Drona era cu explozibil, dar ciobanului vasluian nu i s-a aprins nici un bec de avertizare în privința asta. S-o fi gândit că poate face orice atâta timp cât oaia nu-i zice că urmează să moară.

Un primar din Satu Mare a găsit un obuz și l-a dus la poliție, în mână, pe scuter. E atât de ireal să găsești bombe neexplodate încât bănuiesc că acesta e cel mai corect mod de transport: ce-i în mână nu-i minciună.

Apropo, să duci o bombă la poliție nu e un fel de atentat la organele statului?

Două femei au găsit o dronă în mare și au scos-o de aripi pe mal; probabil le intra în pozele de Insta și au vrut să curețe cadrul.

Doi salvamari au observat și ei o bucată de dronă în apă și au salvat-o de la înec. Au reușit să facă asta pentru, odată scoasă pe mal, drona a rămas acolo, spre deosebire de domnul care s-a tot întors în mare pe steag roșu până când salvamarii n-au mai putut ține pasul cu el.

Văzând toate acestea desfășurându-se într-un timp relativ scurt, îmi dau seama că fac parte dintr-un popor de-a dreptul neînfricat, care jonglează cu bombe și explozibili cu detașarea placidă a celui mai zen călugăr budist.

Și aici se inflamează nelămurirea mea.

Cum se face că românii sunt atât de relaxați în preajma armamentului de război, dar se panichează teribil când văd un tiktok despre vaccin, făină de greieri sau ambulanțe negre?

Să fie oare faptul că realitatea nu-i niciodată la fel de înfricoșătoare ca internetul?

Teoria stă oarecum în picioare. O bombă face mult mai puține pagube decât o campanie de propagandă bine pusă la punct. O dronă eșuată pe mal poate arunca în aer câțiva oameni, dar o gașcă de tiktokuri poate arunca în aer o țară întreagă, dacă țintește cu succes un tur de alegeri.

Sau poate e altceva. Ceva total diferit.

Pe litoral, oamenii sunt în vacanță. Au muncit un an întreg să ajungă acolo. Vor să se relaxaze. Vor să se simtă bine. Vor să profite la maxim de o pauză binemeritată. Astfel că n-o să lase nimic să le strice sejurul. Nimic. Nici măcar o dronă plină de explozibil.

Ciobanul era în timpul serviciului și, ca orice profesionist dăruit meseriei sale, n-ar fi lăsat nimic să-i perturbe ciobănitul. Nimic. Nici măcar o bombă cu ceas cu numărătoare inversă.

Iar primarul cu obuzul știa că dacă vrei ca un lucru să fie făcut bine, trebuie să-l faci cu mâna ta. Nu poți să aștepți să-ți rezolve alții problemele. Nu te poți baza pe alții cu nimic. Îți iei destinul în propriile mâini și te descurci.

Asta suntem, domle. O țară de profesioniști. De neînfricați. De nesperiați de bombe.

În ton cu întâmplările recente, ofer reduceri bombă la ierbosofiile premium. Profită acum sau puțin mai târziu, după ce dai și tu un share.

Get 50% off forever

Am plătit să intru în catedrală și a meritat să plătesc, pentru că doamna de la ghișeu s-a uitat la mine, m-a întrebat de unde sunt și apoi, fără să reacționeze în vreun fel la menționarea României, mi-a spus: I know your face. Așadar, mi s-a confirmat o suspiciune mai veche. Seamăn cu cineva.

Menționez că asta a fost printre puținele dăți în care am dat voluntar bani unei biserici.

Atunci, la început de august, am ajuns eu la concluzia deloc originală sau rară că orice oraș se desfășoară în jurul unei biserici. Două săptămâni mai târziu, eram acasă, pe terasă, cu un carnețel în brațe, căutând idei pentru niște clipuri pe care să le filmez cu băieții în weekend, la Breb. Un sătuc superb din Maramureș unde se desfășoară un micro festival la fel de superb.

Căutam o idee de clip ușor de filmat. Ceva în jurul cazării. Ceva pe uliță, rapid și de impact. Ceva pentru care să nu lucrăm prea mult în weekendul nostru de relaxare, că doar eram turiști acolo. Brusc, apropo de turism, a răsărit în mine o întrebare: ce altceva ar mai fi de văzut acolo? La fel de brusc, a răsărit și răspunsul, sub forma unei alte întrebări: ce e de văzut în orice sat din România?

Biserica și cam atât. Spre deosebire de orașele mari din care tocmai mă întorsesem, unde poți să vezi biserica și încă niște chestii. O idee banală și generală a dat naștere uneia mai specifice. Ar fi amuzant un clip în care noi să fim românii care explică unor străini ce e de văzut în satul lor. Și toți să pomenească doar de biserici. Într-o engleză stricată, pentru că umorul de limbaj ar fi un strat suplimentar de poleială comedică.

Zis și filmat.

Ieșim sâmbătă pe uliță și ne filmăm glumițele. Alegem cadre cât mai pitorești. O biserică. O poartă de lemn. Un morman de bălegar pe care se plimbă o găină. În restul zilei, ne vedem de festival.

A doua zi, de dimineață, ies în prispa casei (avem acolo un loc de cazare superb la care stăm în fiecare an și pe care-l recomand, apropo) și o aud pe gazda noastră vorbind pe engleză cu niște străini, cărora le explică unele chestii despre “church“. Râd în sinea mea și mă bucur că realitatea a venit atât de repede să-mi confirme premisa.

După ce străinii pornesc spre biserică, îi spun gazdei că am filmat exact asta cu o zi înainte, la care ea concluzionează amuzat: păi cam asta avem aici, church și happy cemetery. Îmi sună atât de bine treaba asta cu “happy cemetery“ încât le scriu băieților că trebuie să facem o completare la clip. Să-i punem un topper, cum se zice în industrie. Ceea ce, cu bunăvoința lui Dumnezeu, am și făcut.

Like, share and subscribe la ierbosofiile premium, că promit că o să țin banii pentru mine și nu-i dau vreunei biserici.

Get 50% off forever

În continuare, pentru că poeziile de săptămâna trecută au primit un feedback încurajator, inclusiv din partea unor poeți profesioniști, mai postez unele, accesibile doar abonaților speciali.

Acum, în maturitatea mea naivă, știu că substanța e cea care impune poeticul. Și că orice expresie umană ce capătă formă scrisă poate fi poezie atât timp cât emoția din spatele ei e una puternică.

Ieri, citind Lapvona, de Ottessa Moshfegh, gândurile mi-au deviat către poetic cu o brutalitate ce m-a obligat efectiv să le scriu în aplicația de notițe. După care mi-am adus aminte că am mai pățit emoționări similare, ajungând să scriu, aproape fără să vreau, poezie.

Nu multă. Una, maxim două, dar totuși…

Așa că am luat poeziile, le-am amestecat, și le-am vărsat într-un newsletter. Unele sunt disponibile pentru toată lumea, celelalte le sunt disponibile doar plătitorilor.

dacă tăceam, filozof rămâneam.

pentru asta sunt cunoscuți filozofii:

felul în care își țin opiniile pentru ei.

păcătuiesc

pentru că mi’e frică

de Raiul în care

n-am să cunosc pe nimeni.

mă simt ca un AI

de fiecare dată

când răspund prost la întrebări

când distrug mediul

când fur din munca altuia

și când îți recomand să te abonezi la mine pe bani.

Get 50% off forever

Read more

Fix când începeam să iau avânt cu minimalismarea, nevastă-mea s-a gândit să-și decongestioneze biroul și a adus acasă două sacoșe de chestii. La o zi după ce-am emis teoria cu ciclul mobiliar, cea din linkul de mai jos, a venit încă o confirmare că nu eu vorbesc prostii nici măcar atunci când vorbesc prostii.

Unele din lucrurile aduse acasă le-am pus direct la reciclat, dar multe le-am păstrat. Cărți, rezerve pentru capsator, o cutie de tablă care arată prea bine ca s-o arunc, o ramă de tablou, un căcăcel din burete și un pumn de agrafe. Că nu știi niciodată când trebuie să prinzi o foaie de altă foaie la modul casual, relaxat și temporar, gen situationship, fără angajamentul serios pe care-l implică capsarea.

Ocazie cu care am fost nevoit să fac ordine în sertarul cu mărunțișuri al biroului, de unde am aruncat un stick de 4 giga cumpărat din Virginia în 2006. Aș fi putut să iau unul de 8 giga, dar m-am gândit că n-am ce face cu atâta spațiu. Am mai aruncat din sertar un CD de la o imprimantă pe care n-o mai am și o mini șerpărie de cabluri.

Printre vechituri, am găsit un ceas vechi de-al bunicului, de care uitasem complet.

Din păcate, nu mai țin minte când sau cum am intrat în posesia lui. Posibil să fi fost în momentul în care am trecut prin casa goală, după moartea bunicilor, să vedem ce merită păstrat și ce nu. Posibil să-l fi luat mai devreme. Acum atârnă de un corkboard și are dreptate de două ori pe zi. Merge, dar n-am chef să-i tot învârt rotița.

În fine. Ceasul m-a făcut să mă gândesc la bunicul și la cât de puține știu despre el.

Vorba preferată a bunicului Ștefan era “nu știu ce-a și cu mine“. Adică nu știa ce va fi cu el, pentru că simțea mereu că e grav bolnav. Mereu avea o palpitație, un junghi, o înțepătură, o greutate, o tensiune, o senzație. A simțit că are ceva până la 91 de ani, când a avut în sfârșit dreptate. A avut ceva. După care n-a mai avut nimic.

Dacă ar putea să ne transmită ceva de Dincolo, sunt sigur că primele lui cuvinte ar fi “v-am spus eu“. După care ar reveni la setările din fabrică și ar repeta același “of, of, of, nu știu ce-a și cu mine“. Oarecum corect din partea lui, că e greu de intuit ce se află la capătul eternității.

Ipohondria era felul în care bunicul cerșea atenție. Bunicul a avut zece frați. Sunt sigur că există o legătură între cele două. Măcar o corelație, dacă nu o cauzalitate. Îmi povestea uneori că aveau o singură lingură de lemn cu care mâncau toți, pe rând. Genul acesta de concurență pentru resurse lasă urme adânci, mai ales când resursa e grija părintească. Și părinții sunt genul de oameni care te trimit să fii slugă la rude.

De asta zic că bunicul a prins evul mediu. Pentru că a sclavagit la rude, în loc să sclavagească pe post de stagiar la o multinațională, cum se face acum.

Când s-a mutat din satul clujean în municipiul Vulcan, conform repartizării, avea nevastă, doi copii mici și un cearșaf pe care l-a umplut cu paie cerșite ca să aibă pe ce dormi într-o garsonieră în care mai locuia o familie.

Bunicul a lucrat apoi niște zeci de ani într-o uzină de termoficare. Habar n-am ce termofica el pe-acolo. Bunicul a ieșit la pensie și a mai lucrat o niște de ani ca paznic de noapte la liceul din Vulcan. Habar n-am ce fel cunoaștere păzea el să nu fie furată dintr-un liceu industrial.

Înainte să plec în State cu Work & Travel, bunicul mi-a spus să-mi găsesc acolo o nyegruță. Nu știu câți dintre voi sunteți conștienți de fanteziile sexuale ale bunicilor voștri, dar uite că eu sunt și habar n-am ce să fac cu informația asta.

Bunicul a văzut tren doar când a plecat în armată. Uitându-se la șine, nu-și putea imagina cum urma să fie legat de ele ca să fie transportat până la unitate. Până la urmă s-a lămurit și cu trenul, și cu televizorul cu ecran plat, și cu telefonul mobil, și cu apelul video prin whatsapp. De asta zic că a prins și era internetului.

Istoria se derulează mult mai rapid acum, decât pe vremea bunicului. Dacă el a trecut de la evul mediu la epoca vitezei în doar câteva decenii, sunt curios ce ere o să parcurg eu.

uitându-mă în jur după soluția salvatoare, am văzut jucăriile lui Dobby împrăștiate prin cameră și mi-am amintit că, deși câinele are un arsenal întreg de distracții canine, folosește doar câteva.

natural, m-am întrebat dacă n-ar fi oarecum minimalist din partea mea să arunc unele din jucăriile nefolosite ale câinelui. animale de pluș cu plușul smuls din ele, sfori înnodate, mingi de tenis vechi sau cauciuce colorate în formă de os.

nu mi s-a părut corect acest minimalism de gradul doi. minimalism prin interpuși. plus că se uita la mine cu privirea aia a lui. așa că m-am gândit la altceva.

întrebare: se poate considera că am eliminat o chestie din viața mea dacă pur și simplu am renunțat la ideea de a mai cumpăra chestia respectivă? dacă nu mai cumpăr acum o chestie pe care sigur aș fi cumpărat-o în viitorul apropiat, e ca și cum aș cumpăra-o acum și aș arunca-o mai târziu, cu avantajul suplimentar al economiei de bani. nu?

aceasta ar fi o formă de minimalism care face punte peste timp. minimalism transtemporal. arunc acum din gând ceva ce aș arunca fizic mai târziu. totuși, avem aici un minimalism care necesită o cantitate considerabilă de autoconvingere. în fine, dacă trebuie să mă gaslightuiesc eu pe mine că fac bine, probabil că nu fac bine.

Share

m-am gândit la altceva: să scriu fără majuscule. minimalism ortografic. măcar atât, dacă nu pot mai mult.

obosit de atâta căutare, m-am gândit la o formă de minimalism cerebral care să-mi igienizeze spațiul mintal. de exemplu: să nu mai reacționez la nebuniile care se întâmplă în fiecare zi în România sau în lume. de exemplu, să nu mă enervez că serviciile de informații au instruit profesori să-i toarne pe copiii cu potențial extremist sau teroristic.

cu toate astea, nu știu dacă e minimalist din partea mea să mă uit la ce se întâmplă în lume și să mă doară în cot. reducerea empatiei nu e semn de igienă interioară. trebuie să găsesc altceva de minimat, dar mi-e cam lene.

și nici nu-s sigur că lenea e cel mai bun catalizator pentru creativitate, așa cum se spune.

nu ajunge să ai doar lene pentru a cloci o soluție creativă la problema ta. mai trebuie acolo și niște voință, dorință, foc intern. ceva care să te mobilizeze, să te scoată din inacțiune, să-ți dea un zvâc, să te pornească. un ristretto de ambiție, ceva mic care să te pună în mișcare.

lenea e un interval. e un spectru pe care locuim toți. unii permanent, alții cu viză de flotant. unii mai aproape de lenea absolută, alții mai aproape de geniu.

deci dacă ai o situație pe care nu te poți urni s-o rezolvi, problema nu e lenea, ci faptul că nu e lenea potrivită. îți trebuie una productivă, ca tusea.

dar lene productivă e o contradicție de termeni.

dacă e lene, nu poate fi productivă. dacă e productivă, nu poate fi vorba de lene. în concluzie, lenea creativizantă e un mit. o legendă. o pastilă dulce inventată de oamenii productivi ca să-și elimine concurența. uite o teorie a conspirației care chiar stă în picioare (nu întinsă pe canapea).

pentru varianta full, te abonezi la ierbosofiile premium și râzi de toți banii

Get 50% off forever

Sâmburele de glumă a fost sădit în sânul familiei și a încolțit cu succes. La un alt moment dat, când nevasta a întrebat “Știi la ce m-am gândit?“, copilul a răspuns “Nu, dar probabil costă vreo mie de euro“. Atunci mi-am dat seama că am atins succesul absolut în comedie și în parenting.

Așa știi că ai reușit ca comediant1, când oamenii îți țin minte materialul. Și așa știi că ai câștigat ca părinte, când ai reușit să montezi copilul împotriva celuilalt părinte.

Subscribe now

Azi dimineață, la un al treilea moment dat, nevasta a intrat la mine-n birou cu un “Știi la ce m-am gândit?“ jucăuș pe buze. Am început instant să fac niște calcule, dar cum se întâmplă de multe ori în comedie, punch-ul a venit de unde nu mă așteptam. Soția voia doar să mutăm niște chestii prin casă. Ieftin.

Urmează încă o observație personală cu accente de adevăr amuzant: faza cu mutatul chestiilor prin casă e o chestie tipic feminină, ca un fel de ciclu mobiliar. Din când în când, la intervale aproximativ regulate, femeilor le vine să mute mobilele prin casă. Să schimbe orientarea patului. Să dea biroul la mai la geam. Să întoarcă canapeaua cu nouăjde grade. Să înlocuiască un covor cu altul. Să ceva, acolo, orice.

De data asta, soția s-a gândit să mute comoda din biroul meu, să pună un fotoliu în locul ei. O idee extraordinară, m-am și văzut stând în fotoliu, cu spatele la geam, cu o carte în mână și un ceai aburind pe pervaz. Apoi m-am văzut strângând chestiile din comodă și mi s-a aprins un beculeț minimalist. Aș putea să arunc chestii din ea, dacă tot trebuie s-o eliberez.

Zis și făcut. Am scos din comodă ghiozdanul de mers la sală, hamul pentru plimbat câinele cu scuterul, CD-urile cu poze din liceu și facultate, o borsetă de piele pe care n-am folosit-o niciodată, dar o am pentru că și tata a avut mereu borsete de piele, niște agende și jurnale vechi, o hartă a Londrei și în spate de tot am găsit ceva numai bun de aruncat. O veioză mică cu leduri pe care cred că am primit-o cadou într-o pungă de chipsuri, la cum arată.

Sincer, nu știu de unde o am. Dar știu unde o s-o las chiar azi, în drum spre sală: în cutia de reciclat electronice mici de la Leroy Merlin. Și dacă tot sunt acolo, aș putea să iau o ramă pentru printul adus din Bruxelles.

Eu consider că pot bifa minimalismul ca înfăptuit pe ziua de azi. Am scăpat de o lampă inutilă și am pus în ramă o amintire frumoasă, amintirile fiind singurele posesii cu care e ok să-ți aglomerezi existența (și pereții). Drumul spre minimalism continuă.

Schimbarea, mi-am dat eu singur seama după ce am auzit asta într-un milion de instanțe diferite, trebuie să vină din interior. Finisajele de suprafață nu ating profunzimea problemei, exact așa cum un lifting facial nu îți întinerește ficatul. Așa că am deschis sertarele biroului să văd ce aș putea elimina de acolo. Și am găsit rapid obiectul perfect de aruncat.

Ce îl face perfect de aruncat? Faptul că n-ar fi trebuit să-l păstrez în primul rând.

În zona cu documente importante, am găsit o cutie de iPhone 12 în care își doarme shutdown-ul de veci un iPhone 8 alb. Cutia e acolo din 2021, de când mi-am schimbat telefonul. Telefonul e dintr-o eră pretiktokiană și probabil de aceea e alb, pentru că albul reprezintă puritatea. Ar trebui să-l “rablez“ la următorul upgrade. Deci îl mai țin puțin pentru că poate o să primesc ceva pe el. Cutia o arunc (la reciclabile) cu tot cu agrafa aia mică pe care o vâri în laterala telefonului ca să-i bagi / scoți cartela. Practic, arunc două lucruri separate, deci se poate spune că azi am făcut minimalism suplimentar.

În viitor, voi reveni la sertarul cu documente importante să le minimalismez oleacă și pe ele, pentru că știu din surse aproape sigure (propria memorie) că sunt și chestii aruncabile printre dosarele cu: acte ale firmei, polițe de asigurare (scuter și viață), copii ale certificatului de naștere, diplome de la un turneu de handbal din clasa a șaptea (locul II), rezultate la analize de sânge din 2016 și vederi de Crăciun primite în poștă ca spam cu rol de colectare de fonduri de la o organizație religioasă.

Dintre toate, cele mai importante documente importante sunt dosarele cu șină, pentru urgențe birocratice, și asigurarea de viață, pentru că nu știi niciodată ce se poate întâmpla cu tine sau cu ambulanța care te duce la spital. Zilele trecute, o ambulanță care ducea un copil mic la spital s-a oprit ca șoferul să-și cumpere fructe și legume de la o tarabă.

O altă ambulanța a fost atacată cu topoare într-o comună din Cluj.

🚑 La fel ca-n Odiseea lui Homer, oamenii au luat-o razna când au auzit sirene.

Când am auzit un prieten că vrea să aplice procedura aia clasică din minimalism în care arunci o chestie pe zi, timp de un an, pentru a-ți decongestiona mediul și a-ți simplifica viața, m-am gândit că e super ironică faza.

De ce să prelungești minimalismul atât de mult, aruncând o chestie pe zi, când poți să-l faci subit, dintr-o singură mișcare, scăpând de trei sute șaijde chestii dintr-un foc? De ce să nu maximizezi minimalismul? Așa m-am gândit eu.

Apoi m-am gândit că nu mi-ar strica o cură de genul acesta. Pentru sănătatea dumneamea, să am măcar o lună în care mai scap din lucrurile mele așa și așa multe. Nu de alta, dar așa aș putea face loc pentru altele, mai noi, mai frumoase, mai bune.

În biroul meu sunt cele mai multe lucruri ale mele. Așa că am început de acolo.

M-am uitat la biroul pe care am douăzeci de carnețele și un suport în care stau înghesuite cel puțin cincizeci de pixuri. Sunt bune. Ar fi aiurea să arunc ceva util. Și nici n-aș vrea să modific în vreun fel locul unde îmi scriu eu glumele.

M-am uitat la cutia de lemn pe care scrie Useless Box și care are o manețică pe care, dacă o apeși, iese un deget și o apasă în direcția opusă. E primită cadou și ar fi aiurea să arunc un cadou așa funny.

M-am uitat la bibeloul cu un călugăr shaolin pe care l-am primit la un Secret Santa în liceu, dar portocaliul ăla arată atât de bine în fața peretelui albastru încât ar fi păcat să stric estetica chaos chic a biroului pentru atât de puțin (minimalismul e un trend efemer și n-o să reziste mult în fața consumerismului promovat de capitalism).

Și apoi am găsit prima victimă.

Printre figurinele din bibliotecile mele am o maimuță albastră din Avatar care nu prea are ce căuta acolo. Iron Man îmi păzește colecția de benzi desenate. Câinele e un Dobby din marțipan care a stat pe un tort primit de ziua mea. Batman e Batman și Familia Simpson e un reper cultural și istoric. Mai am și niște X-Men din Lego care fac lobby pentru diversitate, un Gandalf mic care-mi aduce aminte că cea mai mică creatură poate face cea mai mare diferență, dar și un Darth Vader care-l strânge de gât pe Spiderman pentru că arta nu trebuie să aibă mereu sens.

Doar extraterestrul na’vi e acolo total random și nejustificat. L-am adus din SUA în 2010, habar n-am de ce, după ce l-am găsit sub o masă când lucram chelner într-o pizzerie. Are baterii, dar mecanismul e stricat și nu se aprinde nimic în el, așa cum nu se aprinde nimic în mine când mă uit la el. Iar dacă obiectul nu face să scânteieze în tine o bucurie, trebuie să scapi de el. Așa zice Maria Minimalista.

Maimuța albastră o să fie primul meu pas spre (niște) minimalism. Am decis să o retrogradez din decorațiune în gunoi. Dacă până acum era un fel de jucărie, de acum încolo o să fie doar poluare. Sursă de microplastice. Ceea ce, dacă stau un moment să macin mintal situația, nu e neapărat ok. Efectiv, fac un bine mediului înconjurător dacă o mai țin puțin în casă. Ar fi chiar iresponsabil din partea mea s-o arunc. E plastic dur, nu se poate recicla (așa cum s-a reciclat scenariul Avatar 2 pentru a se face Avatar 3).

Deci o pun înapoi în vitrină, lângă Groot și Yoda, alte jucării din plastic cu proveniență dubioasă. Le păstrez pe toate. Nu pentru că aș ține eu atât de mult la niște jucării, ca un copil mic, ci pentru a face un bine planetei.

Cert e că în timpul existenței mele am prins un moment în care clipurile scurte cunoscute acum sub numele general de tiktokuri circulau offline, pe un CD pe care-l primeai de la un prieten sau coleg de clasă. Nu știai ce e pe ele. Cascadorii cu mașini, bucăți tăiate din filme, animale făcând chestii animalice, căzături amuzante, scene sexi, compilații de bășini, putea fi orice.

Problema era că CD-ul era unul singur și noi ăștia care voiam content video eram mai mulți. Se stătea la coadă pentru clipuri, așa cum se stătea pe vremea comunismului pentru mâncare. Putea dura o zi întreagă ca un coleg să ducă CD-ul acasă, să-l copieze și să ți-l aducă înapoi. Timpul avea altă viteză atunci.

Dacă voiai acces rapid și nelimitat la colecția de comicării video, făceai un efort, cumpărai un CD gol și te rugai de un prieten mai bogat, care avea CD-Writer la calc, să-ți ardă o copie, să mai pui un CD în circulație. Sau mergeai la fratele mai mare al unui prieten, cum am fost eu la un moment dat.

Fratele mai mare al colegului meu de liceu locuia cu soția și copilul. Pe vremea aceea, o diferență mare între frați însemna că unul a fost plănuit și unul a fost făcut din neatenție. Acum, o diferență mare între frați înseamnă că au rezultat din căsătorii diferite.

Pe vremea aceea, diferența dintre un bărbat și un băiat se vedea în dotările calculatorului. Bărbatul avea un calc cu mai mulți giga, mai mulți rami, monitor mai mare, CD-Writer și trei boxe, nu două, pe care le dădea la maxim, să simți bașii, în ciuda vecinilor. Calc din banii lui, nu din banii părinților.

Până să-mi facă CD-ul, fratele mai mare mi-a pus toate manele noi din Winamp-ul lui, mi-a arătat când de bine rulează jocurile, cum se văd filmele pe care le avea direct pe hard pentru că-și permitea hard mare, pe care încăpeau zeci de filme, toate astea în timp ce fuma la doi metri de un copil de un an și bea dintr-o cola de doi litri, stând la un birou de pal melaminat într-o sufragerie cu mobilă din lemn masiv, vechi, rămas de la bunici.

Povestea asta e echivalentul digital al lui “pe vremea mea, mergeam pe jos la școală zece kilometri prin nămeți și înconjurat de lupi“. Sincer să fiu, am și una de-aia, pentru că în liceu făceam naveta cinșpe kilometri cu autobuzele de mineri (care erau la jumate de preț față de cele normale).

Fac comparația pentru a da puțină perspectivă lucrurilor și a arăta cât de departe am ajuns. Pentru a vedea o gașcă de clipuri funny cu un sfert de secol în urmă, trebuia să aștepți zile, săptămâni, să umbli, să ai relații, să plimbi CD-uri, să asculți manelele și laudele unor frați mai mare, să stai în fum de țigară. Acum, trebuie doar să miști un deget. Atât.

Programul rula un exercițiu de hacking și până la urmă exact asta a făcut, a hackuit tot ce-a prins, chiar dacă a făcut-o mult peste așteptări, deci nu e neapărat știre că un algoritm programat să trișeze a trișat păstă medie.

Știrea e că mai avem doar puțin până când agenții AI autonomi vor putea fura și trișa fără a fi detectați. Chestie care m-a făcut să mă gândesc la Agentul Smith din Matrix. Și la faptul că “agenții AI“ sunt doar niște viruși mai șmecheri.

Agenții AI sunt doar niște unelte care sporesc productivitatea, ar spune apologeții algoritmizării. Ceea ce-i perfect adevărat, nu contest. Însă aceste unelte au fost create furând masiv munca unor oameni (scrieri, poze, cod, muzică, desene etc) și sunt utilizate acum fix împotriva lor.

Și cum se numește o chestie care îți fură roadele muncii, se antrenează pe ele, apoi folosește noile informații și abilități dobândite ilicit pentru a te sabota profesional? Cum se numește acest tip de parazitism? Nu seamănă al dracului de mult a virusare?

Dacă tu faci niște muzică pe care o lansezi frumos în lume și vine un progrămel care pune mâna pe ea toată și în șapte secunde începe să facă mii de copii aproape identice, pervertindu-ți creația și inundând spațiul virtual cu înlocuitori artificiali, nu e ca atunci când Agentul Smith produce mii de copii ale sale pentru a se bate cu Neo?

Orice tip ce creator a cărui muncă poate fi replicată de un algoritm e ca un Alesul care trebuie să se lupte cu o armată de clone, dar clone ale sale. Și nu lingura e cea care se îndoaie sub această presiune.

Ca niște ecouri perverse ale replicii agentului Smith, vocile moderne spun că inteligența artificială e concluzia firească a dezvoltării umane, deși profită în mod semnificativ doar unui grup restrâns de broligarhi în timp ce produce pagube imense întregii matrici. Poluare, șomaj, declin cognitiv general, uniformizare existențială și un torent infinit de lături.

Sigur că agenții le fac viața mai ușoară unora, celor care-și permit să plătească pentru ei. Dar la fel a făcut și sclavia. Aici exagerez de-al dracului ce sunt, pentru a da o tentă hiperbolică argumentului și a stârni o emoție, orice emoție, ceea ce e foarte uman din partea mea.

Principalul efect al inteligenței artificiale este, cel puțin deocamdată, o lăturizare completă și iremediabilă a tot ce atinge. E un generator neobosit de spam, de conținut ultraprocesat, mediocru, fad, steril și sec. Reproduce prost și bastardizează fără discernământ orice fărâmă de umanitate. Comportament clasic de virus.

Exact așa, dar invers. Nu puneți mașini să facă treburi de oameni.

Subscribe now

Prima parte a filmului e relativă plată și lipsită de un conflict clar, dar apoi povestea deprinde o inerție care face ca în final emoționalul să surclaseze naraționalul și să dea impresia unei profunzimi intelectuale incontestabile și a unei concluzii satisfăcătoare, deși mie mi-ar fi plăcut să-l văd pe om purtând cravata aia galbenă într-un concert, undeva, nu doar să se uite la ea.

Doar mie mi s-a părut că Celibidache dirija muzica de parcă făcea sex cu ea? Mkey.

N-am văzut încă Odiseea, dar am păreri și despre ea. Iată.

Ar putea fi cel mai bun film al anului pentru că e cel mai mult film al anului. În economia asta, în care raportul cost / beneficii primează în orice decizie, Odiseea lui Nolan oferă cele mai multe minute de film / leu de bilet.

Chiar și scăzând din ecuație timpul petrecut la baie și prețul unui nachos cu suc, tot ieși mai bine cu Nolan decât cu Mungiu, ale cărui două ore jumate de tensiune în nuanțe albăstrii nu prezintă aceeași eficiență financiar-artistică. Și nici n-o are pe zeița Zendaya în distribuție.

Dezbaterea legată de culoarea pielii e inutilă. Elena din Troia nu putea fi decât neagră ca țițeiul. Pentru că doar zăcămintele de petrol pot angrena în luptă flote de zeci de mii de nave. Sau poate că gândesc eu prea actual, trăind într-o vreme în care o Elenă modernă n-ar putea porni războaie cu frumusețea ei, maxim ar putea lansa un canal de OnlyFans cu zeci de mii de abonați.

Războiul troian a fost pierdut din cauza unui român. În cetatea grecilor exista în mod sigur un românache venit acolo să lucreze în construcții sau la cules de măsline care a împărtășit din înțelepciunea Daciei stăvechi și le-a spus că un cal de dar nu se caută la dinți, așa că grecii l-au primit pe calul Traian în sânul cetății fără să i se uite sub capotă și știm cu toții cum s-a terminat faza.

Odiseea e propagandă alfamasculină, pentru că inoculează privitorilor ideea că e normal ca unui bărbat să îi ia o grămadă de timp să se întoarcă la soția lui după o băiețeală epică. Indiferent de tipul băiețelii. În viitor, chiar și eu voi putea susține că-s un erou legendar când întârzii acasă câțiva ani pentru că am fost la muncă cu băieții. Chiar dacă tot ce-am făcut a fost să filmez un podcast.

Războiul troian demonstrează că trebuie să joci murdar dacă vrei să câștigi asediul împotriva unui adversar dificil. Sau să fii Spania în finala campionatului mondial.

La cât de bine arată Anne Hathaway și la cât de talentată e, pun pariu că-n următoarele luni se vor naște o gașcă de Penelope. Așa cum în unele țări au început deja să se nască Erling Haalanzi și Cucurele. Later edit, după ce am văzut continuarea la Diavolul poartă Prada: nu mai pun nici un pariu.

Pentru și mai multe cronici nemaipomenite la filme nevăzute, fă-ți abonament premium la ierbosofii.

Get 50% off forever

Băiatul pesemne că n-a fost asumat și s-a lăsat ispitit într-o relație amoroasă paralelă, motiv pentru care acum își ia un hate viguros direct în moalele sufletului de la întreg internetul. Abaterea lui va fi indexată pe veci în arhive. Așa cum încă se cântă despre Andrii Popa hoț vestit, peste ani și ani se va cânta despre Alex Stamate nesimțit.

Recunosc, e al dracului de amuzantă treaba, dar e și dubioasă. E un pic de dublu standard acolo. Nimeni n-ar fi sărit pe trend dacă se întâmpla invers și un băiat julit în orgoliu ar fi compus un cântec de reglare a conturilor conținând versul “Alexandra Stamate e o bagaboantă“.

Subscribe now

Până la urmă, cred că cel mai mult mă deranjează graba cu care au sărit pe trend toate brandurile. Toate și-au activat postacii să-i dea bully unui tip care a făcut o greșeală. Nu-l apăr, fereastră Dumnezeu! A greșit, să plătească. Dar cearta lor să rămână între ei doi. Mă rog, între ei trei.

E perfect justificat ca tipa să-și verse rimat năduful într-o manifestare artistică cu scop cathartic, dar e mega ciudat să vezi că Banca Transilvania are păreri despre relația lor și se implică în dispută cu o postare ce se vrea simpatică. Mai ales că nu se știe exact ce-a fost acolo.

Cum ar fi ca Banca Transilvania să procedeze la fel și-n alte cazuri? Să vezi contul BT că postează despre unii care au divorțat pentru că el a pierdut banii la pariuri sportive? Asta în timp ce promovează ceva cont de economii.

Apropo, cum se poziționeză banca în conflictul Beregoi-Bostănică? Ce zice banca de diferența de vârstă dintre CRBL și Olga? De ce se comportă cea mai mare bancă din România ca o țață bârfitoare? Pentru content? Pentru câteva like-uri în plus? Pentru că așa face toată lumea? Pentru că nu mai poți exista în mod real fără să exiști virtual și nu mai poți exista virtual fără să fii supt în gaura neargă a ultimului trend, așa că

n-ai încotro decât să te lași condus de unda gravitațională a celui mai recent viral?

Share

În ce situație nasoală a ajuns societatea. Totul e content și toți concurăm unii cu alții pentru atenție, respectând aceleași reguli stupide și urmând același scenariu. De asta vezi același clip anost într-o mie de iterații diferite. De asta își bat joc de Alex Stamate și festivalul Untold, și rețeaua Kaufland, și Iulius Mall, și un service auto random din Târnăveni.

Dacă un clip face multe vizualizări, ceilalți participanți la traficul de date vor dori și ei aceleași viualizări, dar fără să depună efort pentru a se gândi la ceva original (ca să nu mai zic nimic de partea etică). Vor copia formatul și vor folosi fondul muzical, pentru că au auzit ei că nu-i ok cu forme fără fond.

Și uite așa ajungi să faci o prostie care apare pe internet, iar a doua zi descoperi că îți dau bully și Cinema City, și Farmacia Tei și shaormeria La Turcu.

Apropo de partea cu concurența, mi-a venit zilele astea un gând înfiorător pe care am să-l împărtășesc doar cu abonații premium. Dacă nu ești încă printre ei, nașpa.

Get 50% off forever

Read more

Bara și cornerul. Dacă șutezi în bară și mingea iese în afară, indiferent dacă a fost deviată de portar sau nu, primești automat lovitură de la colțul terenului. Faza e prea aproape de gol ca să nu fie răsplătită în vreun fel. Așa simt eu că ar fi corect.

Cel mai bun jucător al meciului primește un milion de followeri. Portarul Insulei Capului Verde a strâns vreo cinșpe milioane de followeri pe Insta după egalul cu Spania, dar noi nu ne aruncăm la așa cifre. Ajunge un milion.

În meciurile super plicti în care publicul are dificultăți în alegerea unui câștigător, like-urile pot căpăta sens opus și li se pot retrage jucătorilor care ar fi putut să dea gol, dar n-au dat. Ca să fie totul mai palpitant și meciul să aibă o miză în plus.

Pauză de nutriție. Pe modelul pauzei de hidratare impuse de americani, se instituie o pauză de nutriție în care jucătorii își pot întinde o păturică în carouri pe gazon și încinge un picnic mic, cu sandwichuri, brânzeturi și varii snacksuri1.

Camera arbitrului, live pe TikTok. În premieră mondială, acest mondial a pus o cameră video pe arbitru ca să ne arate, la rezoluție modestă, fazele mai interesante ale meciului.

La cum avansează tehnologia, cred că la următoarea Cupă Mondială putem instala ceva mai HD pe fruntea arbitrului, un webcam minuscul care să transmită live pe TikTok întreg meciul. O experiență fotbalistică imersivă de care să ne bucurăm de pe canapea, așa cum ne bucurăm de cadrele POV din filmele por- din vloguri.

Coregrafii în caz de câștig. Toate echipele participante la mondial să fie obligate să aibă o coregrafie de sărbătorit victoria, pe modelul vâslașilor vikingi ai Norvegiei. Nu-i obligatoriu ca aceasta să reflecte barbaria sau trecutul de cotropitor al țării respective; poate fi un simplu sincron la care participă întreaga echipă. De exemplu, românii ar putea sărbători cu dansul pinguinului, dacă (prin absurd) s-ar califica.

Schimbat comentatorii. Pentru a imprima o dimensiune suplimentară festinului fotbalistic, meciurile vor fi comentate de oameni care nu au nicio tangență cu fotbalul și încearcă timp de 90 de minute (plus prelungiri, dacă e) să țină pasul cu ceea ce se întâmplă pe teren.

Scăpăm astfel de clișee și de detalii despre unde s-a născut mama nuștiucărui jucător și primim doar o relatare a prezentului de pe teren. Bonus: ne simțim super bine când știm că avem mai multe cunoștințe fotbalistice decât comentatorul.

Suporter pe teren. Am văzut că unul dintre meciuri a fost întrerupt pentru că niște suporteri au intrat pe teren și au fost alergați de paznici. La următorul mondial, paza ar trebui sporită pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple. Dar dacă totuși se întâmplă, suporterul care invadează terenul trebuie să alege una din echipe și să joace pentru ea restul meciului, înlocuind unul dintre titulari.

Ar fi mega distractiv să vezi o echipă care joacă în zece oameni, încercând să înscrie în timp ce un coechipier mai mult îi încurcă. Ar fi ca și cum te-ai uita la Portugalia, care de multe ori trebuie să joace fotbal în jurul lui Cristiano Ronaldo.

Contestarea deciziilor arbitrilor. O singură dată pe meci, unul dintre jucătorii fiecărei echipe are voie să conteste decisiv decizia arbitrului. Disputa dintre jucător și arbitru s-ar rezolva printr-o bătaie stil MMA, pentru că întotdeauna poți îmbunătăți cel mai popular sport al planetei cu cea mai populară cafteală a planetei.

Decizia contestării ar avea multe implicații și ar fi supusă unei intense analize intelectuale preliminare. Ce te faci dacă vrei să te iei cu arbitrul de gât ca să anulezi un penalty, dar un coleg de-al tău s-a bătut deja cu el pentru un henț? E genul de decizie care se ia împreună, în colectiv, chestie care ar coagula mult echipa. Numa’ zic.

Acesta distruge virtual ecosistemul real agresând reprezentantele slabe ale speciei sale sau convingând reprezentanții slabi ai speciei sale să devină niște misogini siniștri care devin o amenințare și un deranj major pentru toată lumea animală.

Tactica lui de vânătoare e una simplă și eficientă: copleșește iepuroaicele cu vrăjeală ieftină și vorbărie goală până când acestea cedează în fața farmecului său prefăcut și acceptă să-și compromită libertatea și intimitatea în slujba lui, făcându-și conturi de OnlyFarms și plătindu-i acestuia un comision nejustificat de mare.

O iterație nouă a metodei loverboy. Se procedează la fel, dar la un alt nivel. Pentru că digitalizarea societății a permis elevarea acestui tip particular de exploatare la un nivel fără precedent.

Un astfel de iepure poate avea o gașcă întreagă de codoase care-i cedează procent din vânzări. Sume considerabile, în funcție de talentul și dăruirea fiecăreia, dar sume fluctuante și care se diminuează în timp, întrucât domeniul consumă rapid noile “resurse”.

Însă victimele lui principale sunt altele, mult mai numeroase. Tot ceea ce face iepurele pește face pentru a impresiona tinerii masculi și pentru a pune gheara pe atenția lor, super monetizabilă.

Faptul că a convins niște iepuroaice să vândă poze în blana goală pe o platformă dubioasă e doar momeala cu care își ademenește cea mai suculentă pradă - fraierii.

Loverboyizarea de iepuroaice e scalabilă doar până la un punct, însă vânzarea de cursuri de animalitate alpha iepuroilor cu deficiență de încredere e cu totul altă mâncare de pește. Una super suculentă și delicioasă.

Pe scurt, iepurele pește exploatează câteva iepuroaice pentru a putea exploata apoi milioane de iepuri tineri. Care, mai apoi, propagă procedeul la infinit, deteriorând orice habitat pe care-l ocupă.

Acesta e motivul pentru care genul acesta de iepuritate e considerat “toxic“. E ca microplasticele, afectează pe toată lumea.

Astfel, tertipurile de prăduitor ale unui singur prădător ajung să polueze un întreg biom. Misoginia, dacă nu știați, dăunează grav inclusiv masculilor.

Am zis eu mai demult că substack e un fel de onlyfans pentru tocilari și treaba nu s-a schimbat între timp. Dacă vrei să citești ierbosofii mai provocatoare, abonează-te la varianta premium. Acum cu 69% reducere, pentru că rrrrrrr.

Get 69% off for 1 year

Confortul înseamnă să nu mai faci chestii cu mâna ta. Mailul? Îl scrie AI-ul. Covorul? Îl aspiră robotul. Câinele? Îl plimbă drona. Copilul? Îl educă și disciplinează RoboDoica.

“Dacă nu ești cuminte, pun robotul pe tine!“ - mamă furioasă din viitor

În aceeași direcție a violenței externalizate, eu cred că o să apară și roboței jandarm care să mențină ordinea publică cu pulanul și având ca motto o glumiță sinistră și distopică precum “Bătaia e ruptă din A.I.“

Suntem la trei cipuri și două sesiuni de vibe coding distanță de filmul RoboCop.

[ inițial, am vrut să zic Chappie, un film în care Poliția e complet robotizată, dar mi s-a părut prea obscură referința, chiar dacă e mult mai potrivită, RoboCop fiind doar un om cu multe implanturi ]

Inteligența artificială funcționează pe principiul “Meseria se fură“. Așa că fur și eu din tacticile ei și dau următoarele ierbosofii doar abonaților premium.

Get 69% off for 1 year

Read more

Din clipa în care am auzit vorbindu-se despre el în spațiul public și scriindu-se despre el în spațiul virtual, am bănuit că ar putea fi vorba de un film. Faptul că urma să fie difuzat în cinematografe mi-a întărit această suspiciune, deși prezența în sălile de cinema nu este rezervată exclusiv filmelor. La Cinema City s-au putut vedea de-a lungul timpului concerte, meciuri de fotbal, o tonă de reclame sau chiar Miami Bici 2.

Fjord a avut inclusiv un trailer, ceea ce multe filme tind să aibă. Din nou, această regulă are destule excepții notabile încât să eludeze axiomaticul. Tuturor ne este plin feed-ul de trailere pentru podcasturi, show-uri de comedie sau reality show-uri în care oamenii vorbesc despre asumare și testarea sinelui fără să aibă proprietatea termenilor.

Get 69% off for 1 year

Am început să mă dau pe proverbiala brazdă în privința includerii lui Fjord în categoria “Film” doar când am observat chelia sub care se instalase discret Sebastian Stan, despre care știu sigur că e actor pentru că l-am mai văzut actorisind și cu alte ocazii, ba pretinzând că e un Donald Trump tânăr, ba că e un bătăuș cu braț de metal, ba că iubește România.

Trebuie totuși menționat că nu poți numi ceva “film“ doar pentru că e cu actori. Dovezi sunt destule, de la ultimul Fast & Furious până la Crăciun cu Ramon.

Având o durată de 2h 26m, Fjord forțează ideologic granițele temporale ale genului. Lungimile clasice ale unui film sunt 1h 47m, 1h 35m și atât. Orice minut peste sau dedesubt se consideră abatere de la normă și orice regizor respectabil ar trebui să se abțină de la astfel de tentative de rebeliune artistică.

Felul în care s-a colorizat imaginea pare intenționat derutant, de parcă Mungiu n-a vrut să fie evident pentru toată lumea că ceea ce a făcut el este, într-adevăr, un film. Știm cu toții de pe Netflix, filmele trebuie supra colorate în modul cel mai siropos și luminate excesiv, să nu rămâie nici un colț în care umbrele pot lăsa loc interpretărilor.

Având o vastă experiență cinematografică, m-am prins destul de repede că am de-a face cu un film. Din felul în care personajele diferite, cu dorințe diferite, intrau în conflict unele cu altele, înaintând intriga în direcția unei concluzii, am putut să-mi dau seama instant că mă uit la un film.

Share

Mai mult, în timp ce personajele fictive, chiar și așa inspirate din fapte reale cum erau ele, se lăsau antrenate într-o coregrafie specială ce avea menirea de a reflecta intențiile și viziunea autorului, eu mâncam popcorn. Ceea ce nu se întâmplă decât în timpul filmelor. Iar asta mi-a confirmat definitiv faptul că Fjord este un film.

Glumesc, a fost interesantă de la început, de aia am reușit să parcurg atât de mult din ea în mai puțin de o săptămână. Ca în orice alt fantasy bun, povestea se întâmplă la mii de ani după perioada de apogeu a lumii respective, o epocă magică, plină de zei și monștri, forță și încleștare, curaj și claritate, splendori inimaginabile și personaje grandioase.

Dar mai există și acum ecouri vagi ale acelor vremuri. Mai există urme ale gloriei apuse. Mai există un sărman chinuit de povara unor puteri supranaturale. Un erou neașteptat. Un lider reticent. Mai există rămășite ale unui arsenal divin cu care s-a luptat împotriva răului. Un talisman. O sabie. Un jurământ. Un inel. Un ou de dragon. Un cântec legionar.

În Lord of the Rings, hobiții plimbă inelul în cel de-al treilea ev al MiddleEarth-ului, când puterea elfilor e în plin declin, motiv pentru care urecheații cu plete o cam ușchesc către Tărâmurile Binecuvântate ale Valinor-ului, să-și încaseze pensia în pace.

În Game of Thrones, personajele se omoară între ele mult după ce Primii Oameni și Copiii Pădurii au zburdat în Eden-ul care era Westerosul timpuriu. Lannisterii și Starkii complotează unii împotriva altora mult după ce granițele regatelor s-au trasat în dâre de foc de dragon. E o lume care își caută sensul în mijlocul unei crize existențiale, în miezul unei decăderi de-a dreptul biblice.

Cele mai bune fantasy-uri se petrec într-o lume în care înainte era mai bine. Pentru că există un romantism inefabil al declinului. De asta se termină Biblia în Apocalipsă, pentru că nu există un final mai bun pentru o poveste decât distrugerea. Orice vine după e doar încă o cireașă pe cireașa de pe tort. De asta sunt atât de apreciate poveștile post-apocaliptice.

Ne place când lucrurile nu mai sunt așa cum erau pentru că tânjim la o întoarcere la starea inițială. Iar tânjirea e esența romantismului. Marile povești de dragoste asta subliniază, jindul. Fix aia e partea cea mai romantică, suferința dorinței neîmplinite. În momentul în care obiectul dorinței e atins, povestea se termină. Romantismul e gata. Îndrăgosteala se transformă în iubire, un sentiment total diferit.

Asta e rețeta sigură a unei povești bune: lumea era perfectă, dar s-a stricat între timp. Din vechile castele au rămas doar ruine. Din vechile istorii au rămas doar zvonuri. Din vechile certitudini au rămas doar dubii. Nu mai există elfi ca pe vremea lui Feanor. Nu mai există dragoni la fel de mari ca Balerion. Nu mai există eroi ca odinioară. Nu se mai construiește ca pe vremea lui Ceaușescu. Nu se mai trăiește simplu și curat ca pe vremea dacilor. Genul programului: fantezii nostalgice.

Crizele politice sunt, prin definiție, romantice as fuck. Să vrei din tot sufletul să-ți fie mai bine alături de altcineva, ce poate fi mai înduioșător de atât? Să vrei să te cuplezi cu un partid care să aducă lucrurile pe făgașul lor normal, așa cum erau ele când era bine, ce poate fi mai nobil de atât? Nimic nu bate promisiunea perfecțiunii.

Nimic n-o să fie la fel cum era pentru că, sincer acum, habar n-avem cum era. Iar locul lăsat liber de acel habarnism poate fi umplut cu orice, zei, sfinți, războinici ai luminii, victorii și belșug.

Deci e bine așa rău cum e pentru că ne permite să visăm la chestii mărețe. Să țesem istorii paralele. Să ne depășim condiția, concretul și umanitatea. Să ne creăm propriul fantasy și să trăim în el. Și cine n-ar vrea să trăiască complet desprins de realitate?

Dacă ai fost om bun, primești popcorn cu unt, să ai ce ronțăi în timp ce-ți privești trecutul; dar dacă ai fost rău, primești același popcorn cu unt, dar e făcut cu o zi înainte.

Am auzit recent o tipă zicând că vrea să fie cucerită de bărbați și, fiind un om cu fixații semantice severe, am ajuns la concluzia că treaba asta e o formă subtilă de autoobiectificare. Că doar cetățile și teritoriile sunt “cucerite“. Iar asta rareori se întâmplă în urma unui proces pașnic. Majoritatea cuceririlor se fac prin abuz și violență.

Deci când aud că o femeie vrea să fie cucerită, văd în asta ceva masochistic și efectiv îmi pare rău pentru ea, pentru că mi se pare greșit pe mai multe nivele. Unul fiind cel narcisic. Când vrei ca cineva să se lupte din răsputeri pentru a te primi pe tine ca premiu, înseamnă că ai o părere extraordinar de bună (și probabil dezlipită de realitate) despre tine.

Un alt nivel e cel al implicării. E nevoie de doi oameni pentru a dansa tango, dar e nevoie de un singur cuceritor pentru a clădi o relație? Mi se pare o fugă urâtă de responsabilitate. E ca și cum tu, cucerita, n-ai avea nicio influență în mersul relației tale. Totul depinde de el.

Mai mult, să vrei ca bărbatul să se ocupe de toate în timp ce tu, femeia, stai chill și aștepți rezultate, e un fel de misoginie profundă. Am dreptate sau n-am dreptate?

Cum îi explic eu copilului că…? Unii oameni folosesc acest argument cu o seninătate vecină cu ignoranța, fără să-și dea seama că aceasta dificultate poate avea la bază doar două situații. Ori ești tu prost și de aia nu îi poți explica copilului o chestie simplă. Ori e copilul prost și nu înțelege neam, oricât de mult i-ai explica o chestie.

Am scris câteva glume despre noul meu “motor“ și le-am livrat doar abonaților plătitori pentru că benzina nu-i ieftină. Dacă vrei să intri în zona VIP a ierbosofiilor, poți.

Slavoj Žižek are o carte despre violență pe care o citesc lent și apăsat, pentru că e foarte densă și n-am mereu mintea destul de ascuțită s-o tai în bucăți digerabile. Mă prind mai greu, cum ar veni.

Dar și când mă prind… mă țin de ideea nou descoperită ca pesedeul de corupție.

Prin capitolul 3, omul meu scrie (probabil frecându-se intens la nas) că fundamentalismul religios absolut are o trăsătură definitorie care îi descalifică pe mulți din așa-zișii credincioși de azi. Aceasta e: lipsa total a resentimentului și invidiei, precum și o indiferență profundă față de necredincioși.

Ceea ce mă face să presupun prin extrapolare și câteva salturi mintale laterale că foarte puțini oameni cred cu adevărat în partidul AUR. Dacă ar fi fani adevărați ai suveranismului, auriștii nu s-ar preocupa de ce spune un globalist ca mine și nu i-ar comenta pe Facebook chiar și la postări care n-au legătură cu politica. Mai ales în condițiile în care AUR e la 40% în sondaje, în timp ce PNL/USR n-au așa scor nici împreună.

Asta am înțeles eu din ce-a scris psihanalistul filosof sloven în urmă cu aproape douăjde ani: că dacă iubești ițarii și crezi completamente în supremația lor, n-ar trebui să-ți pese de blugii altora.

Oricum, să te definești prin opoziție e semn de lașitate și insuficiență spirituală. Nu e nimic admirabil sau cinstit într-o ideologie sprijinită în principiul “orice zic ei, noi zicem invers“.

Ideea poate fi transpusă și în muzică și în orice alt domeniu. Dacă ești fan autentic al trupei Metallica, nu îți mai vine să înjuri manelele. Îți e suficient propriul idol și nu ai nevoie să-i înalți statuia prin dărâmarea altora. Diluând și mai mult această teză, se poate spune că un lucru care îți place nu te face să urăști un altul.

Am demonstrat asta empiric. Când m-am uitat la filmul Taximetriști, nu am urât filmele de Hollywood. Când m-am jucat Catan, nu mi-a venit să mă piș pe Nu te supăra, frate. Și când am mâncat o pastă de pește excelentă făcută după o rețetă de pe Tiktok, nu mi-a venit să scuip într-un BigMac. Deci presupun că atunci când vine vorba de cinema, jocuri sau mâncare, dau dovadă de un fundamentalism curat și deplin, chiar dacă e unul temporar și circumstanțial.

Ar trebui să fim cu toții mai fundamentaliști în multe privințe, dar strict în sensul în care ar trebui să scăpăm de invidie și resentimente și să fim mai indiferenți față de lucrurile care ne deosebesc și ne dezbină.

Din punct de vedere tehnic și faptic, e foarte corect să spun că mi-am luat “motor”, chiar dacă scuterul meu are un mot…

Read more

Nevoia de a găsi o coaliție de ingrediente care să înlocuiască acel Quattro Stagioni care a funcționat defectuos sub conducerea prim-bucătarului Bolojan este evidentă pentru toate părțile implicate.

Din păcate, până acum, partidele nu s-au putut înțelege asupra unui nou sortiment de pizza care să le satisfacă tuturor foamea. Dar există speranța ca o nouă discuție va face diferența și vor exista propuneri concrete de pizza.

PSD nu pare dispus să halească toppingurile tradiționaliste propuse de AUR, deși stau la aceeași masă. Opțiunea unei pizza cu sarmale sau cea a unei pizza cu cârnați afumați nu e deloc pe placul pesediștilor, care vor să lase impresia că și-au deprins papilele cu arome mai pretențioase și mai europene, precum trufele, gorgonzola sau bresaola.

Totuși, PSD rămâne un partid care ar mânca pizza cu mici, cu perișoare, cu slănină, cu orice tip de ingredient populist care aduce voturi de la oamenii flămânzi, ba chiar ar mânca și o felie de pâine cu felia de pizza, să fie masa cât mai consistentă.

PNL e divizat gastronomic. Facțiunea fidelă originilor ar opta pentru o întoarcere delicioasă la rădăcini, la o pizza minimalistă, chiar și o pinsa, cu ingrediente puține și răsfirate liberal pe suprafața blatului, ca să nu mai vorbim de o margherita napoletană clasică cu margini groase, coaptă pe lemne, așa cum se făcea odinioară și încă se face în localurile care își respectă tradiția.

Cealaltă facțiune, mai pragmatică, ar fi de acord și cu o pizza congelată trecută superficial prin microunde.

USR trage către o pizza mai globalistă, cu gust previzibil și lipsită de personalitate, o pizza gătită algoritmic în laboratoarele multinaționalelor din industria fast-food, o pizza de-aia fadă cu blat de carton de la Pizza Hut sau Jerry’s.

Dacă nu se acceptă această comandă, USR ar fi de acord și cu o pizza calzone cu miezul fierbinte, din care sosul de roșii și cașcavalul topit se scurg încet, ca procentele partidului. Orice, doar să iasă ei în evidență ca fiind altfel, în timp ce salivează la aceeași pizză.

UDMR e prea puțin interesat de felul pizzei. Poate să fie ea și cu ananas, că ungurii tot vor primi o felie. Și o vor mânca cu sos picant Eros Pista.

Minoritățile și neafiliații vor sta și ei la masă cu președintele și vor avea păreri despre pizza care ar trebui comandată, dar exercițiul este unul pur teoretic, aceștia primind doar cojile și firimiturile de după ospățul celorlalte partide.

Dă-mi bani de pizza, fă-ți abonament VIP

Poza asta e superbă pentru că 1) fața lui Nicușor exprimă exact ce simți când bagi o șaormă peste o foame cruntă 2) la cum decurg lucrurile e puțin probabil să-l mai vedem pe domnul Dan zâmbind atât de larg și fiind atât de vesel și 3) în partea dreaptă a pozei e o șaormă care stă singură, în picioare, de parcă avea întâlnire cu cineva și i s-a tras țeapă, iar acum așteaptă să vadă dacă nu se poate combina cu altcineva, eventual cu tipul ăsta simpatic de lângă, care pare că e într-o relație foarte serioasă cu șaorma lui, dar nu se știe niciodată.