Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Cine s-ar fi gândit: benzina și motorina din România sunt, în această perioadă, cele mai scumpe dintre toate țările vecine, în ciuda faptului că suntem unul dintre puținele state din regiune cu o producție internă semnificativă de petrol. Dar ne mândrim, în același timp, și cu o producție uriașă de fiscalitate. E ca și cum am avea niște vaci în curte, dar am cumpăra lapte de la magazin. Sau poate chiar de la benzinărie.

🟠 Comisia Europeană încurajează populația să dispună de bani cash pentru a se descurca cel puțin 72 de ore într-o situație de criză în care plățile electronice sunt indisponibile, din cauza penelor masive de curent, a atacurilor cibernetice și așa mai departe. Evident că Bruxelles-ul nu stabilește o sumă obligatorie de bani care trebuie păstrată în locuință. Sunt doar recomandări: în Țările de Jos, autoritățile recomandă 70 de euro pentru fiecare adult și 30 de euro pentru fiecare copil. În Austria, reperul este de aproximativ 100 de euro de persoană. Numerarul ar trebui păstrat în bancnote și monede de valori diferite, pentru a permite plata exactă a cumpărăturilor. În România nu există o recomandare similară. Ceea ce știm este că banii lichizi se păstrează într-o cutie de pantofi sau într-o cutie de chibrituri, fiecare după posibilități.

🟠 Tu ce faci cu cojile de cartofi? Și alte resturi agricole, dacă ai așa ceva… Uite, niște cercetători britanici – nu e glumă – au reușit să facă din resturile rămase după procesarea cartofilor un material care poate înlocui plexiglasul făcut din petrol. Din petrol? Pe bune? Ia să căutăm noi adresa acestor cercetători, poate ne fac și nouă un material care poate înlocui benzina și taxele astea imense făcute din petrol. Coji de cartofi avem noi. Și coji de semințe, oho, materie primă se găsește.

🟠 În ce-l privește pe directorul SPP, Pahonțu, Nicușor Dan a fost destul de clar: l-a evaluat personal, „cu propriile simțuri“, și e un om bun. E pâinea și cozonacul lui Dumnezeu. Așadar, să nu mai fim noi nesimțiți și să nu mai insistăm să ne despărțim de astfel de personaje venite din întunericul Securității, din bezna de la Intercontinental, din nopțile și sângele Revoluției, da? Ce ar mai fi de reținut pe subiect: CNSAS a reluat verificarea lui Lucian Pahonțu abia după investigațiile Recorder și Snoop. A fost nevoie de scandal public – nu foarte mare, din păcate – pentru ca instituțiile care dețin fostele arhive ale Securității să mai scoată, cu țârâita, după zeci de ani, niște documente pe care le țineau sub fund și să le trimită la studiat. În fine. Poate nici nu e bine să insistăm prea tare. Cam asta pare că ne transmit barosanii de azi: aveți grijă, că s-ar putea să ne evaluați puterea cu propriile simțuri. Adică, să simțiți niște dureri ascuțite pe la șale, pe la ficat, pe după ceafă…

🟠 Am tot auzit de sportivi care jucau la juniori deși mai aveau doi-trei ani până la pensie. Au fost câteva cazuri celebre. Prin 2016, de exemplu, când, din lotul extins de 60 de fotbaliști al naționalei sub 17 ani a Nigeriei, 26 de jucători erau deja oameni maturi. Din primul unsprezece, doar doi erau într-adevăr sub 17 ani. Ei, dar pe-asta n-am mai pomenit-o: o familie din Brazilia a crezut că a luat în grijă o „fetiță“ de 12 ani care avea, de fapt, 38 de ani și era căutată de Poliție pentru fraude repetate și furt de identitate. Am înțeles că la audieri a declarat că „adoptatorii“ au înțeles greșit. Ea nu a spus niciodată că are 12 ani, ci că de cel puțin 12 ani păcălește lumea.

🟠 Hai și cu o ficțiune amuzantă de la PressOne, să ne mai descrețim frunțile, că n-o fi foc. Pe scurt, povestea dricului cu numere de Buzău răpit de extratereștri dintr-o parcare de la Cluuuj. Atât îți spunem: dricul avea numărul BZ 77 FUN. Să mori de râs, nu alta. A, și încă ceva: această proză despre un dric e publicată în secțiunea „Viața“. Așteptăm și articolul „Stil de viață: cum să-ți alegi sicriul cel mai potrivit! Fii în tendințe! Să crape vecinii de invidie!“

🟠 Ceva drăguț, iată, unele spitale permit ca bolnavii internați pentru perioade îndelungate să fie vizitați de animalele lor de companie: „Pacienții care primesc astfel de vizite devin mai calmi, așteaptă cu nerăbdare următoarea întâlnire, iar acest lucru le oferă un motiv în plus să suporte mai ușor o perioadă îndelungată de spitalizare“. Vizitele se desfășoară în condiții stricte de siguranță și igienă, astfel încât animalele să nu pună în pericol pacienții sau personalul medical. Se întâmplă și la noi, da, dar un pic invers: animăluțele nu au voie în spital, ca să nu ia vreo bacterie, ceva.

🟠 Poate ai văzut pe net anunțuri care sună cam așa – „Căutăm colaboratori dinamici, program flexibil, un binoclu performant și experiența în incendieri constituie avantaj. Discreție totală, fără intermediari“. Nu ai văzut? Răbdare. De ceva timp – nici nu era greu de anticipat –, Rusia lovește Europa cu sabotori de ocazie. Îi recrutează prin Telegram, pentru incendieri, sabotaje și spionaj. Europol semnalează că la fel se face, mai nou, și recrutarea personalului care să execute furturi din muzee.

🟠 Cum ar fi să posteze și Palatul Cotroceni câteva anunțuri similare: „Căutăm niște băieți cu mâna fină și scule potrivite care să deschidă uși la Washington“. Cât ar putea să coste? S-ar putea să fie mai puțin decât a plătit Administrația Prezidențială pentru lobbiștii angajați să-i „deschidă uși“ lui Nicușor Dan la Washington: 845.000 de dolari. Dincolo sigur era mai ieftin!

🟠 Ce a mai inventat industria păcănelelor: reclama în care joacă un medic. O platformă de jocuri de noroc ce operează și în România a realizat o campanie de promovare în care un actor îmbrăcat în medic, cu halat și stetoscop, apare într-un cabinet medical și transmite mesaje precum „Ușor de folosit între programări. Încearcă și tu!“ sau „În cabinetul meu, după ultimul pacient“. Reclama a apărut inclusiv pe un panou stradal în Florești, Cluj, dar și pe YouTube și Instagram. Nu se precizează dacă trebuie și rețetă ca să joci la păcănele online sau dacă la intrarea pe site este necesară validarea cardului de sănătate.

Patru, cinci idei bune

Ah, ce nervi am când știu că aveam patru-cinci subiecte bune – așa sunau ele în mintea mea –, pe care voiam să le așez aici, în newsletter. Mi s-a spus din nou să scriu mai puțin aici, pentru că lumea nu ar mai citi texte lungi. Hm, nu știu ce să zic. Adică, e clar că oamenii nu se mai pot concentra prea mult, există date serioase despre asta, doar că eu nu știu dacă nu cumva scriu aceste texte mai mult pentru mine. Dacă nu cumva mă ajută mult mai mult pe mine decât pe voi. Am constatat că lungimea textelor se reflectă în mesajele primite de la cititori. După textele lungi sunt mai puține mesaje. Dar eu mă simt mai bine după ce scriu mai mult.

Referitor la atenția de care mai suntem capabili, am găsit că în 2004 măsurătorile arătau că puteam fi atenți aproximativ două minute și jumătate pe același conținut de pe ecran. În 2012 eram la 75 de secunde, iar astăzi media este de aproximativ 47 de secunde. Studiile mai spun că schimbarea mai frecventă a atenției este asociată și cu niveluri mai mari de stres.

O meta-analiză publicată în 2025 în Psychological Bulletin, care a adunat 71 de studii și aproape 100.000 de participanți, arată că utilizarea mai intensă a TikTok, Reels și Shorts este asociată cu performanțe mai slabe tocmai la atenție și controlul impulsului de a trece la următorul stimul.

Problema este că schimbarea se vede deja în felul în care ne informăm: în 2026, 30% dintre oameni spun că social media și platformele video sunt principala lor sursă de știri, față de 22% acum cinci ani, iar la 18–24 de ani procentul ajunge la 52%, dacă includem și chatboturile AI. Toate astea înseamnă că nu ne-am pierdut biologic capacitatea de a citi texte lungi. Doar că ne petrecem tot mai mult timpul într-un mediu care ne antrenează să abandonăm permanent ceea ce avem în față pentru următorul stimul. Și asta dăunează grav sănătății mintale. Mai rău este că discutăm despre o dependență, în cazul celor mai mulți imposibil de rezolvat doar prin voință. Uite, mie acest WhatsApp mi se pare o problemă chiar mai mare decât rețelele. Și nu reușesc deloc să gestionez asta. Cumva, ne-am obișnuit să fim mereu acolo, să răspundem mereu și să așteptăm mereu răspuns. Am tăiat toate notificările, dar tot mă surprind punând mâna pe telefon la câteva minute, să verific dacă nu cumva am vreun mesaj important. De-aia sesiunile de bicicletă, de sport, sunt atât de bune. Vineri, am jucat tenis de masă de la 15 la 18.30. Trei ore și jumătate nu m-am uitat la telefon. Apoi am fost la film, între am răspuns la câteva mesaje, unele dintre ele mi-au schimbat în rău starea. Sâmbătă, la fel, am reușit să țin telefonul departe de mine. Surprinzător, nu s-a terminat lumea. Am citit mult și asta mi-a schimbat în bine starea și mi-a adus liniște. Și-atunci, de ce nu fac lucrurile altfel?

Da, aveam patru, cinci idei bune pentru azi, sunt sigur că le aveam, știu că pe două dintre ele le-am „lucrat” în timp ce pedalam către sau de la teatru acasă. Incredibil cum îți merge mintea când pedalezi. Mia aia de lei pe care am dat-o pe bicicleta asta la mâna a doua (mulțumesc, Sorin), plus aproape 300 de lei casca, reprezintă o investiție foarte bună, dacă reușesc să stau departe de accidente.

Chiar și astfel deghizat, oamenii mă recunosc. Și mă fotografiază, cum s-a întâmplat zilele trecute, când cineva mi-a trimis poza asta pe care o primise de la altcineva. Sunt 9.84 de kilometri de la mine din poartă până la teatru. E un drum pe care-l fac în mai puțin de 30 de minute. Am de traversat o centură, unde pot sta câteva minute, pentru că nu există loc de traversare, centurile nu sunt făcute pentru oamenii care nu se află în interiorul unor mașini, și de urcat două poduri. Dar și de coborât…

Uitasem asta, uitasem de acele zile în care, adolescent fiind, mă urcam pe bicicleta mea Modern verde, cu șa lungă, și mă plimbam prin oraș cu orele. Vedeți că eu am plecat cu bicicleta, le spuneam alor mei, înainte ca ușa să se închidă în spatele meu, iar eu să iau în spate bicicleta pe care o coboram de multe ori zece etaje pe scări, pentru că liftul nu funcționa. Și-apoi, doar eu și gândurile mele, problemele și întrebările și fricile unui copil care încerca să înțeleagă. Să se înțeleagă pe el și să înțeleagă lumea. Uneori când, de fericire, inima e cât tine, alteori cu ea strivită, curpinsă de o gheară care o apasă și de care nu știi să scapi. Și-atunci plângi. Pentru că asta fac copiii mult mai bine decât oamenii mari. Plângi și pedalezi, ceilalți n-au cum să îți vadă plânsul. Iar dacă-l văd, le spui că de fapt nu plângi, că e de la vânt, ți-a intrat ceva în ochi. Cum gândește personajul C. Jat, din cea mai recentă carte a lui Backman, Prietenii mei, „poate că adolescența trebuie să fie, în același timp, lumina cea mai puternică și cel mai întunecat abis, poate că așa învățăm să ne delimităm orizonturile.”

Acum nu mai știu care sunt cele patru, cinci idei bune la care m-am gândit pentru acest text. Uneori reușesc să-mi notez, alteori zic că lasă, țin minte. Și, desigur, nu țin minte. Mi se întâmplă să mă trezesc noaptea și să notez o idee pe telefon. Era foarte bună în vis, la lumina zilei nu știu ce aș mai putea face cu ea. În nebunia zilnică nu mai e timp să notez, mereu atenția îmi e smulsă de altceva, de altcineva, de un mesaj, de un telefon, de cineva care are nevoie de mine, de atenția mea, de timpul meu, iar pentru asta eu las tot, că asta am învățat să fac. Să fiu util. Iar seara nu mai știu despre ce voiam să scriu. Era o perioadă în care îi dictam telefonului, nu știu de ce m-am oprit din asta, dar ar trebui să reiau. Și mai cred că, oricât de greu mi-ar fi, aș vrea să revin la faza cu jurnalul zilnic. Mai ales că traversăm vremuri la care cred că mulți se vor uita înapoi cu atenție, încercând la rândul lor să înțeleagă cum s-a ajuns unde s-a ajuns. Cum a fost posibil… nu știu încă ce, dar cred că ceva rău.

Nu cu texte atât de lucrate, ci doar cu câteva idei care mi-au ocupat mintea în ziua respectivă. Măcar alea patru, cinci, care merită.

La cum uităm, mi se pare o muncă bună asta, să ne putem uita în urmă și să aflăm despre noi cum eram, ce gândeam într-o anumită perioadă. Apoi, mi se pare important și pentru când nu vom mai fi măcar pentru ai noștri.

Eu am puține fotografii din trecut. Aproape toate sunt în episodul făcut cu Paul Olteanu la ADN Vocațional, îl găsiți pe YouTube. Am una sau două fotografii cu Emil înainte să fie tata, una sau două cu Madlena înainte ca ea să fie mama. Nu am însă nicio fotografie cu ai mei împreună, înainte ca eu să exist. Cu Emil și Madlena pentru care dragostea a fost de ajuns la început. După care n-a mai fost. Avem niște scrisori pe care mama ni le-a dat, iar Andreea le-a transcris. Cu ajutorul lor, am înțeles mult mai multe. Alte povești cu ei și despre ei există puține și sunt din ce în ce mai puțini cei care mi le pot spune. Și totul e învăluit într-un mister care pentru copiii de azi nu mai există. Toți cei care s-au născut în ultimii 30 de ani au nu doar poze, au filme cu ei de la naștere, în toate momentele posibile. Când am căutat poze pentru episodul de la AND Vocațional am dat peste zeci, sute de filmulețe cu Andreea și cu Robert. Și mi-am dat seama că nu mi-aș fi putut aminti acele momente. Văzându-le, am recompus o întreagă lume, de la zidurile caselor în care am stat până la hainele copiilor și ale noastre și chiar și de unde le aveam, când le-am cumpărat sau le-am primit. Pentru că, deși documentam, pozam, filmam, eram acolo, mintea ne era ocupată de alte gânduri. Cum să facem să ne descurcăm cu banii de la o leafă la alta, cum să ne mai luăm un job, cum să ne descurcăm să mai facem o școală, dar să ne facem și o casă, să ne luăm și o mașină care să nu ne mai lase-n drum… Și-atunci aveam patru, cinci idei bune în fiecare zi, dar de cele mai multe ori nu apucam să le notez.

Așa că notați ideile bune. Și încercați să nu uitați cine sunteți și de unde veniți. Poate așa mai putem opri din răutatea asta care ne-a cuprins și care îi transformă pe atât de mulți în niște fiare.

Săptămâna trecută nu am scris despre vacanță, scuze. Reiau acum traseul. Așadar, pe 11 iulie am plecat din Debrecen și am trecut practic prin trei țări. A fost și soare, au fost și ploi, cum spune cântecul. Ne-am oprit la Bachledka, în Slovacia, unde am mers pe deasupra brazilor, pe un traseu suspendat care are 1200 de metri lungime și care se termină cu un turn de unde priveliștea către munții Tatra e senzațională.

La coborâre, eu am luat-o pe scurtătură. Pentru trei euro, poți ajunge jos, de la 32 metri înălțime, în doar câteva secunde, pe un tobogan pe care prinzi o viteză destul de mare. Mi-a plăcut, deși în interior acolo mi-a fost un pic frică.

Tentativa de cazare a eșuat, era o stațiune aflată pe lista Monicăi, unde voiam noi să stăm cazau doar pentru două nopți, noi voiam una singură, așa că ne-am cărat, după ce am mâncat nachos și burger vegan pentru că nu am găsit nimic altceva acolo. Măcar cartofii erau dulci, cum îi facem și noi la cafenea. Și berea fără alcool, locală, foarte bună. Dar, na, tot fast food. Seara am ajuns în minunata Cracovie, iar a doua zi dimineață am băut cafeaua la Maimuța galbenă, o cafenea de specialitate mică. Și am repetat figura și în dimineața zilei următoare, când am părăsit acest oraș minunat.

Albumul săptămânii

Canzoni per anni spietati – Negrita

Noul Volvo EX60 este un SUV integral electric construit pentru cei care încă privesc autonomia ca pe una dintre marile întrebări atunci când vine vorba despre trecerea la electric. Modelul promite până la 810 km autonomie, alături de încărcare rapidă și tehnologiile de siguranță care au devenit, de-a lungul timpului, parte din identitatea brandului.

Dar cifrele spun doar o parte din poveste. O mașină trebuie condusă ca să înțelegi dacă ți se potrivește. Așa că, dacă vă tentează trecerea la electric sau pur și simplu sunteți curioși să descoperiți noul EX60, îl puteți încerca în cadrul unui test drive Volvo.

Starea sănătății

Să nu ratăm o discuție importantă despre patiserie!

Privită din perspectiva sănătății, recenta dispută din mediul online e amuzantă. E ca și cum am discuta dacă e mai sănătos să stai toată ziua pe canapea sau toată ziua într-un fotoliu.

Ce s-a lăsat la o parte din discuție? Faptul că patiseria, în forma în care o consumăm de obicei, nu este mâncare sănătoasă.

Cele mai multe produse de patiserie sunt făcute din făină albă, rafinată. Când rafinezi cereala, îndepărtezi o bună parte din fibre și din structura alimentului integral și rămâi cu un amidon foarte ușor de digerat. Peste făină se pune grăsime. Multă. Pentru că altfel foitajul nu mai e foitaj.

Iar aici începe războiul: unt sau margarină?

Discutăm (și) despre asta în cel mai recent episod Starea Sănătății. Continuăm și discuția despre diete și cei cinci pași pentru a regla semnalele corpului.

Găsești episodul gratuit pe canalul nostru de YouTube, unde te invităm să apeși și butonul de subscribe dacă nu ai făcut-o încă.

Abonează-te la Starea Sănătății

Starea ideilor

Rețelele de socializare vin la pachet cu imposibilitatea de a ne schimba public părerea. E vorba despre ceea ce Jenny Odell numește „pluralitatea sinelui” în cartea Cum să nu faci nimic. Economia atenției și capcanele ei. Rețelele de socializare fac imposibilă această pluralitate. E printre cele mai absurde lucruri cu care vine la pachet acest mediu. Pentru că în viața reală nimeni nu și-ar dori să stea în jurul unor oameni care nu-și schimbă niciodată părerea în legătură cu niciun subiect sau care nu-și cer vreodată scuze.

În viața reală, ne dezvoltăm în timp și spațiu, în funcție de contextele din care facem parte. Pe rețele, ne confruntăm cu un context unic, în care identitatea devine mult mai importantă decât caracterul. Iar fiecare om devine o figură monolitică și atemporală.

Dezvoltăm acest subiect în cel mai recent episod al podcastului Vocea Nației despre cele două motive pentru care lumea pare un dezastru.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Protestul etapei

Dată ca mega îndatorată și virtual retrogradată, la începutul sezonului, Petrolul tocmai a bătut-o pe vicecampioana de anul trecut, la ea acasă, și a revenit temporar pe podium. Obiectivul de a face mai multe puncte decât milioanele de euro pe care le-a acumulat ca datorii a fost îndeplinit, în doar șapte etape. Și nu pentru că milioanele ar fi putut fi numărate pe degetele unei singure mâini, atenție!

Cred că startul ăsta de campionat este suficient de convingător pentru a spune că, la Petrolul, e mai degrabă vorba de insolență decât de insolvență…

🟠

Conducerea Craiovei se gândește la schimbarea antrenorului Felipe Coelho, dar nu pare convinsă că e cea mai bună soluție și tind să îi dau dreptate. Pornită la drum către grupele Champions League, echipa a fost deviată la bulgari pe traseul către Europa League, a ajuns pe undeva prin Armenia, de unde a primit mesajul că a ajuns la destinație, doar că s-a dat jos în grupele Conference League. Pare mai degrabă o problemă cu Waze-ul decât cu portughezul, pe bune!

🟠

Cu siguranță invidios că Gheorghe Hagi a ținut recent o mega conferință de presă, în care a vorbit despre fotbal, domnul nostru Răzvan Burleanu a convocat și el ziariștii și le-a vorbit o oră despre bună guvernanță, bune practici, workflow și mindfulness.

Din tot ce a articulat foarte prețios președintele FRF, am reținut doar partea cea mai amuzantă, aia în care-l acuză pe Infantino că a început să conducă FIFA într-un stil dictatorial. Burleanu, care mai are de schimbat în fotbalul românesc doar denumirea Adunării Generale, ca să-și desăvârșească opera. El ar vrea să-i spună Congres Extraordinar, dar se teme să mai supună la vot vreo idee, că-n ultima vreme nu a mai dat chiar nimic cu virgulă, se votează numai în unanimitate…

🟠

Știți cine a mai vorbit recent cu presa? Mă rog, vorbit e mult spus, în cazul președintelui LPF, Gino Iorgulescu. Da, ai ghicit, a vorbit președintele LPF, Gino Iorgulescu! Omul a zis că, atâta vreme cât în cluburi intră la tocat milioanele alea multe din drepturile TV, el are toate motivele să continue ca șef al acestei organizații.

Pe logica asta, nu înțeleg de ce nu preia conducerea LPF chiar firma care deține drepturile. Sau măcar una dintre televiziunile care transmit meciurile, care să-și pună în funcția asta, prin rotație, oamenii care le comentează, în direct sau prin studiouri. Spre deosebire de actualul șef, la ei tot mai vezi câte-o reacție, când terenurile arată jalnic, când meciurile sunt groaznice, când există derapaje din partea unora dintre actorii care știu că regizorul actual doarme-n ghete și mai tresare, din când în când, trezit de notificările de la aplicația de banking, prin care află că a mai intrat o roată de cașcaval în conturile unui fotbal sărac în primul rând cu duhul…

Sunt Radu și te aștept pe Substack, să te abonezi! Avem texte calde și bune, băieții!

Radu Baicu

Vorba multă, sărăcia fotbalului

Suntem în ultima săptămână de mercato, în Italia, și e o perioadă care, trăită din interiorul unui club, te învață o grămadă de chestii despre cum funcționează piața transferurilor. Cea reală, făcută pe banii ăia din care cluburile românești își permit doar să ciugulească, propunând o marfă de o calitate îndoielnică și, mai mereu, foarte perisabilă…

Read more

6 days ago · 23 likes · Radu Baicu

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Hopa! Tupeu! Șase state europene vor să taxeze profiturile excesive ale companiilor petroliere, în contextul războiului, și au trimis o scrisoare către Irlanda, care deține președinția rotativă a UE. Cele șase state susțin că rentabilitatea companiilor și marjele la produsele rafinate au crescut mai mult decât prețul țițeiului. Adică ce vor să spună, că distinsele companii „bagă în ele“, umflă prețurile cu pompa? Uau, cine s-ar fi așteptat. În rest, da, ai ghicit, din felul în care am redactat textul reiese clar că România nu se numără printre cele șase. Că dacă se număra, cu asta începeam. Dar noi nu prea ne atingem de companii. Da, într-adevăr, Consiliul Concurenței, tot anunță că „analizează“ prețurile carburanților, mulțumim, dar nu avem nicio așteptare. Poate le scrie și Guvernul o scrisoare companiilor: vă rugăm, dacă se poate, desigur, să împărțiți cu consumatorii măcar o picătură din miracolul economic pe care îl produce războiul. Doar dacă se poate, nu, că nu insistăm. Hai, dom’le, așa ne știți?

🟠 Altă criză pe care statul român o ignoră cu seninătate: criza apei. România trebuie să investească urgent în stocarea apei. Pentru că România își epuizează apa dulce de două ori mai repede decât se poate reface natural, ocupând locul 2 în UE la acest capitol. Iar guvernele au știut mereu ce ne paște, dar au ignorat toate avertismentele și rapoartele privind apa. Pentru că, bineînțeles, erau ocupate să ne asigure lapte și miere.

🟠 O porțiune de trei kilometri din Autostrada Transilvania va putea fi utilizată și ca pistă de urgență pentru avioane. Afară se practică de mult, însă pentru România este o premieră. Ce ne diferențiază pe noi: aici, piloții trebuie să fie extrem de iscusiți și de stăpâni pe ei când efectuează o aterizare sau o decolare (de) pe autostradă, pentru că mereu există riscul să le apară din spate un șoferache autohton cu o rachetă Diesel din 2004 care să le dea flash-uri și claxoane și să vină, nervos, la un metru în spate.

🟠 Pe-asta o știai? „Armata bulgară este toată comasată la granița României. (…) E de patru zile dusă la graniță, este pusă pe picior de atac!“ Da, da, cică „Bulgaria, «cu ajutor de securitate» de la Rusia, ar pregăti un atac asupra României“. Asta e ultima gogomănie lansată de tonomatul de conspirații Diana Șoșoacă: bulgarii vor Dobrogea și se pregătesc să ne atace. Soluția e simplă: arborăm la graniță câteva steaguri roșii, care înseamnă „acces interzis“. Că oricum pe plaje nu le bagă nimeni în seamă. Și gata. Urmăriți-ne și pentru alte sfaturi militare.

🟠 Poate ai observat că în presă nu prea se mai poartă reportajele. Tot mai rare sunt. Săptămâna asta am remarcat însă un reportaj din Gara de Nord. Poate părea banal, desigur, mai ales că acolo nu s-a schimbat aproape nimic de zeci de ani, dar e amuzant. Cu ocazia asta am realizat că toată lumea e preocupată să inventeze mașina timpului, dar nimeni nu s-a gândit, de exemplu, la trenul timpului. Sau bicicleta timpului. De căruțul de butelii al timpului nici nu mai pomenim.

🟠 Am tot spus că e nevoie să ne punem la punct și cu limba latină, să învățăm expresii precum „Quis tibi, domine, hic laboravit?“… Iată că am anticipat corect. Recte eram. Am avut dreptate. Recte dixi. PressOne tocmai a publicat o investigație cu titlul „Cine v-a lucrat aici? Firma din spatele controversatei reabilitări a Castrului Roman Arutela“. Indiciu: e firma care a edificat, recent, stadionul Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

🟠 Apăruseră acum câțiva ani niște influenceri care prevesteau dispariția banilor cash și îi îndemnau pe români să scoată urgent banii din bănci. Să meargă la bancomate și să pârjolească rapid conturile. Nu s-a întâmplat mare lucru. Iată însă că în Rusia funcționează. Nu e o situație identică, dar, la fel, totul a pornit de la un mare influencer: de la Vladimir Putin. El, cu războiul lui, i-a făcut pe ruși să retragă tot mai mulți bani din bănci, de teamă că fondurile lor vor fi confiscate pentru a alimenta cheltuielile militare. Ceea ce, desigur, nici nu intră în planurile lui Putin. Dacă vrea să facă o mișcare, nu stă el să confiște conturile cetățenilor. Confiscă băncile cu totul, normal.

🟠 Ministerul Educației vine, în sfârșit, cu ceva fresh la debutul anului școlar: elevii care intră în clasa a IX-a vor începe liceul după programe școlare noi. În rest, banalități: elevii încep școala fără manuale realizate după noua programă. Tradiția merge mai departe. Asistăm, practic, la „O normalitate a anormalității“. Ce frumos a fost în vacanța mare!

🟠 Și una cu Donald Trump, normal. Marina SUA anunțase în 2020 că portavionul CVN-81 va purta numele USS Doris Miller, în onoarea unui marinar afro-american devenit erou în timpul atacului japonez de la Pearl Harbor (1941). Recent s-a aflat, însă, că se ia în calcul schimbarea numelui, iar unele surse susțin că s-a discutat ca nava să primească numele lui Donald Trump. O schimbare întâmpinată cu proteste, evident. Nu se știe dacă inițiativa îi aparține chiar lui Trump sau dacă el a avut vreo reacție. Deocamdată e ocupat să se laude cu un nou teritoriu american, Strâmtoarea Ormuz. E de așteptat ca, generos cum îl știm, dovleacul să spună că portavionul chiar trebuie numit după veteranul de la Pearl Harbor. Dar întâi o să-i schimbe el numele veteranului, adică să-l cheme… stați un pic… să ne gândim… a, da, o să-l cheme Donald J. Trump!

Rețete pentru succes, rețete pentru dezastru

M-a abordat sâmbătă la Teatrul Nației, după workshopul cu Radu Paraschivescu, o tânără care voia să-mi pună câteva întrebări. Am rugat-o să aștepte să termin cu oaspeții și cu ceilalți participanți care voiau poze și să semnez pe cartea Atenție cu intenție.

Sala a fost plină, peste 130 de oameni au venit la discuția cu Radu, a fost bine și relaxant și nu știu pentru ceilalți, dar mie mi-a mai pus ceva, acolo, la rezervele de optimism, care sunt cam pe zero în perioada asta. Uite, și de-aia nu-mi iau mai des concediu, de frică. Pentru că decuplarea de la ceea ce fac îmi oferă, după câteva zile în care simt doar vină, acele momente în care mă simt atât de bine și în care îmi spun de fiecare dată: da, aș vrea ca lucrurile să fie așa. Senzația aceea că ai scăpat în sfârșit de bolovanul ăla blestemat pe care-l tot împingi la deal cu credința că faci bine, crezându-te bun, important, chiar indispensabil, luându-te mult prea în serios. Ceea ce Camus numește conștiința absurdului, în cazul lui Sisif. Și aici problema este la mine, pentru că, spre deosebire de Sisif, eu încă mă încăpățânez că pot schimba stânca, muntele sau „condamnarea” asta căreia eu îi spun misiune. Dar nu crezi că e și vârsta, Dragoș? O fi, naiba, și vârsta. Că până acum îmi plăcea la nebunie libertatea aia din interiorul absurdului. Soluția, deci, ar fi să nu-mi mai fac iluzii că pot schimba ceva? Dar dacă așa stau lucrurile, cum fac să nu renunț?

Și mă așez la o masă, față în față cu o tânără care îmi spune că vrea să știe mai multe despre povestea mea, despre cum am reușit să ajung aici, pentru că asta face ea acum, stă de vorbă cu mai mulți oameni despre care crede că au reușit, care bifează cele mai multe căsuțe în definiția pe care ea o are despre succes ca să înțeleagă și să învețe cum au făcut ei.

Am dezamăgit-o profund cred. Am sfătuit-o să nu mai facă asta, să renunțe la acest demers pentru că-și pierde timpul și s-ar putea mai mult să o încurce. I-am mai spus că 95% din ceea ce sunt azi este rezultatul întâmplării. A făcut ochii mari și mi-a cerut să-i explic. După ce am făcut-o, ea a numit asta Dumnezeu. I-am spus că nu cred, rămân la întâmplare, dar că ea e liberă să-i spună cum vrea.

Zilele trecute îmi zicea Diana Certan, de la Coaliția pentru Educație, că îi detestă și pe idoli, dar și pe eroi. Pe primii pentru că nu mor niciodată, pe cei din urmă pentru că mor mereu. Discutam despre cum critica adusă de mine lui Bolojan la Starea Nației de joi (te rog să o vezi aici), pentru intenția de tăiere a burselor sociale în vacanță, m-a îngropat în lăturile fanilor săi necondiționați, pe care nu-i deranjează ce face idolul lor iute tăietor de la capătul sărăciei. Și despre cum societatea reacționează la războiul untului cu margarina, în loc să-i apere pe cei mai sărmani dintre copii. E, cum să-ți păstrezi optimismul în fața unei asemenea ignoranțe?

Radu Paraschivescu îl are și dă și la alții.

Pentru a face în continuare ceea ce fac, mi-am găsit întotdeauna alte de ce-uri. Care presupuneau și mai mult efort. Încă un proiect editorial. Și încă unul. O cafenea, două. Apoi, să fac un teatru. Nu, pot mai mult. Un hub cultural. Cu două săli, una de concerte, alta pentru spectacole de teatru, cu bibliotecă, cu o cantină socială. Ca să nu devină mai atractiv pentru mine să renunț, să mă resemnez. Când ajungi în punctul în care supraviețuirea nu mai e o problemă și poți să ți-o asiguri dând poate doar 20 de ore pe săptămână, nu 80, cum în continuare fac eu, cimpanzeul încearcă să te convingă să alegi calea mai ușoară. Și mi-am promis că nu voi mai renunța. Am fost un copil care a avut mereu tendința asta, să se dea la o parte când devenea prea greu, un copil care plângea și se plângea. Și care dădea vina pe cei din jur. Până când mi-am dat seama, uitându-mă în jur, că reușesc tocmai cei care nu renunță niciodată. Și care trag tare. Și care duc lucrurile la capăt. Restul e întâmplare. Dar asta putem controla, cât timp se întâmplă (iată!) să fim sănătoși.

Trăim vremuri în care se vrea de la noi să renunțăm. Și pentru asta ni se oferă pe tavă irezistibile distracții. Lupta pentru atenția noastră, care devine marfa de miliarde a bogaților lumii, atrage de partea banului cele mai sclipitoare minți ale planetei. Să nu renunți devine din ce în ce mai greu. Și necesită un ”de ce” din ce în ce mai important.

Un om din trib mi-a dat o veste cumplită, imediat după întâlnirea de sâmbătă, cu Radu Paraschivescu. Un om bun și săritor și care oferă și împarte mult mai mult decât primește. Are cancer și urmează să se opereze. Ceva ce a amânat cu anii pentru că a trebuit să fie acolo pentru ceilalți de lângă el care aveau probleme. Să-i ajute întâi pe ei. Sănătate, omule! Abia aștept să ne vedem din nou, peste trei săptămâni, așa cum mi-ai promis azi. O să îți trimit un gând bun în fiecare zi!

Sunt momentele astea care te întorc pe dos și te fac să te gândești că nu știm deloc să trăim, să ne bucurăm de viață, de sănătate și de timpul pe care-l avem aici. Și tocmai pentru că fugim de noi devenim răi.

Citeam azi într-o carte despre construirea de comunități puternice că trec și șase luni înainte ca o persoană fără adăpost să fie privită în ochi. Tehnologia ne-a adus deja în punctul în care ne privim din ce în ce mai rar ochi în ochi. Iar asta, vedem în comportamentul online, a ajuns să ne dezumanizeze într-o măsură care pe mine mă îngrozește. Și de-aia am făcut nebunia asta cu hubul. Pentru a ne păstra cât mai mult umanitatea. Prin întâlniri fizice, prin exercițiul ăsta de a ne privi ochi în ochi, de a ne îmbrățișa, de a vorbi, de a găsi pe cineva să ne asculte și așa mai departe.

Un motiv bun să treci pe la noi pe la teatru este farfuria asta sănătoasă, pe care ți-o poți configura alegând tipul de proteină (da, avem și carne, dar și jackfruit și pește), tipul de carbohidrați, la care primești și salata asta minunată cu 20 de ingrediente.

Am avut și eu de mai multe ori pornirea să promovez Teatrul Nației cu ideea asta, că nu este pentru oricine. Desigur, nu în nota de superioritate mițbiciclistă, ci explicând de ce fiecare comunitate are fix mediul pe care-l construiește și, mult mai important, crește, îngrijește, dezvoltă. N-ar exista în orașele noastre doar patiserii, bănci, farmacii și păcănele (care încep să dispară) dacă oamenii ar acționa împreună pentru a cere lucrurile pe care le vor, pentru a vota politicienii care să se ocupe și așa mai departe.

Nu există locuri bune fără oameni, fără implicare, fără timp și atenție alocate pentru lucrurile care contează. E crunt să ai senzația asta că trebuie să tragi de oameni care vor teatru, dar nu vin la teatru, vor concerte aproape de ei, dar mereu apare altceva, vor să citească, dar nu găsesc niciodată timp pentru asta, vor discuții interesante, cu oameni pe care-i admiră, dar nu se organizează ca să și ajungă.

Apoi mi-am dat seama că problema nu e la ei. Că noi trebuie să îi aducem alături de noi pe acei oameni care nu doar că înțeleg, ci vor să transforme locul în care stau și își cresc copiii sau vor să-și facă o familie într-un loc mai bun. Așa că am început să facem asta mult mai serios. Și lucrurile au început să se miște și se mișcă din ce în ce mai bine. Da, nu e pentru toată lumea, e pentru cei care înțeleg că implicându-se le fac un bine tuturor celorlalți. E ca la Starea Nației, unde 10.000 de oameni, răspândiți în toată lumea, contribuie lunar pentru ca sute de mii să poată urmări ceea ce facem la Starea Nației, la Starea Sănătății, pentru ca peste 30.000 să poată citi acest newsletter gratuit. Ei sunt motorul pentru tot ce se întâmplă aici.

Vineri seară, au urcat pe scenă oamenii de la Jazzappella. Minunați!

Sigur, situația economică e foarte dificilă, oamenii au redus cheltuielile, chiar și cei cu venituri mai mari sunt mult mai atenți, cu atât mai mult le suntem recunoscători celor care aleg să vină, să fie în sală la evenimente, să ne sprijine cu donații sau cumpărând produsele noastre (de pe magazinulnatiei.ro/). Pentru că există ei există nu doar locul ăsta aproape imposibil, după cum mi-au spus foarte mulți dintre invitați, ci și aceste evenimente culturale, spectacole gratuite pentru copii, pentru seniori, pentru persoane vulnerabile, proiecțiile de film, de asemenea gratuite, intrare la prețuri reduse pentru elevi, studenți și profesori, biblioteca asta minunată de unde oamenii se miră că pot împrumuta cărți gratuit, jocurile pe care le pot juca aici de asemenea gratuit, cantina socială care își va începe activitatea din septembrie, grădina minunată, prevăzută și cu un loc de joacă pentru copii, la care lucrăm, dar pe care probabil o vom da în funcțiune abia la primăvară.

Și mulți înțeleg greșit ceea ce facem, dând dovadă nu doar de misecuvenism, ci și de nesimțire. Un tip a venit luni să vadă Matrix, film care a rulat gratuit la teatru. Am mai spus, am plătit mii de euro pentru a avea dreptul să difuzăm filme. Nu taxăm intrarea, pentru că e încă o modalitate prin care vrem să-i aducem pe oameni împreună, face parte din misiunea pe care ne-am asumat-o. Omul a venit, a consumat în valoare de 70 de lei, după care a început să caute scandal. Că nu se vede bine subtitrarea. Când i s-a spus că nu are voie să umble la calculatorul de pe care rula filmul, a amenințat că face reclamație la ANPC. Și a refuzat să plătească nota. Așa că m-am îmbrăcat și m-am dus înapoi la teatru, să văd ce se întâmplă. Mi-a zis că totul a fost impecabil, în afară de „doamna mai bătrână”, care s-a comportat execrabil cu el. Desigur, mințea, există martori inclusiv dintre clienți. Ca să aflu imediat că el de fapt nu are bani să plătească. În loc să se scuze și să spună asta, nu ar fi fost o problemă, s-a gândit că mai bine o amenință pe colega mea că o dă afară. Da, nu doar bombardierii de la Eforie fac asta, ci și IT-iștii din Ploiești. Cu trei carduri pe masă, din care nu putea să stoarcă 70 de lei, tipul mi-a zis că el vrea mediere, să nu ne facă reclamație și să nu ne dea o stea peste tot. Există mulți imbecili care amenință cu aceste recenzii când nu le convine lor ceva.

I-am spus să meargă înainte, să facă reclamație că a fost deranjat de subtitrare la un film gratuit și că n-a vrut să plătească nota. Și i-am spus că, după ce vine să plătească, a doua zi (a vrut să ne lase un laptop garanție, am refuzat), să nu mai calce niciodată pe la noi. Nu a mai venit. Avem poză cu buletinul lui, ne-a lăsat această amintire urâtă. Sigur că nu e vorba de 70 de lei, oferim zilnic mâncare și produse și servicii și timp și pricepere în valoare de mii și zeci de mii de lei. Dar o facem pentru oameni aflați în nevoie, nu pentru nesimțiți. Așadar, cei care contribuiți la ce facem noi, să știți că săptămâna asta ați oferit nu doar vizionarea filmului Matrix gratuit pentru 20 de oameni, ci ați suportat și nota lui Alexandru Lucian (astea sunt cele două prenume), din Ploiești, un nesimțit care a amenințat-o pe colega mea Oana că o va concedia. Pe bune, ai venit la o proiecție gratuită, n-ai 70 de lei să plătești nota și nici nu poți convinge pe nimeni într-o oră să-ți trimită și tu, în loc de scuze, ameninți că dai oameni afară…

Am primit un e-mail de la un domn care mă ceartă pentru că nu a apărut cartea noastră despre sănătate. Sunt mai multe mesaje, Monica mă ceartă zilnic că nu anunț o dată de apariție, i-am explicat și ei că nu e atât de ușor, că totul trece printr-un proces de verificare care e pe alocuri mai anevoios decât a fost scrierea cărții, mai ales că materialele de acolo sunt adunate în mulți ani, iar unele lucruri s-au schimbat sau actualizat, așa că trebuie să operăm modificări.

Mai mult, așteptăm câteva opinii și recenzii de la specialiști la ale căror opinii ținem. Da, nu ne-am mișcat, din vina mea, așa cum ar fi trebuit după ce am lansat precomenzile, dar de aici până la înjurături și amenințări… Pe bune?

Iată ce scrie un domn căruia i-am răspuns că nu vom fi gata în următoarele zile și că îi putem trimite banii înapoi, așa cum le-am spus tuturor celor nemulțumiți, deși li s-a explicat de ce am apelat la precomenzi (am corectat eu gramatical mesajul): „Bună dimineața. Mulțumesc pentru răspuns. S-a spus de mai multe ori că o să fie gata pe 31 iulie. Frumos ar fi fost să anunțați mai devreme. În legătură cu emisiunile dumneavoastră, urmăresc toate emisiunile dumneavoastră și am observat că aveți mesaje antisemite la adresa statului Israel. Am raportat fiecare emisiune cu astfel de mesaje la Institutul Eli Wiesel și Ambasada Israel în România. Cu stimă, Marius.”

Mi se pare incredibilă forma asta de atașament, să urmărești în continuare pe cineva pe care îl raportezi pentru antisemitism, fără ca tu să înțelegi ce este antisemitismul, dar asta e altă discuție.

M-am tot întrebat zilele astea, ăsta pare să fie noul meu coșmar: dacă oamenii care ne înjură în fiecare zi, acuzându-ne azi că suntem pesediști, mâine că luăm bani de la Bolojan, poimâine că suntem useriști și așa mai departe, știți placa, nu se plictisesc de 14 ani să ne acuze că permanent ne plătesc unii și alții ca să spunem ceea ce spunem, noi n-avem dreptul la opinie dacă nu e plătită de cineva, doar ei au propriile lor opinii, deci dacă acești oameni care ne fac albie de porci sunt chiar cei care plătesc abonament? Și contribuie tocmai ca să ne înjure în fiecare zi și să ne acuze de toate nenorocirile? Ăsta da coșmar!

Creierul nostru, iar asta exploatează și rețelele astea nenorocite, care tac surprinzător când se ia curentul în Rusia, percepe mesajele negative, pentru că ele anunță un pericol. Nu contează că dintr-o sută de mesaje nouăzeci sunt neutre, bune și foarte bune, nu, pentru creierul meu prost și paranoic și pe alocuri narcisist (dar mai bine așa decât psihopat sau machiavelic), alea zece urâte sunt problema. De-aia am renunțat să mai postez pe rețele. Ce vedeți pe paginile Starea Nației și Starea Sănătății nu îmi aparține, nu sunt întrebat, nu îmi dau acordul. Câteodată îmi place foarte mult, câteodată nu-mi place deloc. Dar am decis că nu e treaba mea. Nici ce anume se taie din emisiuni nu decid eu, am lăsat colegii să se ocupe de toate astea, eu îmi văd de emisiuni și de hub și de ale mele, cărți, cursuri, sport, întâlniri fizice cu oamenii. Câștigul e extraordinar pentru mine, am reușit să câștig astfel ore bune în fiecare zi pentru lucruri cu adevărat importante. Sper că și toți cei care înjură că nu le confirmăm lor opiniile și îndrăznim să le avem pe ale noastre se simt la fel de câștigați.

Vă las, că am trezit-o pe Kara și se uită ciudat la mine.

Albumul săptămânii

The Dark – Chelsea Wolfe

Starea sănătății

Întreaga industrie a dietelor și a wellnessului funcționează după un tipar. Un model de business aproape perfect, dacă privim strict din perspectiva profitului, nu a sănătății. Identifici o frică reală sau, dacă nu există, o construiești. Apoi vinzi calmarea acelei frici. Nu contează dacă e o pastilă, un shake de înlocuit masa, o carte cu sistem de puncte, un abonament lunar la o platformă de „coaching nutrițional”. Structura e mereu aceeași.

Există cinci semnale care te pot ajuta să depistezi capcanele industriei. Le poți afla din cel mai recent episod Starea Sănătății (bonus: o greșeală proprie care l-a învățat pe Dragoș ceva important despre cum funcționează dezinformarea în nutriție).

Abonează-te la Starea Sănătății

Starea ideilor

La mulți ani weekendului! O idee care a împlinit anul acesta o sută de ani! Și care, în cel mai propriu sens, poate fi sărbătorită doar împreună cu alții. Așa cum au aflat oamenii care trăiau în Uniunea Sovietică între 1929 și 1940, când weekendul a fost anulat. Din dorința de creștere a productivității, angajații primeau aleatoriu câte o zi liberă pe săptămână, astfel încât fabricile să nu se închidă niciodată. Însă creșterea în productivitate sperată nu s-a materializat niciodată. Angajații nemotivați, obosiți, care nu au timp să se reîncarce petrecând timp cu sens împreună cu ceilalți, nu muncesc la fel de eficient. După 11 ani fără weekend, politica a fost abandonată.

Weekendul este o bucată pe care o rupi pentru tine din timpul pe care ți-l deține altcineva.

Însă bunăstarea de la finalul săptămânii nu vine ca urmare a timpului liber petrecut în afara muncii, ci este rezultatul împărtășirii timpului liber cu ceilalți.

E unul dintre motivele pentru care soluțiile individuale prin care ne reducem propriul program de muncă au beneficii limitate. Pentru că, așa cum scria un angajat din Uniunea Sovietică într-un ziar din vremurile fără weekend, „nu e nicio sărbătoare dacă trebuie s-o petreci singur”.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Protestul etapei

CFR e, oficial, în insolvență! Mno, cum ar zice ardeleanul căruia îi explodează capul de nervi… După o tonă de informații contradictorii venite dinspre Cluj, avem o decizie oficială, pe care mă aștept să o contrazică oricând, după publicarea acestui text, domnul Varga. C-așa-i în fotbal…

Bagă unul ditamai firma în gard, că vorbim totuși de o echipă care cam asfaltase concurența din campionat nu demult și-i mai făcea și de râs prin Europa pe alde Celtic sau Lazio, dar poate poza liniștit în păgubitul fenomenului, cu ajutorul unei prese de specialitate care halește tot ce i se servește și scuipă apoi în farfuria cu reels-uri a consumatorului de accidente, rețete, reclame la naturiste și shorts-uri cu Bobiță, din Las Fierbinți.

🟠

Apropo, de o săptămână, de când a intrat în acționariatul Universității Craiova, avem marfă bună de tot de la Mihai Bobonete, care discută înainte de meciuri despre tactică, șanse, atmosfera de la echipă, apoi intră în direct la Digi, să analizeze jocul și rezultatele.

E o mutare de care producătorii de conținut tradițional aveau nevoie, după lovitura încasată de la iamsport, care probabil îi plătește lui Caparco abonamente la solar și la sală și apoi îl aduce la podcasturi să zâmbească ușor rușinat la glumele de șantier făcute de Prunică și Popică.

Ah, și a mai reușit ceva Bobonete: l-a determinat pe nea Gigi să redeschidă strâmtoarea Ormuz și să-și lase părerile despre fotbal să circule iar prin studioul Digi. Bine ați revenit, domnule Becali!

🟠

Într-un moment de rătăcire, după ani de zile în care a antrenat fără vreun obiectiv, cu zero așteptări și rezultate cam pe-acolo, Daniel Oprița și-a dat demisia de la Steaua. Sunt 7 ani, oameni buni, începuseră să se îngrijoreze alde Sir Alex și Monsieur Arsène…

Daniele, eu zic să te mai gândești, mai ales că ți s-a oferit timp, aprobarea unui astfel de document necesitând, iată, aproape o săptămână de proceduri interne ale unui minister al apărării care, cu războiul la graniță, folosește probabil singura dronă din dotare pentru a filma antrenamentele unor fotbaliatori de mâna a treia. De la stat, mai ales de la Statul Major, această formă supremă probabil a statului degeaba pe bani de la buget, nu pleci așa, că te-ai sculat într-o dimineață cu fața la cearșaf. Nu te ridici din tranșee și te cari acasă, că te-ai plictisit, nu în plin război, tată! Sigur, e un război rece, în Liga a doua se luptă 11 echipe care nu au drept de promovare, dar poate soluția nu e să te cari, ci să mai pui ceva pe tine.

🟠

Tavi Popescu, de la FCSB, a ieșit în evidență de două ori, săptămâna asta: 1. Și-a luat mașină de 175.000 de euro și 2. A intrat cu FC Botoșani, în ultimele minute, a driblat, a dat o pasă de gol și apoi a plecat la vestiare, înjurând pe toată lumea, ca la ușa cortului.

Știu că toată lumea leșină când vede o fentă făcută din corpul ăsta tatuat, dar eu cred că elementele de mai sus se vor îmbina perfect, în anii ce vor urma, când eterna speranță a FCSB se va fi retras și va fi doar un alt bombardier care te driblează prin traficul din București și te porcăiește la semafor, dintr-o mașină bengoasă.

Sunt Radu și scriu despre fotbalul nostru mai în glumă, aici, și mai serios, pe Substack, unde te invit să te abonezi.

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Jalnic. „Unici în UE: România este singura țară din întreaga Uniune Europeană care a redus cheltuielile de cercetare, calculate pe cap de locuitor, în ultimul deceniu!“ Dap. Nu doar că suntem ultimii la cheltuielile guvernamentale pentru cercetare-dezvoltare pe cap de locuitor, Edupedu a descoperit în statistici că suntem singura țară din UE care a ajuns în 2025 să cheltuiască mai puțin decât în 2015: de la 20,8 euro pe locuitor am ajuns la 18,8 euro. În aceeași perioadă, media UE a crescut de la 183,2 euro la 288,9 euro pe locuitor. Și obișnuita comparație cu Bulgaria: ei au pornit de la 15,5 euro în 2015 și au ajuns la 92,3 euro în 2025. Bravo lor! Oameni deștepți. Să nu ne mai mirăm, deci, că Dunărea a secat doar pe malul românesc, în timp ce pe malul bulgăresc arată normal!

🟠 Știi, probabil, că David Popovici este unic în istoria natației, e primul înotător care câștigă câte două medalii de aur la trei ediții consecutive ale Campionatelor Europene. Și acum, încă un caz unic în istoria natației: primarul care anunță de cinci ani aceeași „premieră națională – bazinele de înot de la grădinițe“. Nu, evident că nu s-a construit niciun bazin. Dar primarul respectiv – e vorba de cel din Iași – continuă să anunțe, în fiecare an, premiera lui națională. Singurul progres înregistrat fiind, probabil, timpul în care își scrie postările de pe Facebook. Cu fiecare an progresează, scrie din ce în ce mai rapid. Felicitări!

🟠 Ori te pomenești că primarul din Iași se trage din tribul Amondawa din Amazonul brazilian. Care e legătura? Iată: s-a descoperit că acea comunitate, care până în 1986 nu a intrat în contact cu lumea exterioară, nu are conceptul de timp abstract. Acolo nu există împărțirea pe „săptămână“, „lună“ sau „an“, nici nu au cuvinte pentru aceste perioade. Vârsta este marcată prin schimbarea numelui la fiecare etapă de viață. Un copil mai mare transmite numele său unui frate mai mic, iar el primește unul nou, marcând simbolic tranziția într-o altă etapă a vieții. Da, exact, este cam ca la copiii din Iași, doar că aceștia primesc, periodic, doar promisiunea unor bazine de înot.

🟠 Specialiștii Agenției Internaționale pentru Energie Atomică (AIEA) vin în inspecție pe șantierul Centralei Nucleare de la Cernavodă, îl văd pe Ceaușescu și-l abordează direct: „Cine v-a lucrat, tovarășe, aici?“ Nu, nu e banc. Dar nu e nici realitatea, într-adevăr, pentru că AIEA a venit abia în 1992, deci după căderea lui Ceaușescu. Dar întrebarea ar fi fost legitimă. Construcția centralei a mers extrem de greu, cu decizii politice și cu presiuni pentru economie de materiale. Ceaușescu, întâiul constructor al țării, era nemulțumit că în primele două unități se băgau prea multe materiale. Am citit aici o istorie a construcției. La un moment dat a fost nevoie de oprirea lucrărilor pentru igienizare. Pentru că, ce să vezi, șantierul nu era prevăzut cu toalete. Înainte să se dea primii megawați de energie nucleară, la Cernavodă s-au dat niște nucleare prin boscheți.

🟠 Americanii sunt în alertă, cică le fură francezii apa, noapte de noapte se încarcă cisternele și pleacă spre Paris. A, nu, nici chiar așa. Nu se încarcă nimic. Și nu e vorba de francezi. Ci doar de niște hackeri iranieni care atacă cibernetic rețelele de apă potabilă din SUA. Atât de simplu. Americanii caută petrol, iranienii le iau apa. Nici nu e nevoie de avioane și portavioane, e suficientă parola de la rețeaua wi-fi.

🟠 Nici britanicii nu stau liniștiți. Stupoare maximă pe partea militară: camere video cu componente chinezești, instalate pe dronele navale K3 Scout ale Marinei Regale Britanice, trimiteau comunicații către o adresă de internet din China. Fabulos. În urma unor anchete și verificări s-au dat asigurări că nu au fost compromise informații sensibile, dar îngrijorările persistă cu privire la potențialul capturării de imagini sau informații sensibile. Până una-alta, Ministerul Apărării a întrerupt conexiunea la internet a camerelor. Tare. Era gluma aia cu scoțienii, care lipeau un afiș lângă sonerie: „Nu sunați, ieșim noi din când în când“. Marina Britanică a venit cu un update: „Nu e nevoie să ne căutați voi, vă spunem noi, în timp real, pe unde umblăm“.

🟠 A, dar avem și pe aici aparatură chinezească. Iată. Poate îți amintești că anul trecut a fost un jaf la o poștă din Timișoara. Hoții au intrat destul de lejer, au luat 16 saci cu bani, i-au urcat într-o dubă cu numere străine și au plecat liniștiți. Ar fi scăpat, probabil, dacă nu s-ar fi speriat de un echipaj de Poliție ce patrula pe stradă. Le-au atras atenția polițiștilor, care i-au oprit și au descoperit, întâmplător, sacii de bani. Ei, între timp s-a aflat că hoții își cumpăraseră de la un magazin online inclusiv aparatură de bruiaj pentru a păcăli sistemul de securitate din clădire. Pe site-ul magazinului scria că produsele nu trebuie folosite în scopuri ilegale, că au doar „caracter educațional“ și că responsabilitatea juridică îi aparține cumpărătorului. Și, într-adevăr, hoții au învățat că nu trebuie să te panichezi când vezi mașina Poliției Rutiere.

🟠 Tu știi ce pictori au fost interesați de regiunea în care locuiești și care sunt locurile cele mai „pictate“ din țară? Am văzut aici un mic inventar, în articolul „Șase regiuni din România care au inspirat pictorii“. Chiar ne gândeam să căutăm un pictor care să ne picteze o hartă artistică a țării, cu artiștii cei mai cunoscuți și locurile lor preferate. Sau să realizeze replici contemporane după tablouri celebre. Cum avem, de pildă, „Cosași odihnindu-se“, astăzi am avea „Drone odihnindu-se“. Și așa mai departe.

Ce mai facem ca să ne regăsim unii pe alții. Și cum arată lumea de pe bicicletă

Am discutat sâmbătă dimineață, la Teatrul Nației, în fața publicului, cu Cătălin Tolontan, de la Hotnews. Discuția a fost transmisă live pe platforma noastră, teatrulnatiei.ro (de săptămâna trecută filmăm cu trei camere aceste întâlniri, răspunzând astfel mesajelor venite de la unii dintre cei deja peste o mie de contributori care s-au strâns acolo).

În mare parte discuția a fost despre rolul presei, despre ce mai poate face presa în lumea în care trăim. Dar și publicul. Nu am fost de acord pe unele chestiuni. Și e bine că se întâmplă asta. De pildă, Cătălin crede că delimitarea dintre redacție și comercial e sacră, aici suntem de acord, dar în același timp spune că e ok ca lângă articolele semnate de jurnaliști să apară reclame și advertoriale ale unor firme care fac parte din industrii criminale. Că dacă e legal, cine suntem noi să oprim comunicarea dintre aceste firme și public? Ei bine, să ai zilnic articole susținute de industria tutunului mie mi se pare inacceptabil. Și de-aia eu mă găsesc acum în poziția (care nici ea nu e în regulă) de a decide ce se întâmplă la Starea Nației și din punct de vedere editorial, dar și comercial. Cătălin și echipa lui nu sunt dintre cei care se uită în altă parte când o companie difuzează publicitate acolo unde scriu ei. Au avut de suferit în momentul în care reprezentanții patronatului de la Ringier au cerut ca jurnaliștii să o lase mai moale cu investigațiile legate de industria pariurilor. N-au făcut-o, așa că au fost dați afară.

Am spus-o de multe ori, cred într-o lume în care nu vom mai cumpăra nimic de la companii care omoară oameni, care distrug mediul, care exploatează copii, care nu-și tratează corect angajații, care nu-și plătesc impozitele și așa mai departe. Și cred că am putea ajunge acolo mult mai ușor decât credem, prin deciziile pe care le luăm în fiecare zi, când scoatem bani din buzunar. După întrebarea e asta o nevoie sau o dorință, putem să ne întrebăm și dacă acea companie de la care cumpăr sau care a făcut acel produs este o companie care nu face rău unor oameni sau planetei. Am mare încredere în generațiile tinere, care nu doar că-și pun aceste întrebări, dar și acționează.

Credința mea este că legătura dintre presă și public trebuie să fie cât mai directă. E ceea ce încercăm noi la Starea Nației. Tolo are însă dreptate când spune că acest model poate funcționa pentru unii, cum am fi noi, Recorder și alți câțiva, dar nu poate susține redacții importante, cu mulți oameni, care să poată să îndeplinească zi de zi, oră de oră, misiunea publică. Pentru că asta înseamnă costuri foarte mari. Așa este, echipa cu care noi lucrăm de ani buni este subdimensionată, dar nu ne permitem mai mult. Ne-am asumat cumva că mai mult nu se poate. Am construit cafenelele și hubul și cu speranța că vom putea aduce mai multe resurse către redacție.

Și e clar că nu asta e soluția, dar e cea mai bună pe care eu am putut să o găsesc. Uite, nu putem replica deloc modelul Starea Nației la Starea Sănătății. Unde avem doar câteva sute de abonați pe YouTube și nu putem depăși acest număr, în ciuda mesajelor urmăritorilor, care vorbesc despre cât de mult i-a ajutat ceea ce postăm pe acest canal. Puțini dintre cei care ne trimit zilnic mesaje că le-am schimbat viața în bine (deși ei au făcut asta, noi i-am ajutat cel mult să ia decizii mai bune) simt nevoia să și contribuie financiar.

Publicul crede – tot din cauza corporațiilor care ne-au păcălit pe toți – că i se cuvine totul gratuit. Și aceste corporații au devenit mai puternice decât statele și au ajuns să controleze presa și rețelele și, deci, informația care ajunge la oameni și felul în care ea e ambalată. E ceva cu care presa independentă nu se poate lupta. Așa că dacă legătura directă nu e suficientă, atunci trebuie să găsim altă cale, pentru că modelul ăsta cu publicitate de la companii (deși există foarte multe companii ok) este profund stricat și nu face decât să dăuneze grav nu doar libertății presei, ci și democrației. Doar că, na, cine să găsească alt model, în condițiile în care cele mai sclipitoare minți ale omenirii sunt plătite să ne facă să dăm click pe un link, să rămânem încă puțin pe o platformă?

Am discutat și despre zona premium de la Hotnews. Și i-am spus lui Tolo ce mi-au transmis și mie mulți oameni, că-i supără treaba asta, îi enervează. Că sunt multe articole pe care ar vrea să le citească, dar trebuie să plătească pentru ele. Cătălin a explicat că o investigație bună poate să ia și un an și să coste cel puțin 50.000 de euro. Și oamenii nu își pun problema de unde vin acești bani. Și e foarte interesant de discutat chiar cu cei care ne acuză în comentarii că luăm bani de la unii și de la alții. Eu m-am oferit să le arăt celor care doresc cum se desfășoară tot procesul editorial, cum stabilim ce intră în emisiune și ce nu intră, cum se lucrează, dar nu s-au găsit doritori. Pentru că e mult mai ușor să arunci cu rahat pe net, în comentarii, și să fii mulțumit cu ignoranța ta.

Dacă totul e gratuit și totul costă, atunci banii trebuie să vină de undeva, nu? Eu când vă stresez cu contribuțiile, cu abonamentele, cu donațiile, o fac pentru că de acolo acoperim toate costurile noastre. Când nu reușim, apelăm, cu un proces serios de selecție, și la publicitate. Și când facem asta, găsim comentarii de la oameni care contribuie aici cu zece lei și care spun: alo, ce faceți, luați bani pentru reclame? Păi, da, facem și asta, pentru că nu sunt o sută de mii de oameni care donează zece lei, ci doar puțin peste zece mii pe care chiar ne putem baza. Și-atunci? Închidem?

Cred că lipsa asta de încredere a oamenilor în tot, în instituții, în presă, în democrație, unii în alții, care s-a întâmplat în timp, are printre cauzele principale dispariția spațiilor comune. Nu mai mergi la chioșc să cumperi ziarul și pentru că ai informațiile ne net, gratuit, crezi că ți se cuvin. Că așa trebuie să fie. Că feedul de la Facebook îți dă știrile. Fals. Acolo tu ești produsul. Când mergeai la chioșc să iei ziarul, nu erai tu produsul, ziarul era produsul. Tehnologia ne-a răpit cu totul timpul și atenția, pentru că, dăh, e gratuit să te distrezi, să te informezi. Dar în schema asta noi suntem produsul, pentru că atenția noastră e cea care se vinde. Cum ar fi fost acum 30 de ani, când ziarele românești se vindeau în sute de mii de exemplare, erau cozi la chioșcuri (în ‘93 vindeam ziare în chioșc, deci știu), să fi apărut cineva care să se bage prin față și să spună: băi, mie să-mi aduceți gratuit ziarul acasă de mâine, să-mi faceți și rezumate la articole și eventual să mi le și citiți, da?

Nu ne mai vedem în spații fizice. Și nu mă refer doar la biblioteci, unde să ne dăm deștepți în cap. Nu ne mai vedem nici la teatru, la spectacole, la film, unde, și pe fondul scumpirii vieții, vin din ce în ce mai puțini oameni. Dar nu ne mai vedem nici la partid (nu mai sunt membri în partidele astea, sunt doar unii angajați la stat de partid, atât), și nici la biserică, și nici pe stadion și în sălile de sport, nici la căminul cultural. Vorbeam azi cu cineva venit de departe, care vrea să facă un mic loc precum hubul nostru într-un sat cu 3.000 de locuitori. Și spunea că acolo nu există nimic. Nicio activitate educațională în afară de școala din sat, unde merg doar copiii, nicio activitate culturală, nicio activitate sportivă, nimic. Singurele întâlniri au loc la un birt unde bărbați cu burți mari sparg semințe la bustul gol și beau alcool ieftin. Vă dați seama de nivelul discuțiilor de acolo, îmi spunea. Ca tânăr, nu mai zic ca femeie, te resemnezi sau cauți să pleci cât mai repede și cât mai departe. Pentru că și sclavia pe salariu minim devine acceptabilă la oraș decât viața de acolo.

Am fost conectați tehnic de internet și acum de aceste rețele, dar costul e uriaș. Fără să ne dăm seama, am lăsat să ne fie distrusă toată țesătura asta socială care ne ținea împreună. Și care ne și educa, mai mult decât familia și școala. Într-o gașcă de prieteni de toate vârstele cei mai mari erau mereu responsabili de cei mai mici. Te îmbătai ca prostul, la 16 ani? Era cineva mai mare acolo să te și oprească la un moment dat, să te ducă și acasă. Și erai și ținta miștourilor apoi, pentru că ești prost și nu știi să bei. Învățai. Nu mai repetai figura.

Acum nu mai există nici gașca, nici ieșirile, la naiba, nu mai există nici locurile în care să ieși. Se iese la mall, în zona de food. Superb.

Stăm în casă, comandăm, suntem online. Seriale, binge. Vorbim pe WhatsApp dacă e ceva. Tot timpul găsești pe cineva cu care să vorbești pe rețele. M-am bucurat când am văzut doar câteva mâini ridicate sâmbătă, la întrebarea cine n-a mai fost niciodată la aceste întâlniri. Înseamnă că reușim să coagulăm o comunitate puternică. Și că oamenii simt deja că aparțin locului și sunt mulțumiți cu ceea ce primesc. Și vor primi și mai multe ca parte din comunitate. După farfuria sănătoasă vom lansa și duminica în familie. Cu rezervare, meniu comunicat de noi la începutul săptămânii, pentru mese cu familia, cu prietenii. Copiii vor avea loc de joacă în curte, sală de activități la interior, cursuri de teatru, workshopuri, sper să iasă ceva frumos și util.

Avem de la platforme create pentru comerț pretenția să ne spună adevărul. Nu, algoritmul știe că atenția crește când suntem nervoși și speriați și indignați. Nu e nicio conspirație, chiar dacă unii au învățat să folosească asta în favoarea lor, în jocul politic. Conflictul aduce interacțiune. La întâlnirile fizice, totul e diferit.

În seara asta, avem spectacol de teatru, Netotu, cu Marius Damian. Găsiți bilete și la sală, la ora spectacolului, vă așteptăm.

Eu asta sper să se întâmple peste tot. Să înțelegem cât mai repede nevoia asta de conexiune fizică, la scară mică, în comunitățile noastre. Locuri în care oamenii stau împreună pentru câteva ore, ascultă conversații pe subiecte care li se par interesante, se expun la spectacole de teatru, la concerte, la stand up, vin să se joace tot felul de jocuri (marțea vă aștept la un scrabble, de pildă, Luca a făcut la imprimanta 3D ceva frumos), să mănânce împreună poate nu toate prăjelile și nenorocirile...

În astfel de locuri, atunci când te privești în ochi cu cel cu care discuți, nu mai vrei să ai mereu dreptate, nu mai ai pretenția să câștigi o dezbatere sau să pari cel mai deștept din încăpere, pentru că foarte repede nu vei mai avea cu cine să discuți, oamenii te vor ocoli. Despre asta e și democrația. Nu trebuie să fim de acord și nici să ne placem unii pe alții. Ci doar că înțelegem că pentru a funcționa trebuie să fim împreună. Fără locurile astea în care să ne vedem la față și să vorbim, izolați în niște bule în care primim doar confirmări, e imposibil să mai avem comunități puternice.

Avem de refăcut încredere. În primul rând unii în alții. Și e foarte greu. De multe ori mă tem că imposibil. Cred că avem mare nevoie de perspectivă. O perspectivă care să ne permită să îl înțelegem pe celălalt.

Am făcut un experiment zilele astea. Vreau să fac asta de multă vreme și acum mi-am luat inima în dinți. Mi-am cumpărat o bicicletă. După ce am văzut prețurile, care mi se par enorme, am decis să iau ceva la mâna a doua spre a treia, așa. Și l-am vizitat pe Sorin, mare fan al emisiunii, dar asta aveam să aflu abia după ce am intrat în magazinul lui de reparat biciclete, din Ploiești. O mie de lei m-a costat bicicleta cu care am făcut deja două drumuri săptămâna asta. Sunt zece kilometri de acasă de la mine până la teatru. Îi fac în puțin peste 30 de minute. Dar sunt 30 de minute trăite pe muchie, pedalatul devine sport extrem într-un oraș făcut împotriva pietonilor și bicicliștilor. Și e aproape de sinucidere când ai de trecut o centură pe care nu există nicio trecere de pietoni și nicio pasarelă, absolut nimic, și de mers printr-un sat în care unii șoferi aproape că te ating cu oglinda.

M-am echipat cu cască și m-am aventurat, nu mai mersesem atât pe bicicletă de peste 25 de ani. Am fost înjurat, mi-au fost luați la rând toți din familie, toți morții, mi s-a spus să merg pe trotuar, că acolo e pentru biciclete, să mă dau mai încolo, chiar dacă mai încolo însemna literalmente într-un șanț. Ei bine, după experiența asta pe care o voi repeta cel puțin o dată pe săptămână, cât va permite vremea, am încetinit și am ocolit larg, ca șofer, toți bicicliștii pe care i-am întâlnit. De ce? Pentru că acum știu exact ce înseamnă să mergi pe bicicletă, știu ce înseamnă fiecare piatră, fiecare groapă, fiecare mașină care trece prea aproape de tine și fiecare meltean care crede că dacă el e la volan deține drumul. Perspectivă.

Am primit de la Bogdan, de la Pilot Books, cartea asta, vreau să o citesc, o aveam în geantă, numai bine, am făcut o poză înainte să mă urc pe bicicletă. Pentru curaj.

Și cred că înainte să ne convingem unii pe alții de ceva, trebuie să facem o treabă ceva mai grea. Să ne regăsim.

Un punct interesant al discuției cu Tolontan a fost despre noi și ei. Noi versus ei. Pentru că întrebarea care apare cel mai des când abordez, într-un fel sau altul, subiectul ăsta cu dezinformarea, este cum facem să le explicăm apropiaților că nu trebuie să se mai ia după ce văd pe TikTok toată ziua.

Și Cătălin a respins aici din start ideea de noi și ei, spunând că avem cu toții aceeași curiozitate și aceeași dorință de a ne explica lumea, de a ajunge la adevăr. Sigur că există nuanțe și chiar multe și sigur că soluția este educația. Timpul de două ore se dusese, așa că nu am avut timp să expun și punctul meu de vedere, pe care oricum cei mai mulți din sală îl știau. Cred că dincolo de educație, care aduce efecte în timp, începi azi, vezi rezultate peste douăzeci de ani (noi nici n-am început), e nevoie de viteză instituțională, deci de un stat puternic, care să funcționeze în interesul cetățeanului și al legii, e nevoie de presă puternică și independentă, care corectează bine și eficient. Iar la partea cu educația, avem nevoie de antrenament propriu-zis, care să ne permită să recunoaștem tiparele dezinformării. Studiile spun că asta funcționează mult mai bine. Este ceea ce încercăm noi în perioada următoare, dacă vom obține o finanțare pentru care am aplicat de curând. Vom implica în program elevi de la patru licee și vom face la final un kitt de imunitate cognitivă bazat pe situații reale și exerciții care să îi ajute pe tineri cu impact imediat. Totul va fi disponibil gratuit pentru cei interesați. Sigur, asta e ceva ce trebuie să implementeze statul, dar și statul ăsta va ajunge să facă lucruri dacă presiunea pe el crește.

V-am promis, pe episoade, scurte notițe din vacanța pe care am făcut-o în luna iulie (nu-mi vine să cred că au trecut deja două săptămâni întregi).

Și-o să fac aici un tur al cafenelelor cu cafea de specialitate pe care le-am vizitat. Prima dintre ele, în Ungaria, la Debrecen, unde am oprit după prima zi de drum, în care am plecat din Ploiești dimineață cu scopul de a reuși să ieșim din țară până seara. Și am reușit. Cafeneaua se numește Black Sheep și e foarte populată (am trecut pe aici și la întoarcere, când am luat și cafea boabe, ca să gustăm, a noastră e mai bună).

Iar Monicăi i-a plăcut crema de la acest Cremșnit și am avut din nou discuția aia despre cum vrem noi să facem cel mai bun profiterol la Teatru, cum erau pe vremuri, și tot nu reușim asta. Adevărul este că nu ne pricepem deloc la ce facem și cumva e o minune că am reușit (mă rog, Monica, nu eu) să punem pe picioare o afacere într-un domeniu în care pare că facem totul cum nu se face și nu e recomandat.

Am lansat de curând conceptul ăsta despre care v-am tot povestit, cu farfuria sănătoasă. Am făcut efectiv și farfuria din porțelan (cel mai bun și durabil, ne-a asigurat doamna de la fabrica Apulum, din Alba Iulia), care se poate cumpăra de la noi din magazin, pe care am desenat (mulțumim, Doriana) nutrienții și proporțiile pentru a obține o farfurie sănătoasă. Sigur, nu e atât de sexy ca la cârciumile care cumpără cele mai ieftine ingrediente și le prăjesc în ulei și spun că fac mâncare, dar e parte din efortul nostru pornit acum mai bine de șase ani de a le oferi oamenilor alternative mai sănătoase. Vă așteptăm pe la noi să încercați, vă puteți alege carbohidrații — orez negru, cartofi dulci la cuptor, proteina, unde avem de la jackfruit, pentru vegani, care este genial, până la somon și curcan. Iar fibrele sunt aduse de salata cu 20 de ingrediente, unde avem și nuci și semințe. Încă îmbunătățim, pe baza a ceea ce ne spun clienții, dar opiniile primite până acum sunt excelente.

Ce e în poză am băgat eu săptămâna asta de vreo patru ori, nu mă mai satur. Bag porție dublă de carbo în zilele cu câte două antrenamente.

Dacă vreți să știți ce mai vând, pentru că oricum Poliția Română nu există în această țară când vine vorba de a-i prinde pe cei care se ocupă zilnic cu infracțiunea de înșelăciune, am aflat de la colegii de la teatru că acum vând niște pilule pentru slăbit.

E fața mea acolo, nu e corpul meu, nu sunt mâinile mele, dar oamenii pot fi induși în eroare. Iar faptul că Poliția nu poate să facă nimic (mă rog, nu se pricepe, în sensul că din Poliția Română nu fac parte oameni care să înțeleagă nici ce e internetul) arată cam cât de înapoiați suntem.

Vă pupă Kara, dar poze vă las cu zgâtia asta de la cafeneaua din centru, căreia îi e mereu foame și vrea să fie mângâiată.

Albumul săptămânii

Beautiful Mess – Gin Wigmore

Starea sănătății

De ce e atât de greu să slăbești? De ce, după o dietă, kilogramele tind să se întoarcă? De ce o dietă care funcționează pentru o perioadă ajunge să fie tot mai greu de ținut, iar foamea devine mai puternică?

Încercăm să răspundem în cel mai recent episod Starea Sănătății.

Abonează-te la Starea Sănătății

Starea ideilor

„Nimeni nu are autoritatea morală de a vinde ceva ce are doar responsabilitatea de a păstra pentru generația următoare.”

Despre ce crezi că e vorba în fraza de mai sus? Despre păduri? Despre ape? Despre ecosisteme întregi care susțin viața pe planetă? Nu. E vorba despre fotbal.

UEFA a răspuns foarte bine inițiativei FIFA de a atrage investitori privați. Vrem să lăsăm răspunsul aici, în caz că l-ai ratat:

„În momentul în care investitorii externi dobândesc participații în competițiile FIFA, fotbalul se schimbă pentru totdeauna. Obținerea profitului comercial devine o obligație permanentă. Așteptările investitorilor devin o presiune zilnică.

Din acel moment, fiecare decizie privind calendarul internațional, formatul competițiilor și viitorul fotbalului nu va mai fi luată în funcție de ceea ce este mai bine pentru acest sport, ci de ceea ce servește cel mai bine interesele acționarilor.

Acest model nu își are locul în fotbalul mondial. Viitorul fotbalului nu poate fi dictat de așteptările celor a căror principală obligație este maximizarea profitului financiar.”

Toți pasionații de fotbal care au susținut acest raționament ar trebui să-l rețină și să răspundă cu aceeași fermitate și cu aceeași logică ori de câte ori se pune în discuție privatizarea în sănătate, în educație. Și în general ori de câte ori profitul se amestecă în lucrurile care ne aduc bucurie sau ne asigură supraviețuirea.

Povestim mai multe despre acest subiect și la podcastul Vocea Nației.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Protestul etapei

Am reușit, fraților, avem echipă în grupele Conference League! Oltenii n-au mai zis „oops!” după returul cu finlandezii de la KuPS și se califică în play-off-ul Europa League, meci care te duce în toamna europeană, indiferent de rezultat. Bați, ești în a doua competiție după Liga Campionilor! Pierzi, ajungi unde nicio altă echipă românească nu va călca sezonul ăsta.

Vestea asta nu prea e bună pentru puținele rivale la titlu ale Universității, pentru că alb-albaștrii au triumfat anul trecut, fără să acuze oboseala mai multor meciuri disputate la jumătatea săptămânii, ba chiar au pus mâna și pe Cupa României. Mai mult, Coelho mai bifează un obiectiv, după Supercupa de luna trecută, și se fixează mai bine pe o bancă pe care începuseră tot mai mulți să o zgâlțâie. Dacă mai punem la socoteală și banii generați de Conference League, avem imaginea unui club capabil să-i facă pe olteni să zâmbească și anul acesta.

În condițiile astea, chiar nu cred că era cazul să-l atragă pe Bobonete printre acționari, cartea asta mergea păstrată pentru un moment mai dificil…

🟠

La FCSB, nu e nevoie de infuzie de capital, nu e loc de nea Gigi. Și nu doar în zona acționariatului, ci la niciun alt nivel al celui mai iubit din țară. Dumnezeul roș-albaștrilor e-n tot și-n toate, inspirat de un consilier personal foarte sus-pus, de care a auzit toată lumea și care ar face tot felul de minuni, dar pe care nu a reușit să-l vadă nimeni…

Mă rog, să ne întoarcem la chestii vizibile, lumești, cum ar fi transferurile de la FCSB. Toată vara, patronul și-a dus suporterii cu zăhărelul. A făcut un-doi-uri imaginare cu Coman și Drăguș, dar, de fapt, lumea asista la o schemă clasică din fotbal, celebra „un-doi pentru al treilea”.

Schema e bună, dacă e lucrată la antrenamente (nu înțeleg de ce Becali nu conduce măcar o sesiune pe săptămână, jur!), doar că al treilea, în cazul de față, e Garita. Garita, hai, că vi-l amintiți, fost atacant la Pitești, eșuat acum pe pe undeva prin China, prin liga a doua…

Mutarea a fost anunțată prin Mihai Stoica, trimis în studio la Prima să explice decizia și să confirme faptul că, după Labonne, avem al doilea transfer făcut grație biroului de scouting înființat la finele sezonului trecut și condus momentan chiar de Becali. Se pare că la interviurile organizate pentru funcțiile de aparat de făcut cafea, cârpă de șters mobilierul și mop de curățat parchetul nu s-a prezentat nimeni…

🟠

La Cluj, vișiniul de pe tricourile CFR-ului e cam putred. Dar nu putred de bogat, cum mai pozează uneori patronul, lângă o sacoșă de IKEA plină cu lingouri de aur. Nu, clubul a intrat în insolvență, fix după un ultim efort financiar făcut pentru deplasarea de la Tromsø unde Varga probabil era dispus să piardă cu orice scor, mai puțin cu acel 0-3 de la masa verde.

Situația asta grea l-a înduioșat însă pe Marius Șumudică, antrenor care refuzase inițial revenirea la Cluj, dar apoi s-a sucit, când toată presa vuia că Mutu va fi noul antrenor al ardelenilor.

Are mai multă logică totuși să-l pui pe fostul și eternul rapidist după Antonio Folha, vorbim totuși de cel mai bun vorbitor de portugheză dintre tehnicienii români, e o tranziție mai ușoară și pentru jucători.

The Special 1X2 revine așadar în Gruia, unde a semnat pentru un an, cu un singur obiectiv de îndeplinit: evitarea unei noi plecări cu scandal, înainte de finalul contractului. Va fi greu, dar fotbalul reușește mereu să ne surprindă…

Am scris ceva pe Substack, legat nu doar de haosul de la CFR, ci și de ce ni se mai servește de către cluburi și presă, în perioada asta, în care ne-am cam lămurit cu nivelul fotbalului românesc.

Radu Baicu

Varză à la Cluj - o rețetă pe gustul microbistului român

Dacă urmărești informațiile despre și dinspre CFR Cluj, din ultimele două săptămâni, nu mai înțelegi absolut nimic din ce se petrece cu adevărat acolo…

Read more

18 days ago · 24 likes · 2 comments · Radu Baicu

🟠

La final: fotbal extern.

Poate că fotbaliștii români plecați afară, care se plâng să sunt tratați nasol de străini, chiar au dreptate. Mă uit la cazul Drăguș. Voi vedeți câtă ură a prins pe el Trabzonspor?

Decât să-i dea absolut degeaba alea câteva milioane de euro rămase de plătit până la finalului contractului, preferă să facă orice alt sacrificiu financiar. În loc să accepte o înfrângere în fața românului, care pârjolește gazonul, când calcă pe el, și seacă contul clubului, când își ia salariul, turcul mi-l aduce pe Salah. Da, pe Mo, legenda lui Liverpool. Ba, mai mult, tratează acum și pentru un alt fost cormoran, Darwin Nunez.

Eu zic că șefii clubului n-au înțeles chiar deloc cu cine au de-a face. Pe-al nostru nu-l sperie, tată, concurența! Asta să fie problema, doi oameni în față, la rând, la bancomat!

Bașkanilor, strategia e greșită: aduceți, tată, rezerve, nu titulari! Aduceți probleme pe bancă și, mai ales, invocați probleme la bancă, doar așa aveți o șansă reală să scăpați de drăgușii, cicâldăii și moruțanii cu care v-ați înțepat, în ultima vreme…

🟠

Sunt Radu și scriu despre fotbalul nostru mai în glumă, aici, și mai serios, pe Substack, unde te invit să te abonezi.

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Știai că e zahăr până și în Cosmos? Da, da, este, iar ăsta ar fi un indiciu că, poate, există viață și în alte locuri din Univers. Ultima dată s-a găsit zahăr prin centrul Căii Lactee, mai exact, molecule de eritruloză, un tip de zahăr prezent în mod natural în zmeură. Deci, dacă ai drum pe-acolo, să fii foarte atent, să nu apară niște urși spațiali veniți să halească din tufele de zmeură cosmică.

🟠 Tu ce crezi, au existat cu adevărat cele trei drone doborâte de Armată sau „e o poveste inventată de politicieni și de presă“? OK, atunci află că 13% dintre respondenții unui sondaj realizat printre utilizatorii români de internet, la comanda Ethical Media Alliance, sunt siguri că cele trei incidente din iulie nu au avut loc în realitate. Iar 35% sunt convinși că au fost trimise de Ucraina. Ar trebui la un moment dat să-i întrebe, pe internet, dacă există cu adevărat internetul. Sau e doar o invenție a unor oameni de știință? 😆

🟠 Asemenea înșelătorie n-am mai auzit: un italian a construit în urmă cu 20 de ani un complex din beton și materiale moderne pe care l-a prezentat drept un amfiteatru roman antic. Zicea că situl fusese scos la iveală de o alunecare de teren și organiza vizite ghidate pentru turiști, cerând până la 40 de euro de persoană. Până și unele autorități ale statului au crezut povestea lui. Într-un final, însă, frauda a fost demascată și întreprinzătorul condamnat la 2 ani și 4 luni de închisoare. Am înțeles că a solicitat să execute pedeapsa într-o închisoare romană antică, ba chiar s-a oferit să o construiască el, ce mare lucru.

🟠 Eram obișnuiți ca NASA să caute locuri prin Cosmos. Acum s-a apucat să caute pe Terra. Ce caută? Nasol: caută locurile de pe planeta noastră care vor fi prea calde și umede pentru a putea fi locuite peste 50 de ani. Zice că „În următoarele decenii, anumite regiuni ale planetei ar putea ajunge la temperaturi și niveluri de umiditate atât de ridicate, încât organismul uman nu va mai putea face față, chiar și în condiții de umbră și hidratare“. NASA a identificat deja părți din Asia de Sud și Sud-Est, Golful Persic, zona Mării Roșii, estul Chinei, Brazilia și chiar câteva state din SUA. I-auzi, SUA! Nașpa. Dar nu-i nimic. Dacă află Donald Trump, problema se rezolvă simplu și rapid: dă un decret și desființează NASA.

🟠 Cam așa e, cum spune aici, în acest material despre relația dintre om, caniculă și copaci: umbra a devenit una dintre cele mai căutate resurse ale verii. Cum stăm la acest capitol, ce avem de făcut pentru a nu ne sufoca în verile ce urmează? Și să nu ajungem și noi pe harta NASA, normal. E studiat cu precădere cazul municipiului Baia Mare, desemnat cel mai verde oraș din România. Unde, însă, Primăria pare hotărâtă să nu mai lase verdele să strice chiar toată frumusețea betonului.

🟠 Pfff, de ce nu ne-a venit și nouă ideea asta? Aplicațiile dopaminei: aplicații sau site-uri care „reproduc experiența cumpărăturilor online sau a comenzilor de mâncare, fără ca utilizatorii să primească vreodată produsele comandate“. Fenomenul a pornit din Coreea de Sud și este tot mai popular. Milioane de utilizatori folosesc aplicațiile și site-urile doar pentru satisfacția psihologică oferită de procesul de alegere și comandă. Hai, poate deschidem și noi o astfel de secțiune pe Magazinul Nației. Dopamina Nației. Sau lansăm un newsletter pe care nu-l vei primi niciodată. Dar noi vom lucra la el, îl vom face, bineînțeles, pentru că ne place la maximum treaba asta.

🟠 Ai văzut documentarul dedicat festivalului Untold? „Dedicat“ în sensul că ne arată, pentru o oră, și realitatea de dincolo de scenă. Iată un fragment din descriere: „(O realitate) care nu apare în promovare. Un cost care nu este afișat. În acest material, încercăm să înțelegem ce înseamnă, de fapt, aceste patru zile pentru cei care locuiesc aici“. În documentar sunt reluate, așadar, criticile mai vechi legate de festival, adunate în 10 ani de experiență, iar în paralel a fost organizată și o dezbatere publică, fix în ziua începerii ediției Untold din 2026. Reprezentanții autorităților spun că nu au fost contactați de realizatorii materialului. Și, în consecință, n-au avut posibilitatea de a-i trimite să facă documentare la altă masă.

🟠 Săptămâna asta la capitolul artă nu prea ne-am pregătit, nu avem nimic de vânzare, niciun chilipir, scuze. Am depistat în schimb o idee de vacanță: dacă ajungi prin Franța – în drum spre Calea Lactee, firește –, poți să mergi pe urmele lui Claude Monet, într-un proiect ce marchează 100 de ani de la moartea artistului și propune călătorii de trei sau patru zile, fără utilizarea mașinii. Sunt organizate șase trasee turistice cu emisii reduse, adică se circulă pe jos, cu bicicleta sau cu trenul. Da, corect, proiectul ăsta era mai potrivit la noi, că aici viteza trenurilor e ca pe vremea lui Monet.

Vacanța care mi-a schimbat perspectiva. Și ce urmează în sezonul 14

M-am lăsat anul ăsta cu greu dus în vacanță, dar și când am plecat! 22 de zile, aproape o lună. Cum am zis și sâmbătă, la primul workshop după ce am revenit, era asta sau balamucul. Așa că am ales vacanța. Cu mașina, pentru că ne place să vedem lumea așa, dar și pentru că îmi provoacă silă tot ce ține de aeroporturi și de avioane, prea se poartă toată lumea de acolo ca și cum ți-ar face cea mai mare favoare că te lasă să călătorești cu avionul. Deci, dacă am de ales, nu avion. Aș fi vrut să plecăm cu trenul, dar doar gândul de a încerca să ieșim din țară pe calea ferată românească ne-a făcut să renunțăm la idee. Deși din poveștile pe care le-am auzit de la oameni care au fost în felul ăsta în vacanță am înțeles că e ceva ce trebuie să facem, chiar azi la teatru îmi povestea cineva cât de tare a fost experiența, am trecut-o la lucruri de făcut în anii următori. Sigur, dacă se va mai putea pleca, dacă nu vom fi obligați de războaie și criza climatică să stăm fiecare la scara lui, frecând, suveranist, patriotismul.

Vacanțele sunt, pentru mine, mai ales în ultimii ani, după ce copiii au crescut (nu există vacanță când copiii sunt mici, pentru că totul e despre ei și e normal să fie așa), modul în care am grijă să dobândesc despre lume o perspectivă cât mai aproape de realitate. Și o oportunitate excelentă pentru învățare. Cu asta în minte stabilim și traseele. Nu avem idee unde vom sta mai mult, unde vom sta mai puțin, unde nu ne vom opri deloc, ne luăm libertatea asta să alegem când ajungem acolo. Și sunt atât de recunoscător că-mi permit acest lux enorm, la care în copilărie și apoi până la vreo 25 de ani nici nu îndrăzneam să visez.

Am ales să mergem până în Finlanda. Mă rog, după programul făcut de Monica, n-am fi ajuns mai departe de Polonia, maxim Estonia. Pusese multe pe listă. Dar am reconfigurat traseul ca să intre toate. Așa că am bifat Ungaria, Slovacia, Polonia, Slovenia, Lituania, Letonia, Estonia și am urcat în Finlanda destul de mult în cele patru zile pe care le-am petrecut acolo. Acum, după toată nebunia, în care două zile ne-a luat doar să ieșim din țară și să revenim la Ploiești, pentru că doar la noi poți să faci în anul 2026 zece ore de la Timișoara la Ploiești în condițiile în care peste 200 de kilometri mergi pe autostradă în condiții foarte bune, am o singură bilă neagră. Și ea se numește, simplu, România.

Mă știți, cei mai mulți dintre voi (mai dați newsletterul ăsta și altora, poate le place, poate se abonează, mulțumim!), sunt un paranoic pozitiv. Și când am plecat în vacanța asta așteptările mele erau că voi vedea, poate cu excepția Finlandei, niște țări care sunt tot pe-acolo pe unde suntem și noi. Na, suntem pe un drum, e un proces, la unii merge mai bine, mai repede, la alții mai rău, mai lent, dar cumva suntem pe același drum. Cam asta înțelegi din știrile mari. Ei bine, aici m-a lovit pe mine vacanța asta. Poate cu excepția Slovaciei, care, la Kosice, de pildă, pare nu doar părăsită, ci și destul de înapoiată și săracă, toate țările par să ne fi lăsat în urmă rău de tot. De fapt, nici nu știu dacă noi mai suntem pe același drum cu ele. Estonia e rachetă, Lituania m-a impresionat, iar ca să ajungem la nivelul Poloniei noi avem nevoie de încă 50 de ani, la cum ne mișcăm noi acum. E impresionant, avem asta și la noi, contrastul ăsta dintre blocurile comuniste și clădirile noi din metal și sticlă care răsar dintre ele înălțându-se pe zeci de etaje.

Am stat la etajul al 13-lea al unui hotel care părea foarte mic cu totul (avea 20 de etaje) pe lângă celelalte clădiri de lângă el, în Varșovia. Cât despre Finlanda, acolo n-am fost surprins, pentru că așteptările mele erau mult mai bine calibrate. Felul în care toate sunt făcute pentru oameni și binele lor e într-adevăr șocant pentru cei veniți din locuri în care toate se fac împotriva oamenilor, mai ales când intri într-un loc precum Oodi.

Dacă n-aș fi atât de legat de locul ăsta și de ceea ce fac aici, de sensul pe care mi-l oferă ceea ce fac aici, și aș vorbi limba (care probabil nu e atât de grea dacă te apuci serios de ea) aș lua în calcul serios să mă mut. Pe de altă parte, înțeleg de la Bianca (care ne-a fost și ghid la Helsinki, unde am ajuns și la o cafenea a unor români din Constanța, de care ea nu știa) că iarna nu e ușor de trecut. Dar cum eu am probleme cu căldura, nu cu frigul și vremea închisă, asta n-ar fi neapărat o problemă. Sigur, greu de înțeles cum dorm oamenii ăștia în perioadele când nu se face deloc întuneric fără să aibă prevăzute sisteme blackout, dar bănuiesc că e ceva cu care te obișnuiești. Noi ne-am dat peste cap un pic cu orele de culcare acolo. Dar să respiri aerul ăla curat, să vezi atâta verdeață, atâtea parcuri, atâtea locuri senzaționale, uau! De când am ieșit din țară nu am mai avut nicio alergie, nimic, nu mi-au mai curs ochii, nu mi s-a mai înfundat nasul, nu m-a mai mâncat pielea, nu mi-am mai dres vocea, nimic. Adică e clar că sunt doar masochist pentru că mă încăpățânez nu doar să trăiesc de aproape 50 de ani, ci și să investesc atât de mult într-un oraș care e clar că ne ia, tuturor celor de aici, ani buni din viață cu poluarea de la atâtea rafinării și atâta industrie. Și toate astea se întâmplă sub ochii blânzi ai autorităților, care pun botul, de zeci de ani deja, la niște sponsorizări meschine din partea marilor poluatori: mai câteva autobuze, mai o renovare de salon de spital, mai o clădire donată, mai niște bani pentru zilele orașului. Sunt lucruri pe care vom încerca să le schimbăm împreună cu comunitatea pe care o construim în jurul hubului nostru.

A fost foarte tare azi să ne revedem la discuțiile de sâmbătă, peste 130 de oameni au venit la Teatrul Nației pentru întâlnirea cu Octav Popa, de la Podcastul de Filosofie.

Revenind la ce-am văzut și trăit luna trecută, nu doar am trecut prin niște locuri, am vorbit cu oameni, i-am observat cu activitățile lor, le-am văzut starea, pe stradă, în magazin, la piață. Am văzut cum arată străzile, reclamele (care nu prea sunt, probabil panotajul stradal e undeva la 10% față de noi), afacerile (covrigării, fast-food-uri, farmacii mult mai puține, case de pariuri aproape deloc), traficul, comportamentul în trafic. Și cu o singură excepție, Lituania parcă, nicio reclamă la pariuri la tv, m-am uitat seara la calupuri întregi în fiecare țară. Și impresia mea generală, cum am și spus zilele astea la emisiuni, este că noi suntem cumva pe cu totul alt drum. Și sigur că nu fac din asta o lege, sigur că sunt conștient că e vorba doar de experiența mea, pe câteva zile, total subiectivă. Și nu e ca și cum aceste țări nu au probleme. Extremismul e la putere în unele dintre ele, noi stăm chiar mai bine cu democrația, pare că la nivelul orașelor avem mai mult din toate, haine mai scumpe, magazine și mall-uri și mult, mult mai multe mașini pe străzi. Dar suntem atât de slabi la politici publice, la grija față de cetățean – noi avem grijă de mașini, nu de oameni, de betoane, nu de copaci, de unde și costul infim al parcării la noi față de aceste țări, suntem varză la transport în comun, la piste pentru biciclete, la spații verzi, la parcuri, la școli (pe care le-am văzut trecând pe lângă ele, diferențele sunt clare față de ale noastre), în spitale nu am intrat, dar mai ales la planuri concrete pe zece, douăzeci, cincizeci de ani. Noi, cu țara, lucrăm în sistem de breaking news. Nu avem niciun plan. Asta e de fapt cea mai mare problemă. Lucrăm atât de mult împotriva noastră și a copiilor noștri încât nu văd, scuze, dar cu tot optimismul meu nu văd cum am putea avea un viitor mai bun prea curând. Și lucrurile doar se înrăutățesc cu acest blocaj total, cu puțoiala asta politică la care asistăm deja de prea mult timp. Temele care se discută și măsurile care se iau în alte țări pentru ca populația să poată face față crizei climatice care doar se înrăutățește nici măcar nu există la noi. Orice tentativă pe tema asta e catalogată drept ong-ism soroșist progresist ghei. Și deschizi televiziunile unor infractori ca să afli de la tot felul de penibili care-și spun jurnaliști că ong-urile sunt de vină pentru criza energetică din România.

Nu încurajez plecarea, din contră. Cred că sunt multe oportunități aici, suntem unde suntem și pentru că prea mulți au plecat și prea puțini din cei rămași s-au implicat, dar eu speram să ieșim mai bine din comparația asta, repet, total subiectivă. Credeam că voi veni din vacanța asta cu încredere în ce facem și putem construi aici, nu cu deznădejde. Sper să-mi treacă repede.

În episoade scurte, pe care acum le structurez ca teme, voi face, în următoarele săptămâni, un fel de jurnal de călătorie, pentru că mi-am notat lucruri din fiecare loc în care am fost.

A fost o primă săptămână agitată, am intrat neîncălzit direct la sută la sută, încercând cumva să recuperez, să fac cât mai multe. Am depus și un proiect de finanțare, pe zona de tineret, am conceput un program de creștere a imunității cognitive la tineri liceeni și studenți, totul va fi disponibil și pe platforma noastră, gratuit pentru toată lumea. De săptămâna viitoare ne vedem și de aici.

Sper să ne mișcăm mult mai bine de acum, lucrăm pe toate planurile, alocăm timp ambelor proiecte editoriale (am neglijat sezonul trecut Starea Sănătății), mai aducem oameni buni și producții și ne concentrăm să creștem hubul, cu multe activități culturale și educaționale, platforma teatrulnatiei.ro și să lansăm de la 1 septembrie un newsletter zilnic, apoi publicația stareanatiei.ro.

Suntem în sfârșit gata și cu cantina, dar și cu noul spațiu multifuncțional pentru activități și cu noul studio pentru Starea Sănătății, unde vom face o mulțime de lucruri frumoase. Săptămâna asta se fac ultimele retușuri și se dă o față holului care leagă hubul de aceste spații. Lucrăm și în curte, unde vom face o oază verde, cu multă vegetație, copaci pe care-i aducem direct mari, dar aici probabil abia din primăvară ne vom putea bucura de un loc în care se vor întâmpla, de asemenea, multe.

Sper să vă bucurați de vacanță, dacă n-ați apucat încă, să vă luați ceva timp pentru voi, eu am mai umblat la programul de muncă pentru a-mi lăsa și mai mult timp în acest sezon pentru lectură, pentru sport, pentru jocuri, pentru stat cu ai mei. A, am lansat și conceptul la care lucrăm de ceva timp, cu farfuria sănătoasă, după primele zile și reacțiile clienților pare că ne-a ieșit ceva foarte bun. Mai sunt mici retușuri de făcut, dar am discutat deja cu zeci de oameni cărora le-a plăcut foarte mult. Am primit de la mai multe persoane un feedback interesant, că pentru ce-am pus acolo, pentru ce opțiuni există și pentru cât de bune sunt toate prețul farfuriei sănătoase e cam mic. Na, când nu-ți propui profit cu orice preț, ci să construiești comunități cu oameni buni și educație pentru sănătate perspectiva asupra priorităților se schimbă. Vom ține prețurile în continuare cât de jos vom putea, astfel încât să putem acoperi toate costurile și să păstrăm un standard ridicat de calitate. Vă așteptăm pe la noi. Săptămâna viitoare, pe 15, vine la workshop Cătălin Tolontan, iar pe 22 ne vedem cu Radu Paraschivescu.

Pe seară, după ce i-am făcut, cu toată opoziția ei, o baie Karei, am fost o fugă prin curte și-am cules câte ceva din ce era de cules.

Să nu uit, săptămâna asta nu au fost doar emisiunile Starea Nației de marți și de joi, plus live-ul de luni. Diana Oncioiu e într-o binemeritată vacanță, așa că ne-a zis să fim muncitori până se întoarce ea. Eu și Anca am executat podcastul Vocea Nației, despre criza climatică. Da, aia care nu există.

Costi Rogozanu a adus o ediție excelentă a producției Nația, la stânga, despre gunoi cultural și despre cărți care chiar merită citite. Dacă vrei să vezi cum stai cu biblioteca, mai ales ca membru al tribului nostru, n-ar fi rău să vezi emisiunea.

Iar Marius Pantaie vă spune care-i problema cu fotbalul românesc, căruia îi lipsesc nutrienți esențiali.

Daca n-ai plecat încă în vacanță și nu vrei să te simți vinovat atunci nu te uita la ediția de azi a emisiunii Ceva cu reclame. George Bonea o să-ți strice tot cheful. Mai ales pentru că are argumente solide pentru ideea că problema turismului o reprezintă… dar mai bine descoperiți voi despre ce e vorba. Moamă, ce clickbait am executat. Toate producțiile sunt, fără reclame, și pe platforma noastră teatrulnatiei.ro, unde vă mulțumim că vă abonați.

Albumul săptămânii

Jesus loves a primadonna – Nessa Barrett

Starea sănătății

Nu există dieta perfectă. Există dieta perfectă pentru tine.

În cel mai recent episod Starea Sănătății vorbim despre programul PREDICT, unul dintre cele mai mari studii de nutriție personalizată.

Aflăm împreună:

De ce răspundem diferit la aceleași alimente

Ce rol joacă microbiomul intestinal în metabolismul nostru

Cum influențează somnul și momentul mesei răspunsurile glicemice

Ce principii nutriționale sunt valabile pentru toată lumea și unde începe individualizarea

Abonează-te la Starea Sănătății

Starea ideilor

Felul în care arată orașele în care trăim are o influență mare asupra sănătății noastre.

Dacă ai tensiune, iei medicamente; dacă fumezi, poți primi ajutor și te poți lăsa; dacă ai o alimentație proastă, mai poți umbla un pic la dietă. Dar când vine vorba despre aerul pe care-l respiri, despre lipsa spațiilor verzi, despre străzi fără pic de umbră, ce poți să faci? Poți să pui presiune pe cei ce au putere de decizie. Sau poți intra tu în politică și să începi schimbarea.

În cartea Drumul către sănătate mai vorbim despre o formă prin care poți face o schimbare, chiar și în afara politicii: te poți gândi la o carieră într-un domeniu care să aibă legătură cu spațiile verzi.

Cea mai bună idee despre care am citit în această perioadă de pauză și pe care vrem neapărat să o lăsăm și aici, în caz că ți-a scăpat: din toamnă, în patru licee din țară, elevii se vor specializa în grădinărit urban. Meseria de Grădinar Urban este una de care orașele României au foarte mare nevoie, pentru că în administrația publică nu există oameni care să aibă cunoștințe despre îngrijirea copacilor și a spațiilor verzi.

Găsești mai multe informații în acest articol din PressOne.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Protestul etapei

Fotbalul românesc este în elita europeană. Așa zicea domnul nostru, Răzvan Burleanu. Eh, realitatea e că, dacă mai stătea newsletter-ul ăsta în vacanță încă o săptămână, fotbalul nostru avea toate șansele să-și fi retras strategic toate reprezentantele din competițiile europene. Dar nu din lipsă de valoare, ci din aroganță, tată! Păi, cum să se amestece elitiștii cu toți amărâții care-și dau viața prin fazele preliminare?

Azi, Liga I mai trăiește prin campioana unei mari triplete, titlu-cupă-supercupă, realizată de un antrenor portughez de care a cam început să se cam îndoiască toată lumea. Baiaram și Compania au smuls un 1-1 pe sintetic, pe undeva prin Finlanda, și mai păstrează șanse să nu cadă totuși și din Europa League, în Conference. Iar, de acolo, direct în fotbalul de marți seara, tot de pe sintetic, dar cu prietenii.

Să nu fiu nedrept, o menționez aici și pe CFR Cluj, care n-a ieșit chiar de tot din Europa, chit că e plină de vânătăi, după ce niște norvegieni i-au dat cu terenul în cap, săptămâna trecută.

Scorul a fost sever, dar în fotbal totul e posibil. Inclusiv ca ardelenii să găsească banii pentru charterul cu care să ajungă la meciul retur. Dacă reușește magia asta, Neluțu Varga, cel mai îndatorat om bogat implicat în fotbalul de la noi, va rămâne în istorie drept autorul miracolului de la Tromsø.

Tot pe plan european s-a remarcat și Florin Prunea, zilele acestea. Trimis să fie observator UEFA la meciul Sheriff Tiraspol - St Gallen, al nostru a scos telefonul și s-a apucat de live-uri pe platformele pe care crește dintr-o postare cât alții din o sută. „E ce trebuie, fratello!”, a remarcat fostul portar, filmând o femeie prezentă în tribună.

Spre mirarea numeroșilor săi fani, care-l urmăresc pe iamsport și pe rețele fix pentru misoginism, sexism, mă rog, v-ați prins, chestii care se termină cu ism, a existat și o reacție negativă, prin ce a mai rămas din presa noastră sportivă.

Episodul a ajuns și la UEFA, iar Prunea nu-i la prima abatere, anul trecut îl făcea avion pe Jurgen Klopp, despre care zicea că-i cel mai slab antrenor din istoria lui Liverpool și că e interesat numai de bani, amabilități de genul ăsta.

Eu zic că, în ritmul acesta, România riscă serios să rămână nu doar fără echipe, în competițiile europene, ci și fără observatori. Iar Prunea să iasă cât de curând și pe sub fluturașul cu bani frumoși de la UEFA!

Mda, mai avem puțin și ne vom putea concentra exclusiv pe competiția internă. Sau, cum ar fi zis Borcea, în cazul de față, „Lăsați-ne să ne pregătim pentru Liga I!” Fix despre pregătirile pentru Liga I am scris aici un text mai serios, care analizează greșelile pe care cluburile de la noi reușesc să le repete an de an, când vine vorba de transferuri. Spor la citit!

Radu Baicu

Cluburile care nu riscă nu câștigă nici măcar experiență

Cele două Universități, care au mers cap la cap, sezonul trecut, în cursa către trofee, par să aibă meciul lor și în materie de mercato. Pariurile cu miză mică, făcute anul trecut pe Matei, respectiv Coubiș, au fost câștigătoare…

Read more

a month ago · 11 likes · Radu Baicu

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Te-ai gândit vreodată la sunetul topirii ghețarilor? Nici noi. Un cercetător român din SUA povestește pentru Adevărul: „Am fost în două expediții în Groenlanda, iar vara aceasta merg în a treia. Am fost șocat când, la aproape 80 de grade nord, în mijlocul zilei, la soare, am măsurat 20 de grade Celsius. Nu mi-am imaginat vreodată că o să am 20 de grade acolo. (…) Când sunt 20 de grade, ghețarii se topesc într-un ritm nemaivăzut și nici măcar nu știu cum să descriu sunetul topirii lor. Este incredibil cât de mult se poate topi în timpul verii din calotele glaciare din Groenlanda“. În paralel, culmea, va trebui să ne obișnuim și cu sunetul de piatră seacă. Multe țări din Europa riscă să rămână fără apă, iar România nu doar că se află printre acestea, dar este și printre cele mai afectate.

🟠 Barcelona testează un asfalt ecologic în care unul dintre elemente este un cărbune vegetal obținut din sâmburi de măsline și biomasă de pin. S-au inspirat, de bună seamă, după trotuarele de la noi pe bază de flegme, coji de semințe și capace de bere.

🟠 Cum ar spune un celebru personaj de pe net, s-a constatat o extorsiune a unui degajament în care s-a furat o parte din infrastructura strategică. Noroc cu programul SAFE, că altfel nimeni n-ar fi sesizat dispariția a aproape cinci kilometri de cale ferată ce deserveau uzina de armament Sadu din Gorj. Procurorii DNA încearcă să afle acum cine și în ce condiții a șparlit infrastructura. Nu de alta, dar nu poți să faci așa ceva, să furi ditamai calea ferată fără o festivitate, ceva, fără o tăiere corespunzătoare de panglică la începerea proiectului.

🟠 Chiar așa. În sfârșit, putem răsufla ușurați, că mai e puțin și se termină cu PNRR-ul, deci rămâne să ne certăm doar pe programul SAFE. Ca idee, dacă facem o comparație cu celelalte state beneficiare, stăm așa și-așa de rău cu PNRR-ul, adică suntem în pluton, am trecut clasa. Probabil o să luăm și bacul. Italia e lider detașat, a încasat 166 de miliarde de euro, din nouă cereri de plată. Noi am tras până acum 12,97 miliarde de euro, după plata a patru cereri de plată.

🟠 „Cum se târâie un dosar cu traficanți până la prescriere. Justiția n-a citat furnizorul moldovean timp de doi ani. Judecata a avut 54 de termene, schimbare de complet și reclasificare după 4 ani“ – acesta este titlul unui nou atac la independența Justiției, desigur. E vorba de un caz de trafic de țigări aduse din Republica Moldova. Metoda era destul de simpatică: românii trimiteau cu lanseta o sfoară peste Prut, partenerii moldoveni o legau bine-bine, o fixau, apoi prindeau de ea pachetele cu țigări, iar românii le trăgeau pe sfoară. La propriu. Mai târziu, cum spunea titlul, Justiția a tras mâța de coadă până s-a ajuns la prescripții și alte fenomene.

🟠 Un ieșean de 87 de ani s-a plictisit de clubul pensionarilor și s-a înscris la facultate, la programul de licență în Biologie din cadrul Facultății de Agricultură. Niciodată nu e prea târziu să studiezi agricultura viitorului. Și niciodată nu e prea târziu să aflăm dacă legea românească permite cumulul pensiei cu bursa studențească.

🟠 Poate că ar fi bine să se înscrie și la Drept, așa, preventiv. Sau să ia legătura cu această tânără, deja studentă la Drept, care a învins Ministerul Educației în instanță fix pe o speță legată de burse. Concret, ea a demonstrat că, în ultimul an de liceu, ministerul a încurcat legile și i-a anulat pe nedrept o bursă. A câștigat procesul, a câștiga bursele retroactiv, plus cheltuieli de judecată. Probabil că urmează o confruntare cu ANAF.

🟠 Fanul care a zis „nei“. Probabil că ai auzit de „vâslitul“ norvegienilor de la Campionatul Mondial de fotbal. Și nu doar al norvegienilor, că deja e un moment în care mai toată lumea se amuză și se bucură. Mai puțin Emil Anners Lappen. Nei. Nu. Emil a fost remarcat pentru că stă nemișcat și nu vâslește, chiar dacă este norvegian și se află acolo, pe stadion, în tribună, între miile de suporteri norvegieni care execută „Viking Row“ cu gura până la urechi. „Este o coregrafie stupidă și enervantă, furată de la islandezi“, spune el. Deci nu. Simpatică și faza cu tricoul suprarealist al naționalei Belgiei. Suprarealist în sensul artistic, firește, nu că jucătorii belgieni și-ar fi tras tricourile peste un tricou al lui Real Madrid (din păcate, TVR nu găsește o poză ca lumea cu tricoul, pentru asta dăm click aici, pe o publicație din Belgia.) Întâmplător, belgienii chiar au făcut o impresie bună, au fost eliminați cu greu de Spania. Așteptăm și renașterea naționalei noastre, chiar dacă, să fim realiști, mai avem mult de așteptat. Ce-i drept, mingea e rotundă, deci se poate întâmpla orice, că dacă era cubistă am fi vorbit de o utopie.

Un an de Teatrul Nației. AI, o idee fascistă. Și presa ca bun comun, nu ca marfă

Am plecat în vacanță (textul ăsta e ultima sarcină pe care mi-am dictat-o) vineri dimineață, pe la zece. Seara eram la Debrecen, unde am și stat peste noapte. Sâmbătă am fost în trei țări practic, am plecat din Ungaria, am trecut prin Slovacia, unde am oprit într-un loc minunat pentru câteva ore (o să fac un material video când revin din vacanță) și-am ajuns în Polonia, la Cracovia, prima oprire din circuitul nostru, construit de Monica și stricat deja de mine (pentru că vreau să ajungem până în Finlanda și să ne și întoarcem acasă anul ăsta). Azi e urât și plouă aici, am vizitat ceva dimineață, o cafenea și castelul Wawel. Mâine ne continuăm drumul, am vrut această experiență de trei săptămâni ca să văd cum își duc viața oamenii din jurul nostru, care locuiesc între alte granițe. Măcinați de aceleași probleme economice, aceleași crize, aceleași amenințări. Și sunt sigur că experiența asta mă va ajuta să-mi formez opinii mai informate despre lume.

Două idei care mi-au ocupat mintea zilele astea. Prima, de la Naomi Klein, pe care v-am recomandat-o cu mai multe cărți, traduse și la noi. Mi-a plăcut enorm la vremea respectivă, acum 25 de ani părea ceva uau, cartea No logo. Am revenit de multe ori la sublinierile și notițele mele de acolo. Apoi, în 2007, din Doctrina șocului am început să înțeleg cum capitalismul profită, mă rog, între timp am constatat că de fapt și provoacă aceste crize pentru a impune noi și noi politici neoliberale, care au drept scop protejarea profitului cu orice preț. E ceea ce trăim și astăzi. În fine, o altă carte importantă este Asta schimbă totul. Dacă o citești azi, afli cum am pierdut practic 12 ani fără să înțelegem că pentru a putea începe să rezolvăm criza climatică avem nevoie să schimbăm cu totul economia.

Ideea proaspătă de la Naomi Klein, care m-a făcut să așez într-un document material pentru o ediție de Vocea Nației și chiar ceva mai mult de atât, poate o ediție specială cu public a emisiunii Starea Nației, este asta:

„Promisiunea AI-ului generativ este că poate gândi pentru noi. Iar asta e o idee cu adevărat fascistă — ideea externalizării gândirii.”

Da, fascismul, istoric, a avut întotdeauna la bază oferta asta seducătoare: nu mai trebuie să gândești tu. Există cineva care gândește pentru tine, mai bine, mai repede, mai sigur. Știm noi un guru care ne rezolvă dacă îl votăm să ne conducă. Cumva, extremele ajung să se întâlnească în acest punct, nu?

Într-o primă fază, externalizarea gândirii necesită energie. Multă energie, pe care o plătim noi, cu factura la curent. Nu prea ne întrebăm cum s-a ajuns la scumpirea asta a energiei. Dincolo de subvenție, plafonare, liberalizare și alți termeni complicați, acum câțiva ani energia avea un cost neglijabil. Acum ne destabilizează bugetele familiale, firmele, planurile de viitor. Tăiem de la educație ca să plătim factura la curent.

Pare, și asta spune tot Klein, cea mai proastă ofertă pe care a făcut-o vreodată capitalismul: îți scumpesc factura la curent ca să-ți pot desființa jobul!

Și jocul ăsta care e despre putere trebuie să fie, normal, și despre control. Și asta mă duce la a doua idee. Legată de jurnalism. Mă uit și la încercarea celor de la Hotnews cu zona premium și nu cred că o fac bine. În sensul că în felul ăsta jurnalismul devine o marfă inclusiv în zone în care nu ar trebui să fie. De pildă, relatările live despre ce se întâmplă în Iran. Da, publicul trebuie să plătească pentru jurnalism, pentru a-i avea pe jurnaliști de partea lor, nu de partea corporațiilor și/sau instituțiilor statului, dar jurnalismul nu poate ajunge doar o marfă. Asta a fost de fapt greșit, când capitalismul a decis că informarea publicului este un simplu produs.

Și cred că la nivelul societăților (în facultăți sper că se discută asta serios) trebuie pornită din nou această dezbatere. Ce facem cu jurnalismul?

Oamenii ăștia foarte bogați care construiesc „zei digitali” nu vor doar servere care papă o grămadă de energie, pe care noi suntem dispuși să o plătim fără să comentăm prea mult. Musk a vrut inițial să-și boteze AI-ul ”TruthGPT”, deci, mașina de adevăr, la propriu. Același om care sprijină financiar mișcările extremiste în Europa. Băiatul care pare destul de tâmpițel, dar care duce o campanie obsesivă împotriva Wikipedia. Toate astea în timp ce universitățile și presa independentă sunt atacate sistematic. Klein spune într-un interviu că asta nu e o coincidență. Sub atac sunt oamenii care încă își cartografiază singuri realitatea, fără intermediar cu acționari care trebuie îndestulați prin orice mijloace.

Și aici intervine dezbaterea pe care o propune și Klein: dacă mai credem într-o societate liberă, cu cetățeni informați, atunci trebuie să acceptăm că informația bună nu va fi întotdeauna profitabilă. Și că asta nu e un defect de business, ci este chiar motivul pentru care media trebuie tratată ca bun comun, nu ca marfă.

Nu înțelegem că lucrurile care nu aduc profit nu sunt de prisos. Și asta ne aduce deja multe probleme. Slăbirea democrației este doar una dintre ele.

Klein vorbește despre televiziunile publice care și-au pierdut apărătorii pentru că, ani la rând, s-au comportat rușinat, imitând sectorul privat, fără să mai apere cu voce tare valorile, principiile pentru care există. De-aia am decis și cred că e important să difuzăm, chiar și gratuit, măcar o ediție săptămânală a emisiunii Starea Nației la postul public.

Vă spun sincer, la cum se întâmplă lucrurile în societățile de azi pe ale căror uși de intrare scrie democrație, nu știu cât vom mai rezista să facem presă așa cum ar trebui ea să fie. Mi-a scris acum câteva ore Diana Oncioiu un mesaj luat de pe Facebook: „Zi de doliu pentru opinia publică din România. Ultimii oameni cinstiți din România, Dragoș Pătraru și Diana Oncioiu, au cedat sistemului și latră, pe Starea Nației, minciuni contra lui Viorel Pașca.”

Sigur, o tâmpenie. Din fericire, nu e opinia celor mai mulți dintre cei care sprijină financiar ceea ce facem noi aici. Dar dacă va ajunge să fie ce ne facem? Că lucrurile astea sapă la o fundație care nu este deloc solidă și care se clatină împreună cu democrația din această lume. Și când oamenii ajung să creadă că nu mai au nimic de pierdut și că mai bine aruncă țara în haos cu totul nimic nu va mai conta.

La fel ca în cazul rețelelor, unde ne lăsăm atenția de multe ori fără intenție, ci pentru că unele dintre cele mai luminate minți ale lumii sunt plătite regește să te facă să mai dai un click, înainte să întrebați o mașină ce să credeți, întrebați-vă cine a construit mașina și de ce v-o dă aproape gratis (mă rog, dacă n-o vrei absolut imbecilă deja costă mult). Nimeni nu cheltuie miliarde ca să ne ajute să gândim noi mai bine. Mai vorbim despre asta.

Ieri s-a făcut un an de când am deschis hubul cultural Teatrul Nației. N-am organizat nimic pentru a marca asta. În primul rând, pentru că nu-mi plac aniversările. Prefer să facem lucruri pe care oamenii să le vadă. Apoi, pentru că suntem în plin șantier pentru a termina și noile spații. Cantina socială, cu sala de mese care va găzdui de la 1 septembrie copii care n-au avut norocul altora, apoi noua sală pentru activități, un studio complet dotat pentru Starea Sănătății, ceea ce ne va permite să reluăm producțiile de pe canal, de la citirea de etichete până la sesiunile de gătit și live-uri și interviuri și așa mai departe. Abia aștept să-l inaugurez împreună cu Maria și, desigur, cu voi, cei care ați făcut în ultimii ani schimbări bune în viața voastră.

Șantier e și afară, unde amenajăm un loc de joacă pentru copii, spații pentru activități, inclusiv concerte mici și discuții în aer liber, o grădină cu multă verdeață, plantăm copaci, aducem tot felul de plante (aici ne ajută din nou doamna Elena Arion și contează mult dacă reușim să găsim firme care ne pot ajuta cu copaci mai mari la prețuri bune, că e jale aici, dați de veste la dragos@patraru.ro dacă știți pe cineva care știe pe cineva), nu știm cât mai prindem din acest sezon, na, când n-ai bani și te uiți la fiecare leu totul durează mai mult.

Și un alt motiv pentru care muncim, nu sărbătorim este acela că după un an în care am învățat mult și am făcut în mare cam tot ce ne-am propus să facem nu prea sunt motive de sărbătoare. În sensul că ok, n-am dat faliment, suntem la zi cu ratele la bănci în ciuda statului român, dar suntem foarte departe de ceea ce speram eu să se întâmple după un an: o comunitate bine închegată, implicată, care să poată susține prin participare mult mai multe evenimente. Practic, un hub cultural cu două (în curând trei) săli, plus bibliotecă, presupune, zilnic, concerte, spectacole de teatru, stand-up, workshopuri, conferințe, lansări de carte, cluburi de carte, seri de poezie, de ascultat muzică, jocuri, petreceri tematice, dezbateri și multe altele. Or, noi am trecut de la trei concerte pe săptămână anul trecut, la două, apoi la unul singur. De la două spectacole de teatru pentru adulți pe săptămână la unul, apoi la două pe lună, acum ne-am cam oprit. De la spectacole de teatru pentru copii și sâmbăta și duminică la un spectacol doar duminica, pentru că nu umplem sala nici pe jumătate, iar costurile depășesc cu mult încasările. În sensul că te costă să organizezi un spectacol de trei-patru ori mai mult decât încasezi din bilete după ce dai toate taxele la o parte. Ok, acum e și vară, dar n-ar trebui să conteze prea mult. Lansări de carte nu avem încă după un program săptămânal, așa cum ne-am dorit, pentru că dacă la clubul meu de carte abia vin zece oameni fizic mi-a fost teamă să pornim o asemenea mașinărie și să ne trezim fără public în bibliotecă. Dar facem, urmează.

Sunt și destule vești bune. Prima, am împlinit un an. În condițiile astea economice e o performanță. Sigur, ne-a costat apartamentul de la Olimp, pe care l-am vândut ca să plătim ratele, dar suntem în continuare aici. Apoi, am învățat multe. Cum se face și cum nu se face. Suntem mai buni după acest an. Mai departe, totuși spectacolele cu nume sunt de obicei sold out. Și la teatru, și la concerte, și la stand-up. Dar asta e în același timp și marea durere a mea, pentru că arată refuzul publicului de a se expune la experiențe noi. Ideea e să mergi și unde nu știi ce vei primi. E posibil să nu-ți placă. Dar poți să trăiești o experiență de neuitat. Și dacă-ți permiți (deși există posibilitatea să vezi și gratuit multe spectacole) e păcat să ratezi asemenea oportunități. Vin spre noi din ce în ce mai mulți oameni care-și oferă priceperea și timpul pentru a contribui la ridicarea acestui loc, iar asta de asemenea îmi dă multă energie.

Merg foarte bine întâlnirile de sâmbătă, ceea ce îmi dă speranță. Și din august venim și cu conferințele Starea Sănătății, una pe lună. Plus o ediție Starea Nației cu public, cu cele mai bune momente din luna respectivă. De asemenea, am reușit, cu niște oameni buni, să închegăm un program pentru perioada august – decembrie care arată excelent pe hârtie, să vedem și realitatea din teren, cum se spune.

Sigur, suntem conștienți că treaba asta ia timp, mult mai mult decât ne-am închipuit noi. Dar să apară o asemenea investiție în oraș și să nu reușim, cu parteneriat cu Inspectoratul Școlar, cu autoritățile locale, cu Universitatea care e peste drum de noi, să aducem oameni pentru locurile pe care le punem gratuit la dispoziție la concerte, spectacole de teatru, workshopuri și așa mai departe, ei bine, ăsta mi se pare un eșec total. Și o să-mi iau aceste săptămâni și să înțeleg unde greșim și cum trebuie să procedăm mai departe. Dacă e să spun ceva, un singur lucru care m-a uimit în acest an, atunci ăsta este că nu credeam că rezistența la cultură poate fi atât de mare în rândul tinerilor. Dar nu renunțăm. Trebuie doar să facem lucrurile și mai bine.

Da, azi am intrat aici, că ploua afară. Și am și comandat, că ploua în gură. Senzație!

Vacanță frumoasă să aveți!

Albumul săptămânii

Starea sănătății

„Fumatul sănătos” e o minciună.

Prin noile lor strategii de marketing, companiile de tutun mint că vapingul este sănătos și cool și atrag din ce în ce mai mulți tineri în rândul dependenților de produse cu nicotină.

La nivelul Regiunii Europene, aproximativ 4 milioane de adolescenți cu vârste între 13 și 15 ani consumă produse cu tutun.

Vorbim despre acest subiect în cel mai recent episod de pe canalul Starea Sănătății. Și vom continua să o facem pentru că ne încăpățânăm să credem în prevenție și în educație.

Abonează-te la Starea Sănătății

Starea ideilor

O idee de luat în vacanță, de la Oliver Burkeman, autorul cărții 4.000 de săptămâni:

Dacă cineva construiește asta, toată lumea moare - este titlul celei mai pesimiste cărți despre inteligența artificială. Dar adevărul este că indiferent dacă cineva o construiește sau nu, oricum toți vom muri cândva.

Criza climatică sau efectele inteligenței artificiale reprezintă crize serioase prin care trece omenirea. Să te aștepți ca aceste crize să aibă consecințe grave nu înseamnă altceva decât să trăiești exact ce au trăit oamenii de-a lungul întregii noastre istorii pe această planetă: incertitudine.

Asta nu înseamnă să tratăm problemele specifice epocii noastre cu superficialitate, ci doar să nu le mai tratăm ca pe situații cu care nimeni nu s-a mai confruntat vreodată.

Ideea nu e că viața e azi mai sigură decât profeții apocalipsei o prezintă, ci că existența umană e intrinsec nesigură dintotdeauna.

„Posibilitatea ca lumea să se termine mâine” este realitatea în care oricine a făcut orice pe lumea asta. O idee pesimistă? Nu. De fapt, chiar o idee încurajatoare. Dacă te uiți înapoi la viața ta de până acum, s-ar putea să-ți dai seama că te-ai descurcat chiar excelent, date fiind condițiile. 😊

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Dacă vrei să asculți ceva nou pe plajă sau pe marginea piscinei, iată: Dionysios Tabakis, cu albumul de muzică experimentală Paradise Metal. Tabakis este un preot ortodox din Grecia. El a înregistrat acasă, singur, acest album de doom metal, colinde de Crăciun, cântări bizantine, rap și dubstep religios. Revista de specialitate Pitchfork i-a acordat nota 7,6 – mai mare decât cea obținută de albumul Drukqs al lui Aphex Twin sau de Discovery al formației Daft Punk. Îi urăm și noi succes părintelui Tabakis și îl așteptăm la un concert de gală în Catedrala Mântuirii Neamului de la București. Hai, Doamne-ajută!

🟠 Bună asta, un inginer olandez a realizat un fel de „Google Maps“ al Romei Antice. El a reconstruit digital rețeaua de drumuri a Imperiului Roman și a creat o aplicație care permite utilizatorilor să calculeze trasee între orașele antice, cu ruta optimă, opriri intermediare, distanțe exacte și timpul estimat al călătoriei. Bagi acolo Miaccum și Mediolanum, aplicația îți arată pe unde mergi de la Madrid la Milano. Bagi Tomis și Sarmategte, pac: traseul de la Constanța la Grădiștea de Munte, adică Sarmizegetusa, care înseamnă 740 de mii de pași, ceea ce se poate parcurge în treizeci de zile. Era frumos să te avertizeze și asupra unor pericole. „Reconfigurăm traseul, se pregătește asasinarea dumneavoastră în Senat!“ sau „Asigurați-vă temeinic la răspântii, să nu vă intersectați cu trenurile plecate în secolul trecut de la Callatis!“

🟠 Și vine puternic, din urmă, Autostrada Dacilor. Nu e glumă. E un proiect de lege realizat de un grup de parlamentari POT pentru construcția unui drum nou între Deva și Petroșani: „Obiectivul va conecta pe un singur coridor rapid un patrimoniu istoric universal de excepție: cetatea dacică de la Bănița (sit UNESCO), Sarmizegetusa Regia, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Geoparcul Dinozaurilor din Țara Hațegului și Castelul Corvinilor, transformând turismul cultural într-un motor economic alternativ sustenabil“. Ceea ce n-ar fi rău, probabil. Ba chiar ar merge o conectare cu tunelurile dacice care pleacă de sub Munții Bucegi. La inaugurare, la tăierea panglicii, ar fi frumos să apară cu o sabie în mână și personalități precum Traian, Decebal sau Zamolxe.

🟠 Dacă îți cere cineva un rezumat al strategiei energetice a României pentru secolul 21, iată: „Pe 1 iulie, la ora 19,00, prețul la electricitate în România a fost de 5.321 lei/MWh, peste 1.000 de euro, record istoric pentru piața de energie românească. România vinde energia fotovoltaică peste zi către Bulgaria, care o stochează și ne-o revinde seara la prețuri de 10 ori mai mari“. Noi cu recordurile, ei cu bateriile. Cică asta este cea mai mare fiță în cluburile de pe litoral: ospătarii nu mai aduc șampania cu artificii, o aduc acum cu un bec aprins.

🟠 Parcă am mai auzit de această idee, dar în străinătate. Iată că s-a aplicat și la noi și a mers bine: „Proiectul pilot prin care medicii de la Spitalul de boli infecțioase din Cluj au oferit prescripții culturale a fost apreciat. Oamenii au fost trimiși de doctor la muzeu, teatru sau operă, iar starea lor s-a îmbunătățit. Pentru că rezultatele au fost bune, aceste rețete vor reveni din toamnă cu ajutorul mai multor instituții din oraș“. Excelent. Îi așteptăm și la Teatrul Nației.

– Bună ziua, ce-mi recomandați pentru anxietate?

– Rândul 7, locul 12. După masă, neapărat.

🟠 Bun așa: tot mai multe companii care au redus personalul și l-au înlocuit cu AI au descoperit că tehnologia nu poate înlocui complet experiența umană, așa că au început să reangajeze oameni pentru posturile eliminate. Sperăm că oamenii s-au ținut tare și au cerut salarii cel puțin triple. S-a întâmplat la Ford, IBM, Commonwealth Bank of Australia și altele. Cum au găsit companiile soluția pentru problemele create de AI? Simplu: l-au întrebat pe ChatGPT.

🟠 Erin Brockovich revine. Dar nu pe marile ecrane, nici pe Netflix, nici măcar pe mica noastră platformă video, teatrulnatiei.ro. Discutăm de personajul real Erin Brockovich. Activista americană antipoluare care în 1993 a obținut o despăgubire record de 333 de milioane de dolari de la o companie de energie acuzată că a contaminat apa subterană din Hinkley, California. Erin Brockovich este preocupată acum de construcția centrelor de date care sprijină dezvoltarea inteligenței artificiale. În aprilie 2026 a făcut un apel către americani să-i semnaleze orice problemă legată de centrele de date din vecinătatea lor. A primit mii de răspunsuri, iar concluzia sa, consemnată într-un interviu pentru The Guardian, a fost că „e un Hinkley pe steroizi“. Oamenii reclamă lipsa de informare publică privind construcția acestor centre, faptul că multe centre de date sunt aprobate fără consultări publice sau analize de impact asupra mediului, unele companii utilizând acorduri de confidențialitate cu autoritățile locale. „Aud de la oameni că liderii lor locali schimbă legile pentru a permite construcția acestor centre“, spune Brockovich.

Da, e ciudat, într-adevăr. Discutăm cu și despre inteligența artificială și ne gândim doar la ceva virtual, însă AI-ul este deja o industrie extrem de „materială“. Clădiri imense, centrale electrice, baterii, apă, terenuri… PressOne a lansat și la noi o discuție pe subiect, urmărind cazul unui imens centru ce ar urma să se ridice în județul Cluj, la Luna. Dar nu în sus, ci cumva în jos: centrul de inteligență artificială de la Luna va fi construit sub pământ, pe un teren – aflat în litigiu – de pe malul râului Arieș. Iar pe pământ, la suprafață, se va construi, probabil, o fabrică de legume și fructe din plastic, ornamentale.

🟠 Uite-i și pe viitorii Erini Brockovich de România: „Ce aflăm când tinerii citesc documentele stufoase de mediu până la capăt“. Zece echipe de tineri din șase orașe frumoase – București, Timișoara, Reșița, Slatina, Râmnicu Vâlcea și Buzău – au făcut, timp de cinci luni, un exercițiu de documentare în măruntaiele primăriilor. Au luat la mână documentele de mediu ale instituțiilor, rapoarte de zeci și zeci de pagini, multe ascunse, pitite, îngropate, majoritatea în limbaj tehnic și pe care puțini dintre noi le deschidem sau știm măcar unde sunt ori că există. Acești copii, cel puțin, nu mai făcuseră așa ceva. Așa. Pe baza documentelor studiate, coroborate cu alte informații obținute de la primării, tinerii au creat propriile analize și sumare, pe care le-au prezentat public, în fața autorităților și a comunității. Au descoperit în documente ceea ce nu se vede cu ochiul liber. Până și documentele de mediu ale instituțiilor sunt tot un fel de poluare: în numele „transparenței“, primăriile umplu internetul cu materiale aproape inutile, cu informații îngropate în balast, în formate greu de citit și de „tradus“.

Când miturile capitalismului conduc guvernul. Și pentru ce există Lego

Încep cu un anunț imobiliar pentru tribul nostru din București. Dat fiind că locul actual de pe Lascăr este prea mic pentru a ne și vedea acolo pentru a incuba idei bune, pentru a amenaja și o mică bibliotecă, dar mai ales pentru că ne-am săturat să tot renovăm bucătăria de la Cafeneaua Nației din Capitală după fiecare furtună (în ultimul an au fost două care au anulat orice idee de a ne scoate cheltuielile), am decis să ne mutăm cât mai repede. Așa că așteptăm de la voi sugestii cu locuri pe care le-am putea avea în vedere. Condițiile minime sunt: zonă circulată, accesibilă cu transport în comun, spațiu util pentru mese, la interior, de cel puțin o sută de metri pătrați, bucătărie de cel puțin 30 de metri pătrați, prevăzută cu fluxurile necesare, cel puțin două toalete, grădină/terasă de cel puțin o sută de metri pătrați. Un loc care a funcționat ca restaurant și înainte și corespunde condițiilor pentru autorizare e un plus, o grădină cu multă verdeață ar fi senzațională. Puteți trimite sugestiile la dragos@patraru.ro, mulțumim.

Cu cât se apropie vacanța pe care am anunțat-o începând de săptămâna viitoare (azi e penultima ediție a newsletterului în forma obișnuită, aș vrea să țin un mic jurnal de vacanță, în trei ediții, ceva scurt, ce pot scrie pe drum, cât va conduce Monica – am convenit că nu mai vrem cu avionul, plecăm cu mașina și conducem pe rând), deși aștept asta cu fiecare celulă a corpului meu, simt cum crește anxietatea dată de același sentiment de vină. Știu că e o prostie, dar așa mă simt de fiecare dată când mă opresc, fie că o fac pentru câteva zile, fie că e vorba de trei săptămâni. Dar acum prefer asta decât să ajung în punctul în care nu mai pot să funcționez.

Sâmbătă, la teatru, am ținut ultima discuție cu public din acest sezon, cu Oana Gheorghiu.

Oana trebuia să vină la noi anul trecut, în săptămâna în care i-a fost propusă poziția de vicepremier, a promis că vine după ce va încheia această aventură (credea că va fi foarte scurtă). Și pentru că a făcut de curând pasul către politică, am zis că ar fi foarte bună, înainte de vacanță, chiar dacă ea e încă parte din executiv, o discuție despre speranță. Speranța că ne mai putem face o țară, că nu e prea târziu, dar și o discuție despre implicare. Pentru că speranța fără implicare e o rețetă pentru dezastru, la nivelul unei societăți.

Sala a fost plină, de data asta am avut mai mulți oameni din Ploiești decât din București, ceea ce nu se întâmplă de obicei. Și a fost o discuție relaxată, agreabilă, cel puțin pentru mine. De fapt, asta e și ideea, în ultima perioadă am adus pe scenă oameni cu ale căror viziuni despre lume nu sunt de acord, dar cu care putem construi nu doar dialoguri interesante, ci și teren comun, pentru a putea incuba acele idei din care pot ieși soluții bune pentru politici publice, pentru felul în care decidem ce fel de societate, ce fel de lume vrem să construim mai departe. Cred cu tărie că în loc să alergăm după alții, putem să profităm de locul în care ne aflăm pentru a explora direcții noi, care să nu mai fie despre creștere necontrolată și profit cu orice preț, ceea ce vine la pachet cu elemente ce țin de designul capitalismului în partea asta de lume, austeritate, șomaj, plase de siguranță cât mai subțiri și muncă până la epuizare fără speranța unui trai decent.

Și am constatat din discuția care sper că i-a pus pe gânduri pe mulți dintre cei prezenți și cei care ne-au urmărit în direct, pe platforma teatrulnatiei.ro, că multe dintre miturile capitalismului au stat și stau la baza celor mai multe decizii luate de acest guvern care, am spus-o și sâmbătă pe scenă, trebuia demis de când a anunțat primele măsuri de austeritate, care s-au concentrat pe cheltuielile statului (cele mai mici din UE la toate capitolele), nu pe zona de colectare, de a aduce mai mulți bani la buget, fără a afecta în felul ăsta veniturile cetățenilor și economia cu totul. Dar așa te uiți la lume când profitul, nu bunăstarea oamenilor, se află în centrul preocupărilor tale.

Pregătim un material pe tema asta, pe care sper să-l transform și într-o conferință pe care să o țin la teatru și nu numai, nu doar într-o emisiune.

În opinia mea, viziunea din spatele deciziilor Guvernului Bolojan nu e doar o opțiune tehnică greșită. E o viziune greșită despre lume, o lume în care economia e scopul, iar oamenii sunt un cost cu care te poți juca așa cum vrei, cum crezi. Potrivit acestei viziuni, tâmpită, dar larg acceptată, când vin vremuri grele prima decizie e austeritatea, să tai de la cei care au cel mai puțin, în loc să vezi cum crești bugetul. E singura soluție, ne-a repetat premierul. Pentru sistem, da, pentru companiile care storc resurse umane de aici la prețuri mici. Dar nu pentru oameni.

Tim Jackson descrie și el acest mecanism, pe care-l găsim la mulți economiști de azi. Recesiunea lovește finanțele publice, statul taie, tăierile reduc investiția socială, investiția socială redusă lovește direct în capacitatea oamenilor de a duce o viață decentă — sănătate, educație, cultură, sport, comunitate, iar asta nu face decât să continue căderea și să prelungească recesiunea. Tai ca să echilibrezi (că mulți îl consideră pe Bolojan de bună credință, deși aici e o discuție despre încăpățânarea de a te raporta la idei de acum 50 de ani), iar rezultatul este că dezechilibrezi tot ce contează. Că acel „nu există altă soluție“ pe care l-a tot repetat premierul demis nu e al lui. Thatcher e inventatoarea acestei religii economice. Ea a spus: „There is no alternative“. Și uite unde ne-a adus asta.

Priviți acest grafic:

Arată speranța de viață raportată la venitul pe cap de locuitor, în peste 180 de țări. Curba urcă abrupt la venituri mici, unde fiecare ban investit în sănătate, în educație, în protecție socială cumpără ani de viață, ani de școală, demnitate. Apoi se aplatizează. Cuba, Costa Rica, Chile au speranță de viață mai mare decât Statele Unite, cu venituri de câteva ori mai mici. Nu pentru că ar fi bogate, ci pentru că au ales să pună ce au în oameni. Mă, ce faci cu profitul? Păi, uite: biblioteci, hub cultural, săli de spectacole, terenuri de sport, cluburi sportive, cantine sociale, acces gratuit la educație de înaltă calitate…

Și sunt tot felul de exemple în cartea asta, concluzia autorului fiind că pierderea umană într-o criză nu depinde de mărimea căderii economice, ci de structura socială și de răspunsul politic. De acele decizii politice despre care tot urlu în corul de înjurături al idolatrilor lui Bolojan și ai neoliberalismului.

Și dacă tot am ajuns aici și iar scriu mult, am mai găsit o idee excelentă (sunt mai multe, dar asta mi-a plăcut mult) în această carte a lui Tim Jackson, Prosperity without growth.

Elise Boulding spunea așa: „societatea de consum ne-a făcut să credem că fericirea stă în a avea lucruri și a eșuat să ne învețe fericirea de a nu le avea“. Și nu realizezi ce înseamnă asta până când nu atingi acel punct în care, epuizat, începi să te gândești dacă nu cumva lucrurile pe care ajungi să le ai încep să te facă de fapt mai nefericit. De pildă, înainte să ne apucăm să facem cafenelele, deci acum mai bine de șase ani, am discutat cu câteva persoane care au avut în trecut afaceri în domeniu și care, deși le mergea bine, renunțaseră. Și mi-aduc aminte de o discuție cu un amic, care-mi spunea ceva de genul: e frumos la început, dar apoi te prinde și îți dai seama că necesită implicare totală, încât ai da orice ca să scapi. Și nu am înțeles ce voia să spună, ba chiar i-am pus o etichetă dură când mi-a zis că a decis să închidă afacerea și să facă altceva, pentru că toată bătaia de cap nu merita pentru cei 60.000 de euro, profitul anual declarat.

Și atunci l-am întrebat: nu crezi că problema era de ce-ul tău? O făceai pentru ideea de profit, iar când nevoia asta a dispărut a rămas epuizarea dată de implicare. Care cât timp a existat nevoia asta de profit, de creștere a standardului de viață, de satisfacere a nevoilor, dar și a dorințelor ceva mai scumpe, nu a ridicat întrebarea: de ce fac eu toate astea? Cine vizitează hubul nostru cultural și, mai nou, șantierul cantinei sociale mă întreabă de ce facem toate astea. Simplu. Pentru că doar în felul ăsta putem găsi sens în ceea ce facem. Dacă nu le suntem utili celorlalți, dacă nu îi ajutăm pe cei vulnerabili, pe cei care n-au avut șansele pe care le-am avut noi, atunci am renunța, pentru că nevoile noastre sunt deja acoperite.

Da, studii despre care am vorbit la emisiuni de multe ori arată că după un anumit nivel al veniturilor, care nu e foarte sus, curba fericirii se aplatizează (trebuie să fie ceva foarte grav dereglat în tine ca să vrei să acumulezi doar de dragul banilor, cunosc astfel de oameni, care ar face orice pentru și mai mulți bani), provocarea este cum îi aducem pe cât mai mulți oameni acolo, la un trai decent. Or, prin felul în care funcționează acum, sistemul ăsta ne face să lucrăm împotriva noastră, fie și prin faptul că ne aduce în punctul în care nu mai știm diferența dintre dorință și nevoie. Problema nu e nouă. Lebow scria în 1955: „Economia noastră enorm de productivă cere să facem din consum modul nostru de viață… să ne căutăm satisfacțiile spirituale în consum“.

Și vine Guvernul Bolojan și decide că pentru binele economiei oamenii trebuie să nu-și mai permită un trai decent. Și pentru asta primește aplauzele multora.

Cred că astea sunt teme pe care trebuie să le punem pe masă. Despre ce fel de societate vrem să construim. Psihologul și istoricul Philip Cushman vorbește despre acest concept de eu gol (the empty self), care trebuie mereu umplut cu haleală, băutură, produse, celebrități, ăsta fiind complementul perfect al antreprenorului neliniștit.

Practic, vedem asta zilnic, sistemul este condus de anxietate: eul extins e motivat de angoasa eului gol, comparația socială de frica de a fi prost poziționat, distrugerea creatoare de teroarea de a rămâne în urmă. Legea junglei este legea societății de consum. E un sistem anxios și în ultimă instanță patologic – dar funcționează economic, atâta vreme cât lichiditatea și cererea cresc. Și se prăbușește când oricare dintre ele se oprește.

Și aici îmi place că Jackson refuză explicația leneșă, adică nu suntem, nene, niște fraieri neajutorați manipulați de publicitari. Acest eu gol e produsul unor forțe sociale și instituții specifice, nu un neajuns, un defect de design al psihicului uman.

Și ni se tot spune asta, de peste tot, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, nu? Că economia se potrivește perfect naturii umane. Pe bune? Nu cumva, se întreabă și Jackson, anumite trăsături bine documentate, cum ar fi egoismul, setea de statut, foamea de noutate, chiar foamea spirituală, reprezintă exact ce e absolut necesar pentru a ține acest sistem în funcțiune? Și de aici o altă întrebare la care știm răspunsul, pentru că exersăm asta zilnic: sistemul este cel care ne servește pe noi sau noi am ajuns să servim sistemul?

Și poate la fel de important: Lego există pentru a avea Kara ce să distrugă sau Kara există pentru a distruge Lego?

De azi dimineață:

Săptămâna viitoare, pe 11 iulie, se împlinește un an de când am deschis acest hub cultural care devine o provocare din ce în ce mai mare pentru noi. Aniversăm plecând un pic în vacanță, ca să avem energia și luciditatea de a naviga al doilea an. Dacă reușim, va însemna că vom fi plătit mare parte din datorii și apoi va deveni totul mult mai ușor, adică chiar vom avea motive de sărbătoare. Așa că vă așteptăm pe la noi, să incubăm idei bune, să punem la cale proiecte și să ne alimentăm speranța. A, dacă vreți să folosiți vara asta și pentru a investi în voi, înscrieți-vă la școala de vară pe care o facem împreună cu Paul Olteanu, încă mai aveți timp și vă garantez că o să vă placă și o să vă ajute.

Albumul săptămânii

Starea sănătății

Ce înseamnă să produci lactate premium în România? Și de ce este atât de greu să construiești un brand care refuză compromisurile?

În cel mai recent episod Starea Sănătății povestim cu Alina și Daniel Donici, fondatorii Artesana, unul dintre cele mai apreciate branduri românești de lactate.

Discutăm despre drumul laptelui de la fermă la raft, despre relația cu fermierii, standardele de calitate, provocările industriei alimentare și sacrificiile din spatele unui business românesc construit de la zero.

Protestul etapei

Poate nu vă dați încă seama, poate că unii sunteți în vacanță, alții și-au dat viața peste cap cu Mondialul ăsta, dar să știți că, dacă auziți niște bătăi în ușă, parcă mai insistente și mai puternice cu fiecare zi, e probabil Liga I. Nici nu trebuie să vă dați jos, că-n maximum două săptămâni vă treziți oricum cu ea în sufragerie…

După o liniște care risca să devină suspectă, campioana a început să transmită mesaje îngrijorătoare pentru perdantele sezonului trecut. Craiova se apropie de 10.000 de abonamente vândute și nu doar pentru că a adus trofee, ci și pentru că vrea să ridice și mai mult nivelul. Pentru portarul Sava și atacantul Elisor, s-au plătit milioane, iar astea sunt transferuri la care rivalele nici nu îndrăznesc să viseze. Mă rog, rivalele visează. Doar că visează să vândă pe milioane, în niciun caz să cumpere!

Singurul club capabil să concureze cu oltenii, la nivel de investiții în transferuri, ar fi FCSB, care însă a recrutat un singur jucător până acum, unul pe care și l-ar fi permis și Petrolul. Adică, o organizație care mai funcționează în Liga I doar dintr-un simț al datoriei față de suporteri, istorie, fisc și probabil ceva cămătari…

Momentan, pe piața fotbaliștilor pe care nu a dat nimeni bani, pentru a-i transfera, cealaltă Universitate s-a mișcat mult mai bine, dar dă semne de viață și Dinamo, în ultima vreme. Parcă și Rapidul a început să se mai uite pe tarabe, dar clubul din Giulești nu poate să nu aducă, pentru fiecare jucător nou, și unul care a eșuat pe la o rivală din Liga I.

Să-i iei pe Kamara, după un an de inactivitate la Cluj, și pe Graovac, de pe banca FCSB, ca să ai, la rândul tău, o soluție în plus pe bancă, demonstrează o consecvență demnă de cauze mai bune…

Demonstrația de forță a Craiovei contrastează puternic cu nivelul celorlalți, dar de aici și până la criza de râs a lui Ionuț Angheluță, provocată de o achiziție făcută de Dinamo, e cale totuși prea lungă…

Pot înțelege frustrarea unor suporteri, care pot avea așteptări lipsite de realism, dar un jurnalist cu experiența comentatorului de Liga I de la Digi ar trebui să cunoască și să înțeleagă mai bine dinamicile unei piețe pe care România nu a fost niciodată competitivă și unde, cu fiecare an și cu rare excepții, pierde tot mai mult teren.

Găsiți ceva pe acest subiect aici, un text care poate ajuta la recalibrarea emoțională, în aceste luni în care vom mai vedea transferuri de… râsu’-plânsu’, în Liga I.

Radu Baicu

Mercato, în luna iunie: între Așa, U! și Așa, nu!

Ideea acestui text s-a născut acum câteva zile, când în Liga I părea că e o singură echipă care s-a apucat să se pregătească pentru noul sezon. Vicecampioana U Cluj a ajuns la achiziția cu numărul șapte, și asta în condițiile în care, până acum, s-a despărțit de un singur titular din campania precedentă: portarul Gertmonas…

Read more

2 months ago · 25 likes · Radu Baicu

Starea ideilor

Schimbările climatice nu mai sunt o ipoteză, ci o realitate tot mai vizibilă: valuri de căldură, secete, furtuni și ploi torențiale (precum cea de pe 30 iunie 2026) pun presiune pe orașe, iar soluțiile inovatoare precum „orașele burete” devin esențiale pentru adaptare, arată cercetătorii din rețeaua InfoClima.

Faptul că presa și administrațiile locale acordă atenție acestui subiect doar atât timp cât problema e acută nu ne ajută deloc să ne pregătim din timp pentru ce va urma.

Știm deja că tot asfaltul pe care-l turnăm în jurul nostru devine o problemă atunci când trebuie să gestionăm surplusul de apă. Nu ne ajută nici faptul că după fiecare astfel de episod, toată lumea cere „toaletarea“ copacilor, deși specialiștii avertizează că această practică, fără o evaluare individuală a fiecărui arbore în parte, doar agravează situația.

Potrivit cercetătorilor din rețeaua InfoClima, „solul și vegetația sunt cea mai eficientă metodă de reținere a apei pluviale, pentru că funcționează exact ca un burete: apa este păstrată în loc, iar surplusul se scurge treptat. Atunci când solul este acoperit de straturi de beton, doar o cantitate foarte mică de apă mai poate pătrunde în pământ, iar o cantitate semnificativă devine apă de scurgere care prezintă risc de inundații și spală poluanții de pe suprafețele urbane“.

Mai multe orașe din lume testează deja infrastructura de tip „burete“, în care țevile și canalizarea sunt ajutate și de păduri și grădini urbane cu vegetație care pot să absoarbă apa. Poți să vezi cum arată „orașele burete“ din China, Thailanda sau Germania în acest material scurt. În Shanghai, de exemplu, locurile de parcare sunt construite cu asfalt permeabil. În plus, pe mijlocul fiecărui loc de parcare există un spațiu cu vegetație, care poate să absoarbă surplusul de apă la nevoie.

În Olanda, cetățenii din mai multe orașe participă la un concurs anual, susținut de guvern, în care sunt încurajați să îndepărteze plăcile de beton din curțile caselor sau ale școlilor. Există inițiative similare și în Londra, unde primăria încurajează cetățenii să renunțe la cimentul din curți și să facă loc spațiilor verzi, ca să contribuie la sănătatea orașului și deci la sănătatea lor.

Poate să pară un lucru mic, dar fiecare bucățică de spațiu verde care rămâne nebetonat permite apei să se infiltreze în pământ. La fel cum orice petic de iarbă contribuie la scăderea temperaturii resimțite în mijlocul orașelor.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 I-auzi, cică un asteroid de mari dimensiuni a trecut sâmbătă pe lângă Terra, dar n-a vrut să oprească, doar ne-a salutat din mers, a zis că e prea cald aici. Urmează cod roșu de caniculă în aproape toată țara. Doar șase județe din sud-est scapă pentru moment. Se pare că au câștigat la loteria 6 din 41, doar se știe că numai șase-s norocoase. Unii ar spune că e vorba de șase județe frumoase, dar să nu exagerăm. De unde atâta frumusețe. Ori au scăpat de codul roșu din milă, că și-așa sunt mereu sub amenințare de dronă, cod roșu le mai trebuie. Au fost și câteva premiere săptămâna asta: Danemarca a înregistrat cea mai ridicată temperatură măsurată vreodată în țară, iar în Țările de Jos e prima dată când se emite o avertizare meteo roșie, inclusiv în cartierul roșu din Amsterdam. Valul de căldură din aceste zile este cel mai grav care a lovit vreodată Europa de Vest. Ciudat e că un astfel de fenomen ar fi fost „practic imposibil“ cu doar 50 de ani în urmă, iar ăsta este, fără dubii, rezultatul încălzirii globale. Sau, bine, aproape globale. Doar am zis că șase județe din sud-estul României au fost deocamdată scutite.

🟠 Inteligența artificială contribuie la un moment istoric: un papirus carbonizat de erupția Vezuviului a fost citit pentru prima dată, după aproape 2.000 de ani. Manuscrisul face parte din colecția de suluri descoperite în orașul antic Herculaneum, îngropat sub cenușă și noroi vulcanic în timpul erupției din anul 79 d.Hr. Fiind carbonizate, sulurile sunt extrem de fragile, astfel că încercările anterioare de a le desface au dus la deteriorare sau distrugere. Acum, cu ajutorul unor instrumente moderne, cu scanări computerizate, ele pot fi parcurse fără intervenții invazive. Mai departe, având de-a face cu un volum imens de lucru, cercetătorii implicați în proiect oferă și o recompensă de un milion de dolari oricui ajută la citirea unor texte din perioada romană. Mda, n-ar fi mare lucru, doar se știe că latina se trage din română, după cum a certificat un anumit cercetător român. Dacă vrei să te bagi, trebuie să știi că limba bătrână constituie un avantaj.

🟠 Aici avem și o poveste de pe la noi, din județul Sibiu: o fostă contabilă de la oraș a descoperit ruina cârciumii din satul natal, arsă de gunoaie și plină de animale putrezite, a descifrat-o cu ajutorul unor instrumente necomputerizate și a transformat-o în muzeu al comunității.

🟠 Vai, dar aceste cuvinte ne doare: „Intrigat de bazaconiile spuse de Călin Georgescu, un elev din Iași de la filologie a pus la punct o platformă AI care luptă cu dezinformarea“. Un elev, deci. Adică, aici s-a ajuns: un mucos dintr-a zecea îl contrazice pe președintele ales, auzi, a făcut el o platformă care analizează cine publică informația, ce surse sunt folosite, dacă există tehnici de manipulare, cum relatează același subiect mai multe publicații și dacă imaginile sau videoclipurile par modificate. Incredibil ce tupeu. Platforma se numește TruthSeeker, adică, într-o traducere aproximativă, „Nu mai credeți tot ce scrie și ce spune pe Facebook, căutați-vă și alte surse de informare și luați în considerare posibilitatea ca nu orice filmuleț cu muzică dramatică de pe TikTok să fie dovada sfârșitului lumii“.

🟠 A ieșit raportul privind operațiunea secretă de influențare a alegerilor! Bani, conturi, criptomonede, mecanisme, rețea, logistică, plata activiștilor, propagandă, cumpărarea de voturi, fuga în Rusia, condamnarea. Nu vă speriați, domnule Nicușor Dan, că nu e vorba de raportul din România, pe care îl așteptăm ca și când. Și nu e chiar un raport, ci o anchetă jurnalistică. Apare și un „șor“, dar cel din Republica Moldova: Ilan Șor.

🟠 Și dacă tot ne-am luat cu astea… Am propus în emisiunea Starea Nației de marți să încercăm și un guvern alcătuit doar din instrumente LLM. Momentul este aici.

O să mergem și la consultări, firește, dacă ne cheamă președintele.

Păi uite, la Justiție chiar funcționează: o firmă de avocatură bazată pe AI, autorizată de autoritatea profesională din Anglia și Țara Galilor, a câștigat deja un proces pentru care s-a pregătit aproape integral cu ajutorul inteligenței artificiale. Sigur, pledoaria a aparținut unui avocat uman, el a mers în instanță, nu chatbotul, dar tot e un moment important în domeniu. Poate ăsta e viitorul. Cu avantajele și cu riscurile lui. Adică anticipăm că o să apară la un moment dat și un chatbot numit Lia care o să înceapă să dea telefoane prin instanțe.

🟠 „Da’ cine mai e, dom’le, și CEDO ăsta, de face el ordine în casa omului? Nu ne învață pe noi oculta mondială cum să ne creștem copiii și să ne batem nevestele! Aloo!“ OK, am inventat aceste reacții. Restul e realitate: statul român dă niște rateuri colosale când vine vorba să protejeze victimele violenței domestice. Avem aici un caz în care victimele au mers în cele din urmă la CEDO, au și câștigat, dar asta nu le ajută cu mare lucru. Amintim doar unul dintre detaliile care au convins mama să se adreseze justiției europene: raportul psihologic întocmit de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului conținea pasaje întregi copiate din dosarul altei familii.

🟠 S-a făcut pomana de șapte ani și pentru Cazul Caracal. Pornind de la o mențiune din documentarul Recorder despre fenomenul împuternicirilor în funcțiile de conducere din Poliția Română, libertatea.ro face inventarul polițiștilor și procurorilor care n-au fost în stare să le găsească pe fetele dispărute. Poate îți amintești, cazul cu șeful din Poliție care, în loc să declanșeze o anchetă urgentă a apelat la un interlop, cu procurorii care au obținut, într-un târziu, un mandat de percheziție la adresa criminalului, dar au așteptat să se facă dimineața la cafeluță și multe, multe, alte mizerii. Pe scurt, sunt bine. Toți sunt bine, au avansat, s-au pensionat, nu-ți face tu probleme, suntem în siguranță și încredere, România e o țară sigură.

🟠 Iar dacă zilele astea alegi să stai mai mult pe acasă, la umbră, iată ce poți face: un tablou din piese LEGO. Cum sună? Ne-a inspirat artistul chinez Ai Weiwei, care a recreat „Nuferii“ lui Monet folosind 1,3 milioane de piese LEGO. 1.300.000! Nu, nu, Ai Weiwei nu este un nou instrument AI, este numele omului. Sunt două creații, fiecare cu 650.000 de piese, și sunt expuse acum în Franța. Habar n-avem cum procedează tipu’, dacă își transportă tablourile gata asamblate sau le cară cu camionul și le asamblează la destinație, treaba lui. Dar ne gândeam să deschidem o școală de critică de LEGO. „Mmm… Ce tușe interesante… Totuși, am senzația că artistul a inversat aici două piese, ceea ce scade dramatic din valoarea lucrării. Păcat, mare păcat!“

Scăparea din capitalism. Și vine vacanțaaa!

Hai, că mai e un pic până la vacanță. Nu credeam c-o să mai ajung să spun asta. Urmează ultima săptămână plină, cu emisiuni și cu mers la TVR pentru live și înregistrare (Dezacorduri de pace, cu mine și cu Valeriu, se vede și în iulie la postul public, dar marți înregistrăm și a patra ediție, pentru că amândoi vom fi plecați) și apoi încă una ceva mai lejeră, cu multe chestii administrative și de pus la punct ce facem din august încolo, cu toate proiectele, pentru că e nevoie să mai reconfigurăm traseul. Dacă am fi fost la o corporație eu aș fi fost concediat pentru felul execrabil în care gestionez totul. De-aia am și făcut tot ce-am făcut, ca să nu vină unii să-mi pună în față niște date și apoi să mă dea afară.

Am stabilit cu Monica să plecăm în lume timp de trei săptămâni. Nu ne putem opri dacă suntem în zonă, pentru că noi și în zilele în care n-avem nimic de făcut la teatru suntem tot aici, deci trebuie să punem ceva distanță fizică între noi și locul ăsta. Alternativa, dacă rămânem să muncim în continuare, ar putea să ne ducă la balamuc. Și am înțeles până și eu că e foarte important să fim noi bine la căpuț ca să le putem face pe toate.

Și am momente când mi-e aproape greață că alimentez, prin tot ceea ce fac, aceeași nebunie capitalistă pentru oprirea căreia altfel militez. E ca naiba să nu poți să te oprești pentru că ai rămâne pe drumuri. Să câștigi doar cât să mergi la muncă și a doua zi. Am fost acolo, cu mențiunea că am avut norocul incredibil să fac până la epuizare ceea ce îmi place la nebunie. Dar am constatat în ultimii ani, pe măsură ce toate proiectele noastre au crescut, că e poate și mai nasol să nu poți să te oprești pentru că știi că asta ar provoca daune mult mai mari. De la datorii pe care le poți plăti doar dacă lucrezi mult mai mult decât ai nevoie pentru un trai decent până la echipe și comunități care s-ar destrăma. Și aici e nevoie să avem niște discuții serioase în societate. Însă nu le putem avea dacă noi nici nu credem că felul în care merg lucrurile azi reprezintă o problemă. Am văzut sprâncene ridicate astăzi, la discuția pe care am avut-o cu Diana Buzoianu, la Teatrul Nației, când am spus că aș face orașe pentru oameni, nu pentru mașini, că aș redesena totul. De la interzicerea circulației mașinilor în centru până la coridoare verzi care să vină inclusiv din desființarea unor străzi și bulevarde.

Și mai mulți s-au încruntat când Diana Buzoianu a spus că am putea avea orașe pentru oameni dacă mai multe femei ar fi implicate în deciziile care se iau la nivelul comunităților. Da, are mare dreptate aici. Orașele sunt făcute pentru mașini pentru că ele au fost concepute de către bărbați. Dacă bărbații ar fi nevoiți să facă slalom printre mașini parcate cu totul pe trotuare, cu un cărucior în care au un copil care bagă în plămâni toate noxele venite de la mașini, atunci probabil orașele noastre ar arăta cu totul altfel.

Așadar, dacă nu ne pasă de aceste probleme nu le va rezolva nimeni. La fel este și cu acest capitalism. Care, cum spune și Clara Mattei (după cum știți îmi plac mai mult economistele decât economiștii, deși editurile românești refuză să le traducă – lucrăm în direcția asta), nu e natural, ci impus. Refuzăm ideea asta cu fiecare celulă din corpul nostru. Pentru că așa suntem educați. Dar nu există o tendință spontană spre capitalism. Sistemul cere aplicare constantă, adesea violentă. Așadar, spune Mattei, prima eliberare e cea mentală: să scapi de capcana care prezintă sistemul ca ordine naturală, inevitabilă. Asta doar Bolojan mai crede. Mă rog, și Năsui. Ok, și mulți alții…

Și dacă tot am ajuns la Clara Mattei, pe care v-o recomand cu cartea Escape from Capitalism, dar și cu munca ei susținută pe partea de podcast. În viziunea ei, pe care o împărtășesc, capitalismul stă pe doi piloni. Primul este munca salariată. Pentru că nu avem, cei mai mulți dintre noi, altă opțiune decât să ne vindem capacitatea de muncă pentru un salariu, producând mai multă valoare decât primim, fără control asupra producției. Al doilea pilon este investiția privată. Adică acei puțini oameni care decid ei ce se produce și de ce. Acoperișul care se sprijină pe acești doi piloni este producția pentru profit, în sensul că nimic nu se produce dacă nu există așteptarea unui câștig.

Și asta mi se pare cea mai mare tâmpenie. Știți ideea mea, că visez la lumea în care nimeni nu mai dă una de un leu unor firme care nu arată în ce fel sunt responsabile și în ce fel contribuie la comunitatea în care funcționează. Astăzi, la Teatrul Nației, în paralel discuției cu Diana, la care au asistat 130 de oameni, aproape 80 de copii urmăreau Frumoasa și Bestia, gratuit. Și acțiunile de felul ăsta vor continua toată vara, nu doar pentru copii. Pensionarii vor putea să se adăpostească de căldură la orele prânzului vizionând gratuit filme în sala noastră de teatru. Facem ce-ar trebui să facă statul (în Elveția statul plătește cinemaurile private pentru acest serviciu social), dar nu face. Pentru că nu-i pasă, pentru că și-a abandonat cetățenii.

Revenind la economie. E important să înțelegem, ca să nu mai acceptăm asta când vine câte un bolojan, că austeritatea asta idioată, care tot revine, este mecanismul, nu accidentul. Adică austeritatea nu e o reparație tehnică neutră, ci e profund politică. Este irațională pentru logica nevoii, dar perfect rațională pentru logica profitul. Care e rolul ei? Să ne țină subordonați, dependenți de piață, obligați să acceptăm orice slujbă. Să nu uităm că tot ce a făcut Bolojan face parte din manualul de funcționare a capitalismului scăpat de sub control. Bolojan era mândru că prin tăierile de la stat va oferi privaților mână de lucru calificată. Ce a realizat de fapt? A crescut enorm, din nou, puterea de negociere a privaților, care au mai multe opțiuni, deci le pot impune condiții mai drastice angajaților. Așadar, șomajul este necesar sistemului: dacă muncitorii ar avea putere de negociere, n-ar accepta condițiile care permit acumularea profitului din ce în ce mai mare.

Se dă vina pe muncitori, deficitul, inflația sunt explicate prin salarii sau consum prea mari. Deci, se impun tăieri. Care duc la șomaj. Vinovații, în acest model pe care l-a urmat și Bolojan împreună cu PSD și USR și UDMR, sunt mereu cei de jos.

Și urlăm la oamenii de la țară, care sunt cei mai șmecheri. De ce? Pentru că, având încă pământ și animale, au și putere de negociere. Ceea ce la oraș nu există. Dacă am păpică, decid și cum și cât vreau să îmi dau timpul pentru bani. Că asta a făcut capitalismul. A eliminat autosuficiența, iar oamenii au devenit dependenți de piață. Nu e natură umană: culturile indigene se organizau în jurul bunurilor comune și al grijii, nu în jurul extracției.

Așadar, inegalitatea nu e un defect al sistemului, ține de designul lui. Sistemul funcționează exact cum a fost construit, de-aia avem acumulare uriașă sus și suferință jos. O idee pe care Clara o tot repetă: 12 oameni dețin mai mult decât 4 miliarde. Iar nordul global se dezvoltă pe subdezvoltarea structurală a sudului: bani care curg dinspre sud spre nord prin datorie și extracție de resurse. Nu există o traiectorie universală de dezvoltare, urcarea unora se bazează pe coborârea altora. Am atins subiectul și m-am aprins și într-una dintre edițiile cu Valeriu, care se va difuza în iulie. N-am reușit nici măcar să zgâriem suprafața subiectului, dar ne-am certat frumos.

Partea care mă enervează cel mai tare este că acest sistem domină nu doar prin coerciție, ci prin consens, pentru că, cumva, îi convinge pe cei care suferă că sistemul le servește interesul. Ideea asta tâmpită în care am crezut și eu mulți ani, că dacă ești sărac, e vina ta, e atât de internalizată, încât oamenii dau vina pe cei și mai slabi decât ei, nu pe cei care beneficiază de pe urma sistemului și-l exploatează în beneficiul lor.

Soluția? Păi, în primul rând, să pornim aceste discuții la nivel de societate. Noi facem asta la Teatrul Nației, dar e o picătură într-un ocean. Trebuie să pricepem că sistemul suntem noi, deci îl putem schimba. Forțele sistemice ne prind și ne modelează, dar există loc pentru alternative dacă le construim. Pentru asta trebuie să înțelegem, iar apoi să ne însușim și un vocabular adecvat. Iar Clara Mattei mai spune asta: dacă vrei ca oamenii să fie hrăniți, ești anti-capitalist, fiindcă logica profitului nu te duce niciodată acolo.

Vă las cu asta, merg la un padel, să vă fie bine. Ok, v-o dau și pe Kara un pic…

Vara asta ai mii de cărți audio și ebooks de la AudioTribe cu 9,99 lei/lună!

Dacă nu ai citit cărțile lui Fredrik Backman, pe care le-am tot recomandat de-a lungul timpului aici, le găsești în aplicația AudioTribe.

Cu codul SN26 ai primele două luni de abonament reduse la 9,99 lei/lună.

Intră pe site-ul AudioTribe, creează-ți un cont urmând pașii de înregistrare și adăugând codul SN26 în câmpul dedicat. Dacă ai deja un cont la AudioTribe, adaugă codul SN26 în câmpul ,,Cod promoțional’‘.

Oferta este valabilă până pe 30 iunie 2026.

Protestul etapei

Am fost și eu, zilele trecute, la Teatrul Nației din Ploiești, nebunia lui Dragoș Pătraru, unde excelentul Paul Olteanu și echipa lui au lansat ADN Vocațional, o școală de vară dedicată tinerilor care-și caută încă busola, cu care să navigheze în câmpul muncii.

Inevitabil, am privit înapoi, la propriul parcurs, și am rezonat cu multe dintre ideile de acolo. Între ce visăm să facem și ce ajungem să facem se poate căsca o prăpastie, uneori, dar a sta pe loc atunci când pământul ăsta ți se despică sub picioare e probabil cea mai mare greșeală pe care o poți face, la 20 de ani.

Sunt total de acord cu Dragoș că, la început de drum, e important să te apuci de ceva. Să încerci. Să-ți mai rupi gâtul, cu ceva ce te depășește, sau spatele, cu o muncă fizică pentru care n-ai fost croit, să-ți iei țepe, să mai suferi câte-o umilință de care te-ai fi putut lipsi, dar să fii acolo, în teren, nu pe margine. Să arăți că vrei, că, dacă nu știi, reușești să înveți, că ești serios, de încredere.

Va fi nevoie să tragi ca un nebun – o poți face, îți garantez –, dar nu ca să te umpli de bani, ci pentru a putea ajunge să faci, la un moment dat, ceea ce-ți place. Ce-ți dă sens, ce te face să te simți util, important, valoros. Ce te dă jos din pat dimineața, acel ceva ce nu ajungi să numești scârbici. Mă rog, scârbiciu.

Ah, și mai sunt de acord că-n găsirea propriului drum, profesional vorbind, hazardul va juca un rol extrem de important. Mai ales că asta se aplică și-n cazul meu. Băiatul din Ploiești care visa de mic la jurnalism sportiv are acum peste 20 de ani de experiență în scouting, domeniu în care a intrat absolut întâmplător…

Am mai spus povestea, o scriu și aici: aflând că urma să se lanseze un nou ziar de sport în București, am răspuns unui anunț în spatele căruia se afla… Bayer Leverkusen, în anul respectiv finalistă de Champions League (vă amintiți voleul lui Zizou, da?).

Eu, cu zero trecut fotbalistic, doar cu o engleză bună și pasiune pentru fotbal, am reușit să pătrund absolut întâmplător într-o lume de care cel mult speram să fiu capabil să scriu, de pe margine. Normal, am ținut cu dinții de oportunitate, am învățat meseria având alte două joburi, în paralel, din care am reușit să mă întrețin ani de zile, până am ajuns la nivelul la care scoutingul a devenit singura mea sursă de venit.

Mă rog, mai nou am început să strâng abonați plătitori și la newsletterul de pe Substack, dedicat fotbalului de la noi, așa că, dacă vă place și vă strângeți tot mai mulți… scoutingule, nu te văd prea bine!

Starea ideilor

Să bei suficientă apă, să eviți deplasările, să rămâi în spații umbrite – sunt recomandări reluate zilele acestea de administrațiile locale din România în fața valului de căldură.

Există, însă, foarte multe cazuri în care oamenii ajung în situații extreme nu pentru că sunt încăpățânați și vor să se plimbe pe la soare, ci pentru că sunt nevoiți să lucreze, să viziteze rude care au nevoie de îngrijiri.

Așa că, deși pot fi utile uneori, nu neapărat de astfel recomandări avem nevoie din partea celor care au puterea să decidă cum arată orașele în care ne desfășurăm viețile. Avem nevoie să se pregătească în mod activ și să adapteze infrastructura pentru ce urmează.

Avem nevoie de mai multe zone verzi în orașe. Avem nevoie de copaci mari, sănătoși, care să facă umbră. Avem nevoie nu doar de parcuri, ci și de coridoare verzi, la care să avem acces la scurt timp după ce ieșim din bloc și care să conecteze punctele de interes ale orașului.

Abia atunci când administrațiile locale ne vor recomanda ca pe timp de caniculă să traversăm orașele folosind traseele umbrite pe care le-au creat și îngrijit în timp, vom ști că urgența climatică este luată în serios.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Uite o veste bună, cică a scos Mozart un album nou. Nu, serios, e chiar el, Wolfgang Amadeus Mozart. S-a găsit un manuscris cu câteva lucrări muzicale într-o arhivă din Paris, iar specialiștii au învederat că sunt scrise de maestrul Mozart. Cineva i-a recunoscut scrisul, da, primele indicii remarcate au fost cheia sol și cheia fa. Niște chestii despre care mulți dintre muzicienii de astăzi nici n-au auzit. Păi, cine mai umblă azi cu chei? Totul e modern acum, intrăm în casă cu carteluță, cu cifru, cu de-astea, la revedere, nu mai umblăm cu cheia la gât, ca pe vremea lu’ mama mare.

🟠 Curiosul caz al directorului (interimar al) SRI, generalul Răzvan Ionescu: deși ocupă funcția de nouă ani, publicul din România nu l-a văzut niciodată. Nici măcar pe site-ul instituției nu există vreo fotografie cu el. Emilia Șercan observă însă, în articolul „SECRETISTAN. Bărbatul cu mâna la gură“, că „există însă o situație în care generalul Ionescu se regăsește, inevitabil, în aceeași sală cu un fotograf: ședințele Consiliului Suprem de Apărare a Țării. (…) În zecile de imagini disponibile de la ședințele CSAT convocate din iulie 2023 încoace și analizate de PressOne, generalul Răzvan Ionescu își acoperă parțial chipul cu o mână sau cu ambele“. Armand Goșu, istoric, analist politic și profesor universitar la Universitatea din București, s-a declarat șocat de situație. El a catalogat drept „aberant“ faptul că directorul interimar al SRI, un serviciu de informații dintr-o țară membră UE și NATO, nu are măcar o fotografie publică pe site-ul SRI, făcând trimitere către serviciile de informații din Rusia, un stat autocratic, unde liderii FSB (Serviciul de Securitate Internă al Rusiei) sau SVR (Serviciul de Informații Externe al Rusiei) și au atât fotografii, cât și biografii publice. Chiar ciudat ce se întâmplă cu acest Răzvan Ionescu – dacă ăsta o fi numele lui real, bineînțeles. Poate crede că dacă își pune mâna la falcă devine invizibil. Sau poate crede că aparatul de fotografiat îi fură sufletul, mai știi?

🟠 Săptămâna asta, la emisiunea „Despicat“ de pe Starea Nației, colega noastră Diana Oncioiu dă laoparte zgomotul din jurul filmului Fjord și analizează faptele de-acolo. Practic, filmul lui Mungiu, premiat la Cannes, a oferit un ring de box pentru „tradiționaliști“ și „progresiști“ și puțini mai au chef de nuanțe când e rost de bătaie. Iar după ce ne potolim cu Fjordul, să ne luăm un fior rece pe șira spinării cu acest articol de pe G4Media: „Eșecul justiției în fața ororilor din centrele pentru copii cu dizabilități din Mureș / Cum au «albit» procurorii abuzurile împotriva copiilor vulnerabili și cum au uitat să cerceteze de ce au murit 15 de copii în doar 3 ani / Ancheta se reia de la zero la cererea procurorului general“.

🟠 Cum s-a făcut lista neagră a CSM-ului: prin păcăleală. Mai mulți judecători explică: „A fost o manipulare“. Concret, judecătorii din țară au fost convocați la o ședință privind proiectul de lege al salarizării, dar la final a ieșit celebra hotărâre de 76 de pagini care o apără pe Lia. Sau, cine știe, poate n-au fost oamenii atenți. Poate că la finalul convocatorului scria și de această problemă, dar cu litere mici, cum sunt scrise paragrafele alea pe care nu le mai citește nimeni.

🟠 Mai știi controversata loterie a vaccinării din timpul pandemiei de COVID-19? Sau „Loteria de vaccinare“, cum s-a numit oficial. Ei bine, ea s-a terminat și mai rău decât a început, în sensul că Ministerul Economiei a înțepat Loteria cu peste 1,6 milioane de euro: „Loteria a fost organizată în numele Ministerului Economiei, care trebuia să finanțeze fondul de premiere. Ministerul Economiei nu a mai dat banii de premii. Cele două instituții se judecă pentru bani“. Frumos, într-adevăr. Acel moment când până și Loteria pierde la loterie. Parcă și auzim argumentele juriștilor de la Economie: „Hai, dom’le, ce loterie? Și ce vaccinare? Și ce COVID? Ați văzut voi virusul?“. Corect. Nu ați văzut virusul, nu vedeți nici banii!

🟠 Până și știrile cu cercetătorii britanici s-au schimbat. Au devenit foarte serioase. Cum e asta: „Cercetătorii britanici au găsit o cale de a îngheța înapoi gheața topită din Oceanul Arctic“. Sigur, asta nu rezolvă cauza principală a încălzirii globale, emisia de CO2, da’ măcar s-a găsit o metodă pentru a opri pierderea de gheață. O metodă foarte scumpă, e drept, așa că o altă echipă de cercetători britanici trebuie să găsească o cale prin care să transforme o parte din apa oceanului în bani. Nu neapărat gheață, firește.

🟠 Ne mutăm pe fundul Oceanului Pacific, undeva între Mexic și Hawaii, unde se află 18 trilioane de dolari, sub formă de roci pline de metale rare. Au dimensiunea unui măr și conțin metale esențiale pentru bateriile mașinilor electrice, turbine eoliene, panouri solare și rețele electrice moderne. Ce înseamnă 18 trilioane de dolari? Înseamnă… ei, nu mai contează, probabil că până vom înțelege noi ce înseamnă asta, Donald Trump a și trimis niște avioane de vânătoare care să instaureze democrația acolo, pe fundul Pacificului.

🟠 Aoleu, iar cu căldura, cu încălzirea, cu lipsa parcărilor… pardon, lipsa parcurilor, cu nevoia de copaci, cu… Da, iar: „Costul inacțiunii. Jumătate din locuitorii marilor orașe din România sunt amenințați de căldura extremă“. E un interviu pe PressOne cu un climatolog, cercetător științific la Administrația Națională de Meteorologie. Omul ne-a liniștit, de exemplu, în ce privește fenomenul El Niño. Care, atenție!, nu afectează România! Adică nu acum: „Efectul asupra României este mai degrabă indirect și ajunge cu întârziere. Ne așteptăm, de exemplu, la efecte asociate abia în iarna 2026, 2027 și apoi în celelalte luni din 2027. Deci ceea ce se întâmplă anul acesta este mai puțin asociat cu El Niño“. Deci, să ne calmăm, canicula de anul ăsta e altceva, nu ne lăsăm manipulați de știrile alarmiste, da?

🟠 Apropo, tu ce cadou i-ai oferi Soarelui de ziua lui? Că azi, 21 iunie, este Ziua Mondială a Soarelui. Noi ne-am gândit să-i luăm niște ochelari de soare, evident, da’ parcă e prea previzibil, probabil că toată lumea îi cumpără ochelari de soare. Pățește și el ca amicul ăla – toți îl avem – născut în 29 decembrie care primește, inevitabil, fulare și mănuși, are dulapurile pline. Sau să-i luăm Soarelui o cremă de protecție? Sau să plantăm un copac în cinstea lui, să aibă unde să se ascundă când e prea cald.

Tu cum alegi ce afaceri crești cu banii tăi? Și cum să ne uităm la lume ca să n-o luăm razna de tot

Am rămas astăzi (scriu textul sâmbătă seară, ce, voi faceți altceva sâmbătă seară?) după discuția cu Cătălin Striblea, după ce oamenii au plecat de la teatru și ușor, ușor s-a așezat liniștea aia care, atunci când ai un restaurant, îți face un gol în stomac. Așa mă simt de cele mai multe ori când intru în restaurantul de la Teatrul Nației și nu e nimeni. Și în cursul săptămânii se întâmplă de multe ori asta. Eu am propus să ținem închis lunea, să le mai dăm oamenilor o zi de odihnă, pentru că nu prea intră nimeni, iar evenimente nu sunt. Dar nu s-a aprobat. Deocamdată.

Nu e în centru, îmi mai spun unii. Se ajunge greu din oraș. Să ne înțelegem, Ploieștiul îl parcurgi în 30 de minute de la un capăt la altul în orice moment al zilei. Chiar și pe jos dacă ești mai sprinten. 20 de minute fac eu pe jos, mers lejer, cu Kara, de la cafeneaua din centru la hub. Din păcate, suntem cu educația la nivelul la care, dincolo de faptul că nu putem să facem distincția dintre dorință și nevoie, dar nici nu ne întrebăm prea multe când dăm bani. Nu ne întrebăm dacă mâncarea aia pe care o comandăm e făcută cu ingrediente ok sau o face o tanti care are hepatită, într-o cadă dintr-un garaj, cu toate nenorocirile. Dacă ciorba aia e făcută în ziua respectivă de niște oameni de meserie sau e ceva industrial, care vine la pungă și doar se încălzește (că așa e în multe locuri). Dacă limonada aia e din lămâi sau e o nenorocire și așa mai departe. Apoi, nu ne întrebăm nimic despre firmele care încasează banii noștri, pe care le ajutăm astfel nu doar să reziste, ci să prospere. Oferă ele un mediu de lucru ok, salarii decente, își plătesc angajații la timp, le respectă timpul liber? Cine sunt oamenii din spatele acestor afaceri? Ce dau ei înapoi societății din profitul lor? Îl folosesc pentru propriul lux sau construiesc ceva pentru comunitate? Sponsorizează vreo echipă de copii, niște artiști, niște pensionari, dau de mâncare unor amărâți, au grijă de niște animale? Sau sunt niște unii certați cu legea, care fac bani din tot felul de afaceri dubioase, care sunt mai tot timpul în vacanțe scumpe și nu împart nimic cu comunitatea locală? Câți dintre voi aleg ce comandă de mâncare în funcție de restaurant și au văzut cu ochii lor cum arată bucătăria în care se gătește și oamenii de acolo? Și dintre cei care faceți asta, câți spuneți: cumpăr de aici pentru că sunt sigur că oamenii ăia fac tot ce le stă în putere să folosească ingrediente bune, de calitate, proaspete, că acordă o atenție deosebită igienei, că au toate autorizațiile în regulă, că oamenii care lucrează pentru ei au nu doar forme legale, ci au și analizele la zi, în plus, știu sigur ce au făcut oamenii ăștia cu profitul lor în ultimii ani, pentru că se vede în comunitate.

Când vom începe să ne punem aceste întrebări și să căutăm și răspunsul poate vom decide mai atent unde ne ducem nu doar atenția, ci și banii. Poate vom fi mai atenți ce fel de afaceri creștem. Foarte multe lucruri depind de aceste decizii mici, aparent neimportante, pe care le luăm în fiecare zi.

Îmi povestea un prieten, am mai scris asta aici din ce îmi amintesc, că a vizitat acum ceva ani un prieten de-al lui din Germania. Tovarășul meu a oprit la magazin și a luat niște beri înainte să ajungă, pe ideea că vor sta la ăla acasă și vor spune povești la o bere. Când a ajuns, prietenul lui, neamț, a luat berea, a băgat-o în frigider și i-a spus că trebuie să iasă. Și ăsta nu înțelegea, de ce trebuie să iasă. Și i-a explicat neamțu’ că el merge la barul din colț să bea ceva, pentru că se închid barurile. Că erau trei în cartier și acum mai e unul singur și oamenii au înțeles că dacă nu merg acolo locul se va închide și alt bar e la juma de oră de mers pe jos. Asta înseamnă comunitate. Sigur, ar fi minunat să nu le mai construim în jurul dependențelor, cum se întâmpla în cazul ăsta. Și sper ca în noua sală multifuncțională să găzduim inclusiv întâlniri de tip alcoolicii anonimi.

Nu mă plâng, deși sunt sigur că n-aș mai fi făcut nebunia asta dacă știam ce haos economic urmează, dar sunt hotărât să fac tot ce-mi stă în putere pentru a construi o comunitate implicată în jurul acestui hub cultural. Un nucleu dur de câteva sute de oameni care, prin contribuția lor zilnică, de la mâncare la bilete la evenimente și abonamente pe platformă și contribuții cu timp și pricepere la cantina socială și în celelalte proiecte sociale pe care le avem să facă totul posibil pentru toată comunitatea.

Sigur, mai ales date fiind vremurile (la noi încă e bine față de alții, tot avem evenimentele astea culturale, educaționale cu care reușim deocamdată să nu luăm prea multă apă), ne gândim cu teamă cât vom mai rezista în felul ăsta cu toată echipa, construită pentru a face față la 150-200 de clienți în același timp. Ce a făcut guvernul Bolojan economiei abia începe să se vadă, iar dacă nu se iau mai repede măsuri bune probabil că peste jumătate dintre afacerile mici și mijlocii se vor închide în 2027.

Eu îmi iau speranță de la oamenii ăștia senzaționali care încep să se adune din ce în ce mai mulți și care ne alimentează nebunia asta. Luna viitoare va fi gata și cantina noastră socială, dar și noua sală multifuncțională, pentru tot felul de activități. De asemenea, punem în funcțiune încă un studio, unde vom filma Starea Sănătății și rețete, unde și copiii vor învăța acolo despre mâncare și să gătească, pentru că avem acolo o bucătărie completă, o să vă placă.

Și-mi spunea Cătălin, când am început amândoi să ne plângem că-n meseria asta a noastră n-ai când să pleci câteva zile legate decât vara, când e cald în cele mai multe locuri în care ai vrea și ai putea să ajungi, că și el a ajuns într-un punct în care are nevoie de o pauză. Pentru că simți că alea pe care ți le iei peste zi sau cu câte două zile legate, care oricum se întâmplă foarte rar, nu mai sunt de ajuns. După cum știți, am decis să ne oprim un pic în iulie, să ne luăm și noi o vacanță, dar să vă oferim și vouă o vacanță de la noi. Eu mă simt epuizat, chiar dacă sensul pe care mi-l oferă ceea ce fac mă face funcțional. Am început să resimt un tip ce oboseală cu care nu eram obișnuit. Cred, nu sunt încă sigur, că e vorba de primele efecte ale bătrâneții. De pildă, am constatat în ultimul an că am nevoie de un timp mai mare de recuperare după sesiunile susținute de efort, fie că e vorba despre tenis de masă, tenis cu piciorul, padel ori antrenament fizic. Și dacă la mine e așa, mă gândesc cum s-or simți cei care n-au o viață sportivă atât de serioasă.

Recuperarea devine foarte importantă în condițiile astea pentru prevenirea accidentărilor. Soluția pe care o testez aici este scurtarea sesiunilor de efort (cel mult două ore la tenis de masă – nu îmi iese, de pildă, și joi și vineri am jucat patru ore, iar azi am fost lat), să mă trezesc dimineața cu 30 de minute mai devreme pentru o sesiune rapidă de mișcare (încă mă obișnuiesc cu asta, îmi vine destul de greu, vă spun cum stau după o lună), să încerc să ajung și mai devreme în pat seara, undeva chiar înainte de zece. O să dureze, dar aș vrea să mut parte din activitate dimineața, să mă trezesc deci undeva la șase.

Și, desigur, am umblat și la mâncare, pe căldurile astea împart prânzul în două, în jur de ora 13 un fel și undeva la 15 celălalt, și am început să mai tai de la masa de seară, unde salatele se sezon cu de toate sunt acum baza. Iar când nu e cu salată, e cu kefirul senzațional pe care-l face Adi, cumnatul meu. Genial!

Dar toate măsurile astea, deși ajută mult, împreună cu celelalte activități, nu tratează epuizarea psihică. Așa că am decis să fiu un pic mai blând cu mine în perioada următoare, ceea ce vă doresc și vouă. Și să mai deleg din ce pot. Problema este și cui delegi, pentru că ultimele încercări pe care le-am făcut s-au dovedit a fi nu neinspirate, ci dezastruoase. Am ajuns să nu mai am deloc încredere în capacitatea mea de a alege oameni. Suferind de sindromul cavalerului pe cal alb am ajuns să iau decizii văzând în fiecare om ce este de salvat, nu ce poate oferi pentru ceea ce ne propunem să facem împreună. Noroc cu Monica, repară ea toate tâmpeniile pe care le fac. Uite, o altă situație. Primim zilnic CV-uri de la oameni care spun că vor să muncească. Cu toate astea, nu găsim oameni buni pentru curățenie, de pildă. Și mă gândeam să dau un anunț de genul: scoatem la concurs postul de manager general al acestei firme, doar că el începe de la curățenie și în următorii zece ani presupune trecerea prin alte zece poziții, pentru a putea ajunge în final manager. Sigur, nu s-ar băga nimeni la un astfel de anunț.

Dar uite, am un prieten care are copilul la o școală scumpă din Germania, el învață să fie manager de hotel, asta va scrie pe diploma lui foarte bine cotată. Știți ce a făcut în primul an, cam tot anul? A spălat vase și a făcut curățenie în camere de hotel. N-a putut fi cu familia decât de Crăciun, pentru că de Revelion a fost la „școală”, într-un restaurant, și a spălat vase. Și tac-su are bani să-i cumpere un hotel. Doar că vrea să facă din copilul lui un om bun, nu un sulete care nu știe ce înseamnă banul și e veșnic nemulțumit de tot și de toate pentru că nu e nevoit să facă niciun efort, nimic greu.

Și Striblea a fost întrebat asta, din sală, la discuția noastră de azi, ce-i sfătuiești pe tineri să facă. Și asta e partea pe care am adăugat-o eu: faceți lucruri grele, foarte grele, împreună cu alți oameni.

Am constatat și la întâlnirea de azi că oamenii idealizează trecutul, cred că a fost chiar ok, și se uită speriați la prezent, fiind îngroziți de viitor. Lucrurile nu stau deloc așa. Și am explicat azi de ce cred asta. Nu doar că a fost mult mai rău la noi în ultimii 35 de ani, dar acum suntem chiar bine față de ce a fost. Ok, e o situație globală nasoală, provocată în mare măsură de lupta pentru putere și controlul resurselor, da, avem o degradare a democrației, educația e la pământ, adevărul nu mai contează, valorile sunt puse între paranteze și nesiguranța e mare. Însă cei care am trăit vremurile acelea cu inflație de 150%, când plecai de acasă cu bani de o garsonieră și veneai cu trei pâini și de restul caramele știu că era mult mai rău decât azi. Când alergam de nebuni să scoatem la vot rude, și eu am făcut asta în 2000, ca să-l voteze pe Iliescu, pentru că alternativa, în turul al doilea, era Vadim Tudor, era mult mai nasol decât azi. Când nevastă-mea era concediată absolut ilegal de la CEC Ploiești – acolo lucra când am cunoscut-o –, pentru că așa a vrut PSD, care a sunat să fie dată afară pentru ce scriam eu în ziar, și ne-am trezit cu un singur salariu și un copil de un an, era mult mai rău. Așa că dacă nu vom înceta să ne uităm la democrație și la bunăstare ca la o destinație și ceva ce ni se cuvine și pentru care nu trebuie să facem prea multe, că asta e treaba altora, nu vom reuși să depășim astfel de momente de criză. În care e plin și de oportunități.

Vă aștept joi, la bibliotecă, la clubul de carte, discutăm exact despre ce ne lipsește nouă, și ca grup, dar și pe persoană fizică: ambiția morală (de Rutger Bregman).

Albumul săptămânii

Pregătește-ți lista de cumpărături și lasă loc pentru surprize: între 15 și 21 iunie, Freshful sărbătorește Fresh Fest, o săptămână plină de reduceri și oferte speciale la toate categoriile de produse.

Intră pe Freshful, explorează ofertele festivalului Fresh Fest și profită de reducerile pregătite special pentru tine. Pentru că la Fresh Fest, cele mai bune surprize ajung direct la ușa ta!

Protestul etapei

E groasă! Nu fac față la nivel de Campionat Mondial nici măcar în calitate de telespectator. Sunt rupt, și abia s-a săvârșit prima rundă de meciuri. Două nopți pierdute, altele dormite pe bucăți, și prea puține meciuri care să-ți alimenteze dragostea pentru sportul rege. Am așteptat o săptămână pentru o primă bucurie, dar să tragi atât de tine pentru a vedea Turcia trimisă acasă din două meciuri pare totuși prea puțin…

Don Giani, adu, tată, Mondialul pe un fus orar mai prietenos, că avem și noi o vârstă, joburi, nu-i ok să picăm lați în mijlocul zilei de lucru!

Uite, din cauza Mondialului, am ratat scandalul anului din fotbalul românesc. Care, dacă nu știați, se joacă dimineața, la iAM SPORT, când eu sunt lat, din cauza meciurilor de peste ocean.

Mi-a luat o zi întreagă să aflu că, de fapt, totul a plecat de la Prunea, care l-a făcut urât pe Răureanu. M-am uitat, de curiozitate, la producție și am văzut patru oameni mari certându-se ca niște copii, preț de o jumătate de oră.

Mda, a scăzut nivelul inclusiv la mizeriile astea… Pe vremuri, când se mai încingea tărâța prin platourile TV, unul era făcut oligofren, celălalt, zdreanță, dar, pe bune, nu se ajungea la insulte!

Cu jurnaliștii sportivi ocupați cu chestii atât de importante, de fenomen au rămas să se ocupe alții. Iar eu salut și vă recomand poate cel mai bun articol scris în presa de la noi, de când a început Mondialul. Nu, nu-i opera vreunui ziarist, ci a fostul fotbalist Raul Rusescu!

Tot (doar) despre fotbal mă încăpățânez să scriu și eu, pe Substack, unde lumea continuă să se aboneze, semn că nu toți consumatorii vor doar “junk foot”.

Newsletterul va sări curând de 1.000 de abonați, iar săptămâna asta luăm la bani mărunți activitatea dintr-un mercato în care Universitatea Cluj a furat startul, Dinamo și Rapid încă bâjbâie, iar FCSB amână o reconstrucție cu încă o lună. Mă rog, cu un an și o lună…

Radu Baicu

Mercato, în luna iunie: între Așa, U! și Așa, nu!

Ideea acestui text s-a născut acum câteva zile, când în Liga I părea că e o singură echipă care s-a apucat să se pregătească pentru noul sezon. Vicecampioana U Cluj a ajuns la achiziția cu numărul șapte, și asta în condițiile în care, până acum, s-a despărțit de un singur titular din campania precedentă: portarul Gertmonas…

Read more

2 months ago · 16 likes · Radu Baicu

Starea ideilor

Să muncim mai puțin.

Să mâncăm mai puțină carne roșie.

Să cheltuim mai mult pentru educație și sănătate.

Sunt cele trei lucruri de care avem nevoie pentru o lume mai egală, în care toată lumea are bunăstare, în timp ce nu depășim limitele planetare, scriu autorii Global Justice Report, semnat, printre alții, și de economistul Thomas Piketty.

Programul de muncă ar trebui să ajungă în viitor la 2 zile și jumătate pe săptămână. Deci jumătate din cât e acum. Iar după ce ne asigurăm că muncim toți mai puțin, trebuie să ne asigurăm că muncim și acolo unde e nevoie. Procentul de ore de muncă dedicate educației și sănătății ar trebui să crească, scriu autorii, de la 11% la nivel global cât e acum, până la 43% până în 2100. Dacă vi se pare mult, autorii reamintesc că Norvegia și Suedia alocă deja aproximativ 30-35% din orele de muncă acestor sectoare în prezent.

Cartea este disponibilă acum în regim de precomandă, la un preț preferențial care va fi valabil doar până la apariția ei oficială.

Dincolo de asta, fiecare precomandă contribuie direct la acoperirea costurilor de producție ale cărții și la susținerea proiectului Starea Sănătății, pe care îl construim cu răbdare și independență, alături de o comunitate care crede că informația bună poate schimba obiceiuri, decizii și, uneori, vieți.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Fabulos. Instanțele din România au ignorat… Dar mai bine să începem cu ceva drăguț. Iată: un inventator din Bârlad susține că a inventat mașina viitorului. Deocamdată, aceasta nu bagă cine știe ce gonetă, dar la un moment dat va atinge 333 km/h într-o secundă. Conform acestui articol, „La o primă vedere, mașina Rosmar H parcă imită mersul pe jos al omului și, vorba inventatorului, «era firesc să se ajungă aici, fiindcă mersul pe jos al omului este supremul pe pământ»“. Problema e că la faza asta riscă să intre în conflict cu un inventator din Tecuci care pretinde că a inventat mersul pe jos.

🟠 Hai, că prea era liniște, așa că duminică în zori, la Cotroceni, a început hărmălaia. Nicușor Dan l-a desemnat premier pe vicepreședintele PNL Adrian Veștea. Nu (prea) îl știi pe Adrian Veștea? Hm. Uite, ca să-ți faci o idee, poți să citești un articol publicat încă din 30 aprilie pe site-ul unei publicații din Brașov: „Adrian Veștea, pregătit în secret să devină prim-ministru, după ce Guvernul Bolojan ar urma să cadă“. Adrian Veștea face parte din tabăra puciștilor din PNL, cu Predoiu, Thuma și Pauliuc. De altfel, Bolojan a reacționat la câteva minute după gestul lui Nicușor Dan de a-l desemna pe Veștea: „Am luat act de faptul că președintele Nicușor Dan l-a desemnat pentru funcția de prim-ministru pe domnul Adrian Veștea. Nici conducerea PNL și nici eu, personal, nu am fost informați anterior de președinte în privința acestei decizii, un act ostil, o evidentă încercare de rupere a PNL, intenție intuită încă de la doborârea guvernului în interesul PSD“. Și Ciprian Ciucu, bolojenist, a reacționat violent: „Complot. Trădare. Ingerință“. Ce-i drept, nici Nicușor Dan nu a fost foarte inspirat: în timpul intervenției de la Cotroceni a uitat să invite lumea la calm.

🟠 Cum ziceam, asta e fabuloasă, cu modul în care modul în care magistrații și-au creat, prin hotărâri judecătorești definitive, o legislație paralelă care le-a asigurat majorări salariale și plăți retroactive de ordinul miliardelor de lei. Iată esența: „Judecătorii care au mărit salariile magistraților prin sentințe definitive au încălcat cinci decizii ale Curții Constituționale“. Da, sunt aproape 20 de ani de când instanțele ignoră CCR-ul. Acum, că s-a aflat, e de așteptat ca oamenii Liei să se oprească și să pună punct acestui fenomen. Cum? Simplu: își fac propria curte constituțională, care o să le dea mereu dreptate și propria legislație de salarizare. Curtea Și Mai Constituțională. Ce mare lucru?

🟠 Cineva de la PressOne a citit cu atenție „documentul CSM care transformă critica la adresa justiției în «lovitură de stat»“ și a găsit acolo mai multe argumente care nu au nicio bază reală. Am încercat și noi o mică lovitură în emisiunea de joi, dar nu ne-a reușit cine știe ce. Ne pare rău. Dar mai încercăm. Doar se știe că în România, „atac fără precedent“ poate însemna că cineva a scris un editorial și încă doi oameni au dat share pe Facebook.

🟠 O nouă teorie conspiraționistă din domeniul medical se răspândește în tot mai multe țări, inclusiv în România: din ce în ce mai mulți părinți refuză administrarea vitaminei K nou-născuților imediat după naștere. Lipsa acestei vitamine poate provoca complicații severe, inclusiv hemoragii care pot pune viața copilului în pericol. Iată și una dintre postările care explică fenomenul: „Nicio mamă să nu-și vaccineze copiii nou-născuți cu așa-zisul vaccin ce conține vitamina K. Medicii primesc bani grei pentru a băga sisteme nanoelectronice de control ocult în bebeluși. Aceste sisteme, la bebelușii firavi, pot provoca moartea prematură din satelit. Și așa noi, românii, suntem decimați mascat în masă“. Superb. Pare glumă, dar se pare că e un mesaj real, postat de un specialist kare sigur a făkut el medikina adevărată, de pe Facebook, nu panarama aia de la facultate de control ocult și decimare în masă.

🟠 Un studiu susține că iPhone-ul a cauzat un declin al natalității în SUA: accesul la aceste aparate a redus numărul nașterilor, în special în rândul femeilor mai tinere. Publicația The Register rezumă situația într-o frază simplă și amuzantă: „Dacă telefonul este prea captivant, s-ar putea ca viața sexuală a utilizatorului său să nu fie“. Da, autorii studiului sunt convinși că au descoperit o cauzalitate, nu o simplă corelație întâmplătoare. Ce i-a apucat, totuși, să caute asemenea legături? E simplu, au observat că tot mai mulți copii primesc nume ușor bizare: iPhone 5S, iPhone 6 Plus, iPhone 11 Pro Max Gold…

🟠 Se schimbă banii în Anglia: pe viitoarea serie de bancnote, personalitățile istorice vor fi înlocuite cu animale sălbatice și insecte din Regatul Unit. Decizia a fost luată în urma unui studiu de piață, firește. Majoritatea respondenților ar fi spus că „prezența unor figuri istorice pe bancnote era «potențial dezbinătoare, elitistă și fără legătură cu propriile experiențe»“. Concluzia studiului a fost că „figuri precum prim-ministrul din timpul războiului Winston Churchill, celebrul spărgător de coduri Alan Turing și renumita scriitoare Jane Austen sunt «controversate și nu mai sunt reprezentative pentru diversitatea culturală și naturală a Regatului Unit»“. Firește, ne vom întreba acum ce s-ar întâmpla la noi dacă s-ar face un asemenea studiu. Vom rămâne cu personalitățile sau vom trece pe animăluțe? Rechinul imobiliar sau ursul păcălit de vulpe, de exemplu. Sau am merge pe a treia variantă: pragmatici cum ne știm, noi am vrea ca pe bancnota de 100 de lei să punem bancnota de 100 de euro. Și am încheiat discuția.

🟠 A început Campionatul Mondial de fotbal din SUA-Mexic-Canada, deci din SUA, dacă-l întrebi pe Donald Trump. Meciurile se joacă la ore târzii, așa că nu prea urmărim. Echipa României, poate ai aflat de la Starea Fotbalului, a picat în grupa Morții stau acasă.

În rest, cea mai importantă știre ar fi aceea că „niciun jucător sau antrenor nu a fost interzis“ în SUA. Cel puțin deocamdată.

Nu, că e timp. Un atacant din lotul Irakului a fost reținut și interogat șapte ore la aterizarea pe aeroportul din Chicago. Probabil că jucătorul respectiv era descris de presă ca un șutor de elită, mingea se duce rachetă când trage el, și de aici o confuzie ce trebuia lămurită. Fotograful Irakului, în schimb, nu a fost primit în SUA. Cică trage prea multe rafale, iar asta l-a pus pe lista neagră. În rest, un arbitru, cel mai bun arbitru african, a fost deja expulzat din State. Iar în timp ce americanii ăștia atât de vigilenți expulzau, interogau ori respingeau atâtea persoane, echipamentul Angliei era furat, pe drumul dintre două baze de pregătire.

🟠 Da’ parcă cea mai interesantă știre legată de fotbal vine, culmea, dintr-un meci amical, Danemarca-Ucraina, jucat în urmă cu câteva zile. Poate îl știi fotbalistul danez Christian Eriksen: acum cinci ani, la Campionatul European, el a suferit un stop cardiac pe teren, chiar în timpul unui meci. Curând, medicii i-au montat un defibrilator cardiac implantabil (ICD). Eriksen nu s-a retras din fotbal, ba dimpotrivă, continuă să joace la cel mai înalt nivel. Ei, și în timpul acestui amical cu Ucraina, jucătorul s-a prăbușit iar pe teren, cu mâna la piept. Dar nu a stat foarte mult. Spre uimirea tuturor, după o vreme s-a ridicat și a ieșit de pe gazon pe picioarele lui. Explicația e simplă: ICD-ul și-a făcut treaba. Am citit povestea aici, într-un material publicat de Știrile TVR. Unde zice că „revenirea lui Eriksen în fotbalul de elită după stopul cardiac din 2021 a fost considerată o dovadă a progresului tehnologiei medicale moderne“. Mda, sigur, asta spun medicii, care au și ei interese, normal, stai să afle specialiștii noștri de pe rețele, să vezi cum se descoperă că noua ordine mondială îl controlează pe Eriksen prin satelit. Poate nici măcar nu este adevăratul Eriksen, e o copie computerizată, ceva, oculta lucrează pe căi ascunse.

Cum alegem bunătatea. Și de ce nu reușim să slăbim

Am discutat azi (scriu textul ăsta sâmbătă seara), la Teatru, după workshopul cu Andrei Pogăciaș (a fost mai mult o discuție relaxată, potrivită pentru o dimineață de sâmbătă, în care eu și Andrei nu ne-am luat prea în serios și am alunecat de la tema propusă), cu mai mulți oameni buni. O tânără care vine des la evenimentele noastre și care dă bacul zilele astea mi-a împărtășit emoțiile ei și dezamăgirea legată de calitatea educației, a oamenilor de la catedră. Termină același liceu la care am absolvit și eu. Se temea de o zi proastă la una dintre probele care urmează și la cum îi poate afecta asta traseul viitor. Vrea să facă psihologie sau sociologie mai departe. Și vrea să scrie. Să publice. Îi place. Dar unde, că n-ai unde să scrii, ca tânăr care vrea asta, se întreba ea. I-am promis că vom găsi soluții după ce trece de examenul ăsta. I-am mai spus că nu contează nota aia atât de mult pe cât crede ea acum, important e ce va ști să facă, ce abilități își va dezvolta și ce fel de om va alege să fie.

Am primit multe cv-uri de la tineri care vor să ni se alăture la stareanatiei.ro. Le voi răspunde tuturor, mă voi vedea cu cei mai mulți dintre ei, așa cum am făcut și astăzi cu două jurnaliste tinere (știi că ești bătrân când toți cei cu care stai de vorbă sunt foarte tineri și îți vorbesc cu dumneavoastră) cărora le-am explicat ce gol îmi doresc eu să acopere publicația asta. Și cred că, dincolo de cum scriu (sigur că asta e o condiție care nu se poate negocia, să scrie foarte bine), e important să împărtășească valorile noastre, despre care discutăm de atâția ani. Și la discuția pe care am avut-o despre ce ne propunem cu stareanatiei.ro, V. mi-a spus azi ceva foarte mișto, care se leagă cu ceea ce spune Paul Conti (cu care vă deranjez și azi un pic, ultima oară, promit): că tinerii, cei mai mulți dintre ei, sunt de stânga. Privesc lumea dinspre oameni. Și că tinerii care au ales drumul jurnalismului independent sunt conduși de pasiune, de acel motor generativ, de care vorbește Conti. Morți de foame, dar pasionați și cu valorile la ei. Și cred că misiunea mea e acum să-i aleg pe acei tineri cărora să le pun la dispoziție platforma asta. Și apoi să-i las să-și facă lumea lor, fiind acolo pentru ei când au nevoie.

Motorul generativ despre care scrie Conti e cel care, odată pornit, subordonează motorul afirmării și pe cel al plăcerii astfel încât totul devine despre a face viața și lumea mai bune. Și copiii de azi au acest motor pornit, au nevoie de un mediu bun în care să arate ce pot.

Paul Conti povestește în What’s going right despre un moment la care a fost martor în timpul rezidențiatului, la Harvard. Un profesor emerit, Leston Havens, intra să examineze un pacient cunoscut ca fiind violent, un tip masiv, internat în regim închis, despre care toți știau că poate deveni periculos. În cameră era un scaun liber, la distanță sigură. Havens a trecut pe lângă el și s-a așezat direct pe canapea, lângă pacient. Conti spune că în momentul ăla a învățat mai multă psihiatrie decât din toate cărțile citite până atunci. Nu era despre o tehnică. Era despre o decizie: să nu tratezi omul din fața ta ca pe o problemă de gestionat de la distanță, ci ca pe un „noi”. Și mi-a plăcut enorm cum trece Conti de la eu la noi. Pentru că nu putem fi insule. Și asta nu prea mai înțelegem, izolați în bule, dar din ce în ce mai singuri.

Și nu e nevoie de eroi, precum Harriet Tubman, care s-a întors de mai multe ori, după ce evadase, ca să elibereze sute de oameni. Ea știa ce ar fi pățit dacă ar fi fost prinsă. Niciun calcul de afirmare sau plăcere nu explică așa ceva. Doar motorul generativ. Care e prezent peste tot, în gesturile mărunte. Cum ar fi în alegerea unui job mai prost plătit, în educație, în sănătate, în jurnalism, dar care te ajută să faci lumea un loc mai bun.

Și mai are ideea asta Conti: structura ta, cum ai fost format, ce ai trăit, ce ai dus cu tine fără să alegi, e diferită de funcția ta, de cum acționezi acum, în prezent. Poți avea o structură marcată de lucruri grele și, totuși, funcția ta - deci felul în care alegi să te porți astăzi - poate fi cu totul alta. Două chestiuni care te pot ajuta să-ți găsești drumul. Prima: Vrei să te simți bine? Tratează cu iubire următorul om pe care îl întâlnești. Și a doua: Fericirea e o alegere. E un curaj pe care trebuie să-l găsim în noi.

Bine, bine, spun mulți tineri, dar cum să fac asta. Am atins subiectul în cel mai recent episod din podcastul Vocea Nației, unde am rezumat într-o singură frază un discurs ținut recent de Jonathan Haidt la o ceremonie de absolvire. Și sună așa: Prețuiți-vă atenția și folosiți-o ca să faceți lucruri grele, împreună cu alți oameni, în lumea reală.

Dacă vreți să știți unde vă aflați în acest moment, puteți răspunde la aceste întrebări, propuse de Paul Conti:

Eu mai mănânc cireșele astea și apoi merg să mă odihnesc. E sâmbătă seară, am terminat de scris ca să mă pot concentra pe competiția de mâine, de la Chiajna, unde particip după o pauză destul de lungă la un turneu de tenis de masă. M-am antrenat bine săptămâna asta, de trei ori, sper să reușesc niște jocuri bune.

Făcând ultimele corecturi la cartea noastră despre sănătate (o poți precomanda aici), constat că permanent mai am ceva de adăugat. De pildă, citind zilele astea cărțile lui Andrew Jenkinson, De ce mâncăm (prea mult), tradusă la Editura Trei, și What to Eat, încă netradusă, că-i mai proaspătă, am decis să adaug la capitolul despre nutriție încă un text despre obezitate și despre cum funcționează de fapt corpul nostru. Și am decis să fac asta azi, când Andrei mi-a povestit după workshop despre cum el n-are probleme să slăbească, poate să facă asta, doar că apoi se îngrașă la loc, ba chiar mai mult. Și i-am explicat cum stau de fapt lucrurile și de ce toate dietele funcționează până când nicio dietă nu mai funcționează. Și explic, pe baza cărților lui Jenkinson, dar și din lucrările lui Louis Aronne și ale altora, pe înțelesul tuturor, care-i treaba cu leptina și de ce creierul nu mai primește, de la un moment dat, semnalul că avem în rezervor mai multă energie decât avem nevoie. Voi discuta în perioada următoare cu medici, cu specialiști, astfel încât să explicăm cât mai bine faptul că obezitatea nu e o vină personală. Că fiecare dintre noi are, stabilit genetic, un punct de referință când vine vorba despre greutate, care cere un anumit necesar zilnic caloric, care variază cu vreo 700 de kilocalorii, ceea ce este enorm. De-aia îi sfătuiesc pe oameni să fugă de „nutriționiștii” care le dau aceeași dietă pe care o primește orice „client” pe care-l au. O prostie fără margini.

Așadar, povestea prin care cu toții am trecut sună așa: ții o dietă, pierzi câteva kilograme, te simți grozav. Și, după câteva luni, kilogramele se întorc. Și tu și cei de lângă tine și idioții și idioatele pe care-i urmărești pe rețele și reclamele de la televizor și uneori și medicul, din păcate, recunoaște și Jenkinson, îți spun în cor: tu ești de vină, pentru că nu ai avut suficientă voință. Mă, nu e deloc așa. Dar e mai ușor decât să discutăm despre un sistem alimentar criminal, nu? Despre ultraprocesate, despre alcool, despre țigări, despre stresul cronic în care trăim și care ne e alimentat zilnic prin designul societății și al capitalismului. Tu ești de vină. Oamenii sunt de vină. Că sunt săraci, că sunt obosiți, că nu sunt suficient de productivi, că nu le merge bine și, desigur, că sunt obezi. Cine-i pune să mănânce atât, nu? Pare logic și chiar de bun-simț. Dar nu e.

Știința zice altceva. Corpul are un termostat pentru greutate. În creier. Și termostatul ăsta are setată din fabrică, diferit pentru fiecare, cum ziceam, o greutatea de referință. Corpul o consideră normală și o apără activ. Eroarea e foarte mică atunci când sistemul funcționează corect (nu depășim 500 de grame pe an ca surplus de greutate).

Mâncăm mai mult? Corpul crește metabolismul. Ce zicem despre unii care sunt slabi oricât ar hali? Au arderi bune. Ai naibii! Cât timp funcționează bine, corpul reglează singur lucrurile. Când ne înfometăm, corpul reacționează la fel de hotărât, dar în sens opus: scade metabolismul, crește foamea, și face tot posibilul să aducă animalul la setarea stabilită genetic. Pentru că a fost construit să facă față unui mediu sărac în hrană. Creierul nu știe că tu vrei să încapi într-o rochie, pentru el e foamete. Ce se întâmplă atunci? Metabolismul încetinește, în cazuri extreme, cu până la 50%. Deci, tu zici că-i dai doar 1.200 de kilocalorii, ce fac foarte mulți oameni crezând niște diete hipocalorice imbecile, iar creierul zice: ok, reducem toate procesele din corp, astfel încât să ne încadrăm. Animalul nu va mai avea chef de sex, de pildă. Va avea dificultăți de învățare, va fi mai obosit. Se va reface mai greu, imunitatea va scădea. Și foamea va crește. O, da, e foamea aia care îți ocupă mintea, care te face să te gândești la mâncare constant, să visezi numai halealăăă. Scade și senzația de sațietate, adică mănânci, dar nu te simți sătul la fel ca înainte. E, tu termini dieta, doar că creierul reconfigurează și el câte ceva. Și pe lângă faptul că va lucra să te readucă la acel punct de referință va ajusta și termostatul în sus. Practic, pentru că i-ai dat foame, el se va asigura că va avea și mai multă energie stocată pentru următoarea… dietă. E, pe scurt, pe lung am scris în carte, ce e de făcut? Calitatea alimentelor contează enorm. Corpul reacționează diferit la alimente ultraprocesate (care perturbă semnalele de foame și sațietate) față de alimente naturale, neprocesate. Și când spun neprocesate nu spun negătite, sunt două chestiuni profund diferite. Gătitul ne-a făcut ceea ce suntem azi, pentru că prin gătit corpul a externalizat procese energofage, rezultând un intestin mai scurt și un creier mult mai mare. Problema nu e deci procesarea hranei, ci ultraprocesarea din ultimele decenii. Obezitatea are legătură cu mediul pe care l-am construit. E important să reținem că nu toate caloriile „vorbesc” la fel cu creierul nostru. Ultraprocesarea îl dă peste cap. Așadar, ce tot spunem la Starea Sănătății, e despre stil de viață, nu despre diete imbecile și înfometare. Apoi, degeaba știm cu nutriția, dacă nu avem grijă de somn și de nivelul de stres. Da, sunt mult, mult mai importante decât abonamentul la sală. Ambele influențează direct hormonii care controlează foamea și metabolismul, atenție, independent de ce pui pe farfurie. Deci, sănătatea e o construcție cu mai mulți piloni, de care trebuie să avem grijă în egală măsură. Nu mai luptăm ca idioții împotriva propriului corp, pentru că biologia câștigă de fiecare dată, ci înțelegem cum funcționează și acționăm ca atare. Și înainte să spui că n-ai timp de toate astea, verifică, te rog, cât ai stat azi pe rețele. Voi explica în perioada următoare la Starea Sănătății pe larg cum stau lucrurile. Pentru că surplusul de kilograme e cea mai importantă problemă de sănătate publică, duce la toate bolile stilului „modern” de viață și noi nici măcar nu discutăm cum trebuie despre toate astea. Asta înseamnă un stat slab, absent, care nici măcar nu își mai propune să aibă grijă de cetățeni.

Ne apropiem de final cu lucrările la cantina socială și la noul spațiu pentru activități, suntem în grafic. Peste două săptămâni deschidem și o școală de vară, cu oamenii buni de la ADN Vocațional, deschidem balul eu și Paul Olteanu, vineri, pe 26, de la 17 la 19, la Teatrul Nației, după care rămânem împreună la un concert Gramofone, care-o să vă placă. Rezervați-vă bilet din timp. Ne vedem la emisiuni.

Albumul săptămânii

Pregătește-ți lista de cumpărături și lasă loc pentru surprize: între 15 și 21 iunie, Freshful sărbătorește Fresh Fest, o săptămână plină de reduceri și oferte speciale la toate categoriile de produse.

Te invităm să iei parte la o săptămână cu prețuri speciale, descoperiri delicioase și motive în plus să te bucuri de cumpărăturile online. De la fructe și legume proaspete, până la produsele preferate din cămară, articole pentru casă sau mici răsfățuri de zi cu zi, Fresh Fest aduce oferte pentru toate gusturile.

Iar surprizele nu se opresc aici: pe 17 și 19 iunie vom adăuga noi produse în promoțiile Fresh Fest, astfel încât să ai și mai multe motive să revii și să descoperi oferte noi pe parcursul săptămânii.

Intră pe Freshful, explorează ofertele festivalului Fresh Fest și profită de reducerile pregătite special pentru tine. Pentru că la Fresh Fest, cele mai bune surprize ajung direct la ușa ta!

Protestul etapei

Ce ne-ai făcut, senhor Coelho? Ai venit de nicăieri, ai readus titlul în Bănie și ai băgat boala în conducătorii de club din țară!

Mai nou, la fiecare două-trei zile, este prezentat oficial câte un conațional de-al misterului Craiovei. Nuno Campos a venit la Dinamo, CFR a răspuns cu Antonio Folha, până și Petrolul a reușit să convingă un portughez să vină.

Aici, sunt două variante: ori e un nene sărac lipit, fără loc de muncă de o grămadă de vreme, rămas fără internet acasă, poate și curent, ori vorbim de un tip înstărit care antrenează din pasiune. Mai e și a treia variantă, acum mi-am dat seama: acest Ricardo Sousa să fie, de fapt, un Dan Alexa care a acceptat provocarea unei televiziuni de a turna un sezon de Survivor, în România.

Ce mi se pare însă strigător la cer este că, fix acum, când în Liga I se va auzi de pe bancă “fodas”, la fiecare preluare greșită, cel mai bun antrenor român vorbitor de portugheză nu are angajament. Fotbalul e nedrept, Șumi!

🟠

Campion în Italia, Chivu continuă să primească laude. Nu, nu de la ai lui, ci de la italieni. Ultimul care a vorbit la superlativ despre antrenorul lui Inter a fost Andrea Bocelli. Înțelegeți? Îl laudă inclusiv oameni care vorbesc, cum să zic… din auzite. Noi avem o altă abordare. Și noi vedem ce face Cristi, doar că nu suntem capabili să vedem cu ochi buni.

🟠

A mai publicat FRF un raport financiar, prin care ne spune cât de roz e situația în fotbalul românesc. Au crescut încasările, investițiile în academii au sărit, în medie, de un milion de euro, pe an, intră bani din competițiile europene. Mă îngrijorează mai ales informația că șase cluburi au încheiat cu profit exercițiul financiar pe 2025.

Vă spun, ultima dată când celebrul FRF Intelligence Centre a produs un astfel de document, scris cu roz, vreo trei cluburi au intrat în insolvență și altuia i-a trecut falimentul pe la ureche.

🟠

A început Mondialul, doamnelor, e cazul să vă obișnuiți cu mai multă agitație nocturnă, prin casă.

Nasoale sunt pauzele alea dintre meciuri, sunt câteva ore bune în care e posibil ca unii dintre soți să intre în criză de idei. Pentru binele lor, sper să aibă suficientă experiență să nu vă strice somnul de frumusețe, nici măcar în situațiile disperate. Există riscul să se ajungă la lovituri de pedeapsă, inclusiv acum, când suntem încă în faza grupelor și se joacă doar pe puncte. Să nu fie cazul de puncte de sutură…

🟠

Sunt Radu și te aștept pe Substack. Pe lângă deja celebrul newsletter dedicat fotbalului românesc antrenat de portughezi, am dat drumul și la secțiunea de Chat. M-am gândit să avem un loc al nostru în care să analizăm la sânge tactica aleasă de Curacao și marile talente propuse de Haiti!

Starea sănătății

🫁 Cancerul pulmonar rămâne una dintre cele mai mortale forme de cancer. În România, peste 10.000 de oameni își pierd viața anual din această cauză.

De ce ajung atât de mulți pacienți prea târziu la medic? Cine ar trebui să facă screening? Este vapingul mai sigur decât țigările clasice? Și cât de mult poate ajuta medicina modernă atunci când boala este descoperită la timp?

Despre toate astea, dar și despre simptomele care nu trebuie ignorate, povestește dr. Mugurel Bosînceanu, chirurg toracic specializat în chirurgie robotică, în cel mai recent interviu publicat pe canalul Starea Sănătății. Îl găsești aici.

🎥 Săptămâna asta am dat startul unui proiect nou, filmat și montat de colega noastră Maria Bucuria: o serie de portrete video cu Oamenii din Tribul Starea Sănătății care și-au schimbat viața în bine, inspirați de materialele publicate pe acest canal de-a lungul timpului.

Te invităm să urmărești portretul Mihaelei Drăgan, dirigintă și profesoară de engleză la Liceul Tehnologic Victor Jinga din Săcele, județul Brașov. Vezi cum au inspirat-o materialele noastre și cum îi învață pe copii să aibă grijă de ei, să citească etichetele și să facă mișcare, într-un mediu care încurajează la supraconsum.

Găsești materialul aici.

Starea ideilor

Primăvara anului 2026 a fost a treia cea mai caldă din istorie la nivel european.

„Europa a traversat în luna mai un contrast climatic spectaculos, trecând într-un interval scurt de la temperaturi mult sub media perioadei la unul dintre cele mai puternice valuri de căldură observate vreodată atât de devreme în sezon, în special în vestul continentului”, scrie cercetătorul Bogdan Antonescu într-un material pe InfoClima.

„Schimbarea bruscă a condițiilor meteorologice a lăsat foarte puțin timp pentru adaptarea oamenilor, culturilor agricole și vegetației aflate în plin sezon de creștere (...).

Reducerea emisiilor decide cât de mult se accentuează fenomenele, iar adaptarea infrastructurii, cât de mult ne afectează.”

Cel mai direct lucru pe care-l poți face este să te implici acolo unde locuiești. Să scrii, să mergi în audiențe, să faci petiții, să participi la acțiuni și proteste. Să ceri administrației locale măsuri concrete de adaptare a infrastructurii pentru valurile de căldură ce vor urma. Asta înseamnă în primul rând protejarea rădăcinilor și a coroanelor arborilor, deocamdată cele mai importante surse de confort termic pe care le avem în orașe. Înseamnă și mai multe cișmele cu apă potabilă în oraș, mai multă vegetație și mai puțin asfalt.

În cartea Drumul către sănătate găsești un capitol întreg despre acțiuni concrete prin care să ai grijă de sănătatea ta punând presiune asupra celor care au puterea de a decide felul în care arată orașul în care trăiești. Cartea e disponibilă pentru precomenzi aici.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Un general NATO acuză: „Românii veneau la exerciții fără drone și sisteme antidronă, organizați în aceeași structură învechită“. Mda. Interviu cu un fost comandant al Comandamentului Diviziei Multinaționale Sud-Est a NATO. Acesta „vorbește despre opacitatea din structurile de la vârful Armatei Române și despre comunicarea dificilă cu șefii acesteia. În pofida rapoartelor repetate trimise, nimic nu s-a schimbat, susține el“. Printre atribuțiile generalului era inclusiv menținerea comunicării cu trupele franceze, belgiene, italiene și ale altor națiuni aflate în acel moment în România și Bulgaria: „Surprinzător, dintre toate, cel mai prost a mers comunicarea cu instituțiile române“. Aaa, păi nu e clar? Un căprar de prin Occident invidios pe calitățile noastre, un străin care avea ciudă pe expertiza românilor, pe dotare, pe tot. Și totuși, nu. Fostul comandant e român. În acest caz… Rușine, domnu’ comandant, numai denigraț’!

🟠 Explicații, explicații, experți militari care „numesc vinovații“ (de fapt, nu numesc nimic, doar speculează), șapte întrebări fără răspuns, opt întrebări fără răspuns. Noroc că Nicușor Dan ne-a lămurit buștean: la unele vom afla răspunsul oficial în 7-10 zile – sau, la cum îl știm, probabil că niciodată. Adică, după ce instalează un director civil la SRI. Avem și controversa asta cu nava pe care ucrainenii o consideră ca făcând parte din „flota fantomă a Rusiei“ și o vânează prin Marea Neagră, dar UE nu o consideră „fantomă“, deci nu se află pe lista de sancțiuni. SpotMedia vine cu un articol nou din care înțelegem că, practic, există mai multe definiții pentru „flota fantomă a Rusiei“. Ucraina are propria listă de sancțiuni, UE are alta, SUA alta. Pe alocuri, listele se suprapun, iar câteva petroliere aflate atât pe lista Ucrainei, cât și pe lista UE au trecut și prin porturile noastre. Complicat, într-adevăr. Până una-alta, să remarcăm că tehnologia a avansat: se fură motorină din TIR-uri cu sisteme sofisticate, comandate de la distanță, nu te mai murdărești pe mâini, nu te mai stropești pe șlapi. Am aflat-o dintr-un articol despre doi șoferi, unul român și unul moldovean, prinși la furat de motorină prin Franța. Anticipăm, așadar, că nu e departe momentul când o să descărcăm petrolierele prin fibră optică. Apoi, pasul următor, le descărcăm și wireless.

🟠 Ne-am gândit și am hotărât că atunci când o să preluăm noi puterea în România cu Partidul Nației – deci, niciodată – o să-l punem director la Institutul Cultural Român pe acest profesor japonez care a introdus predarea limbii române în Japonia. Shingo Suzuki îl cheamă. Da, bineînțeles că ar putea și acum să primească un post în ICR, întrebarea e dacă știe și limba bătrână, pe lângă limba română. Iar după ultimele numiri de acolo, despre care am vorbit și noi la Starea Nației, nu ne-ar mira ca asta să fie direcția, să ne pună pe toți să învățăm limba bătrână.

🟠 Habar n-aveam că fenomenul urșilor „cerșetori“ de pe Transfăgărășan are deja vreo 50 de ani. Șoferii stăteau la palavre cu urșii încă din anii 1970-1980. Sau invers, urșii stăteau la taclale cu oamenii și le mai cereau de-ale gurii. Totul ar fi pornit de la popularea acelor păduri cu urși domesticiți. Probabil că spre finalul anilor ’80 au învățat și poezii patriotice și au primit cartelă de alimente. Curând vor începe să vorbească și îi vor întreba pe turiști dacă nu au și niște alimente „gluten free“.

🟠 Nu mai știu ăștia ce să facă să bage cipuri în noi: cercetătorii britanici au realizat primul vaccin din lume a cărui componentă esențială, antigenul, a fost proiectată integral cu ajutorul inteligenței artificiale. Și apoi testată pe ChatGPT. (Sau pe Victor Ponta, dacă ai văzut gafa lui de pe Facebook ) Nu. De fapt, a fost testată pe oameni. Acum serios: înțelegem că miza reală nu este vaccinul acesta în sine, ci metoda. Dacă funcționează, aceeași abordare ar putea fi folosită pentru gripă, Ebola și alte boli care evoluează rapid. Să le spună cineva că ar fi util și un vaccin împotriva teoriilor conspiraționiste.

🟠 Minunat: „Un raport al Ministerului Afacerilor Interne, consultat de G4Media, arată o situație dezastruoasă în planul apărării civile. Doar 10% din cele aproape 5.800 de adăposturi de protecție civilă care există în evidențele autorităților sunt funcționale“. Și nu doar atât. Pe alocuri, autoritățile mai și mimează preocuparea, adică bifează că se fac exerciții lunare în adăposturi care „există doar pe hârtie“. Mai departe: „Dacă toate ar fi în perfectă stare, ar acoperi doar siguranța a 650.000 de persoane la nivel național“. Excelent. În caz de ceva, o să se intre în adăposturi cum se intra pe vremuri la Medicină.

🟠 Ocupați cu dronele și cu noul premier, am trecut prea ușor peste ultimul raport Expert Forum despre finanțarea partidelor cu bani publici. Sau, mai bine zis, despre finanțarea presei și a propagandei, căci jumătate din subvențiile primite de partide acolo se duc.

🟠 Săptămâna trecută ne minunam de „Marele Zid Verde“ din Africa, unde se lucrează la o centură de pădure lungă de 8.000 de kilometri prin 11 țări. Ei, uite că se mai întâmplă chestii și pe la noi. O primărie de comună a plantat de la zero 146 de hectare de pădure cu fonduri PNRR, foarte bine… Iar mai departe… A, OK, cam atât cu veștile bune. Aici avem doar 250.000 de puieți care trebuiau plantați, dar nu s-au plantat, pentru că „existau doar pe hârtie“. „Personalul silvic care gestiona pepinierele avea cunoștință despre lipsa puieților, dar a continuat să înscrie în documente existența acestora și, în unele situații, să deconteze lucrări de întreținere pentru culturi care nu mai existau efectiv în teren“, reclamă ministra Mediului. Am înțeles. Totuși, trebuie să facem ceva cu expresia asta, că ceva „există doar pe hârtie“, am văzut că era folosită și mai sus, la subiectul cu adăposturile de protecție. Trebuie reevaluată. Oameni buni, lumea s-a schimbat, hârtia s-a demodat, lucrurile se mută online… Poate și copacii ăia erau plantați online, ce mare șmecherie?

🟠 Legat de încălzire, iată: în Europa, canicula ucide de trei ori mai mulți oameni decât accidentele rutiere. Cam aici s-a ajuns. Iar valurile de căldură sunt tot mai frecvente, ele devin noua normalitate. Iar curând vom auzi la știri: o masă de aer cald a provocat o coliziune masivă în sudul României, după care a fugit de la locul accidentului.

🟠 Sărăcia în Germania atinge un nivel record. Sărăcia, da. În Germania. Și ce dacă e o țară bogată chiar și în așa-numitul Indice de prosperitate HelloSafe 2026? „Germania se confruntă cu o creștere alarmantă a sărăciei“, asta spune un raport recent. Sună ciudat, într-adevăr, probabil că vor apărea întreprinzătorii care vor aduce de-acolo, pe lângă mașini, și niște sărăcie germană – că sigur e mai bună și mai trainică decât sărăcia noastră, dom’le! Altfel te simți când mergi pe stradă cu niște sărăcie nemțească în buzunar!

Mintea calmă și judecătorul înțelept

Scriu textul ăsta duminică dimineață, după o săptămână nu neapărat grea (când toate sunt grele niciuna nu mai e grea, nu?), dar cu destule trăiri intense. Robert s-a operat de o deviație de sept care nu-l lăsa să respire pe nas la mai mult de 30% din capacitate. Era ceva programat pentru finalul acestui sezon, dar ca părinte lucrurile astea te termină. Na, anestezie generală, operație, mai ales dacă ești dintre cei care pun răul cel mai mare în față te-ai făcut cu un cocktail de emoții care te fac varză în interior. Totul a ieșit bine, dar ziua de vineri mi-a dat daună serioasă. Am încercat să mă decuplez de la gândurile rele la un tenis cu Marote și o vizită la Bookfest, cât timp așteptam să se trezească Robert după anestezie. M-a și oprit cineva la târg și m-a întrebat: nu vă supărați, ați pățit ceva? Speriat, i-am spus că nu și am întrebat de ce crede asta. Mi-a replicat: vă urmăresc de ceva timp de când vă plimbați pe aici și păreți foarte dezorientat. Mi-am dat seama că nu am acordat deloc atenție faptului că sunt la un târg cu sute de persoane care se uită nu doar la cărți, ci și după oameni cunoscuți. Măcar de n-oi fi vorbit să mă vadă oamenii ăștia, mi-am zis, pentru că atunci când sunt singur eu și spun cu voce tare gândurile care mă frământă. Uneori le și cânt, dar nu am făcut-o în locuri publice. Sper. Încă o fază, am parcat undeva în Dorobanți în căutarea unei farmacii pentru o substanță de care are nevoie Robert zilele astea. Lângă, era o mașină pe avarii. După ce am parcat, fugind spre farmacie, o doamnă e deschis geamul și mi-a spus: mult succes în continuare! M-am oprit, m-am întors, și în mintea mea urarea asta a sunat așa: n-ai văzut, boule, că eram pe avarii, așteptam să parchez acolo și tu mi-ai luat locul? Hai, mult succes în continuare, javră! Am îngăimat un mă scuzați, revin imediat și am continuat alergarea. Mi-am făcut procese de conștiință în farmacie, cât am așteptat la rând. Am ieșit, am mers direct la mașina respectivă, era tot acolo, tot pe avarii. Am bătut în geam, doamna s-a speriat un pic, avea și un copil pe bancheta din spate, i-am spus că îmi pare rău, nu am văzut că era cineva în mașină și nu mi-am închipuit să vrea să parcheze și că trebuia să mă facă atent cumva cât eram în mașină. S-a uitat încurcată la mine, nu înțelegea despre ce vorbesc. Femeia mă recunoscuse, era parte din trib și chiar îmi urase succes pe bune. Am râs amândoi de fază, ne-am dat mâna, aș fi îmbrățișat-o, dar era în mașină.

Sâmbătă dimineață am făcut o prezentare a cărții Drumul către sănătate, șapte piloni pentru ani de viață și viață în ani, cu ocazia lansării precomenzilor. Am lansat aceste precomenzi din două motive. Primul, pentru a fi obligați ca în următoarele săptămâni să scoatem cartea, al doilea, pentru a putea finanța tiparul și toate costurile aferente, care nu sunt mici, la o carte pe care o scoatem în 20.000 de exemplare. Și-am făcut o prezentare pentru că am vrut feedback de la cei care ne urmăresc, am vrut să-i privesc pe oameni în ochi atunci când le prezint cartea. Și să mai primim sugestii, pentru că, pe ultima sută, mai pot apărea idei excelente, pe care să le putem integra acolo. Și chiar am primit câteva. Cei prezenți la prezentare au plecat acasă și cu câte o farfurie sănătoasă, conceptul pe care-l propunem și la noi la restaurant, pentru cei interesați. Vorbind mai bine de două ore fără oprire despre carte, mi-am dat seama nu că un asemenea demers nu există, de-aia ne-am apucat de el acum mulți ani, ci că va fi un instrument util, care-i va ajuta pe mulți să ia decizii informate cu privire la sănătatea lor și a celor din jur. Și ăsta e scopul proiectului Starea Sănătății. A trebuit să fug imediat după prezentare să-l iau pe Robert de la spital, am apucat să mă bucur de ce mi-a spus o doamnă, proaspătă mămică, care vine des la noi. A fost o resetare pentru mine prezentarea asta, privesc cu totul altfel lucrurile acum. Mi-au pus un zâmbet larg pe față cuvintele astea și le-am ținut cu mine ore bune după. Construim o comunitate frumoasă. Chiar dacă unii trebuie să străbată ceva distanță pentru asta. Din cei peste 80 de oameni prezenți în sală, mai bine de 60 erau veniți din București. Apropierea de Capitală a sufocat în ultimii 35 de ani dezvoltarea culturală a acestui oraș. Așa cum a sufocat și presa și societatea civilă și multe. Dar tocmai asta e provocarea pe care ne-am asumat-o cu acest hub cultural, căruia îi vom inaugura probabil la începutul lunii viitoare și cantina socială pentru copii, dar și încă o sală de activități cu 50 de locuri, pe care o vom pune la dispoziție pentru ong-uri, elevi, studenți, activități didactice, prezentări, cursuri, proiecție de film și altele. În plus, vom oferi posibilitatea părinților să se bucure de evenimentele culturale și educaționale în timp ce copiii desfășoară activități în această sală.

După prezentare, din primul rând, Angel, care vine permanent cu cărți, ba acum vreo câteva săptămâni ne-a adus și o mică vitrină din vremea comunistă, pentru care am primit și niște cărți vechi s-o umplem și pe care o vom pune zilele astea pe culoarul de la intrarea în teatru, m-a întrebat după: câte calorii ai ars cu prezentarea asta? Nu prea multe, că după 30 de ani de făcut asta nu că nu mai sunt emoții, dar sunt undeva în spate, foarte bine gestionate indiferent de situație, de ce se poate întâmpla pe scenă.

Și pentru că tot am vorbit despre emoții, rămăsesem dator cu ideile bune din cartea lui Paul Conti. Găsiți textele anterioare pe Substack, dacă n-ați deschis în ultimele săptămâni newsletterul sau sunteți noi aici. Curiozitate compasională. Mi-a plăcut formularea asta. Știți că sunt un paranoic pozitiv, sintagmă pe care am preluat-o de la Loredana Pădurean, care sper să vină și la Teatrul Nației pentru o discuție în fața voastră. E, nu știu cât sunt de capabil de curiozitate compasională. Conti spune că anxietatea, stresul, rușinea și gândurile intruzive sunt inamicii cei mai comuni ai sănătății mintale. Și nu pot fi eliminate complet, normal, dar pot fi gestionate. Cheia e să le înțelegi originea și să le răspunzi cu această curiozitate compasională, nu cu contraatac sau capitulare. Și dacă ești ca mine, persoana care nu se poate abține și contraatacă permanent, poate fi prea mult la un moment dat. Și e o perspectivă foarte utilă asta. Conti spune că stresul vine din exterior: job, relații, bani. Anxietatea însă e internă, ea persistă chiar și fără un pericol real prezent. Și ambele produc aceleași simptome fizice: insomnie, iritabilitate, tensiune musculară, oboseală. Fizic, stresul ăsta cronic înseamnă cortizol ridicat, inflamație, probleme cardiace, sistem imunitar slăbit. Pentru că motorul anxietății, care a evoluat să ne protejeze de tigri, acum acum rulează non-stop pentru emailuri și știri. Cât despre rușine, acolo capcana e și mai mare. Pentru că rușinea e convingerea că ești defect și, deci, nedemn de iubire și apartenență, așa cum spune Brené Brown. Și Conti ne spune că rușinea asta are două rădăcini principale: incapacitatea de a procesa durerea/ pierderea și un set rigid de „ar trebui să” internalizate. Gândurile intruzive ies din inconștient la cele mai nepotrivite momente și sunt rezistente la schimbare, pentru că funcționează ca mecanism de apărare: „Dacă mă conving că sunt un ratat, nu voi mai încerca și nu voi mai eșua.” E povestea multor oameni.

Și Conti vine cu soluții, unele practice, cum ar fi destresarea fizică, adică relaxare musculară progresivă, tehnici de respirație, somn suficient, mișcare, alimentație conștientă, medicație când e cazul. Dar cea mai interesantă mi s-a părut ideea dialogului intern compasional. Care înseamnă să nu te contrazici cu vocea critică și să o interoghezi blând.

Mereu dai greș.

Chiar mereu?

Ei bine, de cele mai multe ori.

Deci, nu mereu.

Scopul, așadar, nu este să câștigi, ci să slăbești puterea vocii critice.

Tata ar fi împlinit ieri 72 de ani. A fost și foarte bun, înainte să îl doboare dependența de alcool.

Închei emisiunile cu o idee care pe mulți îi contrariază. Unii mi-au și trimis mesaje de-a lungul timpului, acuzându-mă că îi îndemn pe oameni să aibă grijă de ei întâi și apoi de ceilalți. Pur și simplu acești oameni se află în situația în care eram eu cu doamna care mi-a urat succes, iar eu am crezut că e ironică. Nu, ca să poți avea grijă de ceilalți trebuie, accentuez asta, trebuie să ai grijă să fii tu bine întâi. Pentru că altfel toată lumea pierde. Tu în primul rând și apoi toți cei din jurul tău, pe care nu mai poți să-i ajuți pentru că tu nu ești bine.

Și Conti spune că atunci când motorul generativ funcționează (am povestit acum două episoade despre el), produce patru roade naturale: împuternicire, umilință, agenție și recunoștință. Astea sunt stări de a fi care apar organic când te cunoști bine și te îngrijești corect. Deci, nu merge cu: mă apuc să manifest împuternicirea sau alte rahaturi de-astea de influensăreală proastă de pe net.

Ce înseamnă aceste efecte ale bunei funcționări a motorului generativ, pe care cei mai mulți oameni nici nu-l pornesc, pentru că rulează doar pe cel al afirmării și pe cel al plăcerii? Păi, avem împuternicirea, care înseamnă capacitatea de a naviga prin viață eficient și cu scop. Nu e vorba de control total, Dragoș, asta-mi zic mereu, de multe ori fără efect, înseamnă că știi care decizii contează și le iei conștient.

Apoi, ceva despre care am tot discutat de-a lungul timpului și nu pricepem pentru că primim educația greșită. Umilința. Nu înseamnă denigrare de sine, nici să te pui mereu pe ultimul loc. Înseamnă să te vezi clar, cu calități și defecte, fără să te agăți de nicio variantă. De-asta îmi place enorm de Conti. Te pune să te gândești la tine cu uimire și respect față de complexitatea lumii, ca parte dintr-un ecosistem mai mare.

Și despre agenție am mai vorbit, ea este răsplata împuternicirii. Știi că influențezi lumea din jurul tău și ești conștient de felul în care o faci. Tocmai de-aia dificultățile, obstacolele nu te deraiază. Pentru că știi de ce faci ceea ce faci și fiecare celulă din corpul tău lucrează la asta.

Și apoi, avem recunoștința, ca răsplată a umilinței. Uimirea profundă față de faptul că exiști, că ai daruri unice, că poți face o diferență.

Și încă un sfat de la Conti și vă las cu poze cu cireșele mele.

Când ești prins între impulsuri contradictorii, vocea care te sabotează și vocea care te susține, nu le combate frontal. Pune-le în dialog, ca un înger și un demon pe umeri opuși. Ascultă ce are fiecare de spus, evaluează meritele, alege conștient. Fii judecătorul înțelept.

Vă așteptăm pe la noi, profitați de orele astea rămase din ziua de duminică și faceți ceva ce vă place, pentru voi. Eu merg la un tenis cu piciorul acum, am în plan să citesc mai târziu, am o mulțime de cărți la rând și ieri am făcut plinul la Bookfest, ba mi-a adus și Daniel Alexe ceva de Gabriel Zucman, vreau să fac și ce n-am reușit decât o dată, 15 minute, săptămâna asta, să pun mâna pe chitară.

Albumul săptămânii

Protestul etapei

Avem configurația finală pentru următorul sezon din Liga I. Pică Metaloglobus, urcă Voluntariul. Pare totuși un upgrade. Doar pare.

Chindia, în schimb, n-a reușit să promoveze, așa că orașul care-și face și al doilea stadion de jdemii de locuri și de milioane de euro va rămâne în Liga a doua.

Duelul Farul - Chindia a fost fascinant. O echipă pregătită de Stoican, antrenorul care n-a bătut pe nimeni, de când a venit la Constanța, s-a duelat cu echipa care n-a bătut pe nimeni în play-off, câtă vreme partea aia a sezonului a avut o miză. A fost genul de meci la care-ți doreai să se lupte două echipe și să câștige a treia.

—

Dorinel Munteanu pleacă de la Hermannstadt, după retrogradarea rezolvată în al doisprezecelea ceas. Dar pleacă împăcat, de parcă obiectivul pe care și-l fixase a fost evitarea rămânerii în Liga I. Omul și-a felicitat jucătorii după ultima înfrângere și a zis că se simte împlinit, pentru că a dat totul.

În cazul ăsta, e normal să-ți bată lumea obrazul… Înțeleg toți că e greu să te bați cu greuceni ca Metaloglobus și Unirea Slobozia, dar, dacă ești antrenor serios, nu obligi un ditamai orașul să treacă prin emoțiile barajului, pe bune! Dacă prin sezonul regulat se mai poate întâmpla să bați pe cineva din greșeală, în play-out intri și rezolvi cazul!

—

Promovată de pe locul secund, Sepsi garantează pentru sezonul următor un mare derbi regional, cu Csikszereda.

Sunt curios dacă, la Budapesta, se întreabă oamenii ăia dacă nu-i cazul să lanseze la apă și al treilea proiect fotbalistic, că merge treaba unsă aici, în provincie.

E și o parte bună în modificările de pe harta Ligii I: Rapidul, Dinamo, echipele astea mari de la noi, care nu mai reușesc să scoată nasul prin Europa, pot juca astfel niște meciuri aproape internaționale. La noi în bătătură, cu prețuri de deplasare scăzute și șanse sporite pentru niște victorii de răsunet.

—

Am lăsat-o la final pe campioana din Liga a doua, Corvinul Arad. Da, nu e nicio greșeală. La Hunedoara, s-a făcut un proiect fotbalistic, pe bani publici, evident, cu scopul de a duce pe prima scenă o echipă a orașului care să nu joace în oraș. Logic, nu?

N-am înțeles totuși de ce a fost ales Aradul, că ăia au echipă. Du, dom’ primar, Corvinul într-un oraș fără acces la Liga I și, cine știe, dacă merg lucrurile bine, te transferi și matale, peste doi-trei ani, acolo!

Radu Baicu

Țara fotbalului făcut după ureche

Păi, să plecăm chiar de la întrebarea asta…

Read more

3 months ago · 21 likes · 2 comments · Radu Baicu

Starea sănătății

Obezitatea nu este o problemă de caracter, lene sau lipsă de voință. Este o boală cronică, complexă, recunoscută medical, în care corpul și creierul funcționează diferit.

Despre riscuri asociate acestei boli, tabuu-uri, prejudecăți, dar și prevenție și soluții povestim în cel mai recent interviu publicat pe canalul Starea Sănătății, cu Anca Ignat-Sâncrăian, nutriționist și dietetician autorizat cu peste 15 ani de experiență clinică și educațională.

Este un material util nu doar pentru persoane care suferă de obezitate, ci și pentru familiile și prietenii acestora. Îl găsești aici.

Starea ideilor

O idee despre creșterea economică din prima enciclică a papei Leon:

În loc să așteptăm ca beneficiile creșterii să ajungă în cele din urmă și la cei săraci, trebuie să adoptăm decizii prin care creșterea să fie incluzivă încă de la început. Experiența ultimelor decenii arată că în timpul crizelor economice și financiare, întotdeauna cei săraci plătesc cel mai mare preț, în timp ce teoriile ce promit prosperitate generală se dovedesc a fi iluzorii.

E important să depășim indicatorii actuali de dezvoltare, care de peste 80 de ani sunt legați de Produsul Intern Brut, de vreme ce acești indicatori ignoră în mod sistematic aspecte esențiale ale bunăstării oamenilor și mediului.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Așadar, două premiere: a 28-a dronă intrată pe teritoriul României de când a început războiul din Ucraina a căzut pe un bloc de locuințe și totodată avem primii răniți. După ce au analizat resturile aparatului, specialiștii din Ministerul Apărării au stabilit că este o dronă de proveniență rusească. În paralel, însă, echipe de specialiști de pe internet au stabilit că nț, nu prea e așa. Nuuu, se pare că drona a fost trimisă special de ucraineni ca să ne întărâte, ca să intrăm și noi în război, împreună cu NATO. Sau a fost trimisă chiar de români, ca să se semneze mai repede programul SAFE, cel contestat de opoziție. Noi avansăm și ideea că drona a fost trimisă special pentru ca unii să spună că a fost trimisă special pentru ca alții să spună că a fost trimisă special pentru ca anumite persoane să spună că a fost trimisă special ca să fie trimisă special. Să vedem dacă ne contrazice cineva.

🟠 Și mai avem o ipoteză: drona a fost plasată ca să nu se vorbească despre cei 11 militari români răniți în teatrul de operațiuni… pardon, într-un accident rutier cu trei transportoare blindate Piranha. Pe un drum din județul Sălaj. Care, iată, se pare că există cu adevărat.

🟠 Libertatea a adunat aici câteva dintre primele reacții (de pe rețele) ale cetățenilor: „Mărturiile unor oameni din Galați, despre momentul prăbușirii dronei rusești: «Am văzut explozia din pat. E la două blocuri de noi. Am crezut ca e o glumă Ro-Alert»“ Ei, bravo. Păcat că nu se mai difuzează emisiunea-concurs iUmor, pare că aplicația Ro-Alert avea o mare șansă la premii.

🟠 Cum ar fi să se ajungă la asta: Donald Trump îl presează pe Nicușor Dan să-l grațieze pe un cântăreț american condamnat în România pentru infracțiunea de deținere de canabis pentru consum propriu. E posibil, da, am citit în analiza publicată de Vlad Zaha pe site-ul PressOne: „Wiz Khalifa și suma eșecurilor României în materie de droguri“. Khalifa ăsta e rapperul condamnat de Curtea de Apel Constanța la nouă luni cu executare pentru că avea asupra lui 18 grame de canabis. Este dat în urmărire internațională și figurează pe site-ul Poliției Române la secțiunea de persoane urmărite. Pornind de la cazul cântărețului, Vlad explică – încă o dată – cât de greșită este abordarea statului român față de fenomenul drogurilor. Aflăm, de exemplu, că „România, cu cel mai mic consum de droguri din Uniunea Europeană, reușește totuși să genereze anual mii de noi dosare penale pentru cantități infime. (…) Peste 80% dintre toate dosarele DIICOT sunt pentru cantități mai mici de 5 grame, însumând deocamdată peste 25.000 de dosare penale active, în curs, pentru consumatori - spre comparație, Italia capturează cantități de 100 de ori mai mari de substanțe. Procurorii antimafia, în loc să se concentreze pe tonele de droguri care tranzitează România lunar, au biroul plin cu dosarele unor persoane cu cantități de uz personal“. Entuziasmul ăsta birocratic nu ajută, de fapt, pe nimeni, doar umflă cu pompa bilanțurile triumfaliste pe care le auzim pe la bilanțurile autorităților. Iar capacul e pus de ministrul Preșoiu, sau Perdoiu, ba nu, Predoiu de la Interne: „Noi nu consumăm la Ministerul de Interne, cel puțin la nivelul conducerii. Dar, devenind serioși acum, e o temă interesantă asta pentru că, într-adevăr, în multe instituții se consumă de către adulți, acesta e adevărul“. Nu, nu e glumă, am prins momentul și în emisiunea de joi. Bine, el are impresia că glumește, cel puțin în prima parte a declarației, aia din categoria „noi seara nu consumăm“, sau cum era…

🟠 Se ceartă partidele pe fondurile SAFE pentru înzestrarea Armatei, pe revitalizarea industriei românești de apărare, interese mari la mijloc. Da’ altfel, ce mai face industria de apărare? Iată aici povestea unei uzine din domeniu, cea de la Orăștie, care se târâie de câteva zeci de ani. O mână de oameni tot încearcă să o revitalizeze, dar inițiativele lor sunt blocate – previzibil – tocmai de factorul politic: nu apucă să inițieze un dialog cu un ministru, că imediat acesta e schimbat și procesul trebuie reluat. În 2025 a fost numit un nou președinte al CA. De atunci, el a vizitat fabrica o singură dată. Adevărul e că-i urâtă, cel puțin așa se vede în poze. Până să ne apere de dușmani, industria de apărare se cam apără de muscă.

🟠 Bine, România este atacată non-stop – asta apropo de „experții“ de pe internet/rețele. Este un atac asupra minților, declanșat cu ajutorul fermelor de comentarii. Ceea ce seamănă uneori cu un val de opinii lansate spontan de utilizatori entuziaști, de „oameni obișnuiți“, na, este de fapt o acțiune programată prin care zeci de mii de comentarii identice sau coordonate sunt distribuite artificial pentru a amplifica anumite mesaje – firește – politice. Și pentru a-l face pe utilizatorul neutru să-și zică: „uite, dom’le, câți oameni gândesc la fel aici, înseamnă că e ceva în aceste idei!“. Chiar dacă postarea nu este politică, fermele umplu secțiunea de comentarii cu mesajul că „Singura salvare a României este Călin Georgescu“ sau că „UE distruge România“. Pentru că fermele nu mai înseamnă doar depășirea producției de porumb la hectar, ca pe vremuri. Cooperativa Agricolă de Comentarii vine cu producții record de manipulare pe pixelu’ pătrat.

🟠 Sigur ai auzit de „cupola de foc“, valul de căldură din vestul și sudul Europei care s-a întins și pe la noi. Și ai văzut, probabil, că valul venea din Africa, din Sahara. Ei, acolo voiam de fapt să ajungem. Pentru că am citit despre ceva imens: „Un proiect uriaș prinde formă în Africa, acolo unde 11 țări încearcă să oprească înaintarea deșertului Sahara cu un «zid» de copaci și terenuri refăcute, lung de aproximativ 8.000 de kilometri. Inițiativa se numește Marele Zid Verde și ar trebui să traverseze continentul de la Senegal până în Djibouti“. Se lucrează de câțiva ani, merge greu, da’ prinde contur. Costă 50 de miliarde de dolari, dar poate salva milioane de vieți. Viața în general. Și, cine știe, probabil că la final, africanii se vor trezi că le trimitem noi, europenii, niște cupole de foc, mai ales că Europa se încălzește de două ori mai rapid decât media globală. Exact: cum naiba?

🟠 Până la urmă am apelat la Google Translate și am aflat cum sună în latină întrebarea „Cine v-a lucrat, domnule, aici?“. Iată cum sună: „Quis tibi, domine, hic laboravit?“ Nu, că e întrebare serioasă, domine Traiane, nu e nicio ironie, căci treaba însăși e serioasă: „Drumurile care au rezistat aproape două milenii. Cum arată șoselele de piatră construite de romani în Dacia“. Arată bine. Să sperăm că nu vin băieții să pună fibră optică.

Rolul firmelor bune într-o democrație. Și la ce mai ajută școala

Plecăm pe fente. Mult. E, mai nou, ceea ce facem noi, oamenii. Suntem din ce în ce mai ușor de păcălit. E sâmbătă și tocmai am terminat discuția pe care am avut-o la Teatrul Nației, în fața a peste o sută de oameni, cu doamna Lavinia Bârlogeanu, despre această industrie a speranței care prosperă în România pe fondul lipsei de educație. Și când spun lipsă de educație nu mă refer la prostia oamenilor, am explicat de mai multe ori de ce acești cetățeni nu sunt proști, ci la faptul că societatea noastră refuză să schimbe educația, astfel încât tinerii care termină școala să fie echipați cu abilitățile care să le permită să aibă ceea ce Paul Conti numește „agency”, adică acea conștiință de sine care asigură capacitatea și libertatea de a lua decizii, pentru sine și pentru mediul înconjurător.

Și am discutat despre acest subiect, de ce pică oamenii ușor în capcanele pe care le întinde această industrie. Cei prezenți cu care am schimbat câteva vorbe după eveniment au spus că le-a fost foarte utilă întâlnirea. Mă bucur. Continuăm să incubăm idei bune aici, să ne expunem împreună la educație, la cunoaștere și la cultură. Am avut aici, la Teatrul Nației, două spectacole de teatru excelente săptămâna asta, Proof, cu Dana Rogoz și Marian Râlea, și Șase comedii ușoare pentru oameni triști, cu Letiția Vlădescu și Răzvan Vasilescu. Două întâmplări din culise. N-am putut vedea spectacolul de luni, pentru că eram în live când a început. Dar am ieșit între cele două sesiuni de live și l-am prins pe hol pe Marian Râlea. Ne-am salutat și mi-a spus că este uimit de ce am putut realiza aici și că sala de teatru este o adevărată bijuterie. Miercuri, înainte de spectacolul pe care de data asta l-am vizionat din sală, m-am văzut în culise cu Răzvan Vasilescu, care mie mi-a plăcut enorm în toate filmele pe care le-am văzut. Și i-am spus asta, că-l admir foarte mult. Și nu știu dacă doar a vrut să fie drăguț, dar mi-a spus că și dânsul mă admiră cu ceea ce fac cu emisiunile. Și mi-a făcut bine. Te încarcă să auzi că ceea ce faci contează. Legat de teatru, am decis, chiar dacă ne costă, să mai ridicăm scena cu 30 de centimetri, pentru că din unele locuri din sală experiența privitorului nu e grozavă. Asta e, n-am calculat prea bine, nu ne-am priceput, când ești prost înveți pe pielea și mai ales pe banii tăi.

Și când ești câine profitor stai frumos la poză, că știi că-i dai pe spate pe fraierii ăia de stăpâni și îți iartă toate nebuniile. Chiar și pe-aia cu pătura pe care ai furat-o și-ai făcut-o varză săptămâna asta…

Am dat un pic peste cap tot programul săptămânii (ceea ce s-a văzut clar în audiențele mai slabe ale emisiunilor de marți și de joi) ca să pot participa marți la o întâlnire organizată de Dragoș Stanca, pe ideea de publicitate etică, pro-jurnalism. O zi întreagă de dezbateri și prezentări pentru a sublinia importanța finanțării de către companii a jurnalismului independent. Ca să înțelegeți, dacă s-ar distribui către presa independentă doar doi la sută din suma asta mare, care se apropie de miliardul de euro, am avea multă presă independentă și mai bună, dat fiind că cele mai multe redacții mici abia supraviețuiesc.

Am avut un panel cu Stanca, în care am vorbit despre modelul Starea Nației, pe care am reușit să-l legăm direct de public, fără să depindem de finanțări venite de la vreun mogul sau de la piața de publicitate din România. Și continuăm să mergem pe aceeași linie. Asta și pentru că avem cu cine. Vă avem pe voi, care ați ajuns atât de departe, încât finanțați televiziunea publică, unde transmitem o ediție săptămânală a emisiunii Starea Nației. Am depus peste 10.000 de formulare 230, mai puține decât anul trecut, dar suficiente chiar pentru a continua proiectele de dezvoltare. În vara asta ne pregătim să lansăm publicația stareanatiei.ro, care-și propune o viziune asupra lumii din perspectiva cetățenilor, nu a corporațiilor sau a guvernelor. Căutăm câțiva oameni buni, cu mare experiență jurnalistică, pentru acest proiect. Inclusiv jurnaliști locali, din țară, cărora vrem să le oferim o platformă prin care să ajungă la mai mulți oameni, într-o lume în care presa locală e sufocată de partide și tot felul de mafioți locali.

Ce nu pricep în general companiile este că vremurile în care rolul lor în păstrarea democrației nu conta, ba chiar puteau săpa democrația finanțând ideea de stat slab, s-au cam terminat. Povestea la întâlnirea asta foarte bine Teodor Tiță despre companiile mari care sunau să întrebe cum pot ajuta, la alegeri, pentru a-i face pe cât mai mulți să conștientizeze pericolul extremismului. Nu e suficient. Democrația trebuie apărată de fiecare dintre noi în fiecare zi. Or, dacă pentru niște cifre care le orbesc (și niște șpăgi în multe cazuri, pentru că știm cu toții cum funcționează sistemul), agențiile direcționează TOȚI banii din publicitate, deloc puțini, către instituții de presă care lucrează împotriva democrației, care le alimentează oamenilor toate spaimele prin minciuni și falsuri, atunci nu vom putea culege altceva decât semănăm.

Apoi, mai e lipsa asta totală de înțelegere a agențiilor și companiilor cu privire la faptul că activitatea editorială nu poate fi influențată de contractele de publicitate. Una-i una, alta-i alta. Reclamele mincinoase, plătite cu bani buni, sunt peste tot, zilnic. Eu mi-am făcut un obicei de a le sancționa la emisiuni și de a le reclama la CNA. Ei bine, asta nu pare să fie de ajuns. Pentru că aceste companii vor să influențeze cu bugetele de reclamă și actul jurnalistic. Să decidă ce scriu și ce vorbesc și ce arată jurnaliștii. Noi am întrerupt, de-a lungul timpului, la Starea Nației, orice parteneriat cu firme care au ridicat pretenții în zona editorială. Nu trebuie să existe așa ceva.

E, mai mult decât asta, companiile trebuie să înțeleagă că rolul lor e mult mai important. Și că a sprijini jurnalismul independent și de calitate nu înseamnă implicare politică împotriva unora sau altora, ci pur și simplu apărarea democrației. Sigur, noul curent iliberal susține că democrația stă în calea profitului, în calea sclaviei moderne pe care o practică mulți. Și că democrația încurcă. Ei bine, vedem foarte bine în jurul nostru ce înseamnă o lume din care am început să scoatem democrația. E nevoie de asumare, e nevoie ca aceste companii să se pună și ele în slujba democrației. Știu, pare o utopie.

Nu știu cât și dacă s-a înțeles mesajul din partea celor de la IAA (International Advertising Association). Eu am spus că visez la acea lume în care nimeni nu mai consumă produse și servicii care nu vin de la firme implicate într-un mod pozitiv în societate, care să arate ce fac cu banii. Sigur, eu visez și la acea lume limitarianistă, în care convenim că așa cum nimeni nu poate să trăiască sub un anumit nivel, pentru care construim tot felul de plase de siguranță, nimeni nu poate să aibă mai mult decât un anumit nivel, pe care-l convenim. Să funcționăm pe principiul acelei gogoși pe care o descrie foarte bine Kate Raworth, în Doughnut economics. O lume care face imposibili prin design atât oamenii fără venituri, cât și miliardarii.

Altfel, știți că mă tot țin de copii și de tineri să meargă la școală. Să-și termine studiile pe care le încep. Sau, dacă le abandonează, să o facă pentru că optează pentru altele, în alt domeniu. Dacă n-au terminat liceul, să meargă să-l termine. Să își dea Bacul. Să meargă apoi mai departe dacă vor. Atât îi bat la cap pe cei de pe lângă mine, încât cu unii chiar am succes. Copii buni din echipa noastră de la cafenele și de la hub-ul cultural din Ploiești și-au reluat studiile după ce le-am tot explicat că au nevoie de putere de negociere, iar ăsta, cu școli terminate, e un punct din multele care contează. Că dacă nu-i ajută, măcar le oferă acces, din moment ce pentru multe joburi mai bine plătite se cer anumite studii. Ok, poate nu ești mai deștept – mai ales la noi – cu o diplomă de facultate (deși în cele mai multe cazuri ești, discuția e ce știi să faci cu adevărat), dar sigur nu poți participa la un concurs pentru un post pentru care diploma respectivă e obligatorie.

Și mă amuzam zilele trecute făcând o paralelă între Chivu și Ciolacu. Da, știu, cum adică? Imediat ce Chivu a reușit eventul cu Inter, jurnaliștii italieni au venit în România și au mers acasă la Chivu, la Reșița, dar și la școlile pe care le-a terminat Chivu. Și au vorbit cu profesorii de la Universitatea de Vest, ca să afle ce fel de student era. Marilen Pirtea, rectorul UVT, spune despre Chivu: „Era serios, întotdeauna a fost așa. Când nu putea să facă, întrerupea activitatea, nu sărea peste. Continua, conform legii, când putea.” Marcel Ciolacu a devenit premierul României, unde a realizat eventul deficit – inflație, cu care am retrogradat la toate capitolele. Și jurnaliștii români au fost interesați și ei de studiile lui Ciolacu. Dacă Chivu se mândrește peste tot că el n-a fost doar sportiv, ci este și profesor de educație fizică și sport, premierul Ciolacu a încercat să-și ascundă cât mai bine studiile. N-a arătat public nici măcar diploma de Bac, iar jurnaliștii au încercat să afle de la foști profesori cum era elevul Marcel Ciolacu.

„Marcel nu a fost atât de isteț ca fratele lui, Daniel, pe care l-am avut elev înainte. Era un copil de mijloc, un șmecheraș, așa. Trecea clasa. Venea la ore, își vedea de treabă. Acum, că n-o fi fost de 10, o fi fost de 7 sau de 6, de 5 la teză… nu-mi mai aduc aminte notele.” Plus un „ne face de rușine pe unde merge”.

Așadar, avem un fotbalist excelent devenit profesor și antrenor de succes despre care se vorbește la modul „era serios, nu cerea excepții, era mândru că a ajuns profesor”, și premierul unei țări și, la momentul respectiv președintele celui mai mare partid din România, despre care foștii profesori spun că „era un șmecheraș, trecea clasa, ne face de rușine pe unde merge.”

Sigur că există oameni buni la învățătură care ajung indivizi răi, așa cum există și oameni fără școală care sunt pâinea lui Dumnezeu, cum se spune. Dar putem privi perioada petrecută la școală și din această perspectivă: dacă voi reuși să-mi îndeplinesc visul, cum vor vorbi despre mine cei care m-au însoțit pe acest drum?

Închei pentru că ne pregătim de meci, finala Champions League se vede la Teatrul Nației, merg să bag la rece două beri Guinness fără alcool, pe care mi le-au trimis oameni buni, dintre voi.

Ne vedem luni, la live, ca să vorbim despre nebunia cu drona și cât de important e să avem politicieni care transmit mesaje puternice și cum, din păcate, nu avem.

Joi am ținut și clubul de carte, de data asta chiar în studio, cu vreo zece oameni la fața locului și încă peste 20 online pe Meet, plus 15 pe platforma teatrulnatiei.ro (per total, mult mai puțini decât mă așteptam pentru activitatea asta, se pare că oamenii chiar nu mai au timp să citească și să și vorbească despre asta). A ieșit foarte bine, mi-au plăcut ideile cu care au venit cei prezenți, am anunțat și cărțile pentru următoarele două întâlniri, din iunie și iulie, Ambiție morală, de Rutger Bregman, și What’s going right, de Paul Conti.

Închei cu cireșele mele. Încă le aștept, dar cred că săptămâna viitoare vor fi ce trebuie.

Albumul săptămânii

Little Wide Open – Kevin Morby

Hai, că a fost cam lungă pauza asta pe care am făcut-o cu rubrica asta. Promit să nu se mai întâmple. Am ascultat albume excelente, dar nu am mai avut timp să scriu despre ele câteva rânduri. Dar am decis să fac așa: când nu am timp, punem aici doar coperta albumului și de acolo vă descurcați singuri, ca niște oameni mari.

Azi vreau să puneți totul pe pauză și să dați play la minunăția asta de album, de la Kevin Morby. Cred (nu sunt sigur încă, mai am nevoie să-l ascult de câteva ori) că îmi place mai mult decât This Is a Photograph și decât More Photographs, cu care unii susțin că ar forma o trilogie. Sună diferit de celelalte două, m-am interesat și înțeleg că e „de vină” pentru asta colaborarea cu producătorul Aaron Dessner, de care ați auzit dacă sunteți fani Taylor Swift. Sper să vă placă lucrarea, sunt și alte voci ca lumea pe album.

Protestul etapei

S-a terminat telenovela „Pancu, la Rapid”. E posibil să mai vină câte o replică, cum se întâmplă după fiecare cutremur mai serios. Stați calmi, nu trebuie să vă panicați. Nu e cazul să luați Xanax, cum i-a sugerat de curând Iuliu Mureșan antrenorului.

Penibil, pe bune! Păi, Pancu te numește „Domnul Rahat”, la oră de maximă audiență, iar tu atâta poți? Înțeleg că ești medic, că ai o vârstă și o educație, ani mulți în Ardeal, dar ești medic ortoped, nu genul de care ar avea nevoie idolul Giuleștiului…

Iar la noi, la consumatorii de mizerii d-astea, lipiți de televizoare prin toată țara, nu te gândești? Sau la oamenii ăia de la Digi sau Prima, care trăiesc de pe urma cifrelor de audiență? Sunau în draci agențiile de publicitate, se refăcuseră pachetele de reclamă, miza se mutase pe medicamente contra constipației, pe suplimente contra hemoroizilor, focusul era pe… linia de fund. Păi, vii matale și vorbești de Xanax? Dom’ doctor, ne-ați dezamăgit! Și vă mai mirați apoi că nu mai consumă lumea fotbal…

🟠

Atacantul Alex Pop a lipsit de la ultimul și cel mai important meci al sezonului, pentru că s-a accidentat. Pe viață. Nu, nu, nimic grav la genunchi. Nu și-a distrus ligamentele de la gleznă. Nu și-a făcut praf tendonul lui Ahile. Medicina a avansat, de la astea tot îți mai revii… Băiatul a suferit ceva mai grav: căsătorie. Da, cu smulgere de burlăcie. Dacă are ghinion și caracter rămâne pe tușă, până la adânci bătrâneți.

Pop și-a fixat nunta chiar în weekendul în care Dinamo a dat piept cu FCSB, miza fiind calificarea în… calificările pentru Conference League. Pe mine m-a surprins cât de înțelegător a fost Kopic, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi reacționat un Pancu, la faza asta… Și m-a cam dezamăgit jucătorul. Ok, am înțeles, ai nuntă, dar n-o ai vineri seara. Vinerea seara, de obicei, pleci oricum cu tovarășii să bați brazii, eu așa țin minte că se face. Dacă nu cumva viitoarea soție e mega fan FCSB, cred că n-avea nicio problemă dacă te întorceai rupt de oboseală înainte de nuntă, după ce ai bătut altceva, nu?

Era oricum mai bine să te vadă rupt după un fotbal cu băieții, decât să te bănuiască în ziua cea mai lungă că tu ești cam lat după un atlfel de cardio…

🟠

Dennis Man și Ionuț Radu au abandonat rapid prima acțiune a naționalei, sub comanda lui Hagi. Au venit, probabil l-au văzut pe noul selecționer deja pe teren, în trening, încălzindu-și stângaciul de la 30 de metri, cu niște trasoare la vinclu, și au făcut stânga-mprejur. N-avea niciun sens ca ei să rămână, mai ales acum, în iunie, când prețurile pe Mykonos și Santorini sunt încă ok.

Gicuță, un sfat, dacă-mi este permis: rămâi la costum, că și așa avem puțini fotbaliști, iar cei mai mulți au nevoie să fie mângâiați pe căpuț (grijă la freză!), nu umiliți la miuțe de oameni trecuți de 60 de ani…

🟠

A scos Marius o nouă ediție la Starea Fotbalului, bună de tot, cu cel mai bun unsprezece al sezonului din Liga I. Îți recomand să o vezi, o găsești aici.

Dacă el își permite să fie mai relaxat, eu i-am luat mai serios la mână pe cei 11 magnifici, pe Substack, unde te invit să te abonezi:

Radu Baicu

Echipa sezonului din Liga I e aici. Dar și pe Youtube!

Am tot urmărit presa, zilele astea, și am tot văzut variante de “Echipa campionatului”. Cel mai tare m-au amuzat cele preluate de pe site-uri sau aplicații gen Flashscore sau Sofascore. Dar, na, așa își validează unii părerile, iar alții, mai grav, așa și le formează…

Read more

3 months ago · 13 likes · Radu Baicu

Starea ideilor

O idee din raportul lansat recent de fundația Friedrich Ebert, cu titlul: Cum reconstruim bugetul, trei scenarii, trei filosofii fiscale, semnat de economistul Cornel Ban și sociologul Cristian Pop:

„este inacceptabil că ajustarea bugetară aplicată învățământului în 2025-2026 să aducă la buget o sumă mai mică decât costul a câteva stadioane noi.”

Cam aici suntem, din păcate. Niște măsuri foarte, foarte greu de înțeles când le așezi în context și în imaginea mai mare.

Unele măsurile aplicate de guvernul Bolojan, explică autorii raportului, au un impact fiscal foarte limitat și au fost aplicate unor zone deja subfinanțate: educație, cercetare, categorii vulnerabile. Acestea ar fi fost ușor evitabile prin eliminarea unor cheltuieli de investiții cu efecte de multiplicare dubioase.

Iar asta cu atât mai mult cu cât, dacă s-ar fi vrut reformă adevărată, scriu autorii, acum ar fi fost cel mai bun moment să o începem. De ce? Pentru că, istoric, „sistemele fiscale marcate de progresivitate și credibilitate au fost construite mai ales în vreme de criză fiscală, fiind mai ușor de legitimat democratic măsurile de reducere a deficitului în acest fel.”

Mai multe despre acest raport și despre alte soluții posibile povestim în cel mai recent episod al podcastului Vocea Nației.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Din calculele specialiștilor de la Starea Nației reiese că mai sunt doar câteva ore până când 47,2% dintre români vor spune: „Aaah, doar până pe 25 se putea depune formularul 230? Pfuuuu, și chiar am vrut să-l completez!“ Da, până pe 25 mai. Completează-l și tu, nu neapărat pentru Starea Nației, da’ dacă totuși vrei să direcționezi către noi 3,5% din impozitele plătite anul trecut, formularul nostru este aici, durează câteva secunde, mulțumim! (Da, evident că procentul e inventat, nu avem niciun fel de specialiști la Starea Nației.)

🟠 Gata, pixurile jos, birocrația a învins încă o dată: România a pierdut și banii PNRR alocați pentru reabilitarea unor baraje și diguri. Din cele 30 de baraje și 510 kilometri de diguri selectate inițial pentru program, specialiștii noștri au reabilitat un baraj și zero diguri. Un subiect neinteresant, desigur, de care ne amintim doar la inundații sau când ne fură francezii apa de la Vidraru. Aflăm din acest material că „Aproape jumătate dintre baraje nu au autorizații de funcționare în siguranță. Echipamentele sunt vechi de zeci de ani, iar reparațiile se fac cu greu, pentru că nu se mai găsesc piese. 74 de baraje nu au proprietari. Nimeni nu știe ale cui sunt“. Probabil că foarte curând, acestea vor pleca din țară, își vor căuta de lucru prin străinătate. Poate chiar la francezi. Cert e că s-a demonstrat încă o dată că, la noi, cel mai mare obstacol în calea infrastructurii nu sunt relieful sau lipsa forței de muncă, ci dosarul cu șină.

🟠 Articol despre diplomația română de la Bruxelles, în publicația Politico. Pardon, care diplomație: „Deși este a șasea țară din UE ca populație, România lipsește din diplomația de la Bruxelles“. Ironic, autorul se întreabă: „Nu e nimeni acasă?“ Ba da, șefu’ dar nu sunați, ieșim noi din când în când! Pe altă parte, bine că nu suntem ca Ungaria, care era foarte comunicativă, da, dar cu Rusia. Sau sperăm că nu suntem.

🟠 „Mitomanul iscusit“ care, cu un background de opt clase, a reușit să se infiltreze în Poliție: „A avut acces la dosare penale, la documente secret de serviciu, pentru ca în scurt timp să fie solicitat să participe la intervenții serioase: percheziții, razii, scandaluri cu interlopi și chiar la eliberarea unei persoane sechestrate unde chiar «șmecherul de la București» a fost invitat să poarte negocierile“. Am povestit un pic la emisiunea Starea Nației LIVE de luni, dar în viteză – iată aici tot articolul, e prea tare povestea. După ce-a fost demascat a părăsit Poliția și s-a reorientat în carieră: a ales procuratura antimafia și SRI. Când a fost prins, a recunoscut că el, de fapt, este chiar președintele României, da’ nu voia să se laude.

🟠 Poftim cultură și educație: statul român are o companie creată pentru distribuție și vânzare de carte, dar care nu manipulează nicio carte. Tot ce face e să închirieze un spațiu către niște firme. Compania are consiliu de administrație cu cinci membri, are director, are de toate, plus doi angajați. Practic, fiecare angajat beneficiază de management direct, personalizat, de cea mai înaltă calitate. Ce spui? Dacă au legături cu vreun partid? Ei, bravo, normal. Dar stai să vezi și pe partea de film, că statul român e fiert pe cultură, pe imaginație, mereu inventează instituții și mecanisme „pentru cultură“, dar care ajung să consume bani fără rezultate clare sau fără transparență. Pe partea de film, deci, statul încasează de la industria de jocuri de noroc o sumă imensă cu care ar trebui să finanțeze proiecte cinematografice. Exact: „ar trebui“. De fapt, suma colectată e blocată. 185 de milioane de euro destinați cinematografiei au dispărut atât de discret, încât merită un film despre asta, ceva cu polițiști și procurori. Cultura e finanțată la noi ca în filmele cu mafie: „știm că există banii, dar nimeni nu i-a văzut“. Cu mafie de stat, firește.

🟠 Între timp, manipularea și spălarea de creiere își văd de liniștite de treabă. Și cu mare succes, nu așa. De exemplu, poate știi că recent a murit un actor român destul de cunoscut, Ioan Isaiu – ei bine, s-a stabilit, în anumite medii conspiraționiste, în presa bazate pe probe, desigur, că a fost ucis de vaccinul anti-COVID. Din categoria „așa scrie pe internet, deci e adevărat“. Iar asta nu e tot. Vezi că urmează o nouă „plandemie“, provocată de infecția cu hantavirus, iar hantavirusul este un efect advers al vaccinului anti-COVID! Nu te-ai fi gândit. Și încă nu e tot. Până acum s-a spus că hantavirusul ajunge la om, foarte rar, de la rozătoare. Ei bine, am aflat din surse sigure că, ușor-ușor, șobolanii vor ajunge victime, adică omul vaccinat anti-COVID o să-i dea hantavirus șobolanului! Da!

🟠 Donald Trump contrazice vorba aia, că de moarte și de Fisc nu poți să scapi. Conform unui acord dezvăluit de Departamentul de Justiție, declarațiile fiscale ale lui, ale familiei sale și ale companiilor afiliate – deci, cam jumătate din America???????? – nu vor mai putea fi verificate niciodată de autoritățile fiscale din SUA. Imunitate pe viață. Da, acordul se referă la activitățile din trecut, nu și la cele din viitor. Acu’ rămâne de văzut cât viitor o mai avea și domnu’ Trump, pentru că, iată, scrie aici, Iranul nu renunță la planul de a-l asasina. Trebuie văzut dacă proverbul ăla există și la iranieni.

🟠 Despre Putin, în schimb, aflăm că mai are cel mult cinci luni… stai… „mai are cinci luni în care poate dicta condițiile de pace dintr-o poziție de superioritate“. Asta susține șeful serviciului secret din Estonia.

Despre Regele Charles, în schimb, se știe că un post de radio din Anglia a anunțat deja moartea lui. Din greșeală, e drept. Am înțeles că Donald Trump s-a oferit deja să preia funcția de rege, că are deja o oarecare experiență, ca rege al SUA. Iar în unele cercuri din România s-a stabilit fără dubii că Regele Charles a murit din cauza vaccinului anti-COVID.

🟠 Aflăm din această analiză de pe news.ro de unde a plecat demersul europarlamentarului PSD Claudiu Manda de a-și înregistra numele la OSIM: a descoperit că există un site, claudiumanda.ro, care se ocupă cu jocuri de noroc. Un expert din domeniu crede însă că este extrem de greu să recupereze acel domeniu. Pare că Manda nu vrea să fie asociat cu jocurile de noroc, ceea ce e drăguț, mai ales după ce l-am văzut pe Olguțu (asta e marcă înregistrată de noi 😁) fumând pe stadion – un gest ilegal, pentru care trebuia amendat. Unde mai pui că era îmbrăcat și cu un pulovăr oribil de 1.300 de euro, chestiune pe care am comentat-o în Starea Nației de joi. Așa. Cu această ocazie este reamintit și un caz mai vechi, de acum zece ani, când „un bărbat din Arad a înregistrat numele și imaginea lui Arsenie Boca ca mărci verbale și industriale, la OSIM (București) și la Alicante (Oficiul European de Proprietate Intelectuală). Timp de doi ani, cu ajutorul jandarmilor și polițiștilor, a făcut razii la tarabele comercianților de lângă mănăstiri unde au fost confiscate iconițe, cruciulițe, cărți și calendare, iar vânzătorii au fost intimidați să plătească despăgubiri și licențe pentru a mai putea vinde produse cu imaginea sau numele lui Arsenie Boca“. Se înțelege bărbatul nu avea nicio legătură cu Arsenie Boca, pur și simplu i s-a arătat lui această idee în scoarța unui copac care plângea cu lacrimi de agheasmă. Am glumit, firește. Glumele sunt permise, chiar dacă numele este înregistrat la OSIM.

🟠 Și ceva drăguț, că e weekend. Cică un Lamborghini, un Ferrari, un Aston Martin și un Logan intră într-un bar… Pardon, pe pista circuitului de la Nürburgring, din Germania, deci nu, nu e banc. Dacia Logan participă la cursa de 24 de ore de la Nürburgring încă din 2021, habar n-aveam, cică a devenit un fel de simbol al competiției, iar spectatorii abia așteaptă să vadă mașinile noastre luptându-se cu bolizi mult superiori. La cursa de anul acesta a participat și Max Verstappen, campionul din Formula 1. Revenind la Dacia Logan, momentul de glorie a fost când șoferul a oprit-o pe pistă, a lăsat-o pe avarii și a intrat la un chioșc de lângă circuit. Fünf Minuten, Sir!

Ce-ai putea face? Depinde. Ce știi despre tine și nimeni altcineva nu știe?

Scriu acest text sâmbătă seară, după întâlnirea pe care am avut-o la Iași cu foarte mulți studenți. Estimarea organizatorilor a fost că peste 400 de oameni m-au suportat mai bine de trei ore. Și mai bine de o sută au stat apoi la poze și autografe. Și m-am încărcat cu multă energie bună, după cum i-am mărturisit unui tânăr care mi-a spus că își ia energie din ce fac și spun eu și din proiectele noastre și a vrut să știe de unde îmi iau eu energie.

Întrebări bune ale unor tineri la fel de speriați ca orice om de pe planetă cu privire la viitor. Sigur că am vorbit despre politică, despre cetățenie, despre consumerism și diferența dintre nevoie și dorință, despre Bolojan, care înțeleg că era aproape de locul în care ne aflam noi – ar fi mers o discuție, dar omul era în oraș cu chestiuni mai importante, despre democrație și capitalism și despre cum acuzăm sistemul politic pentru lipsa de bunăstare pentru că în felul ăsta a modelat sistemul economic societatea, am vorbit despre designul societății, pe care ei trebuie să-l schimbe, despre educație, despre piața muncii, de care în opinia mea doar dacă suntem idioți (ceea ce Ministerul Educației și statul român sunt) mai legăm educația, despre importanța lui împreună, despre relații fizice și construirea de comunități și multe altele. Na, în mai bine de trei ore intră multe întrebări, chiar și când maimuța socialistă răspunde cu o mulțime de paranteze în care uneori se mai și pierde.

Dar cel mai mult am povestit despre cea mai importantă resursă, atenția, despre cât e de important să și-o recupereze cât mai repede, despre cum lucrurile la care ești atent formează preocupările fiecăruia. Și cum acele preocupări vor avea un rol decisiv în omul care vei deveni. Haidt le-a vorbit despre asta de curând unor tineri. Și le-a zis și poemul ăsta, scris de Mary Oliver, cu titlul Instructions for Living a Life:

Pay attention

Be astonished.

Tell about it.

Le-am mai zis și despre cum ar trebui să se provoace permanent, să fie curioși, despre Ken Robinson și Taleb și Ericsson și Epstein, cu noua lui carte, Inside the Box, unde constrângerile ajută, nu încurcă. Și sunt de acord și cu asta. Și, desigur, le-am spus și despre Conti. Că e proaspăt în mintea mea, l-am citit săptămânile asta, cu What’s going right.

Și dacă ai lipsit de aici săptămâna trecută, am vorbit despre cele trei motoare – asertiv, al plăcerii și generativ – și cum, potrivit lui Conti, cei mai mulți oameni nu pornesc deloc motorul generativ. Îl turează fie prea mult pe cel asertiv, devenind agresivi și violenți, fie prea puțin, rămânând pe loc, blocați. Îl turează fie prea mult pe cel al plăcerii, asta ducând la evitarea responsabilității, dependențe și altele, fie prea puțin, ceea ce le aduce incapacitatea de a simți plăcere, de a o anticipa. Dar nu se preocupă deloc de motorul generativ. Pe care nici nu-l pornesc, pentru că nu știu că-l au. E motorul care ne spune, dacă ajungem să învățăm să-l ascultăm: vreau să fac viața și lumea mai bune. Pentru mine și pentru ceilalți. Și ăsta este acel proces activ care, odată pornit, va subordona și regla celelalte două motoare.

În cartea asta, Conti citează dintr-un interviu acordat de Dylan, în care acesta explică ce a înțeles el prin destin: convingerea că știe ceva despre sine ce nimeni altcineva nu știe, și că imaginea pe care o avea despre viitorul lui va deveni realitate. Tu te-ai întrebat asta? Ce știi despre tine și nimeni altcineva nu știe? Nu ceva ce ai făcut, ceva ce vei face. Cu tine și cu viața ta. Și, mai departe, ceva ce mulți nu ne întrebăm și asta ne împiedică să practicăm zi de zi recunoștința: ce merge bine acum, în viața ta?

Îmi place mult Iașul (deși nu sunt de acord că așa ar trebui să scriem, ci Iașiul), îmi plac oamenii de aici, nu știu în câte locuri din țară se mai adună sâmbăta la 17 peste 400 de studenți pentru o asemenea discuție. Organizatorii au făcut bine că nu mi-au spus dinainte că evenimentul va fi în exterior, unde când bate soarele eu sunt orb ca un liliac, probabil n-aș mai fi venit și aș fi greșit. Am prezentat scuze pentru că am fost nevoit să stau cu ochelarii la ochi bună parte din eveniment, pentru a-i putea vedea cât de cât pe cei care puneau întrebări.

Am mâncat excelent la Toujours, am promis că vom reveni să stăm mai mult. Am alergat serios pentru o cafea bună. La Brașov, unde am stat de joi până vineri, a fost simplu, am fost la Crop. Am făcut un ocol prin Brașov, joi, imediat după ce am înregistrat emisiunea pentru că Florin Dragoslav, de la Remax, primul agent imobiliar cu adevărat profesionist pe care l-am întâlnit, mai profesionist decât e cazul de multe ori, a reușit să găsească un cumpărător pentru terenul de la Predeluț, mult sub prețul de piață, dar eram presați, l-am dat până la urmă, așa că nebunia noastră cu hub-ul cultural merge mai departe, pentru cel puțin încă un an, dacă lucrurile nu vor merge și mai rău decât acum. Și da, e loc de mult mai rău la cum arată lumea.

Să revin la cafea. În Iași, deși e plin de locuri care se promovează ca fiind cafenele de specialitate, n-am reușit să găsim o cafea foarte bună în cele patru locuri în care am intrat dimineață. Cel mai tare a fost la o cafenea în care un puști pe care clar îl deranjasem mi-a zis, când l-am întrebat ce marcă e laptele de ovăz: ceva cu Barista. Așa că am plecat fără să mai încercăm cafeaua. Am găsit până la urmă ceva ok la mall, cu cafea de la Mabo. Mâine mergem la Fika, unde a fost mereu bine (azi am zis să încercăm și altceva, din ce era aproape de noi). E nasol și să te înveți cu cafea foarte bună, devii al naibii de pretențios. Și mereu când fac nazuri de-astea, nevastă-mea mă aduce cu picioarele pe pământ: ai uitat că atunci când te-am cunoscut mi-ai făcut cea mai proastă cafea pe care am băut-o în viața mea. Mda.

Și-acum merg la somn, că bate de miezul nopții, aerul condiționat din cameră nu vrea să dea temperatura mai jos de 15 de grade. Avem drum lung mâine, vreau să ajung și la padel seara. Duminică frumoasă. Și dacă ai timp, sună pe cineva azi, să vă vedeți față în față. Fii tu cel care mișcă lucrurile în lumea reală. E atât de important! Vă așteptăm pe la noi, la hub, să vedeți ce facem. Mulțumim și pentru declarații, ați fost minunați, cu toate campaniile de denigrare ale partidelor și televiziunilor finanțate de acestea să mintă seară de seară, am depășit din nou bariera de 10.000 de declarații completate pentru Starea Nației, o să scriu despre ce înseamnă asta pentru noi și pentru proiectele noastre săptămâna viitoare.

Să nu uit. Vom găsi altă zi pentru clubul de carte, e clar că joi nu putem aduna fizic oameni. Și nici online nu sunt foarte mulți. Voi anunța cum facem mai departe. Ne vedem luni, de la 18, cu ediția live, să discutăm în principal despre cum Recorder a destabilizat și Miliția…

Protestul etapei

S-au dat titlul și Cupa României, săptămâna trecută. S-a muncit, nu s-a stat degeaba! Studenții clujeni au învățat bine tot anul, dar n-au picat pe subiect, la examenele finale.

În Cupă, s-a mers cap la cap, până la întrebările de departajare, dar în finala campionatului păreau că oltenii au venit cu servite, pe bune. Au pregătit ei bine tot sezonul, dar mi s-a părut că s-au autodepășit pe final. Loviturile de grație au fost solicitarea unui control anti-doping pentru adversari dar și contactarea portarului titular de la Cluj. Două mutări de maestru, de care se vorbește, cred, prea puțin…

Eu am vorbit mai pe larg și doar de bine, despre succesul Craiovei.

Radu Baicu

Și penultima impresie contează!

Senzația mea, din ultimele luni, a fost că Universitatea Craiova a căutat mai degrabă să apere primul loc, nu să câștige campionatul…

Read more

3 months ago · 20 likes · 1 comment · Radu Baicu

În al treisprezecelea ceas, nea Gigi a ales cărui antrenor să-i facă echipa și schimbările, la ultimele meciuri ale sezonului. Loteria vizelor pe carnetul de antrenor la FCSB a fost câștigată de Marius Baciu, un tip care mai practica meseria doar la nivel teoretic. Adică, era analist la Prima TV, doar mai vorbea despre fotbal.

Acum, Baciu va câștiga mai bine, va putea veni la muncă și-n trening și nici nu va trebui să mai vorbească atât de mult despre fotbal. Cel puțin nu în fața patronului. A cam dat lovitura, dacă mă întrebați pe mine…

🟠

Petrolul a reușit să se salveze nu doar de la retrogradare, ci și de la baraj, grație unei înfrângeri muncite, pe teren propriu. Nu s-a oprit din alergat în gol până nu a încasat cinci boabe de la Oțelul. Sincer, cred că găzarii se uită acum în urmă și se întreabă dacă nu cumva îi băgaseră în situația aia nasoală chiar egalurile și victoriile obținute de-a lungul unui sezon în care ar fi fost suficient, iată, să stea la mâna altora…

🟠

Ploieștiul rămâne în prima ligă grație unei victorii obținute de Metaloglobus, la Ovidiu. Prosport scrie că, de oftică, Farul nu a mai dat tradiționala pizza de după meci, dar Gicu Grozav, căpitanul Petrolului, și-a scos mâinile din sân și le-a băgat în buzunar, făcând cinste cu bere băieților pregătiți de Florin Bratu.

Mi se pare un târg ok, orice fotbalist întreg la minte alege hidratarea, după meci. Ce mă îngrijorează însă e cât de mult s-au ieftinit, frate, indirectele! Am trecut de la valize cu bani la o amărâtă de navetă cu bere. La Liga I! S-a ales praful de campionatul ăsta, pe bune!

🟠

Se apropie Mondialul și mi se pare că vorbim totuși prea puțin de naționala noastră. O fi pentru că am decis să nu participăm? Mă rog, am aflat zilele astea că Hagi și-a definitivat staff-ul. Oamenii care nu-i ieșeau din cuvânt și nu aveau curaj să zică nici pâs!, d-apoi să vină cu vreo sugestie, la Farul, vor avea fix aceleași atribuții la națională.

Singura chestie pozitivă pe care o văd aici e că-ntr-un an, doi, dacă lucrurile merg bine, Hagi își va putea transfera și președintele, de la club, la FRF.

Starea Sănătății

Pe canalul de YouTube Starea Sănătății găsești un extras din discuția de la Teatrul Nației cu dr. Cătălina Poiană, președinta Colegiului Medicilor din România, despre:

• cauzele kilogramelor în plus

• cum scăpăm de ele

• cât e știință și cât e vrăjeală în lupta cu obezitatea

• soluțiile reale pentru un stil de viață sănătos

• sfaturi practice despre alimentație, motivație și echilibru în viața de zi cu zi.

Starea ideilor

Așa-i că te întrebai ce se mai întâmplă cu ideea săptămânii de muncă de patru zile?

Iată: o săptămână de lucru mai scurtă ar putea să reducă considerabil rata de obezitate în Regatul Unit, zice un reprezentant al organizație 4 Day Week. Pe ce se bazează? Pe studii prezentate recent la Congresul European pe tema Obezității din care rezultă că țările în care oamenii muncesc mai multe ore au rate mai mari de obezitate, chiar și în comparație cu statele în care se consumă mai multă grăsime.

Nu e mare filosofie în spate: cu cât ai mai puțin timp liber, cu atât te vei preocupa mai puțin de sănătate, vei mânca mai haotic, vei avea mai puțin chef să faci sport, vei fi mai stresat/ă.

Dacă vrem să trăim mai mult și mai bine, măsurile individuale ne pot duce până într-un punct. După care trebuie să cerem și să obținem politici publice mai bune, măsuri colective aplicabile la nivel de societate, care să ne ducă pe toți mai departe de acel punct.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Din ce în ce mai bună – și îngrijorătoare – povestea cu antreprenorul neolegionar care furnizează instituțiilor de forță din România (și nu numai) „AI suveran“. PressOne a descoperit zilele astea că omul care colaborează cu SRI și SPP distribuie și acum, în mediul online, simboluri și mesaje asociate extremei drepte. Băiatu’ a avut la profil, până zilele trecute, un portret stilizat al lui Corneliu Zelea Codreanu și o arde nestingherit cu nostalgii interbelice, simbolistică legionară sau ultranaționalistă. Iar asta se întâmplă în contextul în care „Parlamentul României pregătește o lege care le-ar permite instituțiilor de forță să proceseze, prin mijloace AI, volume uriașe de date personale extrase din rețelele sociale“. Iată, suntem curioși dacă va procesa și neolegionarismul afaceristului furnizor de instrumente AI. Am discutat un pic despre subiect în emisiunea de joi, chiar te rugăm să o accesezi, că altfel te accesează ea pe tine. 😁

🟠 Stai liniștit, iar s-a luptat statul român cu drogurile: trupele speciale de mascați au buzunărit niște tineri prin Vama Veche, în fața camerelor de filmat, în timp ce Pablo Escobar, foarte probabil, râdea de ei de la vreo terasă. Vlad Zaha a descoperit și a scris pe PressOne despre modul ultrapenibil în care Ministerul de Interne comunică pe subiect. Poliția s-a lăudat pe rețele cu o captură de sute de kilograme de droguri „pregătite pentru minivacanța de 1 Mai“, însă acea captură a devenit, ușor-ușor, o captură mai veche, de anul trecut, iar în final a ajuns un soi de bicicletă, care nu a fost descoperită, ci vândută în târg, accept și schimb cu un sac de cartofi plus diferența, rog seriozitate.

🟠 Și totuși, de ce și-ar înregistra niște politicieni numele la OSIM, cum au făcut Sorin Grindeanu și Claudiu Manda? Că doar nu-s Donald Trump sau Taylor Swift. Am fi înțeles dacă PSD-iștii ar fi înregistrat mărci precum „Cutie de pantofi“ sau „Cine, eu? Mă confundați“. Sau marca „Mercedes Alb“ – pe care ar putea să o înregistreze parlamentarul Mihai Weber. Omul pare obsedat de Mercedesuri mari, și-a luat deja alt bolid de 100.000 de euro, pentru că pe primul a trebuit să-l restituie firmei de leasing după intervenția ANAF. Revenind, Adevărul încearcă să găsească niște răspunsuri, pentru întrebarea „de ce?“, probabil vor urma și altele.

🟠 Ai aici și partea a doua a investigației de pe snoop.ro „Cultul îngerilor“, despre vizionarul spiritual care își agresează sexual clientele în timpul unor ședințe individuale prezentate drept „terapii“. (Am comentat subiectul în emisiunea de marți, în caz că nu ai văzut-o, e aici, mulțumim.) Dacă partea I s-a numit „Cultul îngerilor“, partea a doua are titlul „Cultul fără bon fiscal“. Spiritual-spiritual, da’ foamea și evaziunea sunt mari și e nevoie de mult material. Cash, numai cash, desigur.

🟠 A, bun, la asta nu ne-am gândit: „Poate AI să afle combinația norocoasă la loto? Modelul unui matematician german pentru folosirea Inteligenței Artificiale la 6 din 49“. L-am întrebat și noi pe ChatGPT, el susține că nu știe numerele, el poate să ajute cel mult la strategie, la simulări statistice, la chestii de-astea. Hm. O să stăm cu ochii pe el. Și dacă simțim că și-a luat-o în cap, îl dăm pe mâna AI-ului de la ANAF. Dacă o fi și ăla de încredere, că după ce-am citit asta cu „Halucinațiile AI de la ANAF“, ne-am luat cu mânile de cap. În loc să ajute, e mult mai probabil ca AI-ul ANAF să fugă în lume cu ChatGPT.

🟠 Ce drăguț: „«School of Rock» din Merghindeal. Muzica a transformat o școală percepută de elevi ca «pușcărie» într-un loc fără violență“. Se întâmplă undeva în județul Sibiu: „De doi ani, conducerea școlii din Merghindeal a pornit un experiment curajos: combaterea violenței prin educație muzicală. Rezultatele au apărut mult mai repede decât s-ar fi așteptat oricine. Practic, fiecare copil a primit un instrument muzical și acum învață să cânte cât mai bine. Unii și-au descoperit talente ascunse“. Acum au și concerte, curând o să dea autografe, poate într-o zi o să cânte în deschidere la Metallica.

🟠 Aaa, apropo de Metallica și concertul lor de pe Arena Națională (că pe noi ne-au refuzat, n-au acceptat să cânte și la teatrul construit de noi în Ploiești, Teatrul Nației – dar mai e timp), două chestiuni de semnalat. Unu: Metallica e trupă rock (trash metal) sau pop? Ei bine, verdictul este… pop. „Metallica a fost mereu o trupă pop care nu știa asta“, citim în acest articol de pe Euronews România. Doi: melodia „românească“ pe care au fredonat-o cei de la Metallica în timpul concertului de pe Arenă nu era deloc românească. Era copiată de la niște americani. Da, piesa „Cine ești tu oare?“ a celor de la Compact este împrumutată, să zicem, de la trupa Cinderella. Pornind de la această observație, același autor de la Euronews face o istorie a coverului și plagiatului masiv din muzica românească. În comunism, cel puțin, plagiatul era un fenomen banal – și oarecum explicabil. Până și „Drumurile noastre“ a lui Dan Spătaru e copiată notă cu notă de la niște sârbi. Asta e. Să nu ne mirăm dacă într-o zi o să-și înființeze și PSD-ul o trupă, după ce află cât de ușor se face muzica.

🟠 Uite-i și pe „izolații“ ăștia: Coreea de Nord a câștigat din războiul criminalului de la Kremlin, atenție, 13 miliarde de dolari. Superbusiness. În condițiile în care PIB-ul anual al ciudatului de Kim este estimat de ONU la 17,2 miliarde și de Coreea de Sud la 25,3. Avem doar estimări din surse terțe pentru că Phenianul nu publică date statistice. Probabil că nici măcar nu mai folosește acest termen, PIB, ei transformă totul în „număr de proiectile livrate către Moscova pe trimestru“.

🟠 Reportaj la mobilizare, printre rezerviști. „«A fost o experiență interesantă. Tehnica de acum este mult mai avansată. Ar fi bine ca toți tinerii să meargă în armată. Sunt și femei acum, de ce să nu facă toți armata», a spus Nicu, un bărbat de 48 de ani dintr-o comună aflată la câțiva kilometri de Alba Iulia. Stelian Cristea are 50 de ani și lucrează la Serviciul Județean de Ambulanță Alba. «A fost un exercițiu reușit. Este o diferență foarte mare față de perioada când am făcut eu armata. Mă bucur de ceea ce văd, că avem o armată dotată. Ne-am adus aminte de ce am făcut noi înainte, dar și că noi trebuie să apărăm țara asta. Mi-ar plăcea să fie organizate mai des și cred că ar fi bine ca orice bărbat să facă măcar câteva luni de armată.»“ Aflăm că rezerviștii sunt transportați cu autocarele în poligon, unde fiecare efectuează o sesiune de tragere cu pistolul-mitralieră. „Au fost evaluați, inclusiv din punct de vedere medical și psihologic, înainte de participarea la activități. La întoarcerea la unitate, au luat masa (fasole cu ciolan), după care au plecat spre casă.“ Unde, având în vedere meniul, au continuat cu tragerile de noapte.

🟠 Asta e ultima, de la chinezi: vor să construiască un tunel feroviar de 90 de kilometri pe sub mare. Ai citit bine: nouăzeci! Pe sub mare. Tunelul de sub Canalul Mânecii are aproape 40 de kilometri. Tunelul chinezilor ar reduce legătura dintre două mari orașe de la vreo șase ore, cât durează acum, terestru, la 40 de minute cu trenul pe sub apă. E clar: dacă o țin tot așa, ăștia o să construiască, în 20-30 de ani, trenul care merge pe apă.

Să ne întoarcem la DE CE

O săptămână un pic mai liniștită. E vineri dimineață, la teatru se desfășoară o activitate educațională ținută de Constantin Vică. Despre cum, dacă AI-ul ne ia toate joburile, suntem obligați să rămânem măcar cu gândirea. Trag cu urechea la ce se discută din bibliotecă, pentru că am lăsat ușa întredeschisă. Sunt copii de liceu în mare parte. Timizi, unii par aduși cu forța, le-am spus la început că sper să-i văd zâmbind la ieșire. Și i-am rugat să nu lipească gumă pe scaune și să nu vapeze. Ceea ce unii dintre ei deja făceau. Asta nu pot să înțeleg, nu pricep de ce părinții și profesorii nu discută deschis cu acești copii, aducând medici, specialiști, care să explice că aceste nenorociri, chiar și din datele care există până azi, sunt pentru copii la fel de (sau poate chiar mai) nocive decât fumatul clasic. Avem episoade la Starea sănătății despre subiect și vom mai face. Chiar săptămâna viitoare am programat un interviu cu un medic specialist, care va explica din nou, pe înțelesul tuturor, cât de nociv este fumatul și cum nu ne ia doar ani de viață și ne crește riscul pentru o mulțime de boli, dar ne ia aproape tot confortul vieții, toată viața din anii de după 45 încolo. Ceea ce înseamnă aproape jumătate de viață. E incredibil cum atât de mulți oameni nu înțeleg asta. Și se otrăvesc cu bună știință, o bună bucată din viață. Discutam despre asta și cu Constantin Vică, înainte de eveniment. După cinci ani fără alcool încă nu pot descrie în cuvinte cât de bine mă simt și ce pâclă mi s-a luat cu totul de pe creier, câtă claritate și energie am putut dobândi după ce n-am mai consumat niciun strop de alcool. Aș vrea să facem mult mai multe în zona asta, prevenție și educație, la Starea sănătății. Și pentru asta vor mai veni alături de noi oameni buni, specialiști cărora le-am cerut ajutorul. Să explicăm mai mult, să ajungem la cât mai mulți tineri, copii, dar și oameni care fumează și beau și nu știu că în mare măsură de-aia nu se simt bine. Și că doar refuză, consumând alcool și tutun, să înceapă să umble la adevăratele cauze care îi fac să se simtă mizerabil.

Aseară am avut la teatrul nostru, Teatrul Nației, concert Amphitrio, a fost senzațional. Încă mi se face pielea de găină când mă gândesc cât de tare a fost. Din păcate, până în 40 de oameni au cumpărat bilet la acest concert senzațional, al unor muzicieni fantastici. Am oferit o sută de invitații, pentru oameni din zone vulnerabile. Două asociații de seniori, studenți (n-a venit niciunul), profesori, elevi. Din păcate, colaborarea cu Inspectoratul Școlar Prahova este foarte slabă, în sensul că am constatat o lipsă totală de interes din partea consilierilor școlari. I-am adus pe toți aici, la hub, le-am arătat, le-am spus că mizăm pe ei să-i trimită aici pe copiii interesați de muzică, de teatru, de educație extrașcolară, de cărți, de voluntariat, cetățenie și multe altele care se leagă de ceea ce facem noi aici. Ei bine, din 180 de consilieri școlari cu care colega mea Ioana ține legătura, nu avem mai mult de trei care se deranjează să trimită sau să aducă aici copii, deși totul e gratuit. Avem până și curs de actorie gratuit pentru copii din familii vulnerabile. De când am condiționat prezența profesorilor la spectacole de aducerea unor elevi de la școala la care activează, nu mai vin nici la concertele la care oferim invitații. Așa că vom schimba abordarea, vom căuta profesori implicați din fiecare școală. Pentru că ei există. Așa că dacă aveți cunoștință de astfel de oameni din Ploiești și împrejurimi dați de veste sau spuneți-le să îmi scrie. Le putem schimba în bine viețile unor copii și nu aș vrea să ne împiedicăm de lipsa de interes și de implicare a unor profesori.

Azi, vineri, avem concert aniversar Anton, mâine vine Paula Seling, duminică la prânz e teatru pentru copii, iar seara e blues, cu Hanno și băieții de la BluesCore. Constatăm o scădere masivă în ultimele două luni a numărului cumpărătorilor de bilet, nu știu cum vom reuși să trecem vara în stilul ăsta. Amenajăm acum grădina, cu puținele resurse pe care le avem, pentru a oferi peste vară un loc liniștit, în care să organizăm tot felul de activități educative și recreative. E aproape gata și cantina socială, sper din iunie să începem să funcționăm și cu acel spațiu. Nu va fi ușor, dar măcar nu va fi Nicușor.

A, sâmbătă, de la 11, vă aștept aici, la teatru, împreună cu Doru Șupeală, de la Hacking Work, să vorbim despre joburi și cum putem obține unele mai bune, chiar dacă sau mai ales dacă e criză.

Monica m-a anunțat ieri că luna asta nu acoperă rata la bancă, așa că va avea nevoie de încă o tranșă din banii pe care i-am păstrat fix pentru situațiile astea, după ce am vândut apartamentul de la mare. În iulie facem anul de când am deschis hubul ăsta cultural și știam că va fi greu. Dar ne făceam speranțe că un an e suficient să-l punem pe picioare. Și nu mă refer aici la partea financiară neapărat, adică să se poată susține singur, asta nu se va întâmpla probabil niciodată, ar fi o premieră nu doar națională să reușim asta, de-aia hubul este legat ombilical de alte activități lucrative, restaurantul, cafenelele noastre, magazinul online, platforma teatrulnatiei.ro, plus proiectele noastre editoriale, care exploatează resurse în comun cu hubul. Sigur, partea financiară e importantă, dar asta se rezolvă, e o problemă mai mică decât refuzul celor mai mulți oameni de a se mai expune la cultură. Am povestit despre un student care vine aici la teatru și plătește și care îmi spunea că colegii lui nu vin la teatru, chiar dacă le oferă invitații, pentru că le e teamă. De ce? Pentru că n-au mai fost niciodată. Asta mi se pare o problemă imensă. Să ajungi la facultate și să nu fi mers niciodată la teatru, abia asta arată degradarea în care se află educația. Dar nu abandonăm, desigur, construim în continuare, asta e cel mai greu.

Financiar, dacă nu reușim să vindem terenul de la Predeluț (pe care îl vom împărți probabil în loturi și-l vom vinde unor oameni buni, pe care-i vom alege dintre prieteni), trebuie să supraviețuim până în iulie 2027, când scăpăm de ratele la bănci, care depășesc acum, adunate, 20.000 de euro pe lună. Deloc puțin. Gabriel Liiceanu, cu care m-am contrat pe scenă săptămâna trecută, a fost uimit de faptul că am construit acest hub fără ajutor public. Și chiar l-a întrebat pe primar, prezent în sală la dezbatere, de ce nu a ajutat financiar așa ceva. N-am cerut ajutor și nici nu vrem. Și asta cumva îi enervează pe unii.

Am făcut această introducere atât de lungă nu să mă plâng, suntem într-o situație mai mult decât privilegiată să avem astfel de probleme. Sunt recunoscător că trebuie să fiu creativ în perioada următoare ca să țin în viață un hub cultural, să termin de amenajat o cantină socială, nu altceva. Și pot să merg mai departe cu energie și hotărâre pentru că avem o comunitate atât de puternică în spate, care a completat și anul ăsta, în ciuda campaniilor de denigrare făcute de televiziunile care iau bani de la partide și de la tot felul de infractori pentru a minți publicul, destule declarații 230 (mai sunt zece zile importante, puteți completa online, simplu, aici, vă ia mai puțin de două minute) pentru a ne asigura că proiectele Starea Nației și Starea Sănătății merg mai departe.

Dar sigur că am momente în care mă întreb și eu de ce. De ce să facem ceva ce mulți par să nu vrea. Educație, informare, prevenție…

Citesc de câteva zile, în pauze de câte zece, douăzeci de minute, pentru că programul meu a scăpat din nou de sub control (știu, de fiecare dată spun asta în mai și în noiembrie, după care promit că în vacanță, de vară și de iarnă, fac ordine și rezolv problemele. Se întâmplă, dar nu durează), cartea lui Paul Conti, What’s going right. Am mai scris despre Conti aici, îmi place la nebunie omul și prin cartea asta am ajuns să-l cunosc mai bine.

Și pentru că multă lume mă întreabă de ce fac ceea ce fac, ce anume mă mână în viața asta care e din ce în ce mai mult o luptă (și cum am zis și eu mă întreb din ce în ce mai des, date fiind vremurile), cred că am găsit un răspuns mult mai bun la Conti decât cel oferit de Simon Sinek (mă rog, Sinek e doar un avocat talentat, care a scris o carte ce a prins bine la public, fiind aliatul de nădejde mai degrabă al al capitalului decât al oamenilor) la întrebarea DE CE.

Voi face și cel puțin un episod la Starea Sănătății pe baza cărții. După ce explică faptul că sănătatea mintală se degradează deși avem la dispoziție tot mai multe resurse, tot mai multe instrumente care teoretic ar trebui să ne facă viața nu doar mai ușoară, ci și mai bună, Conti spune că problema nu e lipsa ajutorului, ci faptul că noi nu știm cum funcționăm. Așa că el propune să începem cu autocunoașterea, nu cu terapia. Sigur, terapia te poate ajuta să te cunoști mai bine, dar nu asta e esența cărții.

Să ajung la de ce. După ce definește cele cinci componente ale structurii minții și introduce și termenul de saliență, care îmi dă ceva bătăi de cap, dar cu altă ocazie despre asta, Conti răspunde la întrebarea ce ne mână în luptă. Și identifică aici trei motoare, spunându-ne că cei mai mulți oameni funcționează folosind doar două dintre ele. Avem motorul afirmării (assertion drive). Aici totul se leagă de un alt termen despre care am tot vorbit când l-am descoperit pe Conti, și anume ”agency”. Să ai putere asupra ta și asupra lumii. E, când turezi prea mult motorul ăsta ajungi la agresivitate, la violență. Când abia-l pornești, ești în situația în care se află azi mulți tineri: lipsit de inițiativă, neputincios, paralizat.

Apoi, avem motorul plăcerii (pleasure drive). La fel, depinde de turație. Prea mult duce la hedonism, evitarea responsabilităților. Ăsta era tata. Prea puțin? Nasol și asta, ajungi la incapacitatea de a anticipa sau simți plăcerea.

E, cei mai mulți funcționează în funcție de cum strunesc aceste două motoare. Dar există și al treilea, pe care cei mai mulți, repet, nu-l folosesc deloc. Și sunt curios unde sunteți voi și ce rezultă dacă vă analizați în felul ăsta. Motorul generativ (generative drive) este cel pe care trebuie să ne educăm să-l pornim. E motorul care ne împinge să facem viața și lumea mai bune. E despre empatie, contribuție, altruism, creație, compasiune. Și, foarte important, nu e un sentiment. Pentru că, să fim serioși, cei mai mulți dintre oameni sunt empatici, chiar dacă nu acționează. E vorba de un proces pe care motorul ăsta îl pornește în noi. Și atunci când reușim să-l pornim, partea frumoasă este că celelalte două îi devin subordonate. Practic, ceea ce spune Conti este că civilizația există datorită acestui motor generativ. Celelalte două ne-ar fi exterminat sau ne-ar fi făcut să putrezim în lux. Oricum, azi, cu tehnologia, putreziciunea minții este ceva despre care trebuie să discutăm foarte serios. Arta, cultura, muzica, altruismul, grija pentru ceilalți, toate vin de aici, din acest motor generativ. Și pentru a porni motorul ăsta sau pentru a-l tura cu scopul să te calibrezi cu toate celelalte ale vieții, e nevoie să afli ce te mișcă cu adevărat.

Dă-mi de veste la dragos@patraru.ro. Și continuăm data viitoare.

Ne vedem la hub, să incubam idei bune. Te așteptăm la a doua ediție a clubului de carte. Povestim despre cartea scrisă de Minouche Shafik, Ce ne datorăm unii altora. Joi, 28 mai, ora 17:00, la Teatrul Nației din Ploiești. Dacă nu poți să participi fizic, te așteptăm online. Rugămintea e să completezi acest formular.

Starea Sănătății

Ecografia nu doare. Un nodul nu înseamnă cancer. Mamografia salvează vieți. Prevenția ne liniștește. Acestea sunt câteva dintre mesajele pe care dr. Isabela Botea le transmite cu profesionalism, calm și blândețe în cel mai recent interviu publicat pe canalul de YouTube Starea Sănătății.

Află când trebuie să mergi la investigații și de ce, cum te pregătești pentru ecografie mamară și pentru mamografie, de ce este important să-ți cunoști densitatea sânului și de ce este necesar ca după o anumită vârstă să faci atât ecografie, cât și mamografie.

Starea ideilor

Anul trecut am scris aici despre o idee foarte proastă. O inițiativă legislativă depusă de mai mulți parlamentari (care și-au declarat deseori pasiunea pentru motoare), prin care se propunea, printre altele, permiterea parcării motocicletelor și mopedelor pe trotuar (cu condiția de a lăsa un metru liber pentru pietoni).

Mai multe organizații au încurajat cetățenii să trimită sesizări politicienilor care se fac în continuare că nu înțeleg gravitatea situației când vine vorba despre nivelul de accesibilitate redus pentru pietoni, în general, și pentru părinții cu cărucioare de copii sau persoanele cu dizabilități, în special, în România.

Ca urmare a acestor sesizări, amendamentul privind parcarea motocicletelor pe trotuar a fost respins săptămâna aceasta. O mică victorie a cetățenilor!

Însă problema mare rămâne.

Să fii pieton în cele mai multe dintre orașele din România înseamnă să fii supus unor agresiuni constante: șoferi care merg cu viteză mult peste limita legală; claxoane; motoare turate; noxe; trotuare inexistente, prea înguste sau ocupate de mașini, stâlpi, reclame, trotinete.

Un raport al Poliției Române arată că în anul 2023, de exemplu, în medie, în fiecare zi a decedat cel puțin un pieton implicat într-un accident rutier.

Cu toate astea, n-am văzut din partea parlamentarilor nicio inițiativă care să facă viața pietonilor mai sigură. Nu trebuie să fie pasionați de mersul pe jos așa cum sunt de motociclete. Dar ar trebui măcar să-l încerce.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Când auzi patrioții din diverse partide urlând chestii care încep cu „ooofff, țărișoara mea“, continuă cu „nu ne vindem companiile“ și se încheie cu „România nu este o marfă“, e posibil ca acel „ooofff“ să fie de la „offshore“. Publicația online Captura îl prezintă aici pe „Patriotul economic care emitea facturi offshore“. Adică Petrișor Peiu, de la AUR. Acest politician suveranist a sprijinit o grămadă de corporații occidentale să se stabilească în România. Consultantul Peiu a deschis uși pentru corporații străine, deși politicianul Peiu le combate feroce. Captura a obținut inclusiv câteva facturi emise de Peiu pe o firmă offshore din SUA. Așadar, nu ne vindem țara, doar o șuntăm prin offshore-uri. Cam asta e diferența dintre discurs și cifrele din contabilitate: discursu’ se ține la televizor și în Parlament, contabilitatea se ține prin paradisuri fiscale.

🟠 Hai că s-a cam făcut liniște și pe afacerea vaccinurilor, cu despăgubirile alea de 600 de milioane de euro pe care le avem de plătit către gigantul Pfizer. Am citit aici, săptămâna trecută, ultimul articol mai serios despre subiect: „Afacerea vaccinurilor: Alexandru Rafila s-a opus de la bun început oricărei renegocieri cu Pfizer. Proba este o adresă către premierul Ciucă“. Asta e, ce să facem. Așa cum atâția oameni erau coronasceptici, nu credeau în boală, în virusuri, în vaccinuri, domnul Rafila nu credea în negocieri. „Negocierisceptic“, sau cam așa ceva. Ce mare scofală? Câteva milioane de euro.

🟠 Ultima descoperire: Guvernul Bolojan e de vină că Judecătoria Urziceni a rămas fără judecători, după ce ultimii doi magistrați rămași acolo au intrat în concediu medical. Așa susține un membru al Consiliului Superior al Magistraturii: politicile duse de Guvern în privința Justiției au făcut și au dres. De fapt, acea judecătorie a rămas fără judecători pentru că aproape toți s-au transferat în ultimii trei ani, fix cu acordul CSM-ului. Pe adresele Consiliului chiar se precizează: „transferul nu va afecta activitatea Judecătoriei Urziceni“. Asta e fix ca-n duma aia cu parcarea, când tu vrei să parchezi, apare lângă mașină un cetățean săritor care îți face cu mâna, „dă-i, dă-i, dă-i!“, iar la finalul operațiunii: „Acum dă-te jos, ca să vezi ce dezastru ai făcut!“

🟠 Apropo de parcare, tare și asta cu gratuitățile pentru mașinile presei, în București. Anul trecut s-au eliberat 5.720 de permise de parcare moca pe locurile publice cu plată din Capitală. 5.720! Pare nu doar că toți ziariștii din București dețin o mașină, dar unii au și câte 10-15 bucăți, mai multe decât Țiriac. Anul acesta, însă, facilitatea a fost eliminată, ceea ce a provocat nemulțumiri în unele redacții. Ce-i drept, când pleci în căutarea adevărului te cam întârzie căutarea unui loc de parcare.

🟠 Efecte nebănuite și neașteptate ale războiului din Iran. Autoritățile din Tokyo, de exemplu, au fost nevoite să renunțe la o interdicție istorică, și anume aceea de a veni la job în pantaloni scurți. Acum încurajează angajații să nu mai poarte costume și să adopte o ținută lejeră la birou pentru a limita utilizarea aerului condiționat. O să ajungă să-i roage să gândească mai puțin vara, să nu se mai încingă creierul. Doar pe iarnă, ca să nu mai bage căldură în birouri.

🟠 Ce dileală: „berea care a ajuns la mare căutare în Franța după o somație din partea lui Yoko Ono, văduva lui John Lennon“. E vorba de berea John Lemon. Hai, că se exagerează. Uite, noi am inventat acum calmantele Nicucalmin și nu s-a supărat nimeni. Nici Viorel Hrebenciuc nu s-a supărat când sloganul berii Ciuc devenise „Hrebenciuc, încă una și mă duc“. Sau cum ar fi ca producătorul Csíki Sör să scoată un sortiment NicuSör. Fără alcool și cu efecte calmante, bineînțeles.

🟠 Legat de calmul ăsta. Printre invitațiile la calm și la dezescaladare, atent analizate în emisiunea noastră de joi, președintele Nicușor ne asigură că între partide există „un consens pe PNRR“ – consensul fiind, probabil, că banii sunt pierduți: „Instabilitatea actuală pune în pericol șapte miliarde de euro, din cele 10 pe care România le mai are de luat prin PNRR, pentru că de acești bani sunt legate mai multe schimbări legislative pentru care e nevoie de consens politic“.

🟠 Între timp, se lucrează. Chiar se lucrează, serios: după șapte luni de muncă, tocmai s-a străpuns un tunel de autostradă de 900 de metri de pe Valea Oltului. Se lucrează și la alții. De exemplu, cel mai lung tunel feroviar din lume, de 64 de kilometri, care va lega Austria și Italia. Și va fi gata în 2032. Dar surpriza acestor zile – pentru noi, cel puțin – vine din Iran. Știi ce rețea de drumuri au iranienii? Ditamai dihania: „Iranul, trecut glorios, prezent în flăcări, viitor incert. Iranul, o țară muntoasă, are o rețea de autostrăzi de aproape 25.000 de kilometri“. OK, articolul este ușor exagerat, nu toate drumurile sunt autostrăzi așa cum le știm noi din Europa. Da’ chiar și așa, e ceva. Acea țară este de șapte ori mai întinsă decât România, dar ne cocoșează la infrastructură rutieră. Dar nu-i nimic, aproape sigur îi depășim la capitolul bănci inteligente. Băncile pe care îți încarci telefonul, apoi, dacă nu ești atent pe unde mergi, îl scapi în noroiul de pe uliță.

🟠 Nu știm cum se zice în bulgară „băieții deștepți din energie“, da’ chiar sunt deștepți bulgarii dacă le iese această schemă: importă și stochează energie cumpărată la prețuri mici, zero sau chiar negative pe care o vinde apoi – se-nțelege – mai scump. „Bateriile de stocare ale Bulgariei ajung să facă legea pe piața energei din zona noastră“, scrie aici, unde spune că inclusiv România este o „victimă“ a succesului bulgăresc.

Cum rămânem oameni sau cum mai construim oameni?

Ce săptămână! Scriu acest text sâmbătă seară, sper să-l termin astfel încât textul să ajungă la voi măcar duminică dimineață. Luni am fost cu live-urile, marți a fost moțiunea, așa că am fost tot live cu emisiunea, de la 17, iar la 18.30 am tăiat-o spre București, pentru emisiunea pe care o realizez la TVR, împreună cu Valeriu Nicolae. Paranteză. Facem audiență decentă la TV pentru o emisiune aflată la a doua ediție, dar mult mai bună pe net. Ca să vă faceți o idee, în timp ce noi am depășit 133.000 de vizualizări pe canalul de YouTube al TVR, emisiunile de miercuri și de joi au 15.000 respectiv 3.000 de vizualizări. La a doua ediție, la fel. Eu și Valeriu am depășit 100.000, celelalte două ediții sunt la 13.000 și 1.300 de vizualizări pe net. Ce vreau să spun este că oamenii care ne urmăresc pe mine și pe Valeriu sunt pe net, nu la TV. Rămâne de văzut dacă vom reuși să câștigăm și din publicul care se află încă, seară de seară, în fața televizorului.

După trei ani de când am plecat de la TV, constat că absolut nimic nu s-a schimbat în felul în care se calculează audiențele. Mi se pare incredibil că se raportează cifre bazate pe totalul populației, deși cei mai mulți dintre cei pe care-i întreb îmi spun că deși au televizor în casă, nu mai au cablu sau, dacă-l au, nu se uită la programe TV. Sau văd, de pildă, doar meciuri de fotbal sau alte transmisiuni live, dar au renunțat de multă vreme la obiceiul de a se uita la programele TV seară de seară. Asta nu se reflectă deloc în cifrele celor care măsoară audiența. Mai mult, e o metodă de măsurare învechită și imbecilă, se poate legifera foarte ușor furnizarea de date cantitative, fără a încălca GDPR-ul, iar pentru datele calitative se poate continua pe acest model existent. Ce vreau să spun este că niște sute de milioane de euro se împart anual pe baza unor cifre cu totul și cu totul false, rezultate în urma unor măsurători care nu mai au nicio legătură cu realitatea.

Miercuri am scris toată ziua la emisiune, am înregistrat seara, târziu, pentru că joi am plecat dimineață la Sibiu. Unde m-am văzut cu niște tineri extraordinari, într-o sală cu o capacitate de 150 de locuri, în care am încăput până la urmă peste 220 de oameni. M-am simțit excelent și, după reacțiile sălii, și ei. Studenții care au organizat, de la Jurnalism, au făcut o treabă excelentă, înțeleg că asta a fost prima ediție dintr-o serie, le doresc să fie cât mai lungă. Mi-a plăcut și locul, chiar dacă s-a suferit din cauza căldurii (nu mergea aerul condiționat), undeva în cadrul Facultății de Teatru, dacă am înțeles bine, ceva făcut pe fonduri europene. Inutil să mai spun că e mare nevoie de astfel de locuri, cum am făcut și noi la Ploiești, peste tot în țară.

Sursa: Andrei Pleșa și Sorina Photography

Ne-am îmbrățișat și am făcut zeci de poze la final, iar apoi am plecat către casă, unde am ajuns undeva aproape de două dimineața. Am vrut să fac drumul ăsta cu trenul, dar nu aveam la întors nimic la o oră convenabilă. Și trebuia să fiu a doua zi la Ploiești, aveam de înregistrat podcastul, apoi nu puteam lipsi de la finala de la baschet, unde băieții ăștia minunați, deveniți între timp bărbați în toată regula, au câștigat al patrulea lor titlu consecutiv la juniori. După U17, U18, U19, vineri, în superba sală Rapid, CSM CSȘ BBA Petrolul Ploiești a ridicat trofeul și la U20, ultima competiție la nivel de juniori pentru cei mai mulți dintre băieți. Mă gândeam că avem suficient material pentru un documentar care să consemneze cumva această premieră și cât de frumos pot să crească niște copii atunci când fac sport.

A fost un meci incredibil, pentru prima dată de când stau pe banca acestei echipe, și sunt mai bine de șase ani de când fac asta, am simțit spre final că nu vom putea câștiga. Dar așa cum marii jucători, cum vineri a fost acest fenomenal David Rașoga, despre care vom auzi în baschet pentru mulți ani de acum înainte, ies la rampă în momente grele (Gogo, cum îl cunoaște toată lumea, a reușit în finală 48 de puncte, 8 recuperări și 5 pase decisive), echipele bune, construite în jurul unor valori clare, nu cedează până în ultima secundă.

Sursa: Federația Română de Baschet

Meciul a fost împins aproape incredibil în prelungiri de ai noștri, 83 egal la final, iar Rapid nu a mai avut resurse pentru ce a urmat. De menționat că doi dintre cei mai buni oameni de la Rapid, Pârvu și Voiculescu, au făcut parte în urmă cu două sezoane din lotul nostru. Nu voi putea niciodată să le mulțumesc acestor băieți pentru momentele senzaționale pe care mi le-au oferit de-a lungul timpului. Orice vor face mai departe, sunt sigur că vor fi bine. Pentru că s-au construit bine. Sunt niște oameni foarte buni, echipați cu tot ce le trebuie pentru orice obstacol le va pune în față viața. Și nu-i voi putea mulțumi îndeajuns nici lui Ionuț Ivan, cel mai bun și titrat antrenor din România la acest nivel.

Continuăm împreună cu alte generații, cu alți copii buni care vin din urmă. Nu știm însă dacă din vară vom mai face asta la CSM Ploiești sau în altă parte, urmează să avem o discuție lămuritoare cu municipalitatea în perioada următoare. Eu, unul, m-am cam săturat de bătaia de joc a unor băieți din Consiliul Local, a căror singură calitate în viață este că i-a pus partidul pe o listă care i-a dus în poziția asta politică din care, crezându-se mici Dumnezei, încurcă, în loc să ajute. Când le asiguri masa unor sportivi din resurse proprii, fără să iei un leu din bani publici, și contribui financiar anual cu zeci de mii de euro, plus alte zeci de mii aduse din sponsorizări și vine câte un sulete de partid și spune că el vrea să se facă lucrurile altfel, probabil furându-se niște bani, că nu înțeleg cum altfel, poate e mai bine să îi lăsăm pe acești băieți să facă performanță.

Până atunci, noi am demonstrat ce se poate face, cu resurse financiare mai mult decât modeste, dar cu pricepere și competență și disciplină și un plan clar. Așa cum arată și băieții în poză, patru titluri consecutive. Și din spate vin generații care pot depăși această performanță, deci nu discutăm despre o excepție, nu e vorba de întâmplare aici.

Sursa: Federația Română de Baschet

Pentru cei mai tineri și pentru părinții care citesc acest text, țineți cont de asta: oamenii se construiesc cel mai frumos prin sport. Și sportul se poate face la orice vârstă, chiar și la cel mai înalt nivel. Echipa feminină a Luxemburgului de tenis de masă, de pildă, are o componentă care a împlinit 62 de ani. Și dacă tot am pomenit de tenis de masă, senzațională performanța fetelor noastre, care după 26 de ani ne-au adus din nou medalie mondială. Am pierdut cu China în semifinale, dar am bătut Franța în sferturi și asta a fost fantastic. Bernie, Elisabeta, Andreea, Alina și Elena au fost fabuloase. Iar ăsta e un rezultat obținut în ciuda statului român. Știu foarte bine despre ce vorbesc, particip la turnee de amatori, pe care le organizează iubitorii acestui sport fără absolut niciun sprijin de la statul român. Mii de pasionați țin sportul ăsta în viață, în timp ce niște antrenori nebuni, fără niciun program național, fără nicio strategie, cu resurse infime față de alte țări, reușesc să scoată sportivi extraordinari, cu care, iată, suntem o forță mondială. Și la fete, dar și la băieți, care s-au oprit în optimi, tot în fața Chinei. Duceți copiii la sport. Și nu uitați că tenisul de masă este unul dintre acele sporturi care prelungesc cu ani sănătoși viața.

Vineri seară am avut la Teatrul Nației concert Fără zahăr, cei doi Bobo au fost, ca de obicei, extraordinari. Cea mai grea zi mi s-a părut însă cea de azi (sâmbătă). Am avut, tot la teatrul nostru, o întâlnire cu Gabriel Liiceanu, în fața a peste o sută de oameni. Foarte ciudată a fost discuția. Cei care sunteți abonați pe platforma noastră video, teatrulnatiei.ro, ați putut să o vedeți, cei care sunteți contributori pe YouTube o puteți vedea azi sau mâine, când o vor pune colegii mei. Ceilalți, veți avea un rezumat de 30 de minute vineri, la liber. Știam că domnul Liiceanu e de dreapta, știam cum l-a susținut pe Băsescu, știam că-l sprijină pe Bolojan, știam că, în același timp, în ciuda opiniilor mele despre dreapta, Băsescu și Bolojan, mă simpatizează. E greu să fii și gazdă și să reușești să duci totuși la bun sfârșit un dialog cu cineva cu care ai atât de puține lucruri în comun. Am vorbit puțin, dar ce-am spus l-a făcut pe domnul Liiceanu să mă facă prost, practic. N-a zis-o în felul ăsta, dar asta a fost ideea. Și dacă urmăriți dialogul veți vedea ce s-a întâmplat. Mi se pare incredibil că o asemenea retorică mai poate locui în mințile unor oameni cu atâta carte.

Domnul Liiceanu n-a avut răspuns la replicile pe care i le-am oferit, așa că a ales să spună că nu mă recomandă nimic pentru a îmi permite să sancționez austeritatea severă a lui Bolojan.

O spune foarte bine Piketty, pe care l-am invocat într-un episod la Vocea Nației, când am sancționat o declarație a lui Liiceanu. Nu e deloc surprinzător că elitele diferitelor societăți au tendința să „naturalizeze” inegalitatea și să ne explice cum această structură e singura posibilă, iar dacă intervenim în ea vom provoca nenorociri imense. Însă experiența istorică demonstrează contrariul: intervențiile ce reduc inegalitățile au avut un imens succes și se află la originea celor mai prețioase instituții, cele care au permis ca ideea de progres uman să devină realitate, scrie economistul. Sufragiul universal, de pildă, învățământul gratuit și obligatoriu, asigurarea de sănătate, și așa mai departe.

Inegalitățile din prezent, instituțiile din prezent nu sunt singurele posibile. O întreagă istorie ne demonstrează că atunci când oamenii au decis să facă lucrurile altfel, „inegalitățile naturale” au dispărut pur și simplu. Ce era natural în faptul că femeile nu puteau să voteze? Și cum explică susținătorii inegalității naturale faptul că această inegalitate a dispărut atunci când oamenii au decis ca femeile să primească acest drept?

Argumentele de genul ăsta nu contează însă cu cei care cred cu tărie că inegalitatea e naturală. O să revin pe tema asta, probabil și la una dintre emisiuni. Ideea e că, iată, e din ce în ce mai greu să găsim acel teren comun pe care să discutăm, astfel încât să ne dăm seama că avem mult mai multe în comun decât credem.

Moralitatea unește și orbește, zice Haidt (pe care probabil domnul Liiceanu l-a citit, pentru că a apărut la Humanitas). Moralitatea ne unește în echipe, în jurul unui scop comun. Și ne orbește, pentru că ne împiedică să analizăm rațional argumentele și informațiile care contrazic povestea echipei noastre.

Trăim în prezent în două Românii foarte diferite. Sau poate chiar în mai multe. Din păcate, avem prea puține punți care să ne ajute să vedem cum trăiesc ceilalți și ce i-a adus în situația de a vota sau de a nu vota cu cine vrem noi. De a susține sau nu pe cine susținem noi. Sau chiar în situația de a nu mai susține pe nimeni, pentru că simt că deja au pierdut tot.

Și chiar dacă avem un podcast despre asta, nu strică să scriu și aici. Există trei căi clasice de a trece printr-un conflict: fuga, lupta, tăcerea. Niciuna dintre aceste căi nu conduce la ceva bun. Așa că poate am putea în schimb să încercăm a patra cale: să înțelegem punctul de vedere al celorlalți, fără să fim de acord cu ei. Să intrăm într-o discuție nu cu gândul că fie îl vom convinge pe celălalt, fie ne va convinge celălalt pe noi. Nu. Să intrăm în discuție doar cu gândul de a ne asculta reciproc. Iar apoi să devenim capabili să înțelegem acel punct de vedere cu care în continuare nu suntem de acord. Aici e cheia. Să nu fii de acord, dar totodată să înțelegi un alt punct de vedere. Să înțelegi de unde vine, cum s-a format o opinie diferită de a ta. Iar asta schimbă absolut tot. Și eu l-am înțeles azi pe domnul Liiceanu. Chiar dacă nu sunt deloc de acord cu dânsul. Și îi mulțumesc că a fost de acord să nu fim de acord, așa, prost cum sunt eu, și în fața oamenilor.

E 19.45, am terminat textul, merg la Teatrul Nației să ascult concertul lui Alexandru Andrieș, care stă să înceapă. Iar mâine am programate două sesiuni de sport. Tenis cu piciorul dimineață și padel seara. Cu tot programul ăsta nebun, tot am reușit să intru în sală luni și marți. Iar miercuri și joi și ieri am avut grijă să fac câteva pauze scurte pentru cele 100 de flotări și 150 de genuflexiuni. Azi am băgat un pic la robot, la tenis, după meciul fetelor. E fabulos acest sport, la care sper să devin și mai bun.

Închei tot cu pomii mei…

Protestul Etapei

Pe 7 mai a fost, așa cum se cuvine, mare sărbătoare în Ghencea. Mă rog, dacă ne luăm după cei doar 8.000 de oameni din tribune, a părut, așa, o sărbătoare… medie.

Cineva a avut brilianta idee de a reînființa un club departamental, ok, nu e o surpriză, deci, că echipa asta e obligată să stea la liga a doua. Mă miră însă că Armata Română nu-și susține proiectul cum se cuvine.

Ok, probabil nu mai ai 20.000 de soldați în lot, cu care să poți umple Ghencea, la nevoie, cum se făcea pe vremurile alea bune doar pentru unii, dar puteai măcar să dai două telefoane. Nu ai pe nimeni la NATO la care să apelezi, în cazuri d-astea de forță majoră? Ce mai căutăm acolo, doar ca s-avem cu cine să ne jucăm cu dronele când mai ieșim pe-afară?

Conducerea lui Dinamo a avut și ea o idee briliantă. Nu, stați la locurile voastre, nu au dat echipa înapoi Miliției! A schimbat sigla sau, cum se zice-n limbaj corporatist, identitatea vizuală. Și a ieșit ditamai scandalul.

Deși treaba asta era ușor de anticipat, vezi cazuri ilustre din Europa, că nici fanii lui Juventus nu au sărit în sus de bucurie când s-a făcut trecerea la siglă d-asta nouă, minimalistă, Andrei Nicolescu & Co. s-au speriat rău. Și, cum o idee briliantă nu vine niciodată singură, au decis să-și ceară scuze și să promită că-și bagă mințile-n cap și D-ul ăsta stilizat în…

În altă ordine de idei, ce voiam să vă zic, mult succes în a găsi o identitatea d-asta vizuală care să placă tuturor fanilor dinamoviști!

Daniel Pancu a devenit antrenorul momentului, în Liga I. Are CFR-ul la degetul mic, după ce a luat echipa de la nivelul FCSB și a transformat-o într-o candidată măcar la cupele europene, și profită și de necazurile colegului Gâlcă. Pe lista scurtă a Rapidului sunt doar două nume, astăzi, pentru postul de A1: Daniel și Pancu.

Ei bine, din poziția asta, antrenorul care alerga în numele FRF arbitrii pe teren, la U21, anunță că a ajuns la un nivel la care nu mai are cu cine să discute despre fotbal. Gata, a terminat materia, a luate examenele, licența, doctoratul e o formalitate. Și acum lucrează deja la reforme pe piața muncii, prin introducerea unui concept la care am visat cu toții pe ascuns: angajatul fără șef.

Radu Baicu

Visul lui Pancu este și al nostru: să conducem pe banii altora!

Asta ne lipsea, pe bune! Nu aveam destule pe cap, atât extra fotbal, cât și în fenomenul ăsta, care ne va mai mânca ficații două-trei săptămâni, apare acum și antrenorul momentului, cu o serie de declarații amuzante pentru mine, dar dăunătoare pentru orice antrenor, într-un fotbal profesionist…

Read more

4 months ago · 23 likes · 3 comments · Radu Baicu

Starea Sănătății

Cum recunoști un accident vascular cerebral, cum reacționezi, ce trebuie să faci în primele minute ca să salvezi creierul?

Împreună cu medicul Dima Ștefăniță, specialist în radiologie și neuroradiologie intervențională, explicăm pe înțelesul tuturor diferența dintre AVC ischemic și hemoragic, factorii de risc reali, dar și semnele subtile pe care oamenii le ignoră frecvent.

Discutăm și despre realitatea din România: unde se poate trata un AVC, cât de important este timpul de intervenție și de ce recuperarea este o etapă esențială, adesea ignorată.

Găsești pe canalul nostru de YouTube Starea Sănătății (aici șiaici) două materiale care pot fi utile pentru tine sau pentru cineva apropiat.

Starea ideilor

Există puțini oameni care reușesc să vorbească tuturor, fără să polarizeze pe nimeni (și mai ales cu o voce atât de recognoscibilă din prima secundă). David Attenborough tocmai a împlinit 100 de ani.

„Mi-aș dori ca lumea să fie de două ori mai mare – și jumătate din ea încă neexplorată”, a zis cândva.

Dacă ești norocoasă/norocos să ieși din casă astăzi, să te poți mișca, acordă un pic de atenție lumii naturale din jurul tău și gândește-te câte mai ai încă de explorat.

P.S. BBC sărbătorește cu un video de 6 ore cu cele mai bune 100 de momente narate de David Attenborough. Când te întorci de la plimbare, îl găsești aici.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Afaceriștii acuzați că au distrus flota de MiG-uri a României. Acuzați la propriu, da, trimiși în judecată, dosar făcut meticulos, picătură cu picătură, cinci ani a durat ancheta. Conform procurorilor, doi afaceriști din Prahova au livrat către armată kerosen neconform, de proastă calitate, în locul combustibilului cerut. Zici că vindeau combustibil pentru ceva drujbe sau motocoase, nu pentru avioane militare. Au apărut defecțiuni la MiG-uri, inclusiv incidente în timpul zborurilor, ceea ce a afectat funcționarea flotei aeriene și, în final, capacitatea de apărare a României. Acuzația: acte de diversiune împotriva securității naționale, ceva rar, o provocare și pentru judecători. De remarcat că o parte dintre acuzații s-au prescris deja. Acum se caută niște afaceriști care să treacă MiG-urile pe GPL.

🟠 Hopa! Au pus-o rușii, s-a încordat șeful BNR, Mugur Isărescu: „(…) după epuizarea crizei politice pe care o traversăm, Banca Națională a României va înainta autorităților un memorandum prin care va propune o nouă strategie în abordarea problemei tezaurului nostru de la Moscova“. E vorba în principal de cele 91,5 tone de aur fin transferate în 1916 și 1917 la Moscova, pentru păstrare, dar pe care, în ianuarie 1918, puterea bolșevică a decis să le confiște. Mugur Isărescu reamintește că lucrează de 36 de ani la BNR și la problema tezaurului de la Moscova, care „a intrat pe agenda sa de lucru chiar în ziua în care a fost numit guvernator al Băncii Naționale a României, la 4 septembrie 1990“. Care anume e strategia? Păi, nu știm, deocamdată doar a anunțat că are o strategie, nu a dezvăluit-o. Să nu afle rușii, probabil. Bănuim că se bazează pe strategii juridice, ceva elaborat, nu o să-l trimită pe protestatarul Marian Ceaușescu la Kremlin, cu telefonul, să-i agaseze pe alde Putin: „Borfașilor! Dați, bă, tezaurul înapoi!“

🟠 Îndepărtarea bustului lui Octavian Goga din Iași, la finalul lunii martie, a declanșat o amplă controversă în spațiul public. Pentru că Goga nu a fost un simplu poet, cum am învățat noi la școală, cu o figură blajină, cu ochii mari și freza frumos ticluită. Nu. Habar n-am avut noi că Goga a fost nazist sadea, că pe vremea când era prim-ministru (anii 1930) a adoptat primul act legislativ antisemit din România sau că a fost inițiatorul unui plan prin care sute de mii de evrei români urmau să fie deportați în Insula Madagascar. Noi cu rima, cu ritmul, niște poezii care se învățau ușor, în câteva minute… Și el cu exterminarea unor oameni. Și abia acum am învățat că blajinul Goga a fost înmormântat cu svastică de aur la piept, iar în sicriul lui ar fi fost pus doar buchetul de flori trimis de însuși Adolf Hitler. Cum naiba să instalezi pe stradă bustul acestui individ? Poate doar ca să-l ia lumea la pietre.

🟠 Am zis „legionar“? Hei, dar avem legionari și azi. Tineri, frumoși, liberi și bine înfipți. Unul este aghiotantul lui George Simion, liderul partidului (ne-extremist, firește) AUR. Apar împreună prin Parlament, prin Parlamentul European sau la Varșovia, alături de Dan Dungaciu, la învestirea noului președinte al Poloniei. Băiatul nu se ferește – doar e democrație, nu? – să-și exprime public ura împotriva evreilor, maghiarilor, „progresiștilor“ și a minorităților sexuale. Sau să-l anunțe pe Kelemen Hunor că o să ardă de viu. Al doilea este și mai interesant. Oho. În prima tinerețe, prin 2005, a făcut parte din conducerea organizației neolegionare Noua Dreaptă. A fost coleg acolo cu unul actualul parlamentar SOS Tudor Ionescu, unul dintre fondatorii acelei mizerii. La un moment dat a supervizat lipirea de afișe în Oradea pentru comemorarea a 106 ani de la nașterea lui Corneliu Zelea Codreanu. Tăticu’ lor! A fost redactor-șef al publicației naționaliste și conspiraționiste NapocaNews. Și, ca să n-o mai lungim – găsești detalii aici, pe PressOne –, tânărul legionar este acum furnizor de tehnologie și de „AI suveran“ pentru instituții din domeniul securității naționale: SRI, SPP, MApN. Superb, într-adevăr. S-a afirmat și internațional, desigur, firma lui a participat în 2021 la un program de combatere a radicalizării politice din mediul online, derulat și finanțat de Uniunea Europeană. Ce ați spus? Radicalizare, chestii, politică, extremism? Luați-mă pe mine, am CV-ul perfect!

🟠 200 de postări pe Facebook și Instagram, 100.000 de euro. Practic, o postare face cât salariul minim pe economie. Cine plătește: Cristiano Ronaldo. Ei, de unde, am glumit. Nici măcar el nu-și permite asemenea sume pentru un simplu „Bună dimineața la cafelutză“. Plătește Primăria sectorului 4. Cine încasează: cine trebuie. Cine scrie postările: probabil ChatGPT.

🟠 Asta nu mai e gaură neagră, e ditamai tunelu’ negru: Metrorex. Chiar dacă nu ești din București, sigur ai auzit – și te privește – ce se întâmplă la această minunată companie. De exemplu: „De doi ani, Metrorex are trenuri noi pe care nu le poate folosi. Cine e de vină și care e miza financiară uriașă“. Douăsprezece garnituri livrate de Alstom stau în depouri, iar călătorii se înghesuie în aceleași vagoane obosite din mileniul trecut. Relația cu constructorul francez și situația financiară a Metroului sunt descrise în amănunt aici: „Cum a eșuat contractul de 103 milioane de euro dintre Metrorex și Alstom pentru trenuri noi“. Da, contractul a eșuat, pentru că trenurile sunt eșuate în depou. Zice în articol: „În timp ce directorii sunt premiați pentru «performanță», iar trenurile noi zac neutilizate în depouri din cauza proceselor de omologare prelungite, nota de plată pentru acest haos administrativ este transferată, ca de obicei, către public“. Ar putea măcar să deschidă un muzeu al garniturilor noi și să taie bilet la intrare.

🟠 Auzind de garniturile noi și nefolosite de la Metrorex, șefii CFR s-au enervat teribil. Alo, dar avem și noi așa ceva, pe noi de ce nu ne bagă nimeni în seamă? Ba, noi avem și mai multe, suntem cei mai buni, discutăm de 21 de trenuri noi-nouțe care stau de câteva luni și ruginesc singure, părăsite, vai de capu’ lor, sărăcuțele, în Gara Obor! Să ne spuneți când putem să trecem pe la casierie!

🟠 Da, oamenii aveau nevoie de o astfel de cercetare științifică:cartofii prăjiți sunt mai buni dacă îi „furi“ din farfuria altcuiva. Sunt mai gustoși, mai crocanți și mai sărați. Cine a făcut studiul? Ei, aici e cheia: Academia Medicală Rusă (Russian Medical Academy). Cine altcineva putea să facă o astfel de cercetare? Rușii, că lor mereu le place să ia din farfuria vecinului. Un palton, un ceas, o bucată de teritoriu… Un tezaur, după cum am văzut mai sus.

Trăiască muncitorii, nu munca! Bastarzii lui Hayek și normalizarea extremismului

Mă grăbesc să termin acest text, ca să plece la timp către voi. Da, nu cred că am avut două zile de 1 Mai libere în viața mea. Dar să nu sărbătoriți azi munca, vă rog. Ci pe muncitori. E cu totul altceva, e povestea de care nu ținem cont, a celor pe umerii cărora stăm, a celor care au luptat pentru ca acum să nu muncim mai mult de opt ore pe zi dacă nu vrem, să avem weekendul liber, concedii, drepturi la locul de muncă, salariu minim și așa mai departe.

Vorbesc despre asta în podcastul Vocea Nației, care va fi urcat mâine pe platforma teatrulnatiei.ro și pe canalul de YouTube. Ce-ați zice dacă un politician ar veni cu un astfel de discurs în fața voastră: „Vreau ca românii să muncească mai puțin, dar să trăiască mai bine. Vreau ca tehnologia să ajute pe toată lumea, nu doar pe bogați. Vreau ca toți copiii de azi să aibă viitorul asigurat. Vreau să gândim împreună viitorul muncii, în loc să așteptăm ca algoritmul programat de bogații lumii să-l decidă pentru noi.” Haide, domne, povești, nu? Utopii. Este incredibil cât de bine dresați suntem de societate, încât respingem și discuțiile despre cum am putea să rediscutăm munca.

Sigur, nici nu prea ai cu cine. Viziunea lui Bolojan despre lume și despre muncă ține atât de mult de extrema dreaptă încât pe mine mă îngrozește. Bolojan vrea să descurajeze „nemunca” pentru că, zice el, citez: „într-o țară în care în orice mare oraș din România nu ai cu cine lucra, este deficit de forță de muncă (...) nu e normal să ai ajutoare de șomaj care se întind pe șase luni sau pe un an”.

Am tot spus-o, astea sunt motivele pentru care domnul Bolojan nu trebuia să ajungă în funcția de premier. Și continuă așa Bolojan: „trebuie să lucrăm la reducerea ajutoarelor de șomaj, la reducerea și eliminarea oricăror forme de a fugi de munca reală din economie”. Deci guvernul LUCREAZĂ când taie cifre într-un excel, când elimină beneficii sociale. Doar bugetarii din guvern lucrează. Ceilalți bugetari nu mai știu cum să fugă din economia reală și să stea pe ajutoare de șomaj. Că l-aș întreba pe Bolojan, după ce va fi demis se va ivi poate ocazia: domnule, dumneata de ce consideri că ai muncit ca premier? Pentru că erai bugetar.

Practic, dacă stai să analizezi declarațiile lui Bolojan din ultimele zece luni, omul crede sincer că ne-am lăsat înrobiți într-un sistem de bunăstare. Care ne face mai leneși și pe care nu-l merităm. O ducem deci prea bine. În ciuda tuturor statisticilor, care arată că suntem cei mai harnici europeni, asta crede Bolojan despre noi.

Eu strâng declarațiile astea pentru a le pune într-o ediție de emisiune sau chiar un fel de Special, ceva, pe care să-l prezint pe 31 mai, la Teatrul Nației. Să vedem dacă îmi și iese, pentru că timpul este un adversar din ce în ce mai redutabil, dat fiind că în loc să mai las jos, cum îmi spune colega mea, Larisa, eu tot încarc programul cu sarcini care-mi aduc doar stres și supărare. Mă refer la emisiunile de la TVR, care supără atât de mulți extremiști. O să revin la asta imediat.

Ne-am lăsat înrobiți într-un sistem de bunăstare. Asta crede Bolojan despre noi. E incredibil cum gândește acest om. Dar acum îl înțeleg mai bine. La recomandarea lui Ștefan Baghiu, pe care sper să-l văd joi, când voi fi la Sibiu, pentru o întâlnire cu studenții de la Jurnalism și nu numai, m-am băgat cu totul în cartea lui Quinn Slobodian, Hayek’s Bastards - the Neoliberal Roots of the Populist Right. E doar în engleză, scrisă anul trecut. M-am culcat la două jumate azi-noapte, n-am putut să o las. Ba am mai băgat și azi-dimineață. Și am găsit acolo ideea asta, printre altele, care te ajută să înțelegi mai bine unde suntem și că asaltul ăsta extremist nu e deloc întâmplător.

Bref, e o carte despre cum ideile, mai ales alea foarte periculoase, nu mor niciodată cu adevărat. Ele revin sub alte forme și așteaptă momentul potrivit. Slobodian demonstrează foarte mișto că extrema dreaptă contemporană, de la ce se întâmplă în Statele Unite, în Germania AfD-ului sau în Argentina lui Milei, e un produs al neoliberalismului din ultimele decenii. Și îi la la rând, tati, pe ultimii cincizeci de ani, pe tot felul de băieți – numai băieți, care în cadrul aceleiași rețele de think-tank-uri, conferințe și publicații au produs thatcherismul și reaganismul. Și se uită în special la o facțiune care a radicalizat treptat trei obsesii: frontiere dure bazate pe etnie, ierarhie umană înrădăcinată biologic și monedă ancorată în aur. Din Hayek și Mises au ieșit Rothbard și Hoppe, din ei au ieșit rasismul IQ, profeții aurului, care fac bani de pe urma anunțării apocalipsei economice și, în cele din urmă, populiștii de dreapta care conduc azi state întregi. Este, dacă vreți, nu doar o genealogie intelectuală a lumii în care trăim, ci și un avertisment că ăia care par să sfideze ordinea globală sunt adesea cei mai fideli ei reprezentanți.​​​​​​​​​​​​​​​​

Poate dezvoltăm discuția asta duminică (da, de data asta ne vedem duminică, nu sâmbătă), după workshopul de la ora 11, în care o am invitată pe doamna doctor Cătălina Poiană, președinta Colegiului Medicilor din România, pentru o discuție despre sănătate, cu accent pe lupta cu obezitatea. După workshop, deci, de la ora 14, îi aștept pe abonații contributori de pe platforma teatrulnatiei.ro la o discuție și la o tragere la sorți cu premii constând în cărți, vouchere în universul Starea Nației, reduceri și altele. Avem nevoie de sprijinul vostru pentru a putea duce mai departe proiectele noastre. Cele mai bune modalități de sprijin sunt completarea declarației 230, iar asta se mai poate face până pe 25 mai, direcționați astfel către noi 3,5% din veniturile din salarii pe care le-ați obținut anul trecut, și abonamentul la platforma teatrulnatiei.ro, unde nu împărțim banii cu Google și vă oferim nu doar toate producțiile noastre editoriale, ci și multe dintre evenimentele culturale și educaționale (sunt peste 400 în acest an) care au loc la hubul nostru cultural, Teatrul Nației. În seara asta avem concert Monica Odagiu și Vlad Nicolici, încă mai sunt bilete, dacă vreți să ne vedem vă aștept aici. La fel, mâine avem primul quiz, se lasă și cu ceva comedie și cu karaoke.

Revenind la Bolojan, am zis că n-o să mai am timp să-i dedic un text în timp ce e în funcție și pentru că tot e 1 Mai, retorica premierului despre muncă, merit și responsabilitate individuală e copiată parcă din ideile băieților menționați în cartea asta. Și am tot vorbit despre ele în ultimele zece luni, dar și înainte, pentru că sunt idei care apasă întreaga omenire și țin deja de designul societății. Ele ne învață de mici că sărăcia și eșecul sunt probleme de caracter și comportament, nu de structură socială. Când Bolojan spune că românii trebuie să muncească mai mult, că statul nu îi poate duce în cârcă pe cei care nu vor, Bolo reproduce, sper că fără să știe, argumentul lui Charles Murray, din Losing Ground. Anume că săracii nu sunt victime ale unui sistem, ci actori raționali care răspund greșit la stimulentele perverse ale statului bunăstării. Tăierile de cheltuieli publice nu sunt deci cruzime, ele devin terapie de șoc spre normalitate.

Apoi, treaba asta cu austeritatea care este singura soluție. Că asta ne-a tot spun Bolojan, am difuzat la emisiune montaje cu această mantră a premierului. E, cartea asta arată cum neoliberalii au transformat preferințele lor politice în legi ale naturii: piața, care știe ea cel mai bine, nu-i așa, selecționează, evoluția ierarhizează, biologia explică inegalitatea.

Asta a făcut și Bolojan. De-aia în viziunea lui nu e o decizie politică să tai pensiile, bursele copiilor, indemnizațiile mamelor sau să îngheți salariile bugetarilor, toate astea sunt necesități obiective, precum gravitația. Cei care contestă măsurile devin populiști, iresponsabili, sunt zeci de fraze spuse despre asta de către premier la televizor, seară de seară. Fix la fel spunea și Hayek despre cei care cereau justiție socială, acuzându-i practic de reflexe de peșteră.

În fine, faza cu sărăcia ca destin. Avem unul dintre cele mai mari procente de sărăcie din UE, dar discursul dominant tratează asta ca pe un dat natural, nu ca pe o consecință a unor decizii politice. Și cartea asta a lui Slobodian explică mecanismul: când inegalitatea e prezentată ca biologică sau culturală, adică românii nu muncesc, n-au cultură antreprenorială, au mentalitate de asistat, pe care le tot auzim și de la politicieni și de la trompetele lor din presă, ei bine, devine imposibil de contestat politic. Așa suntem noi. Nu prea ai cum să te lupți cu asta, nu?

Nu știu câte emisiuni vom mai livra la TVR. Sper să am puterea să duc lucrurile până în vară, când se termină angajamentul pe care mi l-am luat. Nu mă încurcă efortul pe care-l fac fără să iau vreun ban, chiar îmi oferă sens faptul că ducem mesajul nostru la mult mai mulți oameni, pe care-i ajutăm să ia decizii informate, eu am vrut să fie așa, pentru că am vrut să nu se interpreteze în niciun fel de către extremiști și goarnele lor din presă și să păstrez o poziție care să-mi asigure siguranța că pot oricând să renunț, la cea mai mică încercare de intervenție asupra liniei editoriale. Mă refer mai degrabă la mizeria asta, la tonele de minciuni și de mizerie care vin din tabăra extremistă. Practic, faptul că am exprimat opinia mea, că Trump e un idiot, ajunge să reprezinte opinia televiziunii publice. Niște viermuși care se prezintă drept jurnaliști sar ca arși, acuzând că opinia mea despre Trump și Vance și toată adunarea de imbecili care ține prizonieră democrația din SUA, ceea ce consemnează zilnic și presa de acolo, reprezintă un atac la adresa partenerului strategic, pe bani publici. Uau.

Iată ce apare pe ecran la acea hazna care se numește televiziune și unde se minte pur și simplu permanent cu aerul că se spune adevărul.

Sigur că te pufnește râsul când citești așa ceva. Doar că de acolo mizeriile astea sunt preluate pe net de tot felul de descreierați, persoane fizice, oameni cărora internetul le-a pus o portavoce în mână și care duc mai departe niște mizerii. Vă dați seama, este chemat să se pronunțe CNA-ul pentru că eu am atacat partenerul strategic al României. Ce spun aceste forme de viață este din manualul de populism, că orice opinie care e contrară opiniei lor este un atac la adresa poporului și trebuie pedepsită. Jurnalism românesc în 2026. Problema n-ar fi asta, problema cea mare este această normalizare a extremismului, care se întâmplă de multă vreme, nu doar la noi. În România, PSD a reușit să pună la masă extremismul. Și să transmită mesajul ăsta, că extremiștii sunt niște oameni ok, frecventabili, cu care e în regulă să faci echipă pentru a da jos guvernul din care ai făcut parte în ultimele zece luni.

Și de-aia zic, nu vreau să particip la mizeriile astea. Nu că nu le-aș face față, nici nu m-am exprimat practic până acum, doar râd, mirat de ceea ce se întâmplă. De modul în care se iau în serios tot felul de extremiști. Pregătesc niște tricouri mișto pentru emisiunile viitoare. Deci, sunt antrenat pentru spectacol, problema este că dacă mă las angrenat în mizeriile astea am tendința nu doar să răspund urât, foarte urât, mizerabil chiar, ci să devin la rândul meu un nemernic capabil de a face mult rău. Și mă detest când sunt așa. Mi-am promis de foarte mult timp că nu mai vreau să fac asta. Și intenționez să mă țin de promisiune. E valabil și pentru voi, să știți. Ne face rău să fim răi, în general. N-o spun eu, o spun studiile. A apărut și o carte despre asta, am citit pe Hotnews despre ea, vreau să o comand. Aveți aici link.

Și ca să închei frumos, gutuiul meu.

Protestul Etapei

Mamă, s-au supărat iar cluburile pe Burleanu! E deranj mare, cică au cerut ca sezonul viitor să înceapă pe 18 iulie, dar președintele FRF le-a dat cu flit. Surprinzător, nu părea genul arogant. Liga I se reia, deci, cum au stabilit inițial federalii, cu o săptămână mai devreme. Asta e, o să rămână oamenii de fotbal supărați pe Burleanu. Noroc că nu sunt alegeri curând, că iar îl votau, de nervi, în unanimitate!

Gazzetta dello Sport scrie pe îndelete despre talentul lui Francesco Domniței. Atacantul născut în 2007 joacă la Milan și a atras atenția prin prestațiile și golurile de la echipele Milan Futuro și Primavera. Francesco e născut în Italia, dar are pașaport românesc și prezențe la naționala U18.

Evident, Gazeta Sporturilor nu cade în capcana asta de a scrie despre fotbal și ne dezvăluie azi problemele din căsnicia lui Florin Prunea…

The Sun a publicat vineri imaginile alea de la meciul Voluntari - FC Bihor, în care fotbaliștii celor două echipe împingeau ambulanța, ca s-o ia din loc mai repede, cu nefericitul care a suferit o dublă fractură.

Nu înțeleg care e problema englezilor. Terenul era îmbibat cu apă, ce facem acum, dăm drumul la meci doar dacă sare ambulanța când o bați de pământ?

Au ieșit datele de audiență, după PSG - Bayern Munchen. Mizeria aia de meci, cu două echipe care habar n-au să se apere, cu un gol marcat, în medie, la zece minute.

Cifrele sunt penibile, de două ori mai mulți români s-au uitat, de exemplu, la un FCSB - Universitatea Craiova! Și îi dau dreptate lui Stoican, care zicea așa: „Oamenii care vin la stadion nu vor să vadă driblinguri gen Neymar, vor să vadă o alunecare, vor să vadă un plonjon, vor să vadă o săritură la cap, vor să vadă o recuperare a balonului!”

Noroc că vine weekendul și ne putem desfăta cu Slobozia - Hermannstadt și Oțelul - Metaloglobus! Nu mai zic că televiziunile își freacă mâinile cu duelul aproape internațional dintre Csikszereda - FCSB, preambulul perfect pentru emisiunea preferată a microbistului român, intitulată „Bună seara, domnule Becali!”…

Sunt Radu și te invit să te abonezi pe Substack la newsletterul pe care-l dedic fotbalului de la noi. Săptămâna asta, am pus lupa pe cel mai bun Under al Universității Craiova!

Radu Baicu

Craiova a dat lovitura cu David Matei. Care a dat lovitura cu regula Under!

Nu sunt neapărat un fan al jucătorului. Am dubii legate de viitorul lui, de cât de sus poate ajunge, căci nu-i un fotbalist croit chiar pentru orice tip de fotbal și campionat…

Read more

4 months ago · 6 likes · Radu Baicu

Starea Sănătății

Pe canalul de YouTube Starea Sănătății găsești peste o sută de materiale gratuite despre un stil de viață de sănătos.

Dar dacă ești pe fugă și vrei să înveți ceva nou, ne găsești și pe Instagram și Facebook. Avem în fiecare zi idei și sfaturi despre cum poți să faci pași mici, dar siguri, pe drumul către sănătate. Le împachetăm frumos, ca să fie numai bune de împărtășit cu cei din jur.

Starea ideilor

România se numără printre țările europene cu cele mai ridicate niveluri de implicare a angajaților. O arată cel mai amplu studiu despre cum se muncește în lume, Raportul Gallup 2026. Anul trecut eram pe primul loc, anul ăsta suntem pe locul doi (la diferență de un procent se află doar Albania).

Cu această ocazie îți reamintim că ziua de 1 Mai nu e despre muncă, ci despre oamenii care s-au ridicat împotriva abuzurilor din muncă. Despre cei ce au ieșit în stradă și au zis, în urmă cu aproape un secol și jumătate: Ajunge! Opt ore muncim, opt ore dormim, opt ore trăim și noi.

A fost nevoie de ani mulți de agitație, de mobilizare, de violență, chiar și de moarte, pentru ca guvernele să asculte în cele din urmă cererile oamenilor și să reglementeze felul în care se desfășoară munca. Programul de 8 ore, zilele de weekend, concediile, faptul că nu mai mor copiii epuizați de muncă prin fabrici reprezintă astăzi o normalitate. Toate astea, însă, au fost percepute ca niște idei radicale atunci când oamenii le-au cerut.

Aceste idei radicale trebuie sărbătorite de 1 Mai, cu gândul la ce putem construi mai departe și mai bine peste ceea ce a devenit între timp normalitate.

Tot despre muncă povestim și la podcastul Vocea Nației de săptămâna asta.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Boala există, medicii există, vaccinul care poate opri boala există, dar există și Facebook și influența periculoasă a unor guru de carton. „Am citit eu pe net“ face în unele medii mai mult decât știința. România reușește performanța rară de a readuce în trend o boală din manualele vechi de medicină: rujeola. Am ajuns și în The Guardian cu această „reușită“. De citit neapărat postarea medicului Sandra Alexiu, președinta Asociației Medicilor de Familie București, explică acolo mai multe, inclusiv ce dezastre poate provoca lipsa unui vaccin. Avem „comunități“ întregi de părinți care refuză să își vaccineze copiii, întrucât „zone întregi din România sunt bombardate de ani de zile de mediile închise, deseori religioase, cu informații false despre vaccinuri“. România nu își asumă cu curaj salvarea copiilor ei, concluzionează medicul. OK, nostalgie, nostalgie, da’ parcă nici chiar așa, să ne fie dor de bolile eradicate.

🟠 Apropo de copii, era o vorbă la noi: cine nu are bătrâni să facă bine să-și cumpere. Care-i legătura cu copiii? Păi… Na. Oare ce ne-ar sfătui „bătrânii“ să facem când, din 2003 încoace, numărul de copii din România a scăzut cu 900.000? Nici măcar carantina din pandemie nu ne-a ajutat prea mult, deși ne-am pus mari speranțe în acele momente.

🟠 Felicitări, Donald Trump, ți-ai făcut datoria: „Conflictul din Golf a alimentat, de asemenea, vistieria lui Vladimir Putin pentru războiul său din Ucraina, Rusia câștigând 840 de milioane de dolari pe zi din exporturile de petrol în martie – cu 50% mai mult decât în februarie“. Un citat din articolul „Profituri de 30 de milioane de dolari pe oră. Giganții petrolieri «deschid șampania» pentru Războiul din Golf“. Care le-a adus un bonus de vreo 234 de miliarde de dolari. Citim acolo și despre efectul „Rocket and Feathers“ (Racheta și Penele), un fenomen economic observat pe piețele de combustibil și energie, dar și în alte sectoare. Acest efect descrie asimetria cu care prețurile de retail răspund la schimbările prețurilor angro (sau ale materiilor prime): prețurile cresc rapid când costurile de intrare cresc, deci ca o rachetă, și scad lent când costurile de intrare scad – deci, ca o pană. Analogia mergând, probabil, și mai departe: adică noi, ăștia de la capătu’ lanțului, de la pompă, suntem niște papagali.

🟠 S-a scumpit benzina? Fă sex. S-a rupt coaliția? Fă sex. Tulburare de personalitate? Mai mult sex. Tulburare de alimentație? Nu, aici n-o să ghicești, trebuie să citești acest articol de pe PressOne. Un material care, cu atâta politică și cu atâtea războaie, riscă să treacă neobservat: încă 19 femei îl acuză pe psihologul Duvac de hărțuire sexuală și tentativă de viol. Duvac e ăla care în timp ce era membru în Comisia de Deontologie și Disciplină a Colegiului Psihologilor din România își hărțuia sexual și cerea poze cu părțile intime de la clientele, studentele și în general cam toate femeile care aveau neșansa de a se afla în preajma lui.

🟠 O provocare juridică din SUA: ChatGPT, acuzat de „exercitarea fără drept a profesiei de avocat“. OpenAI Foundation și OpenAI Group PBC au fost chemate în judecată „spre a răspunde civil pentru un fapt mai puțin obișnuit și cu reverberații juridice inedite“: reclamanta, o societate de asigurări, reproșa sistemului ChatGPT că a furnizat asistență juridică uneia dintre clientele sale. În prima sa depoziție, GPT a declarat că refuză să comenteze până nu se consultă cu el însuși. Normal. Și stai să vezi: nu doar în America se întâmplă asemenea provocări. O judecătoare de la Tribunalul București e bănuită că a folosit inteligența artificială în motivarea unei hotărâri. Cuvintele precum „manipulativă“, „stipula“ sau „Sfatul Popular“ apar cenzurate, pentru că au conținut obscen. Un avocat cere explicații de la CSM și consideră că primul efect va fi nulitatea absolută a hotărârii și rejudecarea cazului. Ciudat este că dosarul a ajuns totuși la recurs, la Curtea de Apel, care de asemenea conțin ceva obscenități.

🟠 Chestii drăguțe. Prima: „Ciocoismele ministrului Manole: 80.000 de euro pentru birou parlamentar fantomă și bani de transport, deși are mașină SPP cu șofer“. A doua: „Ciocoismele ministrului Șerban: apartament RAAPPS, 83.000 de euro pe sedii parlamentare fantomă, transport decontat, deși e plimbat de SPP“. Între timp, cei doi au părăsit posturile din Guvern, da, se numără printre miniștrii PSD demisionari. Șerban a mai și enervat cumva lumea, semnând în ultima clipă pentru scumpirea cartelelor de metrou. Practic, în ultimele 16 luni, prețul călătoriei cu metroul din București s-a dublat, ba chiar s-a făcut dublu și ceva. Vestea bună e că la metroul din Cluj-Napoca tarifele rămân aceleași.

🟠 Coiful și două brățări dacice din aur au revenit în țară, sunt expuse la Muzeul Național de Istorie a României până în data de 3 mai. Lumea intră, se adună curioșii, se fac reportaje, se discută cu această ocazie și despre starea muzeului, unde sunt „probleme care de peste două decenii n-au fost rezolvate“. Cum? Două decenii? Păi atunci, ce să mai zicem de cetatea lui Burebista de la Argedava, care e pe cale să fie „rezolvată“ după două milenii (și ceva). În sensul că prin zona ei de protecție o să treacă viitoarea autostradă A6, București-Alexandria. S-au depus plângeri, sesizări, memorii, degeaba. Probabil că singura ei șansă ar fi să o fure cineva, niște olandezi, adică să vină cu dinamita și să iasă mare scandal.

🟠 După ce au pierdut alegerile din Ungaria, rușii încearcă să recupereze măcar o parte din banii cheltuiți cu slugile lor de acolo. Noul premier al vecinilor noștri, Peter Magyar, este deja vedetă a rețelei de pagini și site-uri fantomă care inundă internetul cu panică, dezinformare și narațiuni pro-ruse, totul copy-paste. Așa-zisele lor articole de presă sunt vârâte la greu și sub nasul credulilor din România care dau click pe toate prostiile și ajung să cotizeze fără vrea la o companie rusească. Se petrece fenomenul ăla bizar: ei citesc știrile, dar și știrile îi citesc pe ei.

🟠 Gata cu smartphone-uri și tablete imposibil de reparat sau cu intervenții complicate sau service obligatoriu. Gata cu obsolescența programată, care oricum era un termen prea greu de pronunțat. Din 2027, producătorii vor fi obligați să respecte noi reguli privind bateriile dispozitivelor. Pe românește, nu va mai trebui să arunci un telefon doar pentru că nu mai ține bateria – vei putea să o înlocuiești chiar tu, pentru că va fi ușor de scos și de înlocuit, și să prelungești astfel durata de viață a device-ului. Iar se supără companiile tech pe doamna UE, vor încerca și mai tare să o dezmembreze și să o arunce la ghenă.

🟠 Ciudat, dar adevărat și complet logic privind din perspectiva companiei aeriene: un avion a decolat din Franța către Maroc fără pasageri, pentru că nu a avut cine să efectueze îmbarcarea acestora. Călătorii s-au prezentat la aeroport, au mers la poartă, dar personalul responsabil de formalități era în concediu medical. Avionul a plecat gol, la aterizare piloții s-au aplaudat între ei și gata, cursa e considerată efectuată cu succes.

Plec imediat nicăieri

Asta-mi vine și mie să fac de multe ori. Probabil asta le vine multora să facă. Să plece. Să plece imediat de aici. Dar apoi te liniștești, te uiți la lume, te uiți la câți dintre ai tăi nu și-au găsit locul pe-acolo pe unde au plecat, chiar dacă s-au adaptat, și-ți trece. Adică, mie îmi trece foarte repede. Și râd de mine pentru că încă mă las prins în capcana emoțiilor, chiar și după atâta timp. Na, mă aștept de la mine, la aproape 50 de ani, să știu mai bine.

M-a întrebat cineva pe live-ul cu abonații plătitori de luni ce-aș face dacă aș avea azi 25 de ani, dacă aș pleca de aici sau nu. Iar răspunsul meu a fost că nu, nu aș pleca de aici. Și nu aș pleca nu pentru că am o situație bună, nu aș pleca de aici nici dacă aș fi în situația în care eram la 25 de ani. Când munceam la fel ca acum, ba chiar mai mult, și abia reușeam, deși lucram și eu și Monica (da, anul ăsta, pe 22 mai, facem 27 de ani de căsnicie), să ne ajungem cu banii de la o lună la alta.

Deși vorbesc zilnic despre problemele de sistem și despre cum sărăcia îți anulează șanse și te ține prizonier, cred cu tărie că mai ales în România de azi, ca oriunde în lumea asta, dacă ești un om de încredere, muncitor, dornic permanent să înveți și să evoluezi nu prea ai cum să nu reușești. E nevoie de oameni buni peste tot, în orice domeniu. Da, poate fi crunt pentru o perioadă. În care e nevoie de sacrificii care nu-s ok și pe care din ce în ce mai puțini sunt dispuși să le facă. Dar nu poți spune că nu te poți construi aici. Și cu atâta cunoaștere la îndemână îți poți construi acum și un plan despre cum să faci asta. Ceea ce acum 25 de ani era imposibil. Nu am cunoscut niciun om care să fi decis, cu intenție, să o apuce pe un drum, să fie dispus să pună acolo toate resursele lui (muncă, timp, bani) și să nu fi reușit cumva. De la instalatori la profesori, de la zugravi la medici, de la actori și muzicieni la sportivi de performanță și antreprenori. Și nu vorbesc despre cum toți care și-au propus ceva au ajuns top în ce și-au propus. Deloc. Ăștia sunt unul la un milion, sunt capcana pe care ne-o întinde peste tot lumea de azi. Dar sunt oameni buni, care trăiesc decent și onest și au timp și resurse pentru a face bine în jurul lor.

E ceva în mine – care și încurcă, dar mai mult ajută – care mă face să nu cedez, care nu acceptă înfrângerea, care nu doar se revoltă în fața nedreptății, ci și acționează. De-aia mă scoate din minți resemnarea asta a oamenilor și felul în care își justifică mulți eșecul: n-ai ce să faci aici, totul e pe pile, ți se dă în cap imediat ce încerci să faci ceva și așa mai departe, le-am auzit pe toate. Nu sunt de acord. Atâta energie irosită pentru a da vina pe alții, pe sistem, pe politicieni, pe corupția care a înghițit țara. Și scriu din nou aici ce tot spun de fiecare dată: dacă ești om bun, de încredere, dacă ești dispus să muncești bine – că prost muncesc cei mai mulți –, dacă înțelegi să te construiești în fiecare zi, ai cele mai multe șanse de a-ți crea o viață bună. Sistemul te va încurca, îți va pune piedici, te va arunca la pământ uneori, dar astea-s motive să lupți, nu să te resemnezi. Când aud peste tot zilele astea: ce să faci, domne, n-ai ce să faci, nu vezi că ăsta e sistemul, îmi vine să urlu! Și urlu, în felul meu. Am făcut-o și azi-dimineață, pe bune, cântând Iron sky, a lui Paolo Nutini, la chitară, spectacolul meu zilnic pentru un singur spectator, Kara, care nici nu mă mai bagă în seamă, și-apoi am plecat la treabă!

Am ținut joi seară prima ediție a clubului de carte. Am avut exact problemele pe care nu le voiam. Dar mă felicit că am început. Am zis că nu înscriem mai mult de 30 de oameni pentru participare fizică, s-au înscris 19, au venit până la urmă șapte. Online, s-au înscris 85, au participat până la urmă vreo 27. Na, cu atâtea probleme pe cap îi înțeleg pe oameni că se înscriu la început și apoi le apar altele în program. Vom continua, iar cartea pe care o propun pentru luna viitoare este Ce ne datorăm unii altora, de Minouche Shafik. Aveți așadar o lună s-o citiți și sunt sigur că vom lega o discuție excelentă în jurul ideii de contract social. E aproape gata și pachetul Bolojan, ne-au fost livrate zilele astea mai multe titluri, pe care am fost nevoiți să le comandăm de-afară, pentru că la noi nu se găsesc, vrem să și traducem în perioada următoare cărți pe care le considerăm importante și despre care vorbim la podcastul Vocea Nației. Uite, altă lecție importantă despre disciplină și încăpățânarea de a duce lucrurile mai departe. Podcastul și-a dublat media de urmăritori în ultimul an. Ajunsese foarte jos și o decizie realistă ar fi fost să-l închidem și să facem altceva. Dar cum eu și Anca credem foarte mult în acest produs am decis să mergem mai departe cu el. Și iată că acest cerc al oamenilor interesați de ideile mari care modelează lumea de azi se tot mărește. Răbdare și muncă, muncă și răbdare.

Nu știu cât de reușită a fost întâlnirea de joi, mie mi-a plăcut mult, mi-au plăcut oamenii care au vorbit, unii excelent pregătiți, cu un vocabular excelent, cu idei mult mai bine articulate decât ale mele, după patru zile de muncă de dimineața până seara (și cu ceva sport printre, în fiecare zi). Mulți dintre participanți sunt stabiliți afară. Și mă bucur enorm să facem asta pentru ei. Am ajuns, inevitabil, discutând despre naționalism (cartea propusă a fost De ce naționalism, de Yael Tamir), la cei din diaspora și la cum votează ei, mai ales cum au votat la ultimele alegeri cu extremiștii. Și la noi, dar și în Ungaria, acum două săptămâni. Și am înțeles încă o dată că acești oameni nu vor nimic mai mult decât să revină acasă. Dar vor să aibă unde să revină. Discuția a durat două ore și am mai fi stat încă pe atât, dar deja erau veniți oamenii pentru concertul celor de la TVA.

Pregătim o surpriză pentru abonații platformei teatrulnatiei.ro. Pe 3 mai (pică duminică) vreau să fac o primă întâlnire cu ei, vom face asta o dată pe lună. Întâlnirea va fi în sala de teatru, fizic, se va transmite exclusiv pe platformă, iar cei care nu pot fi aici și vor să participe vor putea face asta prin teams/zoom, vor apărea pe ecranul de pe scenă, cam cum am făcut și la clubul de carte. Și voi vorbi eu pe o temă, voi lua apoi întrebări, vom face o tragere la sorți lunar prin care cei care s-au abonat în luna respectivă vor primi premii interesante (de la pachete de cărți, abonamente la cafea, reduceri la noi, bilete la spectacole, cursuri gratuite la diverși parteneri ai noștri, de la făcut pâine și gătit până la dezvoltare personală, zile alături de tot felul de oameni, chiar excursii și multe altele). Vrem să creștem comunitatea de pe teatrulnatiei.ro, astfel încât să nu mai depindem de algoritmii rețelelor, dar și să putem oferi cât mai multă valoare pentru nucleul dur al acestei fabrici. Dacă aveți idei, sugestii, reclamații, dați un semn la dragos@patraru.ro, totul e work in progress, așa că ne ajută mult orice opinie.

Să vă explic acum ce-i cu titlul, cu plec imediat nicăieri. Am avut miercuri seară concert aici, cu Emeric Imre, incredibilul Jimy El Laco și Marius Roje. Trei oameni tobă de muzică. Am stat la povești, am râs mult, am încercat să aflu de la oamenii ăștia, care au sunat alți oameni, acordurile de la Solilocul nebunului (poezie de Minulescu). O cânta la chitară tata, știu pe dinafară versurile să o cânt cu vocea, dar nu găsesc acordurile. Și nu le-am găsit nici acum, dar mai căutăm. Emeric a zis că o pune el pe muzică dacă nu găsim.

În timpul concertului, Emeric a povestit cum a fost dat el afară de la un festival de muzică din Cluj, parcă. A cântat piesa asta, Plec imediat nicăieri. Și după a doua strofă a fost oprit de oamenii cu cenzura, de la partid, spunându-i-se că versurile sunt vulgare. Știți ce era vulgar? În strofa a doua, era următorul vers: „eu mă dau ție, tu te oferi.” Frumos, nu? Cum sună asta în comparație cu mizeriile de versuri ale manelelor sau în piesele de trap de azi? Eu cred însă că ăsta a fost doar pretextul, pentru că piesa, dacă o asculți cu atenție, mai ales dacă ai trăit în realitatea dinainte de ‘90, e despre dorința de a pleca de aici nu nicăieri, ci oriunde.

Cred că trebuie să ajungem cu toții la ideea asta că nu noi suntem cei care trebuie să plece. Și că, chiar dacă e mult mai ușor să apelăm la salvări personale, soluția e să ne implicăm în a construi ideea asta de împreună. De a construi comunități care prin exemplul personal să pună presiune, de jos în sus, pentru schimbările de care e nevoie și care nu pot veni decât de sus în jos.

Și închei (mi-am promis că voi face tot ce pot ca să plece textul ăsta vinerea către voi) cu o idee pe care am expus-o și în podcastul Vocea Nației, pe care-l puteți vedea mâine. Oamenii nu se mai împart în tabere în funcție de ideologie, stânga și dreapta. Cred că acum discutăm despre oamenii care simt că au ceva de pierdut și oameni care simt că nu mai au nimic de pierdut. Între ei există o prăpastie pe care politicienii o tot măresc, prin deciziile lor. Când alegi austeritatea ca soluție politică pentru ieșirea din criză, cum se întâmplă la noi, categoria oamenilor care cred că nu mai au nimic de pierdut devine din ce în ce mai mare. Asta se întâmplă la noi. Oamenii care se radicalizează nu sunt nebuni. Sunt doar oameni care cred azi că nu mai au niciun motiv pentru a apăra starea de fapt de azi.

Economia nu ar trebui să fie un scop în sine, ci un mijloc către un scop. Iar scopul trebuie să rămână acela de a îmbunătăți condițiile de viață și bunăstarea oamenilor dintr-o țară într-un mod care să nu afecteze oamenii care trăiesc în afara granițelor acelei țări. Or, economia pe care o avem azi nu mai îmbunătățește de mult condițiile de viață ale oamenilor. Cu toate astea, în loc să arătăm cu degetul spre neoliberalism, spre capitalism, arătăm cu degetul spre democrație. Suntem împinși să acuzăm democrația că nu aduce bunăstare. Fără să înțelegem că fără ea va crește doar bunăstarea celor mai bogați.

Dacă sunteți în zonă, diseară e concert Sarmalele reci, mai sunt ceva bilete. Mâine e sold out la Retro party, iar duminică avem teatru. Sold out pentru copii, dimineață, mai erau ceva bilete seara, la spectacolul pentru adulți. O noapte de pomină, cu Silviu Biriș, Gabriela Porumbacu, Maria Grundova, Cristi Martin și Iulian Ilinca.

Protestul Etapei

Cum ar fi, ca-n viața de zi cu zi, când întâlnim pe cineva pentru prima dată, să nu întrebăm „Cum te cheamă?”, ci 1Ce fel de om ești?”. A zis vreodată vreunul dintre noi: „Băi, dar ce nume mișto ai! Cred că o să fim prieteni pe viață!”?

De la astfel de întrebări existențiale am pornit săptămâna asta, sătul până peste cap de dilema „FCSB este Steaua?”, dar mai ales de convingerea unor jurnaliști și oameni de fotbal că, într-un final, îl vor convinge pe Gigi Becali că NU AȘA SE FAC LUCRURILE LA UN CLUB DE FOTBAL NORMAL!!!

Ce este FCSB e azi mai important și mult mai clar decât Cine este FCSB. Iar FCSB este, la vedere, că nu se mai ascunde nimeni de foarte multă vreme, doar jucăria unui om cu bani, care, deși aparent face toate lucrurile anapoda, reușește să aibă uneori succes sportiv și financiar.

Nu și anul ăsta, în care Becali le-a încercat (și ratat) pe toate, un an în care Mirel Rădoi l-a învins cu propriile arme.

Radu Baicu

Rădoi și-a învățat lecția, noi ne vedem la toamnă?

Scriu pe platforma asta de aproape un an și jumătate. De părerile mele însă nu au fost scutite în trecut nici alte canale de social media, stați fără grijă…

Read more

4 months ago · 8 likes · Radu Baicu

Starea Sănătății

Cum ne afectează stresul și ce putem face, concret, ca să-l gestionăm mai bine?

Aflăm de la prof. dr. Andrei C. Miu, neurocercetător și profesor la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, în cel mai recent interviu publicat pe canalul Starea Sănătății. Îl găsești aici.

Povestim și despre mecanismele din spatele anxietății, dar și despre strategii aplicabile, concrete de reglare emoțională:

• cum îți antrenezi mintea să tolereze incertitudinea

• ce rol are respirația în reglarea emoțională

• cum arată, în practică, un sistem nervos mai rezilient

Starea ideilor

Primiți cu discuția despre cum păpădiile nu sunt „buruieni”? Și despre cum cositul excesiv e dăunător? Și despre cum niște fire mai lungi de iarbă și flori diminuează poluarea și scad temperatura la nivelul solului?

A venit primăvara, iar la concurență cu mierlele sunt doar motocositoarele. Din perspectiva sănătății, felul în care înțelegem în prezent să „îngrijim” spațiile verzi reprezintă pur și simplu un dezastru.

Pământul expus direct la radiații solare se încălzește mai tare, așa că și nouă ajunge să ne fie mai cald (diferența între un loc cu iarbă cosită și unul unde iarba este lăsată să crească ajunge până la 30 de grade Celsius); albinele și insectele polenizatoare rămân fără hrană (iar dacă ele nu au mâncare, nici noi n-o să mai prea avem); particulele fine de praf care ar fi fost reținute de firele mai lungi de iarbă ajung direct în plămânii noștri. În plus, cositul se întâmplă cu mult zgomot și cu miros de benzină.

Așa că revenim cu rugămintea din fiecare an:

Dacă ai o grădină, dacă ești președintele/administratorul unei asociații de proprietari sau dacă poți influența în vreun fel ce se întâmplă în jurul zonei în care locuiești, ține cont de argumentele de mai sus. O soluție de mijloc este să păstrezi măcar o fâșie din spațiul verde neatins, undeva unde nu te încurcă. E o practică des întâlnită în parcurile din alte țări. Și e un lucru bun pentru sănătatea ta. Nu pentru mediu, nu pentru planetă, ci pentru tine.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Apropo de una dintre disputele zilei, asta cu șobolanii din cămară, cu Bolojan și Grindeanu în rolurile principale, experții britanici recomandă să avem în cămară ciocolată și sardine. Elveția a calculat foarte serios stocurile necesare în caz de criză. Proviziile pentru o săptămână pentru o familie formată din doi adulți și doi copii, de exemplu, includ 20 de conserve de legume, șapte pachete de supă instant, salam, un kilogram de cafea și 47 de sticle de apă de 1,5 litri. Avem aici mai multe informații pe subiect, din diverse țări. Sfaturile pentru stocuri de urgență vin în contextul în care conflictele, fenomenele meteorologice extreme sau atacurile cibernetice riscă să oprească aprovizionarea. A, da, corect: n-ar fi rău să avem acolo și niște cutii de pantofi.

🟠 Duminică dimineața, la ora la care finisam noi acest newsletter, Strâmtoarea Ormuz era închisă de Iran, deci se așteaptă „cutremure pe piețele mondiale atunci când acestea se vor redeschide luni“. Mici cutremure se simt, oricum, în mai multe domenii. De exemplu, „scumpirile cauzate de războiul din Orientul Mijlociu se resimt tot mai puternic și pe șantierele din România: prețurile materialelor din plastic, precum polistirenul, au crescut cel mai mult“.

Apoi, că tot vin concediile de vară, avem criza kerosenului: „Aeroporturile europene riscă să rămână fără combustibil pentru avioane, în luna mai. Reprezentanții sectorului reclamă că stocurile de kerosen mai ajung doar câteva săptămâni, dacă tranzitul de produse petroliere, prin strâmtoarea Ormuz, nu revine la normal“. Și chiar dacă nu rămân fără kerosen, avioanele s-ar putea să rămână fără clienți, pentru că se scumpesc biletele. Iar efectele nu se opresc aici! Dacă se scumpesc biletele, s-ar putea să dispară și o metodă de furt din magazinele duty-free. Iată: trei români din Italia cumpărau bilete de avion foarte ieftine doar ca să ajungă în zona magazinelor din aeroporturi, de unde furau produse de mii de euro, apoi dispăreau. Nu se mai urcau în avion. Între timp au fost arestați. Numai necazuri. Ajunge! Până aici!

🟠 Cum sună asta: Black Sea AI Gigafactory Romania! I-auzi, România ar putea găzdui o gigafabrică de inteligență artificială, se negociază acum în America, e fierbinte, fiți pe fază, că o să rupem planeta pe genunchi dacă se face asta! Pare ceva monumental, firește, deja îți imaginezi milioanele de muncitori care vor ieși din tură pe poarta fabricii, iar niște roboței de la pază îi vor căuta în gentuțe, să nu cumva să fure inteligență artificială din întreprindere. Bine, e posibil să rămânem doar cu imaginația, deocamdată e doar un PR d-ăla ghebos, cum se spune, un proiect, o discuție, abia se depune dosarul online la ghișeul 4, etajul 2.

🟠 Asta chiar e ciudată. În SUA, zece oameni de știință care au lucrat în programe spațiale sau de cercetare nucleară au decedat ori au dispărut în ultimele luni. Au apărut teorii despre o legătură între aceste evenimente, iar Casa Albă, la presiunea unor ziariști, a confirmat că a cerut o anchetă. Se vorbește inclusiv despre OZN-uri și spionaj. Mda, cine știe, poate că nici acest Donald Trump pe care îl vedem nu este cel real, acela a fost răpit de extratereștri și o copie a sa a fost adusă înapoi doar ca să distrugă omenirea. Zilele următoare o să scrie pe rețeaua lui: „Am negociat cu extratereștrii. Avem un acord. Cel mai bun acord. Fantastic“.

🟠 Niște OZN-uri o să apară curând și pe la noi, prin Capitală: „Cum arată foișoarele stradale «OZN» care costă 59.000 de euro: minimalist, câteva țevi și niște tablă“. Da, pare mult, mai mult decât costul unei garsoniere. Dar prețul vine, de fapt, din tehnologia încorporată în aceste cotețe de platbandă, da, aia costă. Cum adică ce tehnologie? Șuruburile cu conectare la cloud, șaibele cu microcip, sudura de tip blockchain.

🟠 România, „El Dorado-ul jocurilor de noroc“, are în continuare o industrie de gambling uriașă și în expansiune, alimentată de o combinație fatală de marketing agresiv și legislație permisivă. În paralel, statul controlează foarte slab fenomenul. De exemplu, avem sub 70 de inspectori pentru 45.000 de aparate. E vorba de cele autorizate, că sigur mai sunt și neautorizate, nu uităm știrea cu mehedințeanul care și-a făcut sală de păcănele acasă, pentru că – știe toată lumea – nicăieri nu-i ca acasă. Așa. Iar între o industrie puternică și un stat slab ce avem? Avem o populație tot mai expusă la dependență și abuzuri. În apărarea fenomenului, industria și mulți politicieni spun că „pariurile“ aduc foarte mulți bani la buget. Ce uită să spună e că îi aduc de la oameni care nu prea își permit să-i piardă.

🟠 Între timp, în Germania, norocul îi surâde unui cetățean decedat: a câștigat 700.000 de euro la loterie. Rudele îndurerate care au moștenit suma respectivă au scris cu litere de aur pe piatra lui funerară: „S-a dus să pună bilete cu îngerii“.

🟠 Grecia anunță că interzice accesul copiilor pe rețelele „sociale“, de la 1 ianuarie 2027. Forță. Imediat, Cipru a anunțat că preia modelul. Frumos. Cu câteva zile înainte, Australia anunțase că „61% dintre copiii cu vârste între 12 și 15 ani care aveau conturi înainte de intrarea în vigoare a legii continuă să aibă acces la cel puțin o platformă restricționată“. S-au descurcat, au interzis și ei interdicția.

🟠 Compania Meta va concedia aproximativ 10% din personal, adică aproape 8.000 de angajați. În paralel se lucrează la o versiune alimentată de inteligență artificială a lui Mark Zuckerberg care poate interacționa cu angajații în locul său. Treaba lui. Să nu se trezească într-o zi că versiunea lui virtuală l-a concediat și pe el.

🟠 Asta ne mai lipsea, nu era destul de încinsă planeta: Turcia și Grecia se ceartă pe ciorba de burtă. Grecii susțin că e a lor și vor să o înregistreze la UNESCO drept preparat unic și tradițional al Greciei, cu origini ce ar merge până la epopeea lui Homer, „Odiseea“. Turcii sunt revoltați. Românii n-au zis încă nimic, da’ sigur ar vrea niște smântână și ardei iute. Donald Trump este așteptat de urgență în Europa să facă pace între Turcia și Grecia. Se va semna Pacea ciorbei de burtă, iar Trump devine astfel marele favorit la Premiul Masterchef pentru Pace.

„Bombix, îi vezi? Ăștia ne mănâncă!”

Nu am fost în stare să scriu nimic zilele astea. Cele câteva zile de vacanță m-au scos un pic din priză și în sufletul meu de workaholic știu că ăsta e unul dintre motivele pentru care iau puține astfel de pauze. Mi-e frică să nu înceapă să-mi placă așa, cu mai puțină muncă, cu zile libere... Sigur, problema este că începe să se simtă, ritmul ăsta susținut n-are cum să nu lase urme, în timp. Și marea provocare este să nu mă las tras cu totul în capcana asta. Sigur, de fiecare dată când deschid discuția asta, Monica (ea a tras mult mai mult decât mine în ultimii ani, într-un stres enorm) îmi spune că dacă aș renunța mâine la tot ceea ce fac acum, într-o lună aș fi la fel de prins în alte proiecte. Pentru că nu sunt omul care să poată să stea. De-aia am și creat acest loc, acest hub cultural care crește frumos și construiește comunități în jurul multor evenimente, pentru a fi din ce în ce mai prins în activități care oferă cu adevărat sens și împlinire. Apropo, deschiderea cantinei sociale e aproape, lucrăm la listele cu copii care vor intra în grija noastră cu o masă caldă pe zi, dați de veste dacă vreți să fiți voluntari (vom face și teme și alte activități cu ei) și dacă știți de astfel de cazuri, familii vulnerabile, mame singure care fac față cu greu cheltuielilor pe care le presupune creșterea unuia sau a mai multor copii.

Săptămâna asta am văzut atât de mulți tineri la hub, iar asta îmi alimentează optimismul de care avem cu toții nevoie pentru a merge mai departe într-o lume care încurajează mai degrabă resemnarea, abandonul, plecarea.

Azi (duminică) i-am așteptat cu fructe și legume, ca de obicei, pe copiii care au venit la spectacol.

Mă încarcă cu atâta energie bună omuleții ăștia! Și mulți, care vin des, așteaptă momentul ăsta. Ne știm deja după nume, știm unde sunt cărțile pentru copii în bibliotecă și unde ascund Alex și Luca creioanele pentru tabla inteligentă sau unde țin fetele de la bar cărțile de colorat și creioanele. Și așteptăm deja locul de joacă de afară și sala de activități din interior, la care se lucrează în paralel cu cantina socială, unde părinții îi vor putea lăsa pe copii ca să participe la concerte sau la spectacole de teatru. Desigur, supravegheați de oameni foarte bine pregătiți, care vor face cu ei activități peste weekend, dar și în cursul săptămânii. Singurele probleme sunt și aici, chiar dacă din ce în ce mai rar, pentru că am început să le fac direct observație și nu mai vin a doua oară, tot cu părinții și cu modelul ăsta de parenting: lasă-l pe copil să facă orice, să intre oriunde vrea nesupravegheat, să ia orice vrea fără să ceară voie, să strice orice are el chef, pentru că, nu-i așa, e copil și așa mai departe. Acești părinți sunt de o prostie incredibilă. Și îi educă pe copii să fie practic nesimțiți și tupeiști și iresponsabili de mici. Și, na, când crești așa, nesimțit și tupeist de mic, când ești mare doar te joci. Și votezi crezând că dictatura e libertate.

Colega mea Evelina a început să-i sune pe cei care au împrumutat cărți de la bibliotecă și au depășit cu mult termenul recomandat de returnare. Gen, peste trei luni, chiar șase în cazul unora. Unele răspunsuri primite sunt geniale, o să discut despre asta la live-ul de luni.

Sâmbătă, la workshopul cu Răzvan și Vlad, oamenii minunați de la Politica la minut, sala a fost plină cu tineri foarte interesați de viața cetății, de politică, de cum putem, împreună, să incubăm acele idei care să ne ducă într-o direcție bună. A fost o discuție de substanță, nimeni n-a mișcat timp de două ore, am discutat despre multe cărți bune și vă las și vouă lista aici.

Așadar, în cadrul dialogului au fost menționate: Crack-Up Capitalism de Quinn Slobodian, Inventarea viitorului de Nick Srnicek și Alex Williams, Spiritul reacționar de Corey Robin, Hyperpolitics de Anton Jäger, Boierii minții de Sorin Matei Adam.

Și mai merită citit:

The Tyranny of Merit de Michael J Sandel, se găsește la Biblioteca Nației, grație prietenului Traian Geană, Taking Stock of Shock de Kristen Ghodsee și Mitchell A. Orenstein, Trade Wars are Class Wars de Matthew C. Klein și Michael Pettis.

Cei care sunt abonați la platforma noastră, teatrulnatiei.ro, au putut vedea evenimentul în direct, el este în continuare disponibil acolo. A fost încărcat și pentru abonații de pe YouTube, iar vineri un rezumat de 30 de minute va fi disponibil la liber, pentru toată lumea. Trimite-mi la dragos@patraru.ro ce oameni ai mai vrea să vezi la aceste întâlniri. Mulțumiri pentru cei mulți care vin de departe, din București în special, dar și din Brașov, din Târgoviște, din Buzău, pentru aceste întâlniri. Deși costă doar cinci lei intrarea pentru elevi, studenți și profesori și avem un parteneriat cu Inspectoratul Școlar și promovăm aceste evenimente, plus cele culturale la care ne rămân locuri, prea puțini sunt interesați, ceea ce pentru mine este îngrozitor, arată cât de jos a ajuns educația. Să fi primit eu, în timp ce eram în liceu, intrare liberă la teatru, la concerte, aș fi făcut orice pentru asta. Săptămână de săptămână ne rugăm de profesori să aducă elevi la spectacole și de studenți să coboare din cămine și să intre la teatru. Domnul Bolojan trebuie să fie mândru, împreună cu toți cei dinaintea dumnealui, au reușit. Au rupt orice fel de teren comun dintre cetățeni, mai ales cei tineri, și cultură.

Avem și o expoziție excelentă de pictură, care începe de pe terasă, continuă în sala de cabaret și se termină în bibliotecă. Copii foarte buni și-au expus pentru o săptămână lucrările, mi-am luat zilnic timp să mă uit la aceste tablouri și să-i cunosc astfel pe autori (numele și vârsta sunt trecute pe ramă). Și ca unul fără pic de talent la desen, sunt invidios pe cei care pot așeza în forma asta pe hârtie imagini lucrate în mintea lor. Într-o altă viață sper să am timp să învăț să pictez.

Și-am mai vorbit cu oameni buni zilele astea, care au venit să ne propună tot felul de proiecte de care să se ocupe ei, aici, la hub. Și pentru vară, că tot sunt vremurile astea, chiar vreau să gândim mai multe activități, cursuri, tot felul de minișcoli de vară, dacă vreți, care să ne aducă împreună. Eu vreau să fac în august ceva pe jurnalism și ceva pe sănătate. Lansăm și zilele de filme, mai vechi și mai noi, la prețuri mai mult decât accesibile, plus ziua de jocuri, quiz, karaoke. Chiar, la ce cursuri ai vrea să participi peste vară? Ai avea timp și resurse financiare pentru așa ceva? Dă un semn la dragos@patraru.ro.

Sigur că nu e totul roz. Nu e aproape nimic roz, în afară de optimismul ăsta pe care aproape că ni-l impunem aici, ca să nu o luăm razna. Un cetățean a venit la mine azi, după spectacolul copiilor, și m-a întrebat: domne, cum puteți susține financiar ce-ați făcut aici? Greu, i-am răspuns. Nu știm dacă vom putea până la urmă. Avem rate mari, am vândut un apartament ca să evităm incapacitatea de plată în această iarnă, vindem acum și un teren pe care-l cumpărasem pentru a construi un retreat, la Predeluț, nu ne mai permitem să facem și asta, îl dăm mult sub prețul de piață, și sperăm să scăpăm de datorii. Mare curaj ați avut, mi-a spus cu milă în glas, urându-mi să reușim, deși era destul de sceptic. I-am zis că am trecut prin încercări mai mari și că, chiar dacă ne așteptam să fie mai bine, vremurile sunt cum sunt pentru toată lumea, iar cultura și educația sunt primele cheltuieli tăiate de cele mai multe familii. Se vede inclusiv la spectacolele pentru copii, care sunt excelente, o spun toți copiii și părinții, la ieșirea din sală. Doar că sala e pe jumătate goală. E drept, am făcut o sală de teatru măricică, la 160 de locuri, dar e dezolant să vezi interes atât de scăzut pentru astfel de evenimente. Și la concerte e la fel. Uite, Luna amară, sold out în toamnă aici, abia a adunat de jumătate din capacitate la concertul de vineri. Vrem să aducem în continuare trupe mari, artiști excelenți, dar mulți nu vor să riște cu încasările din bilete, așa că solicită sume care nu pot fi plătite dacă nu furi, ca să ne înțelegem. Dacă declari toate încasările și plătești toate taxele aferente. Îi înțeleg și pe ei, dar mai mult îi înțeleg pe oamenii care vin la spectacole. Atunci când tu, artist, ceri o sumă care nu se regăsește nici pe jumătate în încasările din bilete e clar că problema e la tine, te crezi mult mai important decât ești, decât sunt dispuși oamenii să plătească pentru a te vedea. Pe de altă parte, sunt artiștii senzaționali care nu doar că acceptă condiții decente, dar au o legătură cu publicul lor care trece dincolo de orice barieră financiară. Și cântă și joacă pentru că asta sunt ei și asta fac ei zilnic. Și e o împlinire totală pentru noi, cei de aici, că putem să asigurăm scenele astea două pe care se întâmplă minuni aproape seară de seară.

Altfel, nu prea am chef să scriu despre ce se mai întâmplă. Au fost zile în care am vrut chiar să nu mai știu. Și e ok să avem și astfel de perioade. Prietenul Virgil mi-a trimis o captură și am râs împreună că s-a găsit socialism până și la sponsorul extremiștilor, imbecilul de Elon Musk.

Am fost jignit destul de rău de viermușii care prestează la comandă, de la Realitatea TV, fiind numit propagandist USR. Sigur, am fost propagandistul tuturor partidelor, după cum trebuia să le iasă povestea unor viermuși sau altora. Dar asta cu USR e chiar amuzantă. Am mai zis-o, dar asta nu contează pentru viermuși. Că, na, sunt viermuși. Dacă mâine aș fi obligat de cineva să intru într-unul din astea trei partide, PSD, PNL, USR, aș intra fără să stau pe gânduri în PSD. Aș deveni rapid dictatorul partidului, aș face curățenie și aș construi o social-democrație bună pentru cât mai mulți. Ideea prezentată de viermuși era că emisiunea Starea Nației, pe care o punem gratuit la dispoziția TVR joia (ajunsă doar la a patra ediție), a făcut audiențe mai slabe decât domnul Țăcălin Georgescu, prezent în același timp în cada cu viermuși. Uau! De ce atâta disperare? De ce să faci această comparație?

Dezinformarea e frumos împachetată în povești seducătoare care îți confirmă propriile opinii. Poveștile astea se duc mai departe și nu pot fi oprite.

Zilele trecute, pe 15 aprilie, s-au făcut trei ani de când am decis să plecăm de la TV cu emisiunea Starea Nației. Au fost trei ani cu alegeri, cu atacuri din toate părțile la adresa democrației (și la adresa noastră), trei ani în care noi ne-am făcut în continuare treaba aici așa cum ne-am priceput mai bine, sancționând abuzul de putere și derapajele de la democrație, adică făcând ceea ce facem de la început. Indiferent de cine deține puterea, indiferent de cei care abuzează de ea și de democrație.

Fără să fi primit vreo finanțare din altă parte decât de la publicul nostru – viermii sunt foarte supărați că ei nu pot strânge în jurul lor comunități și oameni care să contribuie financiar, și atunci devine obligatoriu pentru ei să arunce cu rahat în cei care reușesc asta –, fără să fi accesat vreodată vreun grant, vreo finanțare europeană (nu că nu ne-am fi dorit, pur și simplu nu am reușit să fim suficient de pregătiți pentru asta, nu ne-am calificat niciodată), fără să avem vreo legătură cu vreuna de un dolar de la USAID (nu că asta ar fi fost ceva rău), am fost trecuți, ba chiar am deschis tot felul de liste cu dușmani ai poporului, distribuite cum se cere, masiv, de oameni care cred poveștile despre care spuneam la început, poveștile pe care mulți le folosesc pentru a-și justifica toate nereușitele în viață. Povești care-i ajută să-i aducă pe toți la nivelul lor, ca să se simtă ei mai bine. Când ești plătit ca să spui și să răspândești mizerii trebuie să crezi cu tărie că toți ceilalți fac la fel, că așa funcționează lumea. Dar în sufletele lor acești viermuși știu ceea ce sunt. Și asta-i face să urască și mai mult. Pentru că ei nu mă urăsc pe mine sau pe alții care încercăm să ne facem onest meseria, ei se urăsc pe ei și urăsc ceea ce au ajuns să facă și să fie.

Din păcate, a te apuca să răspunzi, să explici, să arăți care e adevărul nu ajută deloc. Ba, mai mult poate să încurce. Nevoia acestor viermuși și a celor care-i comandă să te transforme într-un rău care trebuie înfrânt, care stă în calea fericirii adevăratului popor, pentru că altfel ei nu există, va rămâne aceeași.

Nu am vrut să ne mai întoarcem la TV. Am primit oferte foarte avantajoase financiar, dar am refuzat. Ne-am dat seama însă după aproape trei ani că portavocea asta a noastră, care ajunge la ceva oameni, care a reușit de-a lungul timpului să-i ajute pe mulți să ia decizii mai informate, poate să ajute mai mult, poate să fie mai mare. Așa că am decis să oferim gratuit televiziunii publice o ediție a emisiunii în fiecare săptămână. Deci, gratuite toate, nu doar prima ediție, că am primit mesaje de la oameni care credeau că am dat gratuit o singură ediție, iar celelalte ne sunt plătite. Nu, nu luăm niciun ban de la TVR. Iar înțelegerea se încheie în vară. Dar valul de ură pe care l-a generat această decizie arată cât de atent este acest sistem de putere (care include partidele și presa plătită de partide, de toate aflate în Parlament, nu doar de cele de la putere) pentru ca oamenii să nu aibă termen de comparație. Să nu fie cumva expuși la alte opinii, la alte perspective asupra a ceea ce se întâmplă. Pentru că ei știu că oamenii nu sunt tâmpiți. Trebuie doar bombardați cu o singură perspectivă asupra realității, care le alimentează propriile opinii despre lume. Și-atunci faci ce vrei cu ei.

De curând, am primit oferta de a-mi alege un partener cu care să fac un dialog, o dată pe săptămână, la aceeași televiziune publică. L-am ales pe Valeriu Nicolae și lucrurile au rămas cumva în aer. Vineri, am fost anunțat că proiectul se face și că am primit ziua de marți. Acum nu mai sunt sigur că vreau să fac asta. O dată pentru că marțea am emisiune și lucrez de la 7 dimineața la șase seara, când de acum ar trebui să plec la București pentru dialogul cu Valeriu, și în felul ăsta ratez și turneul de casă la tenis de masă, la sala la care mă antrenez, apoi pentru că nu mai sunt sigur că ajută în vreun fel. Apoi, pentru că nu știu în ce măsură încă o discuție la TVR, chiar dacă vom încerca să o facem interesantă, mai ajută în momentul ăsta. Voi ce părere aveți? Dați un semn, vorbim și pe live-ul de luni subiectul.

Știu, totul e un proces, democrația trebuie apărată permanent, nu mai trăiesc cu iluzia asta că o să câștigăm vreo bătălie definitivă. Mai ales în lumea în care adevărul nu mai contează.

Nu ne va salva niciun politician, nu ne va salva nicio tehnologie. Lumea pe care ne-o dorim cere implicare și atenție și se face așa, încet și prost organizat, de oamenii care aleg, zi de zi, să nu fie viermi, chiar dacă asta nu le aduce nimic pe termen scurt. Sau le aduce mai degrabă necazuri și neajunsuri.

Nu știu voi, dar eu am de multe ori senzația asta când mă uit la mine. Că sunt ridicol cu ceea ce spun, cu ceea ce fac. Că n-are niciun sens. Că nu contează. Pare că muncești enorm pentru lucruri mici, că te lupți cu morile de vânt. Doar că alternativa mă sperie mai tare: să nu mai încerc. Să trăiesc într-o lume făcută de alții, puțini și bogați și cu putere, pentru ei și ai lor.

Așa că mă împac mai bine cu ridicolul meu. Împreună cu voi, cei care credeți, la fel, că merită să încercăm măcar să fim niște buni strămoși. Cu datorii, cu săli pe jumătate goale, cu oameni care înjură din spatele tastaturii și cu alții care vin de zeci și sute de kilometri doar ca să stea două ore împreună. Cu toate contradicțiile, cu toată oboseala, cu toate îndoielile. Nu vom putea schimba cursul acestei lumi care accelerează cu entuziasm către un zid. Dar putem să ne luăm energie din ideea că noi construim un loc în care să nu ne fie rușine că trăim. Măcar să nu fim viermuși. Cum zicea tata, arătându-mi în palmă viermușii care colcăiau în mălaiul galben, cu care urma să facem niște buchete frumoase în ac, la pește: „Bombix, îi vezi? Ăștia ne mănâncă!”

Ca să închei mai optimist, vă las cu viața din grădina mea.

Protestul Etapei

Ați văzut ultima conferință de presă a domnului Burleanu? A fost frumi, ne-a vorbit iar din cărți, de buna guvernanță de la Federație, de bunele practici, și ne-a dat una tare de tot: nu, nu aia cu Hagi, că știe deja toată lumea că Gică va fi noul selecționer. Aia cu fotbalul românesc care ar fi în elita europeană.

Vă spun, e nevoie de o capacitate analitică ieșită din comun pentru a putea vedea dincolo de neajunsuri, de problemele cu banii, cu pariurile, de calificările ratate, pentru a ajunge la concluzia asta. Sau o fi rezultatul vreunui curs d-ăsta de văzut doar partea plină a paharului, vreun retreat de-al corporatiștilor, în care învață să expire răutățile și să inspire generațiile de suflet să se autodepășească, printr-o abordare optimistă a vieții sportive.

Cert e că președintele FRF vorbește foarte sigur pe el despre cât de bine ne este și pare entuziasmat ca un copil că poate să-l readucă, în sfârșit, pe Regele nostru pe banca echipei naționale.

Mutarea asta însă e cu bătaie mai lungă, pentru că Burleanu ne ia ochii cu Hagi și-l betonează în funcție pe aliatul său numărul unu, nea Mihai Stoichiță. Și mai face o mutare de mare strateg, despre care vă explic pe larg aici.

Radu Baicu

Burleanu mută și câștigă

“Recunosc că prima discuție cu Hagi am avut-o după ședința de Comisie Tehnică”, a spus, azi, Burleanu, senin, sigur pe el, deși admitea în fața presei că a încălcat protocoalele forului pe care-l conduce…

Read more

5 months ago · 20 likes · 2 comments · Radu Baicu

Starea Sănătății

Mușchii și obsesia proteinelor. Cât e știință și cât e marketing?

În cel mai recent episod de pe canalul Starea Sănătății explicăm pe înțelesul tuturor:

· care este rolul real al proteinelor în organism

· de câtă proteină avem cu adevărat nevoie zilnic

· de ce masa musculară este esențială nu doar pentru aspectul fizic, ci mai ales pentru sănătate, longevitate și prevenirea bolilor cronice

· cum industria alimentară exploatează trendul „high protein” pentru a vinde produse ultraprocesate mai scumpe

·de ce suplimentele proteice nu sunt necesare pentru majoritatea oamenilor și cum îți poți lua proteina dintr-o alimentație echilibrată, fie ea omnivoră sau bazată pe plante

Starea ideilor

O idee de la Yael Tamir, autoarea cărții De ce naționalism?:

„Libertatea nu s-a limitat niciodată doar la posibilitatea de a te deplasa liber sau de a face comerț nestânjenit; libertatea presupune posibilitatea indivizilor de a-și guverna propria viață, de a face alegeri care să aibă sens pentru ei înșiși și de a trăi în mod productiv. Decenii la rând, liberalii au ignorat consecvent faptul că aceste tipuri de libertăți au fost îngrădite nu doar de apartenența la o anumită rasă sau un anumit gen, ci și de sărăcia trans-generațională, aferentă locului în care te naști. (...)

Suntem, așadar, martorii unui moment istoric unic, caracterizat de un declin al încrederii sociale și de erodarea inițiativei liberal-progresiste. Democraților liberali li se cere să răspundă unor întrebări tipice momentelor de răscruce: Cine suntem? Ce anume ne definește identitatea politică comună? De ce ar trebui să avem încredere unii în alții? Și cum putem colabora pentru a da naștere unui viitor mai sigur?”

Îți reamintim cu această ocazie că punem în mișcare clubul de carte.

Joi, pe 23 aprilie, de la 17 la 19, ne întâlnim în biblioteca de la Teatrul Nației din Ploiești, ca să discutăm despre naționalism, pornind de la cartea scrisă de Yael Tamir, care pledează în favoarea naționalismului. Însă e o apărare condiționată. Ideal e s-o citești, dar poți participa și dacă vrei doar să afli mai multe despre ideile propuse de această carte.

Lăsăm intrarea liberă, cei care vor pot aduce o carte care le-a plăcut pentru a o dona bibliotecii. Poți participa gratuit și online, dacă nu poți ajunge fizic.

Indiferent de forma în care vrei să participi, te rugăm să completezi acest formular.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Sigur ai auzit de cazul cu bizonii morți la o fermă de pe lângă Cluj-Napoca. Fermă mare, personaje influente, au luat, ani de zile, câteva căruțe de bani de la APIA și au lăsat animalele să moară în chinuri. Ei, un fost inspector de la APIA vrea să facă povestea și mai cunoscută, așa că, după ce a depus sesizare penală la Parchetul European, a scris o nuvelă, o piesă de teatru și un scenariu de film pe subiect. Belea omul. Sigur, finalul e oarecum previzibil, probabil că la final mor toate personajele, da’ tot merită urmărite aceste producții. În ce privește ancheta penală – probabil o să moară și ea, de bătrânețe.

🟠 Acel moment când un subiect foarte serios și enervant – magistrații care își măresc singuri veniturile, prin interpretarea unor norme juridice, ai exemple în seria „Magistrați, bani și un statut special“ de pe Rise Project – devine amuzant. Da, e amuzant felul cum un beneficiu salarial acordat, prin lege, deci de Parlament, unui număr de șapte procurori (de la fostul SIIJ) a fost extins de Înalta Curte, printr-o interpretare fantezistă, în așa fel încât să beneficieze de el nu mai puțin de o mie de magistrați, judecători și procurori, aflați în vârful sistemului de Justiție. Culmea, tocmai judecătorii care au început demersul au rămas cu buza umflată, nu au primit beneficiul pe care l-au solicitat. În schimb, și l-au apropriat și cei 19 judecători de la ÎCCJ care au format completul pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept. Au mirosit o oportunitate, imediat au împușcat francul, cum se spune. Trebuie să citești toată povestea, e aici. E incredibil ce se întâmplă prin Justiție. Nu e departe momentul când oamenii Liei vor da o sentință prin care să beneficieze de prețuri mai mici la benzină, de exemplu. Sau vor decide că tiparnița de bani de la BNR trebuie mutată în biroul șefei. Sau, cine știe, ÎCCJ-ul o să-și bată monedă proprie, nu se mai încurcă cu prostimea.

🟠 „Lege privind legitimitatea apărării intereselor naționale ale României. (…) România se află într-un moment istoric, în care apărarea intereselor sale naționale nu mai poate fi tratată ca un subiect marginal sau secundar.“ Sună bine, nu? Citești și zici: iată o lege – deocamdată e proiect – care cu siguranță va contribui la creșterea nivelului de securitate, la apărarea și mai eficientă a țărișoarei noastre scumpe. Și totuși, dacă nu e așa? În ce limbă crezi că este citatul de mai sus? În limba română? Nu. Se pare că e în „limba bătrână“, înseamnă cu totul altceva decât credem noi, deoarece conținutul proiectului nu prea se pupă cu titlul și preambulul. Pe scurt, după cum citim pe site-ul PressOne, „Parlamentari AUR, SOS și POT vor anularea legilor care interzic propaganda legionară și cultul criminalilor de război: proiectul reprezintă întreaga colecție de obsesii politice ale mișcărilor populiste“.

🟠 Nea Mihai, fostul șofer al microbuzului școlar, „este o persoană respectuoasă și civilizată“. Toată comuna îl știe. E căsătorit cu contabila Primăriei și e pensionat medical din 2022. Avea și un mic magazin, chiar lângă școală. Acolo, într-o frumoasă zi de martie, în 2019, a pipăit-o pe fetița de 12 ani a Aurei. Apoi „a pupat-o strâns pe obraz și a întrebat-o dacă are prieten. Fata i-a spus că nu. Atunci el a răspuns că nu-i nimic, o învață el cum să iubească“. Respectuos și civilizat, bineînțeles. Nu că avea el ceva special cu fetița Aurei. Nici vorbă. La fel procedase cu încă vreo 15 fetițe de la școală. Când a aflat, Aura a depus plângere la Poliția din comună. La început, polițiștii s-au mișcat mai greu, au preluat plângerea abia după ce Aura a sunat și la 112. Dar din acel moment, băieții au fost de neoprit: au pornit o goană nebună prin localitate, au mers și au discutat cu părinții fetelor care depuseseră și ele plângeri și i-au convins să renunțe la reclamații. Unii părinți au spus că, da, bine, nu le convine că nea Mihai le pipăie fetele, dar nici nu vor „să se facă de râs“. Aura e singura care nu s-a lăsat. Ea nu a fost, cum se spune, „speriecioasă“. Șapte ani mai târziu, după multiple piedici, după eforturi și insistențe, nea Mihai a luat cu executare. Fetița Aurei și-a revenit din traumă și este studentă la Drept.

🟠 Nici Adriana Sandu din Brăila nu a fost speriecioasă. În 1987, când avea doar 15 ani, era elevă și avea niște boașe cât Insula Mare a Brăilei, și-a băgat picioarele în regimul Ceaușescu: a împrăștiat prin cartier bilețele pe care a scris „Jos Ceaușescu“ și a semnat „Oamenii viitorului“. Câteva bilețele au ajuns, datorită unor cetățeni „de bine“, la Miliție. A înnebunit Securitatea. Într-o rezoluție din 1988, securiștii scriau că „Sandu Adriana, elevă la Liceul Nicolae Bălcescu, identificată ca autoare a unui înscris cu conținut ostil, se află în verificări complexe pentru cunoașterea cauzelor și relațiilor care au determinat-o să săvârșească această infracțiune“. Citește aici povestea Adrianei și a securiștilor care au preluat cazul, au anchetat-o și i-au monitorizat inclusiv rudele. Eventual, dă-o mai departe.

🟠 Uitaserăm că Rusia afișează periodic un top al țărilor neprietenoase. Aflăm că România a urcat spectaculos în ultimul clasament dat publicității: de pe 10 pe 6, alături de Marea Britanie, Spania, Polonia și Portugalia. SUA se află abia pe locul 5, „o prăbușire în ultimul an“. Locul 1 cu coroniță este ocupat acum de Letonia. Bine totuși că rușii nu dau și premii în această „competiție“. Câte o bombă, ceva, niște drone trimise la intimidare. Sau – locul I din această grupă să promoveze la un nivel superior. În „elită“. Sau în liga campionilor, direct în grupa țărilor atacate.

🟠 Cum e și asta: un post de televiziune din Franța realizează un interviu cu Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Rusiei. Rușii descarcă frumos filmarea, o iau pierdut pe la spate și modifică întrebările reporterei, adică traducerea în rusă era total pe lângă întrebările originale din franceză. Iese, practic, un alt interviu, un material de propagandă care susține mesajele Kremlinului pe care îl postează pe canalele lor. Așa se face. E fix ca în vorba aia atribuită lui Stalin, „nu contează cine votează, contează cine numără voturile“. Aici nu contează ce întrebări a pus reporterul, contează… ai înțeles.

🟠 Dacă celebrele imagini cu Pământul văzut din naveta Artemis II ar fi fost făcute astăzi sau peste o săptămână s-ar fi văzut în ele și un nor de fum deasupra României. Nu, nu de la poluare, ci de la grătare, firește. Care, apropo, au ajuns materie de studiu la o universitate din China. S-a înființat o „facultate de grătare“, cu studii de licență de trei ani. La final, absolvenții primesc o diplomă și un certificat profesional. Cursurile combină teoria cu practica și vor fi foarte serioase. Profesorii i-au anunțat pe studenți că vor fi extrem de atenți și de exigenți: „Dacă chiuliți sau vă prindem copiind, v-am ars!“

🟠 Legat de China și de fum, două știri care ne-au cam încurcat gândurile. Una: „China a redus poluarea atât de mult, încât a schimbat traiectoria furtunilor și a afectat Oceanul Arctic“. S-a constatat recent că celebra poluare industrială din China încetinise, paradoxal, încălzirea globală. Și a doua știre, ceva mai veche, dar ne-am amintit acum de ea, e asta: în eforturile lor de a opri degradarea terenurilor, chinezii au plantat atât de mulți copaci, încât au schimbat cursul apei. Și, culmea, „tocmai zonele în care oamenii și agricultura au cea mai mare nevoie de apă riscă să aibă mai puțină“. Probabil că acum se vor apuca să construiască repede niște uzine poluante, pentru ca data viitoare când se apucă să combată poluarea să o facă mai finuț.

🟠 Te-ai gândit vreodată de ce o oră are 60 de minute și ziua 24 de ore? De ce nu avem ora de 100 de minute, ziua de 10 ore și săptămâna de 10 zile, cum au făcut francezii în 1793. După care s-au prins că nu se mai potrivesc deloc cu popoarele vecine. Sunt chestiuni stabilite acum 4-5.000 de ani și probabil că așa vor rămâne, e imposibil de umblat la ele. Poate doar Donald Trump, inventiv și creativ cum îl știm, să vină cu idei noi. Sau tot chinezii – care au și reușit, de altfel, să modifice un pic durata zilei.

🟠 Și acum serios. Ce facem cu traficul din Strâmtoarea Ormuz? Dacă iranienii nu deschid transportul maritim, criza petrolului va opri planeta înaintea chinezilor. Statele din Golf caută soluții, se gândesc la construirea unor conducte noi pentru a ocoli Ormuzu’, Arabia Saudită lansează alternativa feroviară… Ce facem? Cu AI-ul ăsta nu putem oare să transportăm petrol și gaze? Prin sateliți. Sau, nu, gata, știm ce facem ca să nu mai depindem de strâmtoarea Ormuz: construim o altă strâmtoare, logic! Doooh.

Despre limite și provocări

Sărbători cu bine celor care au astăzi Paștele. Și gânduri bune pentru cine se aniversează de Florii.

Am început acest text sâmbătă după-amiază, după ce am reușit să termin toate discuțiile pe care le-am avut cu oameni care au venit să asiste la dialogul dintre mine și Valeriu Nicolae. În sala de cabaret oamenii de la Vița de Vie fac probele de sunet, iar colegii mei cară de colo-colo mese și scaune, pentru a aranja sala de spectacol.

Voiam să leg două idei importante, care mi-au marcat săptămâna, le-am atins și-n discuții pe care le-am avut zilele astea. Prima este despre limite. Am scris data trecută despre cartea lui David Epstein, care n-a fost încă lansată, Inside the Box, o pledoarie pentru limite, pentru un număr redus de posibilități. Pentru că tocmai asta îi blochează pe tinerii de azi, asta-i bagă în sperieți și în depresie. Faptul că au atât de multe posibilități, încât nu știu încotro să o apuce. Ei bine, și vorbeam asta și cu Valeriu la dialogul de astăzi, în fața unei săli pline, cred că tocmai limitele astea, faptul că nu am avut decât două-trei opțiuni la dispoziție în lumea și-n familiile sărace în care am trăit, ne-au făcut să luăm decizii, să construim și să ajungem ceea ce Mircea Miclea numește creatori de soluții. Avem, deci, nevoie de limite. Și copiilor, atunci când îi creștem, trebuie să le punem aceste limite. Ferm, calm, fără să cedăm la încercările lor de a împinge permanent aceste limite. E suficient să mergi pe stradă, mă rog, nu prea mai merg oamenii pe stradă, să intri într-un mall ca să vezi câți părinți au limite stabilite de copii. Și vedem și de ce sunt în stare acești copii atunci când ei trebuie să zboare, să fie pe cont propriu.

Am regăsit ideea asta în cartea pe care am terminat-o zilele trecute, o trec la lecturile din martie, The Comfort Crisis, de Michael Easter. El spune că suntem făcuți pentru confort și că mutăm permanent limitele confortului. Cu toții ne-am regăsit în situația asta. Ceea ce ieri ni se părea confortabil astăzi a devenit inacceptabil. Nu era o problemă pe vremea lui Ceaușescu că nu aveam apă caldă. Încălzeam și ne spălam. Nu mai concepem de multă vreme așa ceva. Valeriu povestea pe scena de la Teatrul Nației că el încă se bucură nespus și e profund recunoscător că poate să facă duș cu apă caldă. Suntem din cale afară de nerecunoscători pe măsură ce evoluăm. Mă rog, considerăm că evoluăm, pentru că așa ne-a învățat societatea. Cu cât ai mai mulți bani în cont, cu atât ești mai bun. Nimic mai greșit, dar este ideea care ne-a adus aici.

Una dintre soluțiile propuse de Easter mi-a plăcut în mod special. Plecând de la această observație, că trăim într-o eră a confortului fără precedent, unde avem mâncare din abundență, locuințe sigure, joburi stabile și tocmai asta ne distruge lent, Marcus Elliott, medic format la Harvard și unul dintre cei mai respectați oameni de știință în sport din lume, a identificat problema și a găsit soluția într-un concept japonez vechi de peste 1.300 de ani: misogi.

Termenul vine din mitologia shinto – un zeu care, după ce a traversat iadul, s-a aruncat într-un râu înghețat pentru a se purifica. Experiența i-a dat claritate mentală, forță și l-a eliberat de limitele trecutului. Eu nu pot să fac duș nici cu apă călâie, trebuie să fie fierbinte, deci zic pas la orice astfel de provocare. Dar mi-a plăcut definiția unui misogi modern, care este o provocare fizică în natură. Sunt două reguli foarte simple. Prima, provocarea trebuie să fie cu adevărat grea. A doua, nu ai voie să mori. Criteriul de calibrare ajută mult: să ai aproximativ 50% șanse de reușită.

Elliott, care pregătește sportivi de elită într-un centru pe care mi-aș dori să-l vizitez odată, a dus o rocă de 40 de kilograme pe fundul oceanului, a traversat înot un canal de 40 de kilometri, a alergat 75 de kilometri prin Grand Canyon. A eșuat de mai multe ori. Și tocmai asta este ideea. De ce funcționează? Psihologul Mark Seery de la Universitatea Buffalo a demonstrat că oamenii care au trecut prin adversitate moderată au o sănătate psihologică mai bună, sunt mai rezilienți și mai puțin dependenți de medicamente. Douglas Fields, neurocercetător, adaugă că experiențele stresante și noi se transferă în memorie pe termen lung, deci creierul le stochează ca resurse de supraviețuire pentru viitor.

Pe domnul cu nume complicat și starea de flux îl mai știți? Am scris mult despre cercetările lui. Îl regăsim și-n cartea lui Easter. Pentru că misogi deblochează și starea de flow – acea contopire între acțiune și conștiință descrisă de psihologul Csikszentmihalyi, în care dispar grijile, egoul și limitele percepute.

Culturile tradiționale știau instinctiv asta. Aborigenii australieni trimiteau tinerii singuri în deșert luni întregi. Inuiții îi duceau pe copii la prima vânătoare în Arctica la 12 ani. Masaii vânau lei cu sulița, fără arcuri. Toate acestea erau ritualuri de trecere – momente în care comunitatea îți spunea: credem că ești gata, dar va trebui să sapi adânc în tine. Noi am înlocuit asta cu părinți elicopter, cu siguranță garantată, cu vieți pe care tinerii le duc azi mai ales pe și pentru social media. Acolo unde atenția noastră este marfa din care unii câștigă foarte mulți bani. Și nu răspund pentru dezastrul pe care-l fac cu mințile acestor copii.

Concluzia lui Elliott este directă: când pui omul modern într-un mediu cu șanse reale de eșec, fricile dispar, potențialul se dezvăluie și individul revine transformat. Misogi nu e ceva ce pui pe rețele, pentru că, dincolo de provocare pe care ți-o dai, e ceva ce are loc în interior. Acolo se produce schimbarea. Și mi-a plăcut mult ideea asta pentru că poate fi adaptată pentru oricine. Și pentru zona de performanță cred că e aur.

Avem, deci, două mesaje aparent opuse. Primul e despre nevoia de limite, cel de-al doilea este despre cum putem evolua împingând limitele. Despre cum ne putem transforma prin provocări care par imposibile. Toată șmecheria e deci să înțelegem care-s limitele de care avem nevoie și care sunt cele pe care, din când în când, trebuie să le depășim, pentru că ne încurcă. Baftă cu asta, că nu e deloc simplu!

A fost o săptămână plină, grea. Am dat o fugă miercuri la Cluj-Napoca, unde am vorbit cu oameni faini la evenimentul Remax, am avut timp și de o întâlnire scurtă cu Simona, Amalia și Mihai, oameni de bază în tribul nostru, la aeroport. Și de o cafea cu Cris, de la Thunder, unde am mai pus la punct detalii despre noul stareanatiei.ro, pe care sperăm să-l lansăm curând.

Mi-am promis acum trei ani că nu mai vreau să am de-a face cu televiziunea și totuși am acceptat să revin. Și uite că după trei ediții deja regret decizia asta de a oferi gratuit televiziunii publice o ediție săptămânală a emisiunii Starea Nației. Am picat într-un mod amuzant și stupid la mijloc, în lupta din interiorul televiziunii publice, acolo unde niște șoferi și rudele lor apropiate vor să dicteze în continuare, iar rezistența la orice schimbare în bine e totală. M-am gândit inclusiv să renunțăm, să nu mai dăm edițiile gratuite pe care le-am promis săptămânal până în vară. Am întrebat și comunitatea în emisiune, cei mai mulți care au comentat ne-au spus că trebuie să rămânem. Doar că este de secția de psihiatrie ce se întâmplă. Am vina de a se fi comandat mâncare de câteva sute de lei în câteva luni de la Cafeneaua Nației din București, folosindu-se cardul de protocol al instituției. Și cine acuză asta? Dincolo de cât de stupid e totul, oamenii care acuză asta sunt dintre cei care măsluiesc hârtii și inventează tot felul de situații pentru a lua cât mai mulți bani la final de lună. Și asta se întâmplă la acea instituție de 36 de ani. E un concurs de furat legal cât mai mulți bani.

Nu mai zic despre doamna care ne-a dat pe noi afară în 2018 de acolo, iar acum a prins din nou glas, o să tratez separat subiectul, că sunt mai multe de zis și de arătat.

Vina e însă cu totul a mea, pentru că în naivitatea mea, care deja aduce a prostie, am crezut că această instituție mai are vreo șansă de a se face bine și altfel decât desființând-o și înființând-o din nou a doua zi, cu alți oameni și alt mod de lucru.

Sigur, noi facem emisiuni pentru oameni, pentru a-i ajuta să ia decizii în cunoștință de cauză, așa că uneori ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătim dacă vrem să ne facem treaba. Repet, înțeleg de ce asta supără, de ce îi agită pe mulți de prin politică, de prin presă.

S-a ajuns la situația în care purtătorului de cuvânt al BOR îi sunt înșirate, în ceea ce unii consideră presă, prostiile pe care le spune despre cum am atacat eu BOR la TVR, omul fiind cu totul pe arătură. Problema nu e asta, că purtătorul de cuvânt al BOR nu vede critica nici măcar ascunsă la adresa șefului său. Na, acolo e în fișa postului să nu vezi. Problema e că omul bisericii face o legătură între ce am spus eu la emisiune (pe scurt, că Daniel ar trebui, la fel ca Papa, să dea măcar niște mesaje în favoarea celor vulnerabili, mai ales în vremuri grele) și acest „scandal” fabricat de cei care vor să-și păstreze puterea și privilegiile absolut scandaloase în TVR. Așa că spune că la mijloc e mâna lui Dumnezeu, care a făcut în acest fel dreptate. Uau! Purtătorul de cuvânt al BOR promovează deci în Postul Paștelui ideea unui Dumnezeu mic, foarte ofticos și din cale afară de rău, care se răzbună pe cei care se iau de oamenii lui din BOR. Nu știu unde se situează asta pe o scară a ticăloșiei și aroganței oamenilor bisericii de la noi.

Facem lucruri bune împreună, vă așteptăm la hub, să incubăm idei bune și să punem la cale activități care ajută și construiesc comunități. Sperăm să punem cât mai repede în funcțiune cantina socială, am dat drumul și la un club de carte, este joi, pe 23 aprilie, de la ora 17, vă puteți înscrie aici, fizic sau online. Discutăm despre cartea De ce naționalism. De Yael Tamir. Pentru că a avut grijă Daniel, care e deja colegul nostru, sunt acum în total trei exemplare care se pot împrumuta de la Biblioteca Nației. Vă aștept. Ne vedem la emisiuni. Diana face o treabă minunată cu Despicat, dați mai departe producția, este excelentă. Sper să vă placă și noua Stare, a fotbalului, prezentată de prietenul Marius Pantaie.

E duminică, dimineață am luat doza de soare în poziția asta, poză făcută de Monica.

Acum plec la hub, să-i aștept pe copii, la ieșirea de la spectacolul de teatru, cu fructe și legume. Să vă fie bine! Și apoi, dacă puteți, să le faceți bine și celor din jur. Ah, punem pauză pentru câteva zile, ne revedem după Paște, sărbători liniștite tuturor!

Albumul săptămânii

Mumford & Sons – Prizefighter

I-am ascultat toată săptămâna, după ce mi-a apărut momentul ăsta al lor de la NPR și mi-am dat seama că, de fapt, nu mai urmărisem de ani buni dacă au mai scos ceva.

Un album care încearcă să-și regăsească echilibrul între energia folk care i-a consacrat și un sound mai contemporan. Prizefighter păstrează structura clasică Mumford & Sons, acumulări lente, refrene ample, dar vine cu un ton mai reținut și parcă mai matur, mi s-a părut mie.

Clar mai puțin exuberant decât albumele de început, dar cu multe momente în care am simțit aceeași intensitate care-i definește. Aștept să-mi scrii cum ți s-a părut, dacă-i dai o șansă.

Starea fotbalului

E dramă mare în Italia, nu atât pentru ratarea calificării la Mondiale, cât pentru reelurile postate de bosniaci. Lasă reluările cu intrarea de gâgă a lui Bastoni, doare mai tare un filmuleț în care pastele sunt rupte înainte de a fi puse la fiert. Penaltiuri se mai ratează, mai ales la 20 de ani, dar cappuccino servit după prânz, ananas pus pe pizza și ketchup pe spaghete, astea ard retina, la fiecare vizionare.

Prizonieri ai algoritmilor, ca și noi, italienii mai reușesc să se răcorească doar citind presa. Pentru că, spre deosebire de noi, ei mai au așa ceva.

Imediat după rateul de la Zenica, Gazzetta dello Sport a dat cu barda. A doua zi, a venit și Corriere dello Sport și a dat cu barosul. Nu există circumstanțe atenuante pentru președintele federației. Three strikes, you’re out! Și a treia zi, de la Gravina la Buffon, chiar erau toți out!

Ce a făcut presa de la noi? A relatat ce scriu alții.

Mură-n gură, nene, text coerent, concluzii clare, zero loc de întors. Aveai nevoie doar de un jurnalist în probe care să scrie numele lui Burleanu acolo unde apare Gravina, să mai numere câte Mondiale au ratat ai noștri și să urce totul pe net. Cu titlu mare: N-o să-ți vină să crezi, dar Burleanu chiar ar trebui să-și depună demisia!

N-ai cu cine, frate! Presa de la noi a depus de mult armele, mai aleargă doar după click-uri. Jurnaliștii care mai făceau câte o anchetă azi fac doar crize de râs pe la podcasturi. Lumea vrea entertainment, cică!

Să fumeze pipa păcii, să fluture steagul alb și să intre pe statele de plată de la Casa Fotbalului se pregătește și Generația de Aur, în frunte cu Gică Hagi. Adio, voci critice, adio, potențiali contracandidați cu notorietate, idei, greutate! Ne place sau nu, Burleanu și-a jucat excelent cărțile întotdeauna. Iar acum, la al patrulea mandat, a scos și ultimii ași din mânecă.

Apropo, dacă Gică Hagi vine doar ca selecționer, așa cum se aude, vom repeta greșeala făcută prin cooptarea lui Mircea Lucescu, pe poziția asta.

Echipa națională nu ratează calificări pentru că are un antrenor slab pe bancă, ci pentru că este produsul unor procese făcute fără cap și coadă, al unei strategii făcute din vorbe și executate fără pricepere și consecvență.

De oameni ca Lucescu (sănătate multă, Mister!) sau Hagi e mai degrabă nevoie în funcția de selecționeri ai unor profesioniști pentru munca de zi cu zi din Federație și de tacticieni ai unui fotbal care trebuie scos din șanț și reașezat în teren.

După mine, la cum arată fotbalul nostru azi, rolul de director tehnic este mai important decât cel de selecționer al generației de sufleu, pentru că reconstrucția de care am vorbit la fiecare schimbare de antrenor a eșuat nu doar pentru că am fi ales meșterul nepotrivit, ci pentru că respectivul lucra cu materiale de mâna a doua și după niște planuri încropite în funcție de ele.

Sunt Radu și te invit pe Substack, să te abonezi la un newsletter dedicat fotbalului românesc.

În cea mai nouă ediție, caldă și bună, băieții!, explic ce e greșit în selecția de la naționalele de juniori.

Starea Sănătății

Cum apar cariile, gingivita sau parodontoza? Care e legătura dintre sănătatea orală și bolile cardiovasculare? Ce greșeli faci, fără să-ți dai seama, atunci când vine vorba despre igiena orală?

Povestim despre toate astea și despre câțiva pași simpli pentru a preveni probleme dureroase și costisitoare în cel mai recent episod Starea Sănătății. Îl găsești aici.

Starea ideilor

Dacă și tu ai sentimente amestecate cu privire la misiunea înspre Lună lansată recent de NASA, te înțelegem. E greu să facem abstracție de contextul politic și de situația finanțării cercetării în general în SUA sub actuala administrație.

Dar dacă ai totuși nevoie să-ți amintești că spațiul cosmic rămâne fascinant și poate produce schimbări profunde de perspectivă, indiferent de politică, îți lăsăm aici cuvintele astronautului Michael Collins, pilotul modulului de comandă al misiunii Apollo 11, care a condus primii oameni pe suprafața Lunii și care descrie experiența călătoriei astfel:

Când m-am uitat înapoi înspre Pământ de lângă Lună, dacă aș fi putut să folosesc un singur cuvânt ca să descriu acest lucru micuț, ar fi fost „fragil”. (...) Populația lumii în 1969 era de mai mult de 3 miliarde de oameni (...) și va fi de 8 miliarde când următorii eroi ai Lunii se vor uita înapoi spre ea. Nu cred că creșterea este sănătoasă sau sustenabilă, dar modelele noastre economice sunt toate bazate pe creștere. Crești sau mori, sau poate ambele. Zona moartă din Golful Mexicului este acum mai mare decât New Jersey și încă crește. Creșterea morții este un lucru teribil pe care îl facem acestei planete. Acest singur exemplu mă face să plâng, și există numeroase alte catastrofe în jur, unele care ne pândesc din viitor, altele care sunt deja aici. Avem nevoie de o nouă paradigmă economică, care să producă prosperitate fără creștere. Sper cu ardoare că unii dintre cei ce veți citi asta, veți contribui la oprirea acestui trend înfricoșător.

E un extras din cartea Carrying the Fire, scrisă de Michael Collins.

Primele misiuni spațiale au fost concepute cu scopul de a lăsa Pământul în urmă și de a explora ce se întâmplă în afara lui. Însă faptul că astronauții s-au uitat înapoi și ne-a descris ceea ce au văzut, s-ar putea să fie unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-au făcut.

Dacă vrei să citești mai mult despre asta, recomandăm cu căldură și cărțile Endurance. Un an în spațiu, o viață de descoperiri, de Scott Kelly, și Ghidul astronautului pentru viața pe Pământ, de Chris Hadfield.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

Ce trebuie să construim noi. Și prima ediție a clubului meu de carte

Scriam săptămâna trecută despre o carte care mi-a încurcat puțin gândurile: De ce naționalism, de Yael Tamir. A apărut în 2019, a fost tradusă la noi, am aflat de ea abia în urmă cu câteva săptămâni, din newsletterul lui Sergiu Toader. Am cumpărat-o în limba engleză și am început să o citesc, apoi am văzut că există și-n limba română, am comandat-o și pentru Biblioteca Nației, cei care vor să o împrumute gratuit o găsesc deci acolo. Și aș îndrăzni să propun o discuție la Bibliotecă, în jurul ideilor din cartea asta. Explic mai jos de ce mi se pare foarte importantă o astfel de discuție acum. Am rugat-o pe colega mea, Caterina, să facă un formular de înscriere, dacă sunteți interesați, punem în mișcare în felul ăsta un club de carte pe care să-l țin eu o dată pe lună. Condiția e să citiți cartea și să și veniți dacă vă înscrieți. Așa că am fixat data de 23 aprilie. Într-o joi. De la 17 la 19, ca să prindem eventual și evenimentul (concert, teatru, stand-up) care va fi atunci la noi. Lăsăm intrarea liberă, cei care vor pot aduce o carte care le-a plăcut pentru a o dona bibliotecii. Vom încerca să facem și cu participare online, așa că specificați acolo cum vreți să luați parte la discuție. Mă gândesc la cel mult 35 de participanți în Bibliotecă și ceilalți online, din rândul abonaților noștri, vom pune și în comunitate linkul de participare.

Altfel, din ce în ce mai scumpe sunt cărțile pentru ce-și pot permite oamenii dintr-un salariu normal. Sigur, sunt și diferențe mari între librării, adică poți găsi aceeași carte și cu 50, dar și cu 80 de lei. Cumpăr cărți aproape săptămânal și creșterea de preț se simte serios. Greu îți mai intră două cărți într-o sută de lei, ceea ce mi se pare enorm, raportat la veniturile din România. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă nu găsești neapărat ce vrei să citești într-un anumit moment, platformele online locale, cu abonament, pot fi o soluție. Cu prețul pe care-l dai pe o carte poți avea acces la mii de cărți, în format ebook sau audio. De exemplu, pe AudioTribe.ro poți să asculți și să citești nelimitat cu orice abonament, dintr-un portofoliu de peste 45.000 de cărți audio și eBooks. Avem și un cod pentru voi, care vă oferă 14.99 lei în primele două luni de abonament: SN26.

Așadar, De ce naționalism. Cartea e seducătoare, dar cred că tocmai asta e și marea ei problemă. Că te poate face să cazi în niște capcane. Clar, e de citit. E foarte utilă dacă vrei să înțelegi cum apare naționalismul ăsta foarte periculos, cum este exploatată ideea asta excelent de dreapta, care și aici, la fel ca în cazul economiei, face o treabă mult mai bună decât stânga. Iar de aici mergi, ca cititor, pe un traseu de pe care poți aluneca foarte ușor în a găsi justificări pentru forma nocivă a naționalismului. Explic.

Trăim în această lume în care naționalismul este privit fie ca boală, fie ca soluție. Și cartea asta se uită direct la naționalism, printr-o lentilă corectă, care nu deformează realitatea, care îl ajută, deci, pe cititor să înțeleagă subiectul. Doar că între explicație lucidă și justificare periculoasă e o linie foarte subțire. Și e foarte greu de ajuns, așa cum sugerează și desenul de pe coperta în engleză a cărții, în acel „sweet spot” pe care ar trebui să-l căutăm. Și o să trec în revistă câteva dintre ideile foarte bune din carte, iar apoi o să spun și ce cred eu că ar trebui să construim în continuare împreună.

Chiar dacă e apărută înainte de pandemie, multe s-au întâmplat între timp, poate prea multe, cartea e foarte actuală încă. Explică bine că lumea nu s-a globalizat, ci pur și simplu s-a rupt în două. În sensul că nici vorbă de promisiunea cu care a venit globalizarea, de umanitate unificată. E la fel ca promisiunea internetului, de a ne conecta, care de fapt ne-a divizat și mai mult. Avem deci o elită care trăiește global, cei care-și permit să fie cetățeni ai lumii – cum și eu mă visam la un moment dat, doar că tot la Ploiești stau și muncesc de dimineața până noaptea în fiecare zi aproape –, și o majoritate care trăiește local. Tot felul de idioți ne spun la televizor și pe net că putem pleca, investi, alege. Doar că sunt atât de puțini cei care chiar pot face asta. Cei mai mulți, chiar dacă nu sunt într-o zonă de supraviețuire, trebuie să rămână și să suporte. Și asta a ajuns să fie o mare problemă.

Și așa ajung la un alt punct puternic al cărții. Care oferă exemple clare și arată cu argumente că problema, astăzi, nu este doar inegalitatea – ceva ce guvernul nostru neoliberal a ales să adâncească prin măsurile luate în ultimele nouă luni, ci și distribuția riscurilor. Vedem astăzi, din nou, ca de fiecare dată în situații de criză, cine plătește când lucrurile merg prost. Am discutat și joi, la ediția Starea Nației pe care o punem gratuit la dispoziție postului public de televiziune. Cine își pierde locul de muncă, cine își pierde comunitatea, cine își pierde siguranța? Cei mai vulnerabili dintre oameni. Iar asta ignoră cu totul ce ne datorăm unii altora, cum minunat scrie Minouche Shafik. Deci, contractul social se rupe.

Apoi, o idee care de asemenea merită dezvoltată, am câteva idei pe care vreau să le transformăm în ediții de podcast sau chiar Starea Nației. De pildă, ceva ce politicienii de la noi nu pricep. Oamenii nu votează ideologii, oamenii votează viața lor concretă. Așa că frica asta prin care politicienii cred că dețin controlul e cea care se întoarce împotriva lor la alegeri. Electoratul deci se împarte în două: în oameni care simt că au ceva de pierdut și oameni care simt că nu mai au nimic de pierdut. A doua categorie devine, mai ales când alegi austeritatea ca soluție politică pentru ieșirea din criză, cum se întâmplă la noi, din ce în ce mai mare.

Ei bine, democrația nu poate exista fără „noi”. Ceea ce politicieni precum Bolojan și Grindeanu tot spun. Dar e vorba doar de declarații, ei nu cred asta, nu vor asta. De fapt, prin tot ceea ce fac, prin deciziile lor, mai ales în privința educației, arată mai degrabă că se ghidează după vorba: noi vrem o lume nouă, nu vouă. Sigur, avem instituții, reguli, alegeri, stat de drept, nu?, dar nu mai avem ingredientele necesare pentru ca totul să funcționeze. Și acestea sunt încrederea și solidaritatea. Încrederea oamenilor unii în ceilalți și a celor mai mulți în instituții și în cetate. Da, votăm, participăm, dar nu mai simțim că suntem în aceeași poveste. Și de-aia ajungem, și împinși de valorile care ni se bagă în minte încă de când ne naștem, să căutăm mai degrabă soluții personale. Să privim viața precum urcatul pe o scară, nicidecum precum urcatul într-un copac.

Și aici vine o altă idee din carte, care m-a pus pe gânduri serios. Ok, naționalismul nu dispare. Întrebarea nu este deci dacă îl avem, ci mai degrabă cine îl folosește și cu ce scop. Dacă îl ignorăm, ajunge la extremiști. Dacă îl înțelegem și îl cultivăm cu atenție, în termeni de solidaritate, de valori care să unească și să includă, poate deveni un limbaj al protecției și al dezvoltării pe termen lung.

Și aici ajungem la unele capcane în care oamenii cad. Da, naționalismul ca armă exploatată de extremiști apare din sentimentul de insecuritate. Ne explică asta magistral Erich Fromm, că oamenii, când sunt speriați, caută siguranță – pe care extremiștii o urlă –, iar pentru a o obține sunt dispuși să renunțe la drepturi și la libertăți. Iar asta pune presiune pe democrație. Frica, deci, explică multe. Dar nu poate valida naționalismul ca formă a lui noi versus ei.

Apoi, cartea alunecă în multe locuri aproape într-o idealizare a statului-națiune, care e prezentat ca soluția naturală pentru solidaritate și democrație. Doar că istoria ne spune că nu e chiar așa, că statul-națiune a devenit la fel de ușor instrument de excludere, violență și abuz. Nici vorbă aici deci despre un refugiu inocent.

Și uite cum ajung eu să reproșez unei cărți exact ce mi se reproșează de multe ori mie, că prea prezint totul în alb și negru. Mă refer aici la această reducere a realității la conflictul „elite globale vs oameni obișnuiți”. Este o schemă puternică, o folosesc și eu tocmai pentru a scoate în evidență ruptura din societăți, creșterea evidentă a inegalității. Doar că există nuanțe. La fel cum elitele locale profită de naționalism, există și mulți oameni obișnuiți care beneficiază din plin de globalizare.

Și vreau să explic de ce aici, în ciuda argumentelor îmbietoare, mă situez totuși de partea globalismului. Au dreptate deci lătrăii care fac din asta un adjectiv, deși ei habar n-au despre ce vorbesc. Însă dă bine la poporul împotriva căruia este folosit naționalismul.

A subestima astăzi – vedem cum ne afectează pe toți, prin prețul la pompă, zilele astea, orice declarație politică – interdependența globală e poate cea mai mare greșeală pe care o putem face. Problemele mari pe care trebuie să le rezolvăm, climă, migrație, economie, și pe care le-am pus pe pauză cu aceste conflicte declanșate de cel mai mare imbecil de pe planetă, Trump, nu mai pot fi rezolvate la nivel național. Nu putem să ne bucurăm că există aer ceva mai curat în Paris, după 12 ani de muncă serioasă și politici locale în sensul ăsta (ceea ce la noi nu există nici măcar la nivel de discuție), în timp ce în China poluarea este enormă. Așadar, această întoarcere exclusivă spre statul-națiune riscă să fie mai degrabă o reacție decât o soluție.

Și încă un punct în care argumentele autoarei nu mă conving. Cine decide și mai ales cum decide limitele naționalismului. Pentru că linia asta dintre protecție și excludere nu e niciodată stabilă. Și ea poate fi mutată după bunul plac al politicienilor. Nu e destul de rău că ne uităm la oameni ca la unități de producție, stabilind cotele de migrație în funcție de nevoi economice?

Aici văd eu tensiunea. Și-mi place cartea pentru că demontează aroganța liberală, care a crezut că oamenii pot trăi doar din piața liberă care va ridica toate bărcile. Fără stat puternic, fără plase de siguranță. Pe de altă parte, riscă să ofere prea multă încredere unei forțe politice care, istoric, a scăpat de multe ori de sub control. Și cred nu doar că trebuie să fim atenți, mai ales că ideile astea naționaliste sunt periculos de convingătoare, trebuie să avem grijă ca aceste idei să nu devină din nou justificări comode. Așadar, nu oamenii sunt de vină, ci sistemul. Nu putem să mai tolerăm profituri private și riscuri publice.

Cred că avem de construit împreună încredere și solidaritate. În jurul unor idei bune, în jurul unor valori comune, încercând măcar să nu facem rău, dacă nu putem face bine. Eu vă aștept la Teatrul Nației, să incubăm idei bune.

Mâine dimineață nu avem întâlnire, pur și simplu nu am reușit să confirm cu nimeni în timp, e vina mea asta, trebuie să deleg mai mult aici. Așa că ne vedem săptămâna viitoare. Miercuri sunt pentru jumătate de zi la Cluj, la întâlnirea celor de la Remax, s-a anulat avionul de dimineață, așa că nu știu dacă voi avea timp de o cafea cu tribul, dar anunț pe live-ul de luni.

Programul de la hub e următorul: azi, vineri, e party, totul sold out de multă vreme, sâmbătă e concert Kempes, mai erau ceva bilete, duminică dimineață ne vedem cu piticii, la Doi șoricei cocheți, îi aștept cu fructe și legume la ieșire, iar seara e un maraton de stand-up.

A, și luni, la 12, mă văd cu peste 150 de elevi, la Teatru, să discutăm despre asta:

Din ce în ce mai mulți oameni încep să se uite la alternative mai previzibile: mașini electrice sau hibride, cu costuri mai mici de utilizare și un impact mai redus asupra mediului. Nu e doar o alegere economică pe termen lung, ci și una de confort: mai puțin stres, mai mult control asupra felului în care te deplasezi.

Dacă vă gândiți la o astfel de schimbare, puteți vedea ce opțiuni există și puteți cere o ofertă aici până la finalul săptămânii. E o decizie personală, dar una care începe să aibă din ce în ce mai mult sens.

Starea fotbalului

Fotbalul s-a schimbat mult, în ultimii 10 ani, și-a pierdut din farmec, devine tot mai previzibil, dar mă bucur că-și păstrează o doză de ironie.

Hai să luăm meciul României, pe care l-a văzut toată lumea. (Apropo, amuzant rău Silviu Tudor Samuilă care se laudă pe social media cu audiența făcută de Prima TV, în timpul meciului pe care nu l-a mai transmis nimeni altcineva.)

Așa, ce ziceam? De ironie? Păi, e ironic să greșească decisiv fix Rațiu, pe care presa de la noi l-a dat ca și transferat la Barcelona sau Real Madrid, și să se apere impecabil Bancu, pe partea opusă, nu? Bancu, pe care aceeași presă de specialitate mi l-a făcut avion, ani la rândul, decretând că nu are ce să caute la națională…

M-a distrat și cum Mihai Stoica, de la FCSB, a ieșit în preziua meciului cu o oală de cenușă, pe care și-a turnat-o în cap, de bunăvoie și nesilit de nimeni. Chipurile greșise să îl critice pe Rațiu, iar înaintea bătăliei cu turcii fix în fundașul lui Rayo Vallecano avea cea mai mare încredere.

Meme, înainte de meci:

L-am văzut anul ăsta pe Rațiu și mi s-a părut alt jucător. Mult mai responsabil defensiv, parcă mai matur. Eu l-am criticat pentru că aveam senzația că joacă într-un fel la echipa de club și altfel la echipa națională. Am mari speranțe că va fi foarte bine mâine.

Meme, după meci:

Rațiu a făcut mai multe greșeli. A făcut una decisivă, dar a făcut și altele. Iar era decar cu numărul 2, iar îi dribla pe ăia prin tușă, era cât pe-aci să luăm gol. Golul a fost greșeala lui, e 100% al lui Rațiu.

Ironia de final? Generația de Suflet n-a arătat, la Istanbul, niciun jucător devastat de ratarea calificării la un Mondial. N-am văzut niciun tricolor epuizat fizic și mental, prăbușit pe gazon, imposibil de consolat. Băieții au ieșit cu capul sus de pe teren și au mers la interviuri. Ianis Hagi a zis „Capul jos și la muncă!”, iar Ionuț Radu a băgat un „Capul sus și mergem înainte!”. Se vede că-s coechipieri, nu?

Sunt Radu și te aștept pe Substack, unde săptămâna asta am scris despre producția de portari români mici și mijlocii:

Radu Baicu

Țară, țară, vrem portari! Înalți!

Criza portarilor, care a lovit subit și, poate, decisiv, naționala României, fix înaintea celui mai important meci al anului, ar trebui să fie încă un semnal, al câtelea?, că lucrurile se fac după ureche, în fotbalul nostru…

Read more

5 months ago · 13 likes · 4 comments · Radu Baicu

și despre lipsa unei strategii coerente, la nivelul loturilor naționale:

Radu Baicu

Indiferent de rezultat, strategia României râmâne de… discutat

Meciul cu Turcia ne-a prins descoperiți pe două posturi: cel de portar, unde am asistat, iată, până azi, la o veritabilă telenovelă, cu Ionuț Radu în rol principal, și pe cel de atacant central, unde abia s-au găsit doi nouari, ambii de la echipe de play-out, iar unul dintre ei aflat la debutul absolut, spre final de carieră…

Read more

5 months ago · 25 likes · 8 comments · Radu Baicu

Starea ideilor

Luna trecută s-au împlinit 250 de ani de la publicarea cărții Avuția Națiunilor, scrisă de Adam Smith, „părintele capitalismului” și tradusă la noi de Publica.

N-am vrut să ratăm această ocazie ca să ne amintim cât de greu este să ne desprindem de ideile vechi, mai ales în domeniul economiei.

Probabil asociezi cu Adam Smith ideea „mâinii invizibile” a pieței și ideea unui stat cât mai mic, care să nu deranjeze sectorul privat în misiunea lui de a rezolva toate problemele societății. „Nu vom avea parte de cina noastră din bunătatea măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci din grija lor pentru propriul interes”, scria el.

Însă e foarte probabil să nu știi, de exemplu, că Smith era preocupat și de inegalitate, de rolul oamenilor într-o economie care se industrializează rapid și de felul în care accentul pus pe acumularea de bunuri materiale poate afecta moralitatea cuiva.

Sunt puțini oameni care chiar declară că i-au și citit vreodată operele. În general, se rostogolesc păreri și analize ale altor analize cu privire la ce a vrut să spună Smith. Însă cei ce l-au citit spun că argumentele lui erau, de fapt, foarte nuanțate. Deși credea în piața liberă, Smith înțelegea că e responsabilitatea unei societăți civilizate să se asigure că profitul nu vine cu prețul sănătății altor oameni. Înțelegea că există limite la ceea ce poate sectorul privat să facă și că guvernele pot juca un rol esențial în prevenirea efectelor negative care vin la pachet cu intensificarea industrializării.

Cu alte cuvinte, opera lui Smith poate fi citită în ce cheie vrei. Dacă ești de stânga, vei găsi argumente de stânga. Dacă ești de dreapta, la fel. Diferență e că politicienii și economiștii de dreapta au făcut o treabă mult mai bună în a selecta și răspândi idei și au fost mult mai vocali în spațiul public. Se întâmplă cam la fel și azi.

Noi nu recomandăm să citești opera lui Smith ca să înțelegi mai bine ce a vrut să spună un om care și-a scris cu un sfert de mileniu în urmă ideile despre cum ar trebui să funcționeze economia și lumea. Recomandăm în schimb lecturi despre idei ancorate în lumea din prezent: Doughnut Economics, de Kate Raworth, Mission Economy, de Mariana Mazzucato, Escape from Capitalism de Clara Mattei, Anti-Fascist Economics, de Isabella Weber. Sunt doar câteva exemple de cărți scrise de economiste care trăiesc în aceleași realități ca noi. Recomandăm și podcastul Vocea Nației de săptămâna asta.

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨

Bun găsit la Starea Săptămânii!

🟠 Pe lângă simbolul extrem de cunoscut al crucii roșii, care indică o instituție umanitară, din 1954 există și scutul albastru – un fel de zmeu culcat la pământ, colorat în alb și albastru – care protejează bunurile culturale în timpul războaielor. Sau ar trebui să le protejeze. Adevărul e că impactul real al marcării cu scutul albastru nu e cunoscut. Simbolul a fost instalat acum pe mai multe clădiri din Iran. Deci, dacă ești pilot pe vreun avion de vânătoare sau operator de drone sau rachete la o bază NATO, te rugăm, fii atent la aceste simboluri.

🟠 În timp ce manipulează planeta cu ajutorul rețelelor „sociale“ și al internetului, Moscova limitează tot mai mult internetul în Rusia. „Putin, obsedat de «nivelurile de securitate» după asasinarea lui Khamenei: Moscova blochează Telegram, WhatsApp și YouTube“, „Întunericul digital coboară asupra Rusiei“, „Moscova s-a întors în timp cu 20 de ani după închiderea internetului mobil“, iar „Ideologul lui Putin propune oprirea totală a internetului vara“, pentru ca oamenii să revină la o viață „reală“. Așa o fi, problema e că, atunci când rămân fără internet, oamenii încep să vorbească între ei. Și e posibil să nu vorbească de bine regimul care le-a tăiat accesu’ la YouTube, de exemplu.

🟠 În paralel, odată cu venirea primăverii, pe acoperișurile din capitala Austriei – țară neutră și care nu face parte din NATO – au răsărit tot mai mulți ghiocei, pardon, tot mai multe antene rusești: „Kremlinul ascultă de pe acoperișurile Vienei. Au revenit platformele rusești de interceptare a semnalelor din timpul Războiului Rece“. Rusia spionează comunicațiile prin satelit și electronice din Europa, Orientul Mijlociu și Africa, afirmă unii experți. Iar cu câteva antene mai vechi prind bulgarii, se uită la meciurile din Liga Campionilor cu purici.

🟠 La noi e libertate totală. E bine. Da’ e și rău: nici măcar sistemul video de monitorizare a traficului – care, cel puțin teoretic, ar mai face ordine pe șosele –, nu funcționează, în condițiile în care suntem în continuare pe primul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește numărul de morți în accidente rutiere (conform celui mai recent raport al UE). Proiectul e blocat de doi ani, pentru că mereu mai trebuie o ștampilă, un aviz sau o copie după o copie a unei copii după un document. Șefii Internelor sunt acuzați de Asociația Pro Infrastructura că blochează intenționat sistemele ce ar permite poliției să-i amendeze pe șoferi pe baza imaginilor video. Nimic surprinzător, într-adevăr. Suntem totuși o țară condusă de o mare asociație anti-infrastructură, anti-siguranță rutieră, anti-români, până la urmă.

🟠 Un semnal radio misterios a fost emis pe unde scurte, la 12 ore după ce SUA și Israel au început să bombardeze Iranul. Apoi a continuat pentru mai multe zile. Dimineața și seara (ne raportăm la Timpul Universal Coordonat, UTC), o voce de bărbat ce vorbește persană citește câteva serii de numere apoi face o pauză în care spune de trei ori cuvântul „tavajjoh“ – care nu, din păcate nu înseamnă „acestea sunt numerele la următoarea extragere 6/49“. Nici „turul doi ănapoi“. Înseamnă doar „atenție“. Iar comunitatea globală de radioamatori chiar a devenit atentă. Pasionații au reușit să stabilească o zonă aproximativă de unde este emis semnalul – e în Europa –, pare evident că e vorba de un instrument din perioada Războiului Rece, de altfel a fost bruiat și s-a mutat pe ultrascurte, dar mai departe lucrurile se complică. Transmisia poate fi ascultată de către oricine, dar cine le înțelege? Aceasta e întrebarea. Răspunsul: pe unde ultrasecrete.

🟠 În acest timp, Ministerul Mediului încearcă să-i convingă pe români să renunțe la electronicele vechi, pune la cale programe speciale, dă bani pentru ele. Bravo, dom’le, tocmai acum, când oamenii comunică precum în Războiu’ Rece sau închid rețele, noi să renunțăm la radiourile noastre prăfuite. N-ai să vezi! Și mai sunt chestiuni legate de mediu. Exemplu: degeaba selectăm noi deșeurile, 90% din gunoaie tot la groapă ajung. Asta e una. A doua: România e amendată zilnic pentru că nu închide și nu ecologizează depozitele neconforme. Trei: pe scurt, România este, aproape oficial, groapa de gunoi a Europei. Detalii despre toate astea, aici. Și ca să nu spună cineva că facem discriminare, iată că primim gunoi și din America, nu doar din Europa: aviz de la comisia de urbanism pentru Trump Tower la Cluj-Napoca.

🟠 Cum s-a dat de gol portavionul Charles de Gaulle! Pam-pam! Așadar: locația în timp real a portavionului francez Charles de Gaulle a fost dezvăluită de un ofițer care a ieșit la alergat pe punte și a înregistrat cursa pe aplicația sportivă Strava. Nu e primul caz în care utilizarea unor aplicații sau instrumente moderne dezvăluie informații sensibile. Macron, Biden sau Putin au fost expuși de mai multe ori de agenții de securitate care – teoretic – îi protejează. Uite, dom’le, de-aia era mai bine pe vremea lui Ștefan cel Mare, când oștenii comunicau doar prin telepatie!

🟠 La noi, un membru al directoratului companiei Transelectrica a fost revocat după ce a intrat cu telefonul în Camera cu documente secrete/sensibile. Omul intra frecvent acolo, singur, doar cu telefonul. ORNISS i-a ridicat certificatul – iar contractul de mandat din directoratul Transelectrica este conditionat de acest act. Mda, cine știe… Poate avea și el un fetiș cu documente secrete, de ce trebuie să ne gândim neapărat că făcea pe spionul? Se ducea să se simtă bine pe telefon. Adică, poftim, avea certificat ORNISS, dar el a mai pus un P în față.

🟠 Spionaj la greu în ediția de azi. Ofițeri ai serviciului rusesc de informații externe au propus înscenarea unei tentative de asasinat asupra lui Viktor Orban, pentru a-l ajuta la alegerile din Ungaria. Se pare că premierul și partidul său se află în spatele contracandidatului Peter Magyar și al formațiunii sale în cursa pentru alegerile din 12 aprilie. Și atunci, conform Washington Post, niște băieți pricepuți din Rusia ar fi venit cu această idee, cu înscenarea tentativei de asasinat asupra lui Orban. Nu știm detalii, dar, dacă citesc și ei acest newsletter, le propunem ofițerilor ruși ca autorul tentativei să fie însuși George Soros, cu o armă ce-i aparține lui Zelenski încărcată cu glonțul care a străpuns urechea lui Trump.

🟠 Avem și artă, normal. Iată: dacă pictezi un tablou, îl semnezi frumos cu „Rembrandt“, „van Gogh“, „Aivazovski“ sau alt nume celebru și scrii pe spate, cu pixul, „conform cu originalul“, e posibil ca Ministerul Culturii să-l accepte drept copie executată de artist. Chiar merită încercat. Pentru acest minister, mențiunea „conform cu originalul“ e sfântă: am citit aici povestea unui concurs de proiecte culturale („Brâncuși 150“) în care proiectele cu documente semnate cu semnătură digitală – practic, cel mai sigur și mai avansat instrument de autentificare digitală disponibil – au fost respinse, iar cele ce conțineau documente marcate cu pixul ca fiind „conform cu originalul“ au fost acceptate. Ministerul Culturii a recunoscut că semnătura digitală e legală abia după contestații. Contestații depuse online la ghișeul 5 de la etajul 2, firește.

🟠 Senzație. Moldova nu poate primi un cadou din partea Norvegiei din cauza infrastructurii de la granița cu România. E vorba de o turbină care, odată pusă în producție, ar putea acoperi până la 25% din consumul de energie al republicii. Problema e că are 100 de tone, iar podurile peste Prut nu ar rezista. Firește, soluții ar fi. Noi am fi instalat-o în România, aproape de frontieră, iar energia ar fi mers ușor în Moldova. Altă variantă… am înțeles că Rusia s-a oferit să o care ea până la Chișinău, cu ajutorul armatei roșii.

🟠 Într-o comună din Franța candidează la primărie Charles Hittler și Antoine Renault-Zielinski. Și e delir, toată lumea face glume cu numele lor. Dacă aveau și un George Călinescu pe liste era perfect, zău.

Cine te educă și ce te ține pe loc

Salut. Sper că ai avut o săptămână bună. Cu timp și atenție totală pentru tine și ai tăi.

Câte poți afla despre o familie doar văzând comportamentul copiilor! De astăzi, la Teatrul Nației, îi așteptăm pe cei mici, la ieșirea de la spectacole, cu pahare cu fructe și legume. Monica mi-a spus de ieri: pune legumele și fructele în același pahar, pentru că dacă le oferi posibilitatea de a alege, copiii vor alege fructe și vei rămâne cu toate legumele să le mănânci tu, ca un iepure ce ești. Și deși am fost de acord cu ea, am vrut să fac acest experiment, să văd în ce măsură copiii vor refuza legumele. Și mi-a fost clar foarte repede (o să vedeți asta pe conturile noastre de social și într-un filmuleț pe care l-am făcut, poate-i mai inspirăm și pe alții) că dacă nu le ziceam că pot lua un pahar cu fructe doar dacă iau și legumele și să le și mănânce aș fi rămas cu aproape toate paharele cu legume. Nu cred că au fost mai mult de trei copii care au vrut doar legumele.

Eu vorbeam cu ei, dar o făceam și pentru părinți, la modul: vă dau așa părinții acasă, legumele și fructele, în fiecare zi? Și părinții nu răspundeau, dar cei mai mulți copii spuneau că nu prea se întâmplă asta. Nu e suficient să știm și să spunem că trebuie să mâncăm mai multe fructe și legume, e nevoie să ne și asigurăm că devine un obicei pentru cei mici. Și noi am decis să contribuim la acest obicei, copiii care vin la noi în weekend primesc gratuit legume și fructe. Cu speranța că părinții și bunicii se vor asigura ca asta să se întâmple în fiecare zi și acasă. Urmează să introducem și conceptul cu farfuria sănătoasă, deci încă un pas important pentru educație și hrană sănătoasă pe care-l facem aici, cu urmări (sperăm noi) în cât mai multe case. Un părinte care se mulțumește să glumească spunând că un copil are alergie la legume nu face cât trebuie pentru a-i asigura copilului o dezvoltare sănătoasă. Toate experimentele arată că atunci când sunt înconjurați de alegeri bune, copiii vor face aceste alegeri. Din păcate, facem prea puține pentru a le asigura acestor copii un mediu sănătos de dezvoltare, din toate punctele de vedere. Când părinții vor refuza să mai cumpere toate prostiile cu care copiii sunt întâmpinați la mall, de pildă, atunci acele firme care vând mizerii vor dispărea. Sau vor fi forțate să propună ceva sănătos. Doar că, din păcate, educația lipsește cu totul, statul lipsește cu totul, prevenția nu există, și-atunci părinții nici nu conștientizează răul pe care îl fac zilnic copiilor, prin ceea ce le dau să mănânce, prin obiceiurile pe care le implementează și așa mai departe. Unii copii pur și simplu luau de pe „taraba” mea ce voiau, cu aerul că li se cuvine, fără să întrebe și fără să mulțumească, alții cereau voie și mulțumeau la final, altora nu le venea să creadă că primesc gratuit, fiecare comportament oglindește ceea ce acești copii văd acasă. Și mulți părinți nu sunt conștienți de asta. Copiii sunt buni și pot fi și mai buni dacă-i creștem în comunități sănătoase, care să le ofere valori și repere în care să-și poată crește rădăcinile. Da, carnea de om crește greu, dar împreună putem face o treabă minunată, având mulțumirea că am făcut ce-am putut pentru a fi niște buni strămoși. Vă așteptăm pe aici, să creștem împreună copii mișto.

Legat de treaba asta cu alegerile, e o carte pe care abia o aștept, a lui David Epstein (care a mai scris Gena sportivă și Range, ambele traduse de Publica), Inside the Box se numește, despre cum progresul și dezvoltarea vin dintr-o sărăcie de opțiuni și din ce poți face cu resurse limitate. Citind prezentarea cărții lui Epstein (care va ieși în mai, eu deja am achitat-o), mi-am dat seama că am ajuns un decent creator de soluții tocmai pentru că n-am avut, tocmai pentru că am fost mereu obligat să găsesc soluții. Cu cât resursele sunt mai reduse, cu atât mai mult ești obligat să devii creativ, să gândești tot felul de soluții, de curbe care să te ajute să-ți realizezi obiectivul. De pildă, eu n-am vrut decât să pot să spun ceea ce vreau, când vreau și cum vreau eu să spun. Deci, să-mi fac meseria de jurnalist cum cred eu de cuviință. Din păcate, am constatat repede că nu pot face asta. Având poate prea dezvoltată, datorită lui tata și a exemplelor – unele nu foarte bune – pe care mi le-a dat când eram copil, latura asta cu „nu-mi spuneți voi mie ce să fac”, mi-am dat seama că oriunde aș merge să mă angajez va fi doar o chestiune de timp până când voi ajunge la conflict. Așa că mi-am propus foarte devreme să ajung la situația în care să nu dau socoteală nimănui pentru felul în care îmi fac treaba. Și să construiesc o legătură cât mai directă cu publicul. După aproape 30 de ani sunt în acest loc. Deși pare greu de crezut, faptul că n-am avut nimic, că am plecat de la zero, într-o economie cu probleme, în care nu există predictibilitate, dar și poți să arzi o grămadă de etape dacă ești serios și muncitor, a fost o oportunitate, nu un obstacol.

Dacă însă aș începe acest proces astăzi, sunt aproape sigur că nu aș mai reuși. De ce?

Pentru că tocmai această libertate totală, cu o mulțime de opțiuni, îi blochează pe tineri azi. Prea multe opțiuni și prea puține limite înseamnă paralizie, constat asta la mulți tineri care sunt pur și simplu terifiați de ideea de a face un pas în orice direcție. Ei bine, înțeleg că Epstein continuă și completează (sper) ceea ce a scris în Range și ne oferă argumente pentru ideea că nu libertatea totală produce performanță (știm asta de la sport, de la muzică etc.), ci constrângerile potrivite. Și o să adaug asta la lista de sfaturi pentru performanță, că dincolo de exercițiul metodic potrivit și de disciplină, e nevoie de constrângerile potrivite. Limitele ajută pentru că oferă claritate, iar aici e o întreagă știință. Cum găsești drumul potrivit, acel coridor îngust în care limitele ajută, nu dăunează? Și vedem asta și la copii. Mă cert aici cu părinții care cred că e foarte în regulă ca un copil să exploreze într-un spațiu străin nesupravegheat până ajunge într-o anexă să bea detergent. E mare nevoie de limite, dacă vrem să nu creștem idioți.

Revenind, sunt pentru limite bune. Așa cum sunt pentru stat puternic, care să fixeze și să vegheze asupra acestor limite. Lipsa resurselor forțează creativitatea și inovația, regulile clare formează organizații puternice, iar limitele personale autoimpuse aduc disciplină și concentrare, ingrediente fără de care nu poate exista performanță. Asta nu înseamnă dictatură, nu înseamnă să murim de foame și de frig. Înseamnă un cadru bun, care ocrotește și ghidează. Problema cu eliminarea limitelor bine gândite este că nu mai ai direcție. Și când nu ai direcție, destinația e fortuită. Și așa ajungi în manosferă, un tâmpit care crede că femeile nu sunt oameni. Am discutat despre asta cu Silviu Istrate (Faiăr), sâmbătă dimineață, la Teatrul Nației.

Profesorul Mircea Miclea vorbea atât de frumos săptămâna trecută despre cât de important este să ne fixăm un scop pe care să nu-l pierdem din vedere în niciun moment. Și mi se pare foarte relevant acum un discurs despre limite. Despre limite bune. Care ne ajută să nu transformăm libertatea în haos. Atât în mintea noastră, cât și în societăți. Pe tine te-au ajutat sau te-au încurcat limitele? Scrie-mi dacă vrei la dragos@patraru.ro. Poate facem un episod de podcast pe subiect.

Am mai citit săptămâna asta o carte care mi-a încurcat un pic gândurile (asta e o expresie pe care am auzit-o de curând la un turneu de tenis de masă și mi-a plăcut), o să vreau să scriu pe larg despre subiect, sigur o să-l abordez și într-un podcast. E scrisă de Yael Tamir și se numește De ce naționalism.

Tot încercăm să dăm drumul și la o seară de poezie aici, la bibliotecă (unde de săptămâna trecută avem peste 2.200 de cărți la împrumut, datorită donației primite de la Cărturești). Am citit zilele astea Até (o educație) de Olga Ștefan și mi-a plăcut. De asemenea, fără legătură cu poezia, citesc o carte care n-a apărut încă, pe care editura Vellant mi-a trimis-o pentru lectură în avanpremieră, Cui îi e frică de gen, de Judith Butler. Voi scrie și despre ea. Apropo, să nu uit. Vă rog să semnați petiția pentru legalizarea parteneriatului civil, că ne caftește Aluziva pe toți.

Aseară a fost concert Timpuri noi, oameni care merită mereu o sală plină. N-a fost, adică ar mai fi încăput 50 de oameni lejer, dar cultura a fost deja tăiată de pe listă de mulți cetățeni, din lipsă de bani și din cauza incertitudinii cu privire la ce urmează. Normal, când vezi prețurile și ți se spune că e posibil să luăm cu 16 lei benzina săptămâna viitoare și te uiți la imbecili precum Trampulea, care n-au niciun fel de strategie, prima reacție este să te limitezi la strictul necesar. Urâte vremuri trăim. Sper să rezistăm împreună. Revenind la concert, a fost minunat. Iar Dan Iliescu este la ora asta cel mai bun chitarist din România, în opinia mea. Este incredibil ce poate să facă acest om cu chitara. N-a ieșit un sunet aiurea sâmbătă, pe scenă, din chitara aia. Chapeau!

Și aș face recomandarea asta muzicală, albumul De regiune superior, care a împlinit 30 de ani. Mi l-am luat sâmbătă, la concert și îl voi promova săptămâna asta gratuit, în cadru, la emisiune. Facem asta pentru a sprijini trupele și artiștii români, oferim o săptămână de expunere în cadrul emisiunilor noastre pentru albumele care ne plac.

Așa cum sigur știi dacă deschizi acest newsletter, am început o nouă aventură, a treia, la televiziunea publică. Și Patriarhia deja a reacționat, prin purtătorul de cuvânt, nemulțumit de felul în care am îndrăznit să compar indiferența și aroganța patriarhului Daniel cu implicarea și umilitatea Papei. Iată ce scrie pe Facebook purtătorul de cuvânt al Patriarhiei.

Doamne, ferește! Oamenii ăștia care se folosesc de Dumnezeu n-au înțeles și nu vor înțelege nimic. Nimic despre fond în reacția acestui domn, doar despre formă. Fondul este limpede și reiese din emisiune. Avem un patriarh și o biserică total deconectate de la problemele oamenilor, total dezinteresate de a-i apăra pe cei mai vulnerabili. În timp ce Papa face asta, Patriarhul Daniel doar cere bani. De la stat, de la oameni, de oriunde.

Altfel, deși nu am spus nimic diferit la TVR față de ce spunem pe net de trei ani de când am decis să plecăm de la TV, se confirmă faptul că o portavoce precum cea oferită de postul public de televiziune e mult mai importantă. Și asta ne-am dorit cu acest demers. Să ajungem la cât mai mulți oameni pe care să-i ajutăm să ia decizii informate și să ajungem cu critica noastră mai ușor la cei care iau decizii. Și vom face asta, cât vom rezista acolo. Sunt foarte recunoscător comunității, oamenilor care ne sprijină financiar, că putem face această colaborare cu televiziunea publică în condițiile noastre, ceea ce ne asigură toată libertatea pe care decidem să ne-o luăm. Ca de obicei, toată. Ne vedem deci joia, la TVR.

Programul de la teatru din perioada următoare este disponibil aici.

Prețul benzinei devine o realitate care ne afectează zilnic, de la buget, până la starea de spirit.

Din ce în ce mai mulți oameni încep să se uite la alternative mai previzibile: mașini electrice sau hibride, cu costuri mai mici de utilizare și un impact mai redus asupra mediului. Nu e doar o alegere economică pe termen lung, ci și una de confort: mai puțin stres, mai mult control asupra felului în care te deplasezi.

Dacă vă gândiți la o astfel de schimbare, puteți vedea ce opțiuni există și puteți cere o ofertă aici. E o decizie personală, dar una care începe să aibă din ce în ce mai mult sens.

Starea fotbalului

Fotbalul românesc mai are patru ani de Burleanu. Patru ani în care, cred eu, s-ar mai putea umbla nițel pe statut. În fond, e o regulă idioată asta, cu limitarea numărului de mandate, mai ales când descoperi un lider care pune pe toată lumea de acord. Asta-i culmea, pe bune!

Dacă noi, ca societate, ne plângem de câteva decenii că nu avem pe cine să votăm, uite că fotbalul românesc și-a găsit farul. Ce facem acum, îi interzicem unui om posibilitatea de a conduce doar pentru că a demonstrat, nu o dată, ci de 2-3-4 ori la rând, că pune pe toată lumea de acord că-i cea mai bună soluție?

Sigur, ar fi de studiat cum reușește să îi alinieze Burleanu și să mi-i ciuruiască pe toți, la alegeri. Ar fi interesant de aflat cum, de la Gică Popescu sau Ionuț Lupescu, omul a ajuns să se bată cu propria umbră sau cu iluștri necunoscuți, ca acest Ilie Drăgan. Un Ilie Drăgan care ar fi vrut să devină șef la FRF, dar care pierde cu scorul de 1-60 inclusiv postul din Comitetul Executiv rezervat cluburilor de juniori... E fascinant că, în 2026, 80% dintre votanți trimit „scrisori de susținere, înainte de alegeri”. Probabil cu porumbei voiajori, albi, cu crenguțe de măslin în cioc.

La doar 41 de ani, Burleanu are fotbalul românesc în buzunar, iar un alt tânăr care le știe pe toate, ChatGPT, a rezumat situația în felul următor:

La Dinamo-Craiova am fost în tribuna 0, pe Arena Națională. Aia care se degradează pe zi ce trece. Scaunele arată jalnic la tribuna 0. Ecranul tabelei este paradit. Spațiile de la interior plâng la fiecare ploaie. Dar, na, când dai doar vreo 200 de milioane de euro, la ce te aștepți?

Urât arată însă și mulți dintre cei care o populează. Joi a fost rândul dinamoviștilor, care, într-un duel la distanță cu rivalii rapidiști, au ținut să arate că și ei știu „să pună presiune pe adversari”. Mai ales pe nefericiții de pe bancă.

Am văzut un repertoriu interesant la scuipat distanță: s-a scuipat cu bătaie pe două picioare; s-a scuipat cu elan luat din rândul 3-4; s-a scuipat ușor săltat pe brațe de steward, ca la repunerile din rugby; s-a scuipat la limita deshidratării; s-a scuipat în stilul Dorinel Munteanu, acel scuipat parcă de deochi, mitraliat continuu, cu pauze doar pentru tras aer în piept.

Eu zic că avem și spațiul, dar și oamenii cu care să convingem UEFA că merităm finala Europa League, din 2028, dar nu cred că avem motive să ne rugăm de ăia, în genunchi, să ne-o acorde nouă. Recomand o atitudine, așa, mai flegmatică…

După prea multe luni de pauză, în care selecționerul din fiecare dintre noi a hibernat, în așteptarea bătăliei de la Istanbul, a venit lista finală a lui Mircea Lucescu. Și ce listă, fraților! Au fost chemați la oaste debutanți de tot felul, și tineri, dar și purii. Am ajuns să facem mofturi la rezerva de fundaș stânga, uitând că-i dăm înainte cu Bancu de aproape un deceniu. Atăcăm, cum zicea tata lui Edi Iordănescu, cu niște băieți care se duelează prin play-out. Mi se pare că avem foarte multe lucruri de analizat și prea puține zile la dispoziție. Ne încurcă rău meciul ăsta de pe 26, pe bune!

Cred, în același timp, că o analiză excesivă a lotului nu-și are rostul. Nu înaintea unei astfel de bătălii, nu atunci când adversarul e Turcia.

Întrebarea este cum vom reuși să jucăm în deplasarea asta, ca și cum am fi la noi acasă. Pe stadionul din Călugăreni. Pe arena din Rovine. Căci istoria ne învață că noi știm să jucăm doar pe teren propriu și doar pe contraatac, după ce am întins suficiente capcane în calea cotropitorilor.

Vom putea, deci, infiltra câțiva turiști români cu ultra all-inclusive, în hotelul în care stau gazdele, capabili să-l golească de resurse, pârjolind sistematic sala de mese? Vom reuși să otrăvim apa de la stadion? Să sabotăm sistemul de irigații, astfel încât să putem crea măcar o mlaștină-două, în puncte strategice de pe teren? Căci, ne-o spune istoria, turcii vor fi câtă frunză și câtă iarbă, nu ne putem bate cu ei parte în parte. Mai ales în situația actuală, în care pui degeaba în fruntea armatei un general abil și experimentat ca Mircea Lucescu cel Bătrân, câtă vreme de recrutarea și antrenarea soldaților se ocupă de prea multă vreme Mihai “Viteazul de lângă Burleanu” Stoichiță…

Hai România, hai și pe Substack, te aștept acolo cu un newsletter dedicat fotbalului!

Starea Sănătății

Ceva s-a schimbat în modul în care oamenii au ajuns să privească alcoolul. Îți recomandăm cel mai recent episod de pe canalul Starea Sănătății ca să afli ce.

Și dacă tot ești acolo, îți recomandăm să citești și comentariile. Lăsăm aici doar câteva:

• Alcoolul și tutunul sunt singurele vicii pe care le mai aveam până la începutul acestui an. Și cumva, voi, cu materialele voastre, astea bine lucrate și cu dorința voastră de a educa oamenii să facă alegeri mai sănătoase, ați reușit să-mi dați imboldul necesar să nu-mi mai plâng de milă și să las dracului tot. Am 3 luni de când sunt „treaz”, sunt mai activ fizic și mai lucid decât am fost vreodată. Mă simt bine în pielea mea, într-un final, și n-am de gând să las asta să se schimbe. Pentru că mi-am dat seama că dacă nu voi înceta, o să ajung să-i îndepărtez pe toți cei la care țin. L-am avut pe tata ca cel mai bun exemplu de „așa nu”, iar voi mi-ați adus aminte de exemplul acela cu fiecare clip nou pe care l-ați încărcat.

• În martie se fac 3 ani de când am început să vă urmez sfaturile (...), să citesc absolut toate etichetele și să corectez ce făceam greșit (mai multe fibre, mult mai puțin zahăr, aproape deloc fast-food, etc). De un an și ceva merg și la sală regulat și serios și mi-am mărit și masa musculară. Schimbarea este absolut fantastică, mă simt incomparabil mai bine acum decât oricând înainte.

Mulțumim! 🥹

Starea ideilor

Pe 20 martie a fost Ziua Internațională a Fericirii.

Cu această ocazie îi oferim această rubrică lui Alexander Stubb, președintele Finlandei, care are câteva idei despre ce înseamnă fericirea, după ce țara din care provine a fost desemnată pentru a noua oară consecutiv cea mai fericită din lume:

„Nu cred că există o poțiune magică, dar ajută să avem o societate care tinde spre libertate, egalitate și dreptate.

Baza este o societate deschisă a bunăstării, un sistem educațional robust, un sentiment de siguranță și un atașament strâns față de natură.

Nu există o societate perfect fericită, dar furnizarea unor lucruri de bază care ne oferă șansa de a trăi o viață cu sens, de a-i ajuta pe ceilalți, ne va orienta în direcția potrivită pe parcursul călătoriei vieții.”

Dacă vrei să-ți alegi și un pachet, te invităm să arunci o privire peste site-ul nostru.✨