „de la centru”, adică de la cei care coordonează programul.

Doar femeile asigurate pot face asta gratuit, dar 96%-97% dintre ele sunt, și toți ginecologii iau parte automat la programul de screening, nu pot refuza.

Asta îți asigură accesibilitate pe tot teritoriul țării, fără timpi de așteptare. Rezultatul este trecut în registrul de screening și comunicat medicului (nu direct femeii). Dacă trebuie, el o sună pe femeie ca s-o cheme pentru testare HPV și, eventual, tratament.

„Dar fiecare țară trebuie să își găsească abordarea proprie, care să fie sustenabilă”, recomandă dr. Ivanuš. „Dacă e prea scumpă sau nu e acceptată de oameni, atunci nu e sustenabilă. Screeningul poate începe regional, în etape. Esențial este standardul foarte, foarte înalt de calitate a serviciilor și monitorizarea lor.”

În mod interesant, Slovenia nu a implementat încă recomandările Consiliului UE din 2022, care cer ca screeningul să se facă prin testare HPV, o dată la cinci ani – pe de o parte datorită rezultatelor foarte bune ale sistemului actual și pe de altă parte, pentru că nu au vrut să facă schimbări în pandemie, ar fi fost riscant.

Vor face trecerea, dar trebuie pregătită atent, de la licitații publice pentru dotarea laboratoarelor, la educarea femeilor, care ar putea crede că trecerea de la trei la cinci ani înseamnă că țara vrea să facă economie. Deci, din nou, digitalizarea sau infrastructura sunt doar componente ale unui sistem de screening de succes.

Similar funcționează și screeningul cancerului de sân, început regional în 2008 și extins național în 2017. Femeile asigurate între 50 și 69 de ani primesc acasă, o dată la doi ani, o scrisoare cu o programare gata făcută la o mamografie cu care se pot duce direct, fără bilet de trimitere și timpi de așteptare, la unul dintre cele 19 centre disponibile.

Scrisoarea este trimisă direct de la centrul de management al programului, aflat tot în cadrul Institutului de Oncologie din Ljubljana, iar rata de participare este de 77-78% (și aici e valabil standardul minim de 70%).

„Noi pregătim scrisoarea personalizată, lista de invitare, programările, iar o firmă externă face trimiterea efectivă”, mi-a explicat dr. Katja Jarm, specialist în sănătate publică, care lucrează în managementul programului de 10 ani. „Cu două zile înainte, femeia primește un SMS ca reminder și în viitor va putea alege cum să fie invitată: prin scrisoare, SMS, email.”

Încă de la începutul programului, toate mamografiile au fost citite de doi radiologi care nu știu unul de interpretarea celuilalt, iar dacă există o suspiciune, intervine un al treilea și toți trei discută cazul. Ca să poată face parte din program, toți radiologii trebuie meargă constant la traininguri și să aibă o experiență de minimum 5.000 de mamografii citite pe an.

Toate mamografiile sunt citite în 1-3 zile, stocate în sistem, iar dacă rezultatul e negativ, femeia primește o scrisoare acasă. Dacă există suspiciuni, e sunată de personalul administrativ și chemată pentru investigații suplimentare.

„În cadrul programului de screening, aproximativ 140.000 de femei primesc scrisoarea acasă, anual”, spune dr. Jarm.

„110.000 fac mamografia și sunt descoperite 620 de noi cazuri pe an. Spre deosebire screeningul pentru cancerul de col, care poate descoperi leziuni înainte de a se transforma în cancer, noi nu putem să prevenim, putem doar să ne asigurăm că boala nu se extinde prea mult. Scopul nostru nu este să prelungim supraviețuirea, ci să reducem mortalitatea – adică femeile, chiar dacă au cancer de sân, să nu moară din cauza asta.”

În curând voi publica un interviu integral cu dr. Urška Ivanuš și dr. Katja Jarm, despre cum funcționează cele două programe de screening, și unul cu coordonatoarea registrului de cancer, pe care Slovenia îl are de 70(!) de ani, dr. Vesna Zadnik.

Ar putea avea și România așa ceva?

Răspunsul scurt este: da.

Răspunsul mai lung este: da, dar registrele acestea sau infrastructura digitală nu sunt suficiente, pentru că există mai multe piese de puzzle: oamenii să înțeleagă ce e screeningul, de ce primesc scrisoarea aia acasă și că nu îi costă nimic, INSP să impună standarde de calitate pentru efectuarea și interpretarea acestor investigații (practic, ar trebui să fii mai sigur de rezultat decât dacă te duci tu acum să faci o mamografie la o clinică oarecare), să fie spitale care să poată și să vrea să intre în program (adică: aparatură la standarde, sisteme eficiente de programare, medici dispuși să se specializeze continuu și chiar să lucreze în plus), sistemul să poată prelua imediat pentru diagnosticare și tratament oamenii cu suspiciune de cancer în urma screeningului și, nu în ultimul rând, oamenii să aibă mijloace ca să ajungă, fizic, să facă testele astea: drumuri, transport public pe care să și-l poată permite.

E nevoie de voință conjugată, după cum spuneam mai sus, iar pentru asta trebuie convinse anumite straturi de decizie, administrative și politice.

Visul și standardele, aș adăuga eu.

Pentru că, în absența unor registre funcționale, sub presiunea publică și politică de a face screening, există riscul ca el să se desfășoare de-a valma, fără criterii de calitate și fără trasabilitate, și lumea – inclusiv personalul medical – să înțeleagă că așa se face.

Iar când unor oameni li se va spune ba că au cancer, deși nu au, ba că sunt sănătoși, deși nu sunt, încrederea tuturor se va prăbuși și nu vom reuși niciodată să salvăm viețile care ar putea fi salvate, darămite să ne apropiem de țintele dorite de OMS.

Material realizat în proiectul „DigITup” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), cu susținerea EDGE

Ediția asta am ales să vorbim despre vaccinare, un subiect pe cât de ne-negociabil din punctul meu de vedere, pe atât de delicat în ultimii ani. M-am concentrat pe vaccinarea adulților și pe recuperarea vaccinală, despre care știu că există prea puține informații. Cheia în care mi-ar plăcea să citiți e următoare:

1. Vaccinarea nu este obligatorie în România. Punct. Există scheme recomandate, un Program Național de Vaccinare (PNV) care include vaccinuri gratuite, o listă (foarte generoasă) de compensare, există vaccinuri suplimentare, dar nu există o obligație.

2. DAR vaccinarea e o responsabilitate. Față de propria persoană, față de familia ta (care te va îngriji dacă te îmbolnăvești sau rămâi cu sechele), față de viitorii tăi parteneri de viață, față de copiii tăi (o mamă care nu a făcut vaccinul ROR – împotriva rujeolei, rubeolei și oreionului – nu îi va transmite copilului anticorpi, care sunt cruciali înainte de vârsta de 1 an, când poate face vaccinul), dar și față de toți cei din jurul tău, a căror sănătate o poți pune în pericol, chiar dacă tu treci fără repercursiuni peste o boală care ar fi putut fi prevenită prin vaccin.

Gândește-te, de exemplu, la un bebeluș care e prea mic pentru vaccinare și căruia îi poți da gripă sau tuse convulsivă, la mătușa ta, care are o imunitate foarte scăzută din cauza chimioterapiei și tu îi dai COVID-19, la un prieten care face un tratament pe viață care îi slăbește sistemul imunitar (tratament imunosupresor). Toți oamenii cu afecțiuni cronice și imunosupresie pot face forme severe ale unor boli pe care tu le consideri „banale”. Eu sunt unul dintre ei.

3. Vaccinarea e un proces pe tot parcursul vieții. E greșit să credem că vaccinarea are loc doar în copilărie (vorbim mai jos).

4. Vaccinarea nu te protejează doar de boala „imediată”, ci de posibile complicații și sechele peste ani. De exemplu, tusea convulsivă, care a reapărut violent la bebeluși în România pentru că a scăzut vaccinarea, poate da complicații neurologice și deficit cognitiv pe viață. Iar varicela poate cauza zona zoster, o infecție virală care afectează sistemul nervos, poate duce la orbire și care se poate activa și după vârsta de 50 de ani.

Despre tusea convulsivă vreau să mai spun două lucruri care m-au marcat, auzite de la dr. Mihai Craiu, unul dintre cei mai reputați specialiști pneumologi pediatri: 1. Întrebarea este nu „dacă”, ci „când” va izbucni în România o epidemie, pentru că a scăzut mult vaccinarea și 2. Medicii sub 40 de ani nu prea recunosc boala, pentru că au învățat despre ea doar în cărți, nu au văzut-o în realitate. Până acum.

Vaccinul pentru tuse convulsivă a fost introdus în România în 1960 și acum se face în cadrul vaccinului hexavalent la bebeluși și necesită rapel din 10 în 10 ani, iar cel împotriva varicelei – în anii ’80 și se face în copilărie, dar se poate și după aceea. Ce vreau să subliniez e că sunt vaccinuri folosite de zeci de ani, care și-au dovedit eficacitatea.

Ce vaccinuri ar trebui să îi fac copilului meu?

Există o serie de vaccinuri recomandate, incluse în Programul Național de Vaccinare (PNV), care sunt gratuite și se fac până la 14 ani. Primele, împotriva hepatitei B și tuberculozei, se fac în maternitate, apoi la medicul de familie – atenție! nu se mai fac la școală din 2015.

Tu, ca părinte, vei primi un SMS că se apropie momentul vaccinării, iar medicul ar trebui să le aibă pe stoc, de la Direcția de Sănătate Publică - DSP. (Vreau să clarific că primești SMS pe numărul pe care l-ai dat în maternitate când s-a născut copilul, nu e vreun Big Brother care știe telefoanele tuturor din țara asta.)

➡️ Aici găsești un timeline cu vaccinurile recomandate.

Și mai există câteva vaccinuri suplimentare sau opționale, pe care, în cele mai multe cazuri, dar nu mereu (vezi mai jos), trebuie să le cumperi:

• împotriva meningitelor meningococice;

• rotavirusului;

• varicelei;

• hepatitei A;

• gripei – se poate face de la 6 luni;

• HPV – se poate face de la 9 ani;

• encefalitei de căpușă – prin mușcătura de căpușă se transmit mulți microbi, dintre care cea mai cunoscută e bacteria Borellia, care poate da boala Lyme (afectează sistemul nervos). Împotriva ei nu există vaccinare, dar există pentru un virus care produce encefalita (afectează tot sistemul nervos). Atenție: Europa Centrală și de Est sunt hotspot-uri, spune ECDC. Vaccinul e disponibil și la noi, atât pentru adulți, cât și pentru copii.

Important:

• Dacă un copil a făcut rujeolă, rubeolă sau oreion înainte de 1 an, vârsta la care se face prima doză de vaccin ROR, tot trebuie să facă vaccinul. Practic, el s-a imunizat împotriva uneia dintre ele, dar vaccinul apără împotriva tuturor celor trei.

• Dacă a făcut varicelă, care e extrem de contagioasă, nu mai e nevoie de vaccin, pentru că boala oferă imunitate pe viață, dar virusul rămâne cantonat în corp și există riscul de a face zona zoster. Pe de altă parte, mi-a explicat dr. Sandra Alexiu, președinta Asociației Medicilor de Familie București - Ilfov, dacă ai făcut vaccinul și contractezi totuși boala, vei face o formă foarte ușoară, nu ești contagios și nu riști zona zoster.

Consultă medicul de familie, ca să vezi când și dacă vaccinurile suplimentare sunt potrivite pentru copilul tău. El îți dă o rețetă, cu care le cumperi din farmacie.

➡️ Aici găsești un ghid pentru părinți, cu detalii despre fiecare în parte.

Cine plătește vaccinul?

• Copiii sunt asigurați din oficiu, deci vaccinurile recomandate (= din Programul Național), sunt gratuite. Le fac la medicul de familie, care le procură de la DSP. Tot gratuite sunt și unele vaccinuri opționale, precum gripalul sau HPV, pe care însă le iei cu rețetă gratuită de la farmacie, nu le are medicul de familie.

• După 19 ani, dacă ești asigurat și ești într-o grupă de risc (explic mai jos), poți lua din farmacie unele vaccinuri compensat sau gratuit, cu rețetă. Dacă nu ești într-o grupă de risc, le plătești.

• Dacă nu ești asigurat, nu primești reducere sau gratuitate la vaccinuri, așa cum nu primești rețete gratuite sau compensate pentru medicamente. (Știu cum sună asta – „capitalism”, „inechitate” etc. Vreau să spun însă că asigurat poți fi și dacă nu plătești contribuțiile – de exemplu, dacă ai una dintre bolile grave incluse în Programele Naționale, ești automat asigurat, deci poți face vaccinurile gratuit.)

Pot să îmi înscriu copilul la grădiniță sau la școală dacă nu e vaccinat?

Da. Indiferent dacă a făcut vaccinurile recomandate sau nu, ai nevoie de o adeverință de la medicul de familie ca să-l poți înscrie, dar n-o să fie respins din cauza asta.

Atenție însă: dacă vrei să studieze în străinătate, sunt țări (precum SUA) care cer dovada unor vaccinuri esențiale.

Eu sau copilul meu am ratat un vaccin. Ce facem?

Pe scurt, îl faceți.

Se numește „recuperare vaccinală” și ar trebui să se ghideze după principiul „nu lăsăm pe nimeni în urmă”, după cum am aflat la o conferință a medicilor de familie, unde „lăsat în urmă” poate fi orice persoană care din diferite motive nu a făcut un vaccin sau un rapel la momentul potrivit, dintre cele din PNV.

Uneori e de vină refuzul sau neglijența părinților, alteori vorbim de copii care nu au fost înscriși la un medic de familie și despre care pur și simplu nu există informații – în cazul ăsta, se consideră nevaccinați și se face schema din PNV de la zero. De fapt, asta e valabil pentru orice persoană pentru care nu există informații – se consideră nevaccinată (de exemplu, refugiații).

Dacă ești adult și vrei să faci un vaccin care nu era disponibil când aveai vârsta eligibilă, iar acum e, se numește că îți „completezi” schema, după cum mi-a explicat medicul Gindrovel Dumitra, coordonatorul Grupului de vaccinologie din Societatea Națională de Medicină de Familie (SNMF). De exemplu: cel împotriva hepatitei B, care a apărut în România în 1995, și pe care mulți adulți de peste 40 de ani nu l-au făcut nici până azi.

Principiile recuperării vaccinale (tot de la conferința medicilor de familie):

1. Celor care întârzie nu trebuie să li se refuze vaccinarea.

2. E întotdeauna mai bine să te vaccinezi mai târziu, decât niciodată.

3. Nu amâna vaccinurile restante sau scadente.

4. Majoritatea vaccinurilor pot fi făcute concomitent – adică poți face două, chiar trei, odată, dar în membre diferite sau la distanță de min. 2,5 cm (atenție: nu se fac în fesă, ca alte injecții, ci în coapsă sau în braț).

5. Nu există „supradozaj” în vaccinare. Nu pățești nimic dacă repeți, la vârstă adultă, un vaccin pe care l-ai făcut în copilărie. Și nu are rost să îți verifici nivelul de anticorpi înainte de face sau relua un vaccin, mi-au spus toți medicii cu care am vorbit.

Sunt un adult sănătos. Ce vaccinuri ar fi bine să fac?

Mi-aș fi dorit ca răspunsul la întrebarea asta să fie mai simplu.

Pe scurt, nu ar trebui să știi tu, ci medicul de familie ar trebui să te ghideze, în funcție de starea ta de sănătate și de vârstă, dar și de stilul de viață și contextul familial – o să repet: dacă locuiești sau interacționezi foarte des cu un adult care a făcut un transplant, face dializă, are o imunitate foarte scăzută, are boli cronice severe sau vârstă foarte înaintată, ar trebui să fii la zi cu toate vaccinurile și rapelurile, pentru a-l proteja pe el, mi-a spus medicul Gindrovel Dumitra.

Vaccinarea e un proces care trebuie personalizat, mi-a subliniat și dr. Alexiu. „Nu toată lumea are nevoie de toate vaccinurile, dar e bine să știm că ele există și să ne protejăm în consecință.”

Ce ar trebui să știi tu e că poți face vaccinuri și la vârsta adultă și ai putea să deschizi tu discuția cu medicul, dacă nu o face el.

Iată ce vaccinuri ai putea să faci dacă ești un adult fără boli cronice (majoritatea sunt aceleași ca la copii):

• diftero-tetano-pertussis (împotriva difteriei, tetanosului și tusei convulsive) – la fiecare 10 ani, e compensat 100% pentru toată lumea;

• meningococic (împotriva meningitelor meningococice). Chiar dacă la noi sunt puține cazuri, dr. Dumitra mi-a dat exemplul tinerilor, care, deși sunt sănătoși, au activități în colectivități mari, călătoresc mult, locuiesc cu persoane din țări unde virusul circulă mult mai mult și atunci riscul de a-l contracta e mult mai mare. E gratuit doar pentru categoriile la risc;

• pneumococic (împotriva pneumoniilor, septicemiilor). Ar fi bine să-l facă toată lumea, dar e gratuit doar pentru categoriile la risc – vreau să subliniez că aceste categorii diferă de la un vaccin la altul;

• hepatitic B. Idem;

• varicelic. Idem;

• hepatitic A – nu se compensează deloc;

• HPV. E gratuit pentru fete și băieți între 11 și 26 ani și compensat 50% pentru femeile între 19 și 45 de ani (într-o ediție viitoare vom vorbi doar despre el);

• gripal. Se face anual, pentru că tulpinile care circulă diferă de la un sezon la altul. E gratuit pentru copii, gravide, vârstnici, persoane cu boli cronice și compensat 50% pentru adulții sănătoși. Am scris mai mult despre el aici;

• VSR - virus sincițial respirator, care e foarte periculos pentru copiii mici și vârstnici – vaccin există doar pentru aceștia din urmă și gravide, nou-născuții fiind protejați prin anticorpii de la mamă. Nu se compensează;

• împotriva encefalitei de căpușă (am vorbit mai sus). Idem.

De ce m-aș vaccina, dacă sunt un adult sănătos?

Dr. Alexiu mi-a explicat cel mai clar:

„În primul rând, pentru că imunitatea e maximă până la vârsta de adult, după care scade. Deci, odată cu vârsta, nu doar că scade apărarea contra bolilor prin procesul de imunosenescență, dar suntem mult mai vulnerabili la unele boli contagioase din cauza altor boli cronice pe care le facem în timp (tensiune, diabet, cancer). Și atunci e bine să ne vaccinăm cât avem încă un sistem imunitar suficient de puternic încât să producă un nivel bun de anticorpi. În al doilea rând, e bine să ne vaccinăm ca să creăm imunitate de grup și să protejăm persoanele vulnerabile de lângă noi.”

Sunt un adult cu o boală cronică. Ce vaccinuri ar trebui să fac?

Din nou, principala recomandare e să vorbești cu medicul tău, pentru că sunt multe situații particulare și o să dau un singur exemplu: înainte de a începe un tratament care îți va afecta sistemul imunitar, probabil va fi nevoie să reiei unele vaccinuri cu totul, ca să-ți formezi titrul maxim de anticorpi posibil. Dacă le-ai face după ce ai început tratamentul, eficacitatea lor ar fi (mult) mai scăzută.

În egală măsură, dacă ai anumite boli autoimune, e contraindicat să faci vaccinuri cu virus viu atenuat.

Cert e că e greșit să crezi că, dacă ai o afecțiune cronică, nu e nevoie – sau, mai grav –, nu e voie să faci un vaccin. Dimpotrivă. O boală cronică te plasează într-o categorie de risc și atunci vaccinarea e necesară.

Iar dacă ai peste 65 de ani, ești automat în categoria de risc.

Din fericire, recomandările sunt un pic mai clare decât în cazul adulților sănătoși.

➡️ Acesta e un ghid de pus în ramă, făcut de Societatea de Epidemiologie și Coaliția Organizațiilor de Pacienți cu Afecțiuni Cronice (COPAC). Vorbește inclusiv de vaccinurile de dinaintea unei călătorii.

Vaccinuri gratuite sau compensate 50% și pentru adulți

Nu vreau să laud „sistemul”, dar vreau să subliniez că (și când) se întâmplă și lucruri bune: până în 2023, 1. Pacienții cu boli cronice sau transplant nu aveau dreptul la vaccinuri compensate și gratuite și 2. Lista categoriilor eligibile s-a tot extins, iar vaccinul HPV e cel mai bun exemplu: la început, îl puteau face doar fetele, gratuit, prin medicul de familie, dar erau liste de așteptare cu lunile.

Tot în 2023 el a devenit gratuit pentru fete și băieți până în 19 ani și compensat 50% pentru femeile până în 45, iar săptămâna trecută gratuitatea s-a extins până la 26 de ani.

În acest moment, România are una dintre cele mai generoase scheme de compensare din Europa, a explicat recent la o conferință Doina Azoicăi, președinta Societății de Epidemiologie, și nici cu stocurile nu au mai fost probleme, deci nu astea sunt cauzele pentru rata scăzută de vaccinare.

Tot ea a dat un exemplu pe care nu pot să îl uit: pentru că pacienții cu transplant de celule stem trebuie să refacă toată schema de vaccinare (practic, imunitatea „se șterge” odată cu transplantul), o pacientă de-ale ei și-a vândut calul, posesia cea mai de preț, ca să-și poată cumpăra toate vaccinurile necesare. Era acum câțiva ani, înainte de introducerea compensării.

Da, e nevoie să faci un efort dacă vrei să te vaccinezi: mergi la medic, faci un consult, iei rețeta, îl comanzi la farmacie, e mai greu în orașele mici, trebuie să îl pui la frigider imediat după cumpărare, dar nu e imposibil.

P.S. Societatea de Epidemiologie spune că încearcă să obțină compensarea și pentru vaccinul meningococic și VSR, așa cum s-a întâmplat în trecut cu HPV sau pneumococic.

Unde pot face vaccinul?

Înainte de a răspunde, vreau să mai zic ceva ce nici eu nu știam: rețetă gratuită sau compensată pentru orice vaccin poate elibera orice medic în contract cu Casa, nu doar medicul de familie, și e valabilă 30 de zile. Dar pentru a decide care sunt vaccinurile potrivite pentru tine, discută cu medicul de familie.

Și acum răspunsul: ar trebui să faci vaccinul la un medic vaccinator – adică medic de familie, epidemiolog, de boli infecțioase, pediatru sau orice alt medic care are atestat de vaccinologie (un curs de patru luni). Gripalul se poate face și în unele farmacii.

Important: e bine să faci vaccinul (oricare) la unul dintre acești medici vaccinatori, din două motive: 1. Ar putea apărea reacții post-vaccinale imediate și s-ar putea să fie nevoie să intervină și 2. Dacă ți-l face mama acasă, că e asistentă, ea nu-l poate introduce în Registrul Electronic Național de Vaccinări (explic mai jos), deci n-o să ai istoricul complet, n-o să poți dovedi că l-ai făcut și nici statul nu te va număra ca „vaccinat”.

Cum știi ce vaccinuri ai făcut?

Din păcate, dacă te-ai născut înainte de 2007, e destul de greu-spre imposibil.

Dacă ai făcut școala în anii ’90, probabil ai făcut toate vaccinurile recomandate, pentru că veneau să ni le facă în clasă, și încă nu se gândea nimeni să le refuze. Dacă medicul de familie mai are dosarul tău medical de când erai mic, ar trebui să fie trecute acolo.

Altfel, de abia în 2011 a apărut o evidență electronică a vaccinărilor la nivel național, pentru copiii născuți după 2007: RENV – Registrul Național de Vaccinare, care a devenit obligatoriu și pentru adulți în 2022. Deci, oricine a făcut un vaccin după 2022 la un medic vaccinator ar trebui să aibă toate vaccinurile acolo, introduse de cel care le-a administrat.

Tu nu poți avea acces ca să-ți vezi istoricul vaccinal, doar anumite categorii de personal medical au: medicii vaccinatori, direcțiile de sănătate publică pentru persoanele din lista medicilor din județul respectiv și Institutul Național de Sănătate Publică.

RENV nu este integrat cu registre de vaccinare din afara țării, dar cei care se vaccinează în străinătate și revin în România pot înregistra aceste date în RENV, mi-a confirmat INSP.

Bonus:

Dacă călătorești, în special în afara Europei, s-ar putea să ai nevoie de anumite vaccinuri suplimentare sau de niște medicamente profilactice, pentru că ai putea fi expus unor virusuri care la noi nu circulă.

Te poți informa de aici, apoi ai nevoie de o programare la un cabinet de vaccinări internaționale – lista e aici (București și restul țării).

Share

Maximum de util

Și, dacă uiți tot ce am scris până acum, reține acest linkuri:

➡️ Ghid de vaccinare pentru părinți

➡️ Ghid pentru pacienții cronici

➡️ Ghid despre vaccinul HPV

➡️ Cabinete de vaccinare internațională

Două grupuri de Facebook unde vei primi răspunsuri de la medici:

➡️ Grupul de Vaccinologie al SNMF

➡️ Vaccinuri și vaccinare

Și ultime două gânduri de la mine: m-aș bucura dacă mi-ai scrie (printr-un reply la acest mail sau la sorana@substack.com) dacă ai aflat ceva nou din această ediție. Eu am pornit documentarea cu multe întrebări personale și aș vrea să știu dacă ți-au fost și ție de folos, și ce anume.

Și, off topic, dacă vrei să înțelegi cine, cum, cât poate da concediu medical și cum se calculează banii aferenți, am povestit cu Maria Bucuria în această ediție din Starea Sănătății, la care îți recomand să te abonezi.

Mulțumesc, pe curând!

Bine ne-am regăsit după o pauză mai îndelungată decât mi-aș fi dorit, cauzată de alte proiecte în care m-am implicat și oboseala generată de ele. Sper însă ca ediția de azi să fi meritat așteptarea. Vine în completarea celei anterioare, în care am publicat în premieră lista psihologilor și psihoterapeuților care lucrează cu Casa de Asigurări.

Azi vreau să lămuresc niște aspecte care și mie îmi erau neclare: care e diferența dintre un psiholog și un psihoterapeut, care sunt limitele competenței fiecăruia, cum verific dacă psihologul/psihoterapeutul meu chiar e ce spune, și nu e doar auto-intitulat, cum e reglementată, inclusiv birocratic, relația client - psiholog/psihoterapeut.

Până atunci însă, încă o veste bună și îndelung așteptată: CNAS a publicat lista clinicilor din toată țara unde poți face ecografii de sân și mamografii gratuit, cu bilet de trimitere de la medicul de familie. O găsești în fișierul de mai jos (nu, nu e și online), pe județe, dar ține minte:

• trimiterea e valabilă oriunde în țară, deci nu trebuie să mergi acolo unde locuiești;

• în tabele apar și rețelele private mari, dar asta nu înseamnă că în toate clinicile lor se pot face aceste investigații, pentru că nu toate au contract, deci sună înainte.

Listă clinici ecografii de sân și mamografii decontat

25.8KB ∙ XLSX file

Download

Sursa: Casa Națională de Asigurări de Sănătate *actualizare martie 2025

Download

Diferența dintre un psiholog și un psihoterapeut, în 7 puncte

1. Un absolvent de Psihologie nu e automat psiholog, ci doar... absolvent de Psihologie. Ca să devină psiholog practicant trebuie să își ia un atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor (CoPsi) și minimum un an să lucreze sub sub supervizarea unui psiholog senior (acesta nu stă cu el în cabinet, dar îl mentorează, în ședințe individuale și de grup, analizează împreună cazuri mai grele etc.). De abia după aceea devine autonom și poate înainte în „grad”.

2. Psihoterapeut poate deveni un psiholog, un psihiatru sau un absolvent de teologie, filozofie, asistență socială, psihopedagogie după ce face un program de formare de lungă durată (adică o școală de psihoterapie de minimum trei ani) și o perioadă de supervizare de minimum doi ani. Cei care nu au făcut psihologie trebuie să își completeze studiile cu un pachet de discipline din psihologie.

3. Un psiholog nu are voie, legal, să facă psihoterapie, dacă nu a făcut (sau e în curs de a face) o școală de formare în psihoterapie. Deci un psiholog nu e automat și psihoterapeut, nu cădeți în capcana asta.

4. Un psiholog clinician are anumite competențe: evaluare, intervenție și consiliere psihologică primară, clar definite, și cu un număr de ședințe prestabilit, și poate aplica diferite teste (ex: de personalitate, de comportament).

   Spre diferență, psihoterapeutul are un număr de nelimitat de ședințe, pentru că lucrează pe chestiuni mai de profunzime, dar nu poate aplica teste și face evaluările clinice pe care le face psihologul.

5. Dar, da, destul de mulți sunt și psihologi, și psihoterapeuți. Adică au terminat Psihologie, au făcut și o școală de formare în psihoterapie și au atestat de liberă practică în ambele.

6. Când intri într-o relație terapeutică, psihologul sau psihoterapeutul este obligat să îți dea un contract de prestări servicii psihologice în care specifică ce anume oferă (ex: aplicarea de teste psihometrice, intervenții psihologice simptomatice sau pe probleme de x, y, z) și numărul de ședințe; un acord de consimțământ informat (ca la medic), iar după fiecare sesiune trebuie să primești factură. Dacă nu primești oricare dintre acestea sau dacă simți că își depășește competențele (vezi mai jos), îl poți reclama la CoPsi.

7. Ca să verifici dacă psihologul sau psihoterapeutul la care vrei să mergi chiar e ceea ce pretinde, du-te pe site-ul CoPsI / Registre / Registrul Unic al Psihologilor (R.U.P.) / R.U.P. Partea I – atestate de liberă practică și descarcă fișierul. Sau folosește acest site dezvoltat de Code for Romania, care interoghează regulat baza de date CoPsi.

Ce te interesează din tabelul CoPsi sunt specialitatea (în cazul ăsta – psihologie clinică, consiliere psihologică sau psihoterapie + de care psihoterapie), treapta de specializare (practicant, specialist sau principal), forma de exercitare (sub supervizare sau autonom).

Și acum varianta mai detaliată, cu intervenții din partea lui Mugur Ciumăgeanu, psiholog clinician și psihoterapeut, lector univ. dr. la Facultatea de Psihologie, Universitatea de Vest din Timișoara, fostul președinte al comisiei de psihologie clinică, consiliere și psihoterapie din CoPsi, și a Gabrielei Udrea, psiholog clinician și psihoterapeut. Ambii sunt și supervizori, deci lucrează și cu câteva zeci de debutanți în fiecare an. Le sunt recunoscătoare pentru răbdarea cu care mi-au răspuns la toate întrebările.

Ce este un psiholog?

Un absolvent de Psihologie care a primit atestatul de liberă practică (care se obține printr-un dosar, nu un examen de admitere în profesie), un număr unic și un cod de parafă în baza cărora poate profesa, și care s-a înscris în procesul obligatoriu de supervizare (am explicat mai sus ce înseamnă), pe care trebuie să îl și plătească.

Nu există o probă scrisă pentru a intra în supervizare. Din acel moment, devine psiholog practicant și poate să profeseze legal.

În psihologia clinică, supervizarea durează minimum un an și minimum 100 de ore în sesiuni individuale sau de grup. În timpul ăsta poate avea clienți și poate face evaluări psihologice contrasemnate de supervizor.

Când termină, ca să devină autonom, are nevoie să dovedească o formă legală de exercitare a profesiei (că a fost angajat sau a lucrat în cabinetul propriu) minimum un an, cât timp a fost în supervizare, de un raport favorabil din partea supervizorului, iar cei pe sistem Bologna, care au făcut facultatea în trei ani, e obligatoriu să fi terminat și masteratul în domeniul specializării, cei cu patru ani – nu.

Specializările sunt: psihologie clinică; consiliere psihologică; psihoterapie; psihologia muncii și organizațională; a transporturilor; psihologia aplicată în servicii; psihologie educațională, consiliere școlară și vocațională și psihologia specializată în domeniul securității naționale.

Cei pe care noi îi căutăm „când vrem să mergem la psiholog” sunt clinicienii, consilierii sau psihoterapeuții.

Un psiholog poate avea mai multe specializări, dar pentru fiecare trebuie să treacă prin supervizare și să termine un masterat.

Pentru fiecare specializare e nevoie de educație continuă (ca la medici sau la profesori): minimum 10 credite obligatorii/an, unde numărul de credite e de regulă echivalent cu numărul de ore (deci dintr-un curs de weekend, de 10 ore, deja ai obținut creditele obligatorii, cu mențiunea că toate aceste cursuri trebuie să fie acreditate de CoPsi).

După psiholog practicant, gradele următoare sunt specialist și principal, care se obțin după câte cinci ani vechime, cursuri, un portofoliu și un interviu. Deși ar trebui să existe și un examen scris, el nu a fost încă implementat, mi-a explicat Gabriela Udrea.

Toate detaliile despre atestarea profesională sunt în aceste norme.

Practic, cineva care a terminat facultatea după 2008 (prima generație Bologna) și a început imediat un masterat ar trebui ca în doi ani să devină autonom.

Aici sunt însă două „scăpări” în modul cum e reglementată profesia:

• Ca să dovedești că ai lucrat un an nu trebuie să arăți contracte de prestări servicii sau registre de clienți, ci doar că ai avut un contract de muncă sau propriul cabinet funcțional din punct de vedere legal (asta înseamnă că poți să fi avut foarte puțini clienți sau chiar deloc, mai ales că ești la început, de aceea unii iau cazuri pro bono sau cazuri recomandate de supervizorii lor);

• Nu prea te dă nimeni afară din supervizare dacă ai fost leneș și nu ți-ai făcut numărul de ore într-un an, mai ales într-un oraș mai mic, unde și cererea e mai mică, de aceea vei vedea în Registrul CoPsi psihologi care apar în supervizare de prin 2011-2012. Recent, supervizorilor li s-a limitat însă numărul la 40 de supervizați pe an, deci ar trebui să fie în interesul lor să nu-și blocheze locurile mult timp.

Sunt zonele astea gri potențiale riscuri pentru clienți? Da, confirmă psihoterapeuta Gabriela Udrea. „Avem o calitate scăzută a serviciilor tocmai pentru că există unele formalități pe care le poți bifa ușor, pe când altele sunt făcute să fie greoaie sau eludate.”

De exemplu, unii psihologi își iau dreptul de practică pe toate specialitățile (așa numiții psihologi „cu portofoliu complet”), intră în supervizare pentru fiecare dintre ele și profesează așa foarte mult timp, fără să se întrebe nimeni de ce sunt în supervizare și după cinci ani.

Aș fi foarte atentă și dacă specialistul pe care îl cauți apare în registru ca suspendat – se poate ca informația să nu fie actualizată sau motivul să fie neplata cotizației anuale (asta e menționat), dar tot mi se pare că spune ceva despre integritatea lui.

Menționez aceste limitări ca să te ajute „să citești” mai bine acel registru, experiența și limitele de competență ale celui pe care îl alegi ca să intri într-o relație terapeutică.

Ce înseamnă competențele corespunzătoare unei specialități?

Reprezintă ce ar trebui să știe și ce ar putea să facă un psiholog pe specialitatea sa.

Iar apoi depinde de tine să îți crești continuu competențele, unde asta poate însemna și să cumpăr un test și să fac un curs asociat testului respectiv, și un curs despre administrarea propriului cabinet, dar și un curs despre, de exemplu, cum lucrezi cu părinți cu probleme de sănătate mintală, ca să previi apariția acestor probleme la copiii lor (curs pe care Ciumăgeanu intenționează să îl facă și să-l acrediteze).

Descrierea detaliată a competențelor pentru fiecare specialitate și nivel e în aceste norme din 2019.

Ce este un psihoterapeut?

În România, psihoterapeut devii urmând un program de formare de minimum trei ani oferit de școli sau institute recunoscute de CoPsi, și minimum 200 de ore de supervizare individuală sau de grup, în decurs de doi ani.

Psihoterapia nu se studiază la facultate.

Pot să devină psihoterapeuți nu doar absolvenții de Psihologie, ci și rezidenții sau specialiștii în psihiatrie, absolvenții de teologie, psihopedagogie, asistență socială, filozofie, dacă își completează studiile.

Și psihologii autonomi sau cei aflați în supervizare pot face o școală de psihoterapie în paralel, ceea ce mulți dintre ei și fac.

Ce pot face un psiholog, un consilier, respectiv un psihoterapeut?

Nu același lucru este răspunsul scurt.

Răspunsul mai lung, dar care merită parcurs e în acest ghid din 2022.

• Psihologul are dreptul să utilizeze teste de evaluare și face intervenții minime, suportive de maximum 6 ședințe/simptom pentru adulții care se prezintă voluntar (adică noi). Asta nu înseamnă că nu pot lucra cu o persoană mai mult de 6 ședințe, ci că trebuie să fie 6 per simptom: de exemplu, 6 pentru probleme de somn, 6 pentru anxietate interpersonală, și totul trebuie să apară în contract.

• Consilierul psihologic poate face intervenții de până la 20 de ședințe/obiectiv terapeutic concret: probleme de viață ușoare, emoționale, dar nu trăsături și vulnerabilități de personalitate sau patologie psihiatrică. (Practic, consilierul are competențe mai extinse decât psihologul, dar mai reduse decât psihoterapeutul.)

• Psihoterapeutul poate face intervenții care durează ani de zile, pe obiective mai generice (ex.: schimbarea unor tipare de reacție). Trebuie să-ți spună ce metodă psihoterapeutică va folosi. Nu poate aplica teste și nu poate evalua din punct de vedere clinic (ex: dacă o persoană are ADHD, autism sau dificultăți școlare – asta face clinicianul).

Atât psihologul, cât și consilierul pot recomanda la final continuarea în psihoterapie sau alte forme de sprijin psiho-social, după cum psihoterapeutul poate cere unui psiholog clinician o evaluare mai aprofundată a cazului.

Nu fiți clienți pasivi

„Am auzit că sunteți psiholog, faceți-mă bine.”

Varianta asta a funcționat ani de zile, atrage atenția Mugur Ciumăgeanu. „Tu te duceai aleatoriu la cineva și nemereai într-o direcție sau alta.”

„Or potențialii clienți ar trebui să înțeleagă nivelul de competență al psihologului”, insistă el. „Iar noi ar trebui să spunem inclusiv pentru ce teste avem licență și care e nivelul nostru de expertiză. De exemplu, dacă la mine vine cineva cu un părinte suspect de demență, pot să fac o evaluare și să-i spun: nu am expertiză și nici teste de evaluare de patologie la vârstnici, dar îți pot recomanda pe cineva care face asta.”

La fel cum, dacă psihologul constată o depresie severă, nu are dreptul să intervină, ci trebuie să îl trimită pe client la psihiatru sau psihoterapeut.

Da, e foarte greu pentru o persoană să își dea seama când un specialist în sănătate mintală își depășește competențele, admite Gabriela Udrea. Tocmai de aceea e nevoie de o mai clară reglementare a profesiei și de mai multă transparență din partea specialistului.

„Consilier/consultant de dezvoltare personală”, „mentor relațional”, „consultant spiritual” și alte titulaturi inventate

Ca și cum tot ce am încercat să explic până acum nu ar fi suficient de alambicat, mai e un aspect de care trebuie să fim conștienți: în ultimii ani vedem o avalanșă de „specialiști” care pretind că pot lucra cu emoțiile și psihicul tău, că te pot ajuta să te reinventezi spiritual, să te vindeci de adicții și traume, să îți îmbunătățești relațiile și multe altele.

De multe ori, combină elemente minimale de psihologie cu ezoterism, misticism și pseudo-știință, într-un mod extrem de periculos, care riscă să adâncească dezechilibrul psiho-emoțional în care se găsesc cei care apelează la astfel de practici (poate ai auzit și tu de persoane care s-au dus în diferite retreat-uri și s-au întors decompensate, pentru că li s-au activat diverse fobii sau traume din trecut).

Partea și mai complicată e că aceste „profesii” ori nu există, ori nu sunt reglementate în niciun fel și nici nu pot fi trase la răspundere când își depășesc competențele (neclar care sunt alea) sau fac de-a dreptul rău clienților.

Nici CoPsi, nici Ministerul Sănătății (în ideea că vorbim de chestiuni de sănătate mintală) nu au autoritate asupra lor.

Zona cea mai gri e, poate, consilierul pentru dezvoltare personală, care există în COR din 2013, ține de domeniul resurselor umane, dar care nu poate intra în chestiuni de sănătate mintală sau personalitate, așa cum greșit se întâmplă uneori.

Oricine a terminat o facultate, indiferent de specialitate, face un curs de două zile, de multe ori online (nu exagerez, căutați pe Google), acreditat de Ministerul Muncii și, gata, e consilier pentru dezvoltare personală. Ceea ce e în regulă, atâta vreme cât rămâne în fișa postului.

Așadar, recomandarea e să fiți foarte atenți pe mâna cui vă lăsați îngrijirea psiho-emoțională. Așa cum nu te-ai duce la un doctor care nu e doctor sau la un mecanic auto care nu e mecanic, nu te duce la un psiholog care nu e psiholog sau la vreun alt „specialist” care pretinde că te vindecă. Riscurile sunt mult, mult prea mari.

Reglementări imediate necesare

1. Serviciile psihologice ar trebui să devină servicii de sănătate.

   Acum, nici evaluarea și consilierea psihologică, nici psihoterapia nu sunt considerate servicii de sănătate, pentru că în COR, psihologii sunt în categoria specialiștilor din domeniul social și religios.

   De aceea, ei nici nu pot intra direct în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, ci numai prin intermediul unui medic, un proces complicat pentru toată lumea, despre care am scris aici. Deci o primă schimbare, pe care și Mugur Ciumăgeanu o susține, este includerea psihologilor în zona profesiilor de sănătate.
   Și nu doar că procesul e complicat, dar un psiholog care ar vrea să-l încerce, pur și simplu nu primește de la CoPsI niciun fel de informație despre cum poate face asta (nici măcar pe site nu e nimic), iar Ciumăgeanu a confirmat că trebuie să caute un medic colaborator pe Google sau prin relații.
   

2. Servicii de sănătate vs. wellbeing.

   „Ar trebui să fie clar că sunt două situații în care putem primi ajutor, și ele ar trebui reflectate în două tipuri de oferte de servicii”, explică Ciumăgeanu:

• Când am o problemă de sănătate mintală de tip diagnostic psihiatric: depresie, anxietate, probleme de alimentație, ajutorul psihologic (oferit de psiholog, consilier sau psihoterapeut) ar trebui să fie gratuit pentru toată lumea și inclus în asigurare.

• Când am o problemă asociată vieții obișnuite (nevoia de creștere, autocunoaștere, suferință după o despărțire), nu ajung la psihiatru și nu sunt pasibil de un diagnostic, ajutorul ar trebui să fie contra-cost.

Practic, și statul, și noi, ar trebui să diferențiem foarte clar între servicii de sănătate și psiho-sociale (când lucrezi cu o persoană cu schizofrenie care nu mai are abilitatea să plătească facturi, de exemplu) și cele de wellbeing și să ne asumăm costurile ca atare.

Or, acum, serviciile psihologice sunt decontate pentru cei cu un diagnostic psihiatric și pentru cei cu alte probleme majore de sănătate pentru care sprijinul psihologic contribuie la vindecare sau la o calitate a vieții mai bună, dar sistemul este incredibil de greoi, psihologii care fac asta sunt foarte puțini, și numărul de ședințe/client este limitat.

Atenție: pentru unele afecțiuni se decontează doar evaluare și consiliere psihologică, dar pentru altele - și psihoterapie (vezi la pag. 138, aici.)

În loc de concluzie

Să lucrezi cu mintea și emoțiile omului reprezintă un privilegiu și o responsabiiltate, iar munca emoțională pe care psihologii/psihoterapeuții trebuie să o facă ei cu înșiși toată viața e enormă.

În plus, este o profesie în care trebuie să înveți tot timpul, pe banii tăi – supervizarea, formările în psihoterapie, cursurile, testele de evaluare costă mii de euro. Cu atât mai mult, cred, deci, că este o profesie care trebuie respectată – și de practicanții, și de beneficiarii ei – și trebuie delimitată clar de șarlatani și pseudo-știință.

Una dintre concluziile amare ale acestei documentări e că organizația care reglementează exercitarea profesiei, Colegiul Psihologilor, nu reprezintă cu adevărat interesele breslei.

Și asta se vede în confuzia pe care absolvenții de Psihologie trebuie s-o navigheze singuri (parcurs profesional lung și costisitor, alegerea mentorilor, a școlilor și a cursurilor de formare), în eșecul din negocierea cu CNAS (nu doar că procesul e complicat atât pentru client, cât și pentru psiholog, dar regulile s-au înăsprit în 2023, iar dacă un psiholog vrea să ofere servicii decontate, CoPsi nu oferă niciun fel de ghidaj), în lipsa unui mod de asigurare și verificare a calității serviciilor psihologice de către client și, nu în ultimul rând, în site-ul absolut disfuncțional al Colegiului.

Bonus:

• Ce înseamnă un proces psihoterapeutic corect și sănătos? Un articol de la Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei și un interviu cu Diana Vasile, președinta lui.

• La coach, la psiholog sau la psihoterapeut? Un articol de Simona Adam-Bercu, căreia îi mulțumesc pentru sprijinul în procesul de documentare.

• Despre diferitele tipuri de psihoterapie (în engleză). Mi-a plăcut mult cum sunt explicate terapia cognitiv-comportamentală și cea psihanalitică.
  

  Share

Bine de știut:

• Aplicație românească pentru gravide și mame. Tot ce trebuie să știi pe parcursul sarcinii și în primul an de viață a copilului.

• 5 lecții despre cum să îți alegi terapeutul potrivit.

• Harta centrelor de permanență din țară. Acestea sunt mici unități de primiri urgențe care funcționează îndeosebi în rural, noaptea, în weekenduri și de sărbători. Creată de Cristina Lauby, gazda podcastului Sănătate zi de zi.

• Program online, gratuit, pentru școli despre cum recunoști un AVC și siguranța în trafic.

Mulțumesc, ne revedem luna viitoare!

Sorana

Azi avem o ediție cu mai multe subiecte punctuale, mai degrabă niște actualizări și completări la subiecte pe care le-am documentat lunile trecute, plus niște documente extrem de importante publicate în premieră: lista spitalelor care au psihologi și a cabinetelor psihologice din București și din țară care lucrează cu Casa – deci unde te poți duce cu bilet de trimitere.

În București, de exemplu, sunt 157 de cabinete, dar specialiști sunt chiar mai mulți, pentru că în unele locuri sunt mai mulți care lucrează cu Casa.

Întâi de toate însă, vreau să vă mulțumesc tuturor celor v-ați abonat și celor care v-ați făcut un abonament plătit după ultima ediție, despre screening-ul de cancer. Suntem cu 500, respectiv cu 6, mai mulți (și în total – peste 8.500). Știu că a contribuit și interviul pe care mi l-a luat Maria Bucuria pentru Starea Sănătății și că mulți ați venit de acolo (apropo, între timp a mai scos câteva episoade foarte bune, despre cum îți convingi creierul să facă sport, voință sau despre sănătatea femeii).

Vă mulțumesc pentru încredere!

Iar la final, am un sondaj cu 5 întrebări pe care v-aș ruga să îl completați, ca să mă ajutați să dezvolt Foaia de observație.

Psihologi în contract cu Casa

Am două documente, ambele obținute de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) - click pe download.

• Lista unităților publice și private din București, cu date de contact (o să vedeți că unele sunt spitale, altele sunt cabinete individuale private).

• Lista unităților publice și private din toată țara care au psihiatri pediatri (rara avis, din păcate) și psihologi în contract cu Casa, inclusiv psihiatri și psihologi care pot evalua persoanele cu dizabilități în vederea impunerii sau ridicării măsurii de ocrotire în instanță (dacă pot decide pentru ele însele sau dacă intră sub tutela statului).

Atenție:

• Sheet-ul Unități medicale conține o centralizare pe județe (Bucureștiul apare la final, ca „CASMB”).

• Numele efective și datele de contact sunt în sheet-ul aferent fiecărui județ.

• Primul document, pentru București, ar fi trebuit integrat în cel de-al doilea, din punctul meu de vedere, dar pentru că așa le-am primit de la Casă, așa le-am păstrat și eu.

Cum mergi la psiholog fără să plătești

Vă reamintesc însă că procesul e diferit de cel obișnuit: nu iei pur și simplu un bilet de trimitere către psiholog, de la medicul de familie, și te programezi.

Pe scurt, e așa: consilierea psihologică nu e considerată serviciu medical, ci serviciu „conex”, așa că psihologii nu pot face singuri contract direct cu Casa de Asigurări. Ci psihiatrii și medicii din unele specialități care au ei înșiși contract cu CAS încheie contracte cu anumiți psihologi, trimit pacienți la ei în baza acestui contract, pacientul nu plătește, Casa îi decontează medicului, care îi decontează mai departe psihologului.

Deci primul pas e să vorbești cu medicul de familie (MF), care, dacă consideră și el necesar, îți dă un bilet către psihiatru sau, dacă ai o afecțiune cronică sau ai avut un accident după care te-ai recupera mai bine cu sprijin psihologic, respectivul medic specialist e cel care îți dă trimiterea.

Aici, la punctul 1.8.1 (pag. 138), găsești aceste specialități. (Am scris mai pe larg despre serviciile psihologice aici.)

Important:

• Pentru copii, procedura e aceeași.

• În același fel poți face și niște ședințe de kinetoterapie sau logopedie (sunt considerate tot „conexe”).

• Poți beneficia de serviciile conexe doar dacă ești asigurat.

Bilete de trimitere pentru gravide – când și unde bifezi „G”?

Am plecat de la o întrebare pe care mi-a trimis-o o cititoare. Spunea că medicul de familie nu bifează „gravidă” pe biletul de trimitere, deci că nu poate face analizele peste plafon, așa cum ar avea dreptul, ci trebuie să aștepte să aibă laboratorul fonduri (aici e o ediție întreagă despre drepturile gravidelor, iar acest document e un răspuns pe care mi l-a dat CNAS la mai multe întrebări, care reia în detaliu toate aceste drepturi).

Răspuns CNAS drepturi gravide_februarie 2025

1.08MB ∙ PDF file

Download

Download

În realitate, mi-au explicat medici de familie dr. Sandra Alexiu și dr. Ciprian Vornicu, sunt două bife pe biletul de trimitere pentru analize și consult de specialitate:

1. Una e calitatea de asigurat, unde bifezi „gravidă/lehuză” doar dacă femeia înainte era neasigurată. Odată cu „statutul” de gravidă, ea devine automat asigurată, de aceea trebuie să bifezi. Dacă era asigurată când a rămas gravidă, își păstrează statutul anterior: salariat, student, pensionar, deci și bifa de dinainte.

2. La tipul de serviciu se bifează „G” pentru toata lumea, indiferent ce scrie la calitatea de asigurat, iar asta e ceea ce îți dă dreptul să faci peste plafon și cu prioritate.

   

3. La cod diagnostic se trece 995 la toată lumea.

4. Pe rețete se bifează la toată lumea G, ca să fie compensate 100%.

Dacă ești neasigurată și ai rămas însărcinată, cum „anunți” Casa?

E una dintre întrebările pe care le trimisesem la CNAS și răspunsul e la pagina 9 din răspunsul de mai sus: ca să beneficiezi de drepturile de gravidă, trebuie să mergi cu buletinul, în original și copie, și cu adeverința medicală că ești gravidă la Casa Județeană de Sănătate (iar dacă ești lăuză și ești neasigurată, trebuie să duci și certificatul de naștere al copilului).

Dacă nu te poți deplasa, poți transmite „prin corespondență, în copie”, iar Casa „trebuie să facă orice demers” ca tu să primești calitatea de asigurat (conform art. 11 Ordinul președintelui CNAS 1549/2018).

Ce sancțiuni primesc cei care cer gravidelor bilete de trimitere, inutil?

M-au întrebat chiar medici de familie ale căror paciente trebuiau să ducă la spital bilete pentru consult ginecologic și ecografii, deși legea spune că nu e nevoie.

Deci dacă nu e nevoie, MF nu e obligat să dea, dar dacă nu dă, femeia nu e primită la ecografia trimestrială. Iar dacă acceptă să dea, dincolo de timpul pierdut și de femeie, și de medic, statul plătește și degeaba o consultație. Deci și abuz, și risipă de bani.

CNAS mi-a răspuns așa:

• Nu sunt sancționați MF care dau aceste bilete de trimitere pentru că gravida chiar are dreptul la aceste servicii (pag. 7 din răspuns), însă ei pot anunța Casa de Sănătate Județeană că s-a cerut acest bilet în mod abuziv.

• Furnizorii (spitalele/clinicile) care îl cer încalcă Contractul Cadru și pot primi sancțiuni, de la avertisment scris (la prima constatare), la amenzi.

De la 1 iulie 2023, CNAS a făcut controale (și la stat, și la privat) și a dat sancțiuni pentru nerespectarea contractului, dar nu spune defalcat câte au fost pentru BT cerut inutil (vezi pag. 9 din răspuns).

Sfatul meu: dacă ești gravidă și ți se cere un BT abuziv, sesizează chiar tu Casa de Sănătate, aici.

Share

Teste de screening pentru cancer de prostată

După ediția de luna trecută, despre cum îți poți depista riscul de cancer, un cititor m-a întrebat ce teste sunt disponibile pentru cancerul de prostată. M-am dus, din nou, la ghidurile internaționale și la dr. Carmen Ungurean, coordonator prevenție și screening la Institutul Național de Sănătate Publică (INSP).

Nici România, dar nici alte țări europene nu au un program național de screening pentru cancerul de prostată, iar Consiliul UE nici nu recomandă unul încă, în lipsa unor date clare de eficacitate și fezabilitate a costurilor.

Există însă PSA-ul, un test foarte simplu și ieftin, din sânge, pe care bărbații asimptomatici de peste 50 de ani îl pot face decontat o dată la trei ani ca parte a pachetului de analize prevenție (vezi Ghidul Asiguratului, pag. 15).

Dacă între testări apar orice simptome sau dacă istoricul medical și familial o cer, medicul de familie ar trebui să-ți recomande să mergi la specialist, pentru consult și investigații mai complexe, PSA-ul nefiind un test foarte sensibil (investigația complementară este RMN-ul).

În România, cancerul de prostată se află pe al doilea loc, după cancerul pulmonar, în clasamentul celor mai comune tipuri de cancer la bărbați. Iar la nivel european, se estimează că 1 din 11 bărbați va face cancer de prostată înainte de 74 de ani.

Bonusuri:

1. Analize gratuite

   În ediția trecută semnalam că la Spitalul Universitar de Urgență din București și la Institutul Oncologic din Cluj puteți face gratuit testarea PAP/HPV cu bilet de trimitere. Ulterior, am primit un mesaj de la Institutul Regional de Oncologie Iași, ca să anunțe că și ei au un program testare gratuită PAP și HPV, tot cu bilet de trimitere, tot timpul anului. Și mai sunt niște lucruri bune care se întâmplă aici:

• Poți face și vaccinul HPV, după ce l-ai cumpărat din farmacie, cu rețetă de la medicul de familie sau specialist (e gratuit pentru fete și băieți 11-18 ani și compensat 50% pentru femei între 19 și 45 de ani.

• Dacă ai un diagnostic oncologic, dar nu ești încă în evidența unui oncolog, poți merge fără programare ca să afli pașii următori.

• Există un grup gratuit de suport psihologic pentru pacienții cu cancer, de două ori pe lună.
  

2. Six steps to calm. O serie de șase email-uri trimise săptămânal de BBC despre tehnici pentru calmarea anxietății, de la respirație, la self-hugging și tapping. Nimic nou ca subiect, dar dezvoltate „pe sufletul meu”.

Mulțumesc că ați fost cu mine și astăzi.

Vă rog trimiteți ediția oricui ar avea nevoie de aceste informații și mai acordați-mi câteva minute ca să răspundeți la 5 întrebări și să mă ajutați să dezvolt Foaia de observație într-un produs și mai util, și mai sustenabil financiar.

Pe curând!

Sorana